HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a patra)
1 decembrie 2011(*)
„Asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto – Directiva 84/5/CEE – Articolul 1 alineatul (4) și articolul 2 alineatul (1) – Terț victimă – Autorizare expresă sau implicită de a conduce – Directiva 90/232/CEE – Articolul 1 primul paragraf – Directiva 2009/103/CE – Articolul 10, articolul 12 alineatul (1) și articolul 13 alineatul (1) – Victima unui accident rutier care era pasager al vehiculului pentru care este asigurată în calitate de conducător auto – Vehicul condus de un conducător auto neasigurat – Victimă asigurată neexclusă de la beneficiul asigurării”
În cauza C‑442/10,
având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Court of Appeal (England & Wales) (Civil Division) (Regatul Unit), prin decizia din 26 august 2010, primită de Curte la 13 septembrie 2010, în procedura
Churchill Insurance Company Limited
împotriva
Benjamin Wilkinson,
și
Tracy Evans
împotriva
Equity Claims Limited,
CURTEA (Camera a patra),
compusă din domnul J.-C. Bonichot, președinte de cameră, doamna A. Prechal, domnul L. Bay Larsen, doamna C. Toader și domnul E. Jarašiūnas (raportor), judecători,
avocat general: domnul P. Mengozzi,
grefier: doamna R. Șereș, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 7 iulie 2011,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru Churchill Insurance Company Limited, de domnul F. Randolph, barrister, și de domnul S. Worthington, QC;
– pentru domnul Wilkinson, de domnii C. Quigley și S. Grime, QC;
– pentru doamna Evans, de domnii G. Wood și C. Quigley, QC;
– pentru Equity Claims Limited, de domnul W. R. O. Hunter, QC, mandatat de doamna J. Herzog, solicitor;
– pentru guvernul Regatului Unit, de domnul L. Seeboruth, în calitate de agent;
– pentru Comisia Europeană, de domnul K.-P. Wojcik și de doamna N. Yerrell, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 6 septembrie 2011,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea articolului 12 alineatul (1) și a articolului 13 alineatul (1) din Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi (JO L 263, p. 11).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unor litigii între Churchill Insurance Company Limited (denumită în continuare „Churchill”) și domnul Wilkinson, pe de o parte, și doamna Evans și Equity Claims Limited (denumită în continuare „Equity”), pe de altă parte, cu privire la despăgubirea pentru prejudicii suferite ca urmare a unor accidente rutiere.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
3 Potrivit articolului 3 alineatul (1) din Directiva 72/166/CEE a Consiliului din 24 aprilie 1972 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la asigurarea de răspundere civilă auto și introducerea obligației de asigurare a acestei răspunderi (JO L 103, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 10, denumită în continuare „Prima directivă”):
„[…] fiecare stat membru ia toate măsurile necesare pentru a se asigura ca răspunderea civilă pentru pagubele produse de vehiculele care provin în mod obișnuit de pe teritoriul lor să fie acoperită prin asigurare. Aceste măsuri stabilesc aria răspunderii civile acoperite de asigurare, precum și termenii și condițiile asigurării.”
4 A doua Directivă 84/5/CEE a Consiliului din 30 decembrie 1983 privind apropierea legislațiilor statelor membre privind asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule (JO 1984, L 8, p. 17, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 104, denumită în continuare „A doua directivă”) prevede la considerentele (6)-(8):
„întrucât sunt necesare dispoziții care să prevadă că un organism va garanta că victima nu rămâne nedespăgubită, în cazul în care vehiculul care a provocat accidentul nu este asigurat sau nu este identificat; întrucât, fără a modifica dispozițiile aplicate de către statele membre în ceea ce privește caracterul subsidiar sau nesubsidiar al compensației plătite de acest organism, precum și normele aplicabile privind subrogarea, este important să se prevadă că victima unui asemenea accident se poate adresa direct acestui organism, ca un prim punct de contact; întrucât, pe de altă parte, trebuie să se dea statelor membre posibilitatea de a aplica anumite excluderi limitate în ceea ce privește plata despăgubirii de către acest organism și să se prevadă, în cazul pagubelor materiale provocate de un vehicul neidentificat, având în vedere riscurile de fraudă, că despăgubirea unor astfel de pagube poate fi limitată sau exclusă;
întrucât este în interesul victimelor ca efectele anumitor clauze de excludere să fie limitate la relațiile între asigurător și persoana care poartă răspunderea pentru accident; întrucât, în cazul vehiculelor furate sau obținute prin violență, statele membre pot prevedea, cu toate acestea, că organismul sus‑menționat va interveni pentru a despăgubi victima;
întrucât, pentru a ușura sarcina financiară pe care o suportă acest organism, statele membre pot prevedea aplicarea anumitor francize atunci când acesta oferă despăgubiri pentru pagubele materiale provocate de vehiculele neasigurate sau, după caz, furate sau obținute prin violență”.
5 Articolul 1 alineatul (4) din A doua directivă prevede că fiecare stat membru înființează sau autorizează un organism a cărui misiune este de a compensa, cel puțin în limitele obligației de asigurare, pagubele materiale sau corporale provocate de un vehicul neidentificat sau neasigurat (denumit în continuare „organismul național”). Această dispoziție prevede la al treilea paragraf:
„[...] [S]tatele membre pot exclude de la plata despăgubirii de către acest organism persoanele care s‑au îmbarcat voluntar în vehiculul care a provocat dauna, atunci când organismul poate dovedi că acestea știau că vehiculul nu este asigurat.”
6 Potrivit celui de al patrulea paragraf al acestei dispoziții, statele membre pot limita sau exclude plata compensației de către acest organism și în cazul unor pagube materiale provocate de un vehicul neidentificat, iar potrivit celui de al cincilea paragraf al dispoziției respective, acestea pot autoriza, în cazul unor pagube materiale provocate de un vehicul neasigurat, o franciză care să nu depășească 500 de euro, care să fie suportată de victimă.
7 Normele aplicabile acestor organisme naționale au fost ulterior precizate și completate în special prin Directiva 2005/14/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 de modificare a Directivelor 72/166/CEE, 84/5/CEE, 88/357/CEE și 90/232/CEE ale Consiliului și a Directivei 2000/26/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind asigurarea de răspundere civilă auto (JO L 149, p. 14, Ediție specială, 06/vol. 7, p. 212). Articolul 1 alineatul (4) al treilea paragraf din A doua directivă a devenit astfel, în esență, articolul 1 alineatul (5) al doilea paragraf din A doua directivă, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2005/14.
8 Articolul 2 alineatul (1) din A doua directivă prevede:
„Fiecare stat membru adoptă măsurile necesare pentru ca orice dispoziție legală sau clauză contractuală conținută într‑o poliță de asigurare, eliberată în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din [Prima directivă], care exclude de la asigurare cazurile în care vehiculele sunt utilizate sau conduse de către:
– persoane care nu sunt autorizate în mod explicit sau implicit,
sau
– persoane care nu sunt titularele unui permis care să le dea dreptul să conducă vehiculul respectiv,
sau
– persoane care nu respectă obligațiile legale de ordin tehnic cu privire la starea și siguranța vehiculului respectiv,
să fie considerată, în sensul articolului 3 alineatul (1) din [Prima directivă], fără efect în ceea privește pretențiile unor terți care au fost victime ale unui accident.
Cu toate acestea, dispoziția sau clauza prevăzută la prima liniuță poate fi invocată împotriva unor persoane care s‑au îmbarcat voluntar în vehiculul care a provocat dauna, în cazul în care asigurătorul poate dovedi că acestea știau că vehiculul este furat.
[...]”
9 Potrivit considerentelor (4) și (5) ale celei de A treia Directive 90/232/CEE a Consiliului din 14 mai 1990 privind armonizarea legislației statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule (JO L 129, p. 33, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 240, denumită în continuare „A treia directivă”):
„întrucât victimelor accidentelor cauzate de autovehicule ar trebui să li se garanteze un tratament comparabil, indiferent de locul în care are loc accidentul pe teritoriul Comunității;
întrucât există îndeosebi diferențe în asigurarea obligatorie pentru pasagerii autovehiculelor în unele state membre; întrucât, pentru a putea proteja această categorie deosebit de vulnerabilă de victime potențiale, astfel de diferențe ar trebui eliminate”.
10 Articolul 1 primul paragraf din A treia directivă prevede:
„Fără a aduce atingere celui de‑al doilea paragraf de la articolul 2 alineatul (1) din [A doua directivă], asigurarea menționată la articolul 3 alineatul (1) din [Prima directivă] acoperă răspunderea pentru vătămarea corporală a tuturor pasagerilor, alții decât conducătorul auto, ce rezultă ca urmare a utilizării unui vehicul.”
11 Directiva 2009/103 a codificat directivele preexistente în materie de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule (denumită în continuare „răspunderea civilă auto”) și, în consecință, le‑a abrogat cu începere de la 27 octombrie 2009. Potrivit tabelului de corespondență aflat în anexa II la această directivă, articolul 3 alineatul (1) din Prima directivă corespunde articolului 3 primul și al doilea paragraf din Directiva 2009/103, articolul 1 alineatul (4) al treilea paragraf și articolul 2 alineatul (1) din A doua directivă corespund articolului 10 alineatul (2) al doilea paragraf și, respectiv, articolului 13 alineatul (1) din Directiva 2009/103, iar articolul 1 primul paragraf din A treia directivă corespunde articolului 12 alineatul (1) din Directiva 2009/103.
Dreptul național
12 Articolul 151 din Legea privind circulația rutieră din 1988 (Road Traffic Act 1988, denumită în continuare „Legea din 1988”), referitor la obligația asigurătorilor de a executa o hotărâre privind răspunderea civilă de tipul celei acoperite de polița de asigurare obligatorie, prevede:
„(1) Prezentul articol se aplică în cazul în care, după ce a fost eliberat […] un certificat de asigurare [...] persoanei beneficiare a unei polițe de asigurare […], se pronunță o hotărâre căreia i se aplică prezentul punct.
[...]
(5) Fără a aduce atingere posibilității asigurătorului de a anula sau de a desființa polița ori faptului de a fi putut anula sau desființa polița [...], acesta trebuie, conform dispozițiilor din prezentul articol, să plătească persoanelor în favoarea cărora se pronunță hotărârea:
a) în temeiul răspunderii pentru deces sau vătămare corporală, orice sumă stabilită conform hotărârii cu privire la [această] răspundere [...],
[...]
[...]
(8) În cazul în care, conform prezentului articol, un asigurător este obligat să plătească o sumă în temeiul răspunderii care îi incumbă unei persoane care nu este asigurată printr‑o poliță de asigurare [...], acesta are dreptul de a recupera suma respectivă de la acea persoană sau de la orice persoană care:
(a) este asigurată prin polița de asigurare [...], conform căreia răspunderea este acoperită dacă polița ar asigura toate persoanele [...], și
(b) a cauzat sau a permis utilizarea vehiculului care a dat naștere răspunderii.
[...]”
Acțiunile principale și întrebările preliminare
13 Domnul Wilkinson fusese desemnat drept conducător auto într‑o poliță de asigurare încheiată cu Churchill pentru utilizarea unui vehicul. La 23 noiembrie 2005, acesta i‑a permis unui prieten să conducă autoturismul și s‑a îmbarcat în acesta ca pasager. Nu se contestă că domnul Wilkinson cunoștea că această persoană nu era asigurată prin această poliță de asigurare. Conducătorul auto a pierdut controlul autoturismului respectiv, care a lovit un vehicul care se deplasa din sens opus. Domnul Wilkinson a fost grav rănit. Churchill a recunoscut că trebuie să îl despăgubească pe domnul Wilkinson, dar i‑a solicitat, în temeiul articolului 151 alineatul (8) din Legea din 1988, o despăgubire, în calitatea sa de asigurat, până la concurența unei sume egale cu despăgubirea care îi era datorată, ceea ce domnul Wilkinson a contestat. Întrucât prima instanță a pronunțat o hotărâre favorabilă acestuia din urmă, Churchill a formulat apel împotriva acesteia la instanța de trimitere.
14 Doamna Evans, care era proprietara unei motociclete asigurate la Equity, era, cu excluderea oricărei alte persoane, asigurată pentru conducerea acestui vehicul. La 4 august 2004, aceasta i‑a permis unui prieten să conducă motocicleta respectivă și s‑a îmbarcat în partea din spate a acesteia, ca pasager. Din neglijență, conducătorul a lovit partea din spate a unui camion. Doamna Evans a fost grav rănită. Prima instanță a considerat că, atunci când a acordat acestui conducător permisiunea de a conduce motocicleta sa, doamna Evans nu și‑a pus întrebarea dacă acesta avea asigurare. Instanța a reținut de asemenea că, în temeiul articolului 151 alineatul (8) din Legea din 1988, Equity putea obține o despăgubire pentru sumele pe care a trebuit să i le plătească doamnei Evans, aceasta din urmă autorizând o persoană să conducă motocicleta fără ca respectiva persoană să aibă asigurare. Doamna Evans a formulat apel împotriva acestei hotărâri la instanța de trimitere.
15 Churchill și Equity susțin în fața acesteia din urmă că articolul 151 alineatul (8) din Legea din 1988 nu constituie o dispoziție „care exclude asigurarea” în înțelesul articolului 13 alineatul (1) din Directiva 2009/103 și că fiecare dintre conducătorii în cauză dispunea de autorizația necesară pentru a utiliza sau pentru a conduce vehiculul respectiv. În schimb, domnul Wilkinson și doamna Evans susțin, pe de o parte, că dispoziția respectivă, în cazul în care se aplică unui asigurat victimă astfel încât acesta nu poate primi plata din partea asigurătorului său, exclude victima respectivă de la asigurare, în sensul respectivului articol 13 alineatul (1), și, pe de altă parte, că autorizația la care face trimitere această dispoziție este cea a asigurătorului, și nu cea a asiguratului.
16 Instanța de trimitere arată că, în dreptul englez, textul articolului 151 alineatul (8) din Legea din 1988 are ca efect să îl excludă în mod automat de la beneficiul asigurării pe asiguratul care, întrucât s‑a îmbarcat ca pasager în vehiculul pentru a cărui conducere este asigurat, a acordat unui conducător neasigurat permisiunea de a‑l conduce. Aceasta se întreabă dacă dreptul Uniunii se opune unei astfel de excluderi și dacă această dispoziție ar putea eventual să facă obiectul unei interpretări conforme cu dreptul Uniunii.
17 Instanța de trimitere consideră că, potrivit jurisprudenței, articolul 12 alineatul (1) din Directiva 2009/103 trebuie interpretat în sens larg. Instanța arată totuși că, în împrejurări precum cele cu care a fost sesizată, o astfel de interpretare ar conduce la o diferență de tratament în raport cu situația reglementată de articolul 10 alineatul (2) din directiva respectivă. Aceasta mai subliniază că situația în care se află pasagerul unui vehicul, care este asigurat și care îi permite unui conducător neasigurat să îl conducă, poate varia după cum acest pasager are sau nu are cunoștință de faptul că acest conducător nu este asigurat ori după cum pasagerul respectiv s‑a întrebat sau nu s‑a întrebat dacă respectivul conducător este asigurat.
18 În această situație, Court of Appeal (England & Wales) (Civil Division) a suspendat procedura și a adresat Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 12 alineatul (1) și articolul 13 alineatul (1) din [D]irectiva [2009/103] trebuie interpretate în sensul că se opun unor dispoziții naționale al căror efect, potrivit dreptului național relevant, este să excludă de la beneficiul asigurării o victimă a unui accident rutier dacă:
– acest accident a fost provocat de un conducător auto neasigurat;
– acest șofer neasigurat fusese autorizat de victimă să conducă vehiculul în cauză;
– această victimă era pasager în vehicul la momentul producerii accidentului și
– această victimă era asigurată pentru a conduce vehiculul în cauză?
În special:
– O astfel de dispoziție națională este o dispoziție care «exclude de la asigurare» în înțelesul articolului 13 alineatul (1) din Directiva [2009/103]?
– În împrejurări similare celor din prezenta cauză, permisiunea acordată [de asigurat] persoanei neasigurate reprezintă «autoriza[re] explicit[ă] sau implicit[ă]» în înțelesul articolului 13 alineatul (1) litera (a) din Directiva [2009/103]?
– Răspunsul la această întrebare este influențat de faptul că, în conformitate cu articolul 10 din Directiva [2009/103], organismele naționale responsabile să asigure despăgubirea în cazul prejudiciilor cauzate de vehicule neidentificate sau neasigurate pot exclude plata unei despăgubiri în ceea ce privește persoanele care s‑au îmbarcat de bunăvoie în vehiculul care a cauzat prejudiciul, atunci când organismul poate dovedi că acestea știau că vehiculul nu este asigurat?
2) Răspunsul la prima întrebare depinde de aspectul dacă permisiunea în cauză […] s‑a bazat pe cunoașterea reală a faptului că respectivul conducător auto era neasigurat sau [...] s‑a bazat pe o presupunere că acel conducător auto era asigurat sau [...] [depinde de aspectul dacă] permisiunea în cauză a fost acordată de persoana asigurată care nu și‑a pus problema dacă respectivul conducător auto este sau nu este asigurat?”
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la prima întrebare
19 Cu titlu introductiv, trebuie menționat că Directiva 2009/103 nu era în vigoare la data faptelor din acțiunea principală. Prin urmare, trebuie ca întrebarea adresată să fie interpretată în sensul că nu se referă la dispozițiile Directivei 2009/103, ci la dispozițiile corespunzătoare din A doua și din A treia directivă, care sunt aplicabile ratione temporis la aceste fapte și care au fost reluate ulterior în Directiva 2009/103.
20 Rezultă că, prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 1 primul paragraf din A treia directivă și articolul 2 alineatul (1) din A doua directivă trebuie interpretate în sensul că se opun unor dispoziții naționale al căror efect este să excludă în mod automat de la beneficiul asigurării o victimă a unui accident rutier în cazul în care acest accident a fost provocat de un conducător auto neasigurat, iar această victimă, pasager al vehiculului la momentul producerii accidentului, era asigurată pentru a conduce vehiculul respectiv și l‑a autorizat pe acest conducător auto să îl conducă.
21 În această privință, Churchill și Equity susțin, mai întâi, că dispozițiile Directivei 2009/103 corespunzătoare articolului 2 alineatul (1) din A doua directivă nu sunt aplicabile în speță. Articolul 151 alineatul (8) din Legea din 1988 nu ar constitui o excludere de la acoperirea oferită de asigurarea obligatorie. În opinia lor, cea din urmă dispoziție are ca efect numai să autorizeze un asigurător ca, în cazul în care este obligat să plătească o despăgubire ca urmare a angajării răspunderii unui conducător auto neacoperit de asigurare, să exercite o acțiune în regres împotriva asiguratului pentru recuperarea acestei despăgubiri în cazul în care asiguratul respectiv a cauzat sau a permis utilizarea vehiculului de către acest conducător auto.
22 Cu toate acestea, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, atribuțiile Curții și cele ale instanței de trimitere sunt în mod clar delimitate și este numai de competența acesteia din urmă de a interpreta dreptul național și de a analiza efectele sale (a se vedea Hotărârea din 3 februarie 1977, Benedetti, 52/76, Rec., p. 163, punctul 25, Hotărârea din 21 septembrie 1999, Kordel și alții, C‑397/96, Rec., p. I‑5959, punctul 25, precum și Hotărârea din 17 iulie 2008, Corporación Dermoestética, C‑500/06, Rep., p. I‑5785, punctul 21).
23 Or, din decizia de trimitere rezultă că, în împrejurări precum cele descrise în prima întrebare preliminară, instanța sesizată cu acțiunea principală nu interpretează articolul 151 alineatul (8) din Legea din 1988 în sensul că prevede plata unei despăgubiri de către asigurător asiguratului victimă, urmată de rambursarea acestei despăgubiri de către asigurat asigurătorului, ci în sensul că determină excluderea în mod automat de la beneficiul asigurării a unui pasager victimă a unui accident rutier care era asigurat și care i‑a permis unui conducător auto neasigurat să conducă.
24 Rezultă că întrebările cu care este sesizată Curtea în speță nu se referă la compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unei norme care reglementează răspunderea civilă, ci la compatibilitatea cu acest drept a unei dispoziții care, potrivit interpretării date de instanța de trimitere, prin excluderea în mod automat a beneficiului despăgubirii eventual datorate asiguratului, limitează întinderea avută de acoperirea de răspundere civilă. Întrebările adresate intră, așadar, în domeniul de aplicare al reglementării Uniunii în această materie.
25 Churchill, Equity, precum și guvernul Regatului Unit susțin, în plus, că trebuie să se răspundă în sens negativ la prima întrebare. Astfel, persoane aflate într‑o situație precum cea a domnului Wilkinson și cea a doamnei Evans nu ar putea fi calificate drept terțe victime în sensul articolului 2 alineatul (1) din A doua directivă.
26 Domnul Wilkinson, doamna Evans și Comisia Europeană consideră în schimb că reglementarea Uniunii în materie de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto se opune unei dispoziții naționale precum cea descrisă în prima întrebare. Comisia consideră, printre altele, că victima unui accident rutier nu poate fi exclusă de la calificarea ca pasager pentru simplul motiv că aceasta este și persoana asigurată. Prin urmare, potrivit Comisiei, o victimă care este și persoană asigurată trebuie să fie asimilată cu un terț victimă în sensul articolului 2 alineatul (1) din A doua directivă.
27 În această privință, trebuie amintit că reglementarea Uniunii în materie de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto urmărește să asigure libera circulație atât pentru vehiculele care provin în mod obișnuit de pe teritoriul Uniunii, cât și a persoanelor aflate la bordul acestora, precum și să garanteze că victimele accidentelor cauzate de aceste vehicule beneficiază de un tratament comparabil, indiferent de locul de pe teritoriul Uniunii în care s‑a produs accidentul (a se vedea în special Hotărârea din 28 martie 1996, Ruiz Bernáldez, C‑129/94, Rec., p. I‑1829, punctul 13, precum și Hotărârea din 30 iunie 2005, Candolin și alții, C‑537/03, Rec., p. I‑5745, punctul 17). Potrivit considerentului (5) al celei de A treia directive, reglementarea respectivă urmărește de asemenea să protejeze această categorie deosebit de vulnerabilă de victime potențiale pe care o reprezintă pasagerii automobilelor prin compensarea lacunelor existente în acoperirea oferită de asigurarea obligatorie a acestor pasageri care există în anumite state membre (Hotărârea din 19 aprilie 2007, Farrell, C‑356/05, Rep., p. I‑3067, punctul 24).
28 În acest sens, articolul 3 alineatul (1) din Prima directivă, astfel cum a fost precizat și completat prin A doua și prin A treia directivă, impune statelor membre să garanteze că răspunderea civilă pentru pagubele produse de vehiculele care provin în mod obișnuit de pe teritoriul lor este acoperită prin asigurare și indică, printre altele, categoriile de daune și terții victime care trebuie să beneficieze de această asigurare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 septembrie 2000, Mendes Ferreira și Delgado Correia Ferreira, C‑348/98, Rec., p. I‑6711, punctele 25-27, precum și Hotărârea din 17 martie 2011, Carvalho Ferreira Santos, C‑484/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctele 25-27).
29 În această din urmă privință, Curtea a statuat deja că obiectivul articolului 3 alineatul (1) din Prima directivă, al articolului 2 alineatul (1) din A doua directivă și al articolului 1 din A treia directivă constă în a garanta că asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto permite tuturor pasagerilor victime ale unui accident produs de un vehicul să fie despăgubiți pentru prejudiciile pe care le‑au suferit (a se vedea în acest sens Hotărârea Candolin și alții, citată anterior, punctul 27). Curtea a considerat astfel că, prevăzând că asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto acoperă răspunderea pentru prejudiciile corporale ale tuturor celorlalți pasageri decât conducătorul auto, articolul 1 din A treia directivă creează numai o distincție între acest conducător auto și ceilalți pasageri și acordă în mod incontestabil tuturor pasagerilor o acoperire prin asigurare (Hotărârile citate anterior Candolin și alții, punctul 32, și Farrell, punctul 23).
30 Având în vedere acest element, Curtea a considerat că obiectivul privind protecția victimelor urmărit de Prima directivă, de A doua directivă și de a Treia directivă și amintit la punctul 27 din prezenta hotărâre impune ca situația juridică a proprietarului vehiculului, care se afla în acesta ca pasager la momentul producerii accidentului, să fie asimilată cu situația oricărui alt pasager care a fost victimă a accidentului (Hotărârea Candolin și alții, citată anterior, punctul 33). În același fel, Curtea a considerat că acest obiectiv se opune de asemenea ca o dispoziție națională să limiteze în mod nejustificat noțiunea de pasager acoperit de asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto prin excluderea din această noțiune a persoanelor care au călătorit într‑o parte a vehiculului care nu era nici concepută pentru transportul lor, nici dotată în acest scop (a se vedea în acest sens Hotărârea Farrell, citată anterior, punctele 28-30).
31 Întrucât, astfel cum s‑a menționat la punctul 29 din prezenta hotărâre și cum a fost subliniat de avocatul general la punctul 28 din concluzii, singura distincție admisă de reglementarea Uniunii în materie de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto este, așadar, aceea dintre conducătorul auto și pasager, același obiectiv privind protecția victimelor impune de asemenea ca situația juridică a persoanei care era asigurată pentru a conduce vehiculul, dar care era pasager în acest vehicul la momentul producerii accidentului să fie asimilată cu situația oricărui alt pasager victimă a acestui accident.
32 Rezultă că faptul că o persoană era asigurată pentru a conduce vehiculul care a cauzat accidentul nu permite să se excludă această persoană din noțiunea de terț victimă în sensul articolului 2 alineatul (1) din A doua directivă, din moment ce aceasta era pasager, iar nu conducător al acestui vehicul.
33 Trebuie amintit că, în ceea ce privește drepturile recunoscute unor astfel de terți victime, Curtea a statuat că articolul 3 alineatul (1) din Prima directivă se opune ca asigurătorul de răspundere civilă auto să se poată prevala de dispozițiile legale sau de clauzele contractuale pentru a refuza să îi despăgubească pe aceștia din urmă în cazul unui accident produs de un vehicul asigurat (a se vedea în acest sens Hotărârile citate anterior Ruiz Bernáldez, punctul 20, Candolin și alții, punctul 18, precum și Carvalho Ferreira Santos, punctul 29).
34 Curtea a statuat de asemenea că articolul 2 alineatul (1) primul paragraf din A doua directivă nu face decât să amintească această obligație în ceea ce privește dispozițiile sau clauzele unei polițe de asigurare menționate la articolul respectiv care exclud de la acoperirea oferită de asigurarea de răspundere civilă auto daunele produse terților victime ca urmare a utilizării sau a conducerii vehiculului asigurat de persoane neautorizate să conducă acest vehicul, de persoane care nu sunt titularele unui permis de conducere sau de persoane care nu s‑au conformat obligațiilor legale de ordin tehnic privind starea și securitatea vehiculului respectiv (Hotărârile citate anterior Ruiz Bernáldez, punctul 21, Candolin și alții, punctul 19, precum și Carvalho Ferreira Santos, punctul 30).
35 Desigur, prin derogare de la această obligație, articolul 2 alineatul (1) al doilea paragraf din A doua directivă prevede că anumite victime ar putea să nu fie despăgubite de asigurător, având în vedere situația pe care ele însele au creat‑o, adică persoanele care s‑au îmbarcat voluntar în vehiculul care a cauzat prejudiciul, în cazul în care asigurătorul poate dovedi că acestea cunoșteau că a fost furat (Hotărârile citate anterior Ruiz Bernáldez, punctul 21, precum și Candolin și alții, punctul 20). Cu toate acestea, astfel cum a constatat deja Curtea, nu se poate deroga de la articolul 2 alineatul (1) primul paragraf din A doua directivă decât în această ipoteză specială (a se vedea în acest sens Hotărârea Candolin și alții, citată anterior, punctul 23).
36 Din cele de mai sus decurge că articolul 1 primul paragraf din A treia directivă și articolul 2 alineatul (1) din A doua directivă trebuie interpretate în sensul că se opun unei dispoziții naționale al cărei efect ar fi să excludă în mod automat obligația asigurătorului de a despăgubi un pasager, victimă a unui accident rutier, pentru motivul că acest pasager era asigurat pentru a conduce vehiculul care i‑a provocat dauna, iar conducătorul auto nu era asigurat.
37 În acest context, instanța de trimitere solicită de asemenea Curții să stabilească dacă permisiunea de a conduce acordată de asigurat unui conducător auto neasigurat constituie, în împrejurări precum cele în discuție în acțiunile principale, o „[autorizare] explicit[ă] sau implicit[ă]” în înțelesul articolului 2 alineatul (1) prima liniuță din A doua directivă. Astfel cum a subliniat avocatul general la punctul 42 din concluzii, instanța adresează această întrebare pentru a se stabili dacă dispozițiile legale sau clauzele contractuale care exclud acoperirea oferită de asigurare în cazul conducerii vehiculului de o persoană care nu a fost autorizată în mod explicit sau implicit de asigurător ar putea fi invocate împotriva victimei.
38 Acest argument nu poate fi primit. Chiar admițând că termenii „[autorizare] explicit[ă] sau implicit[ă]” nu vizează decât autorizarea dată de asigurat, în orice caz, nu poate decurge de aici că o clauză care exclude acoperirea în cazul conducerii de o persoană care nu a obținut autorizarea asigurătorului ar fi validă și opozabilă unui terț victimă a unui accident. Astfel, singura ipoteză în care un terț victimă poate fi exclus de la acoperire este cea vizată la articolul 2 alineatul (1) al doilea paragraf din A doua directivă. Or, nu se contestă că, în speță, nu este vorba despre această ipoteză.
39 În aceste condiții, instanța de trimitere solicită de asemenea să se stabilească dacă poate avea incidență cu privire la răspunsul care trebuie dat la prima întrebare împrejurarea că, în temeiul articolului 1 alineatul (4) al treilea paragraf din A doua directivă, statele membre pot exclude plata despăgubirii de către organismul național în ceea ce privește persoanele care s‑au îmbarcat voluntar în vehiculul care a cauzat prejudiciul, în cazul în care organismul respectiv poate dovedi că aceste persoane cunoșteau faptul că nici conducătorul, nici vehiculul nu erau asigurate.
40 În această privință, în primul rând, trebuie subliniat că situația în care vehiculul care a produs dauna era condus de o persoană neasigurată în acest sens, în timp ce, pe de altă parte, un conducător era asigurat pentru a conduce acest vehicul și situația vizată la articolul 1 alineatul (4) al treilea paragraf din A doua directivă, în care vehiculul care a cauzat accidentul nu era inclus în nicio poliță de asigurare nu constituie situații nici similare, nici comparabile. Astfel, împrejurarea că un vehicul este condus de o persoană care nu este înscrisă în polița de asigurare referitoare la acesta nu poate permite să se considere că un astfel de vehicul nu este asigurat în sensul dispoziției respective, având în vedere în special obiectivul privind protecția victimelor accidentelor rutiere urmărit de Prima directivă, de A doua directivă și de A treia directivă.
41 În al doilea rând, astfel cum a arătat Comisia, plata despăgubirii de către organismul național este concepută ca o măsură excepțională, prevăzută numai în cazul în care daunele au fost cauzate de un vehicul neidentificat sau de un vehicul pentru care nu a fost îndeplinită obligația de asigurare prevăzută la articolul 3 alineatul (1) din Prima directivă.
42 Astfel se explică faptul că, în pofida obiectivului general de protecție a victimelor urmărit de reglementarea Uniunii în materie de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto, legiuitorul Uniunii a permis statelor membre să excludă plata despăgubirii de către acest organism în anumite cazuri limitate și în special în ceea ce privește persoanele care s‑au îmbarcat voluntar în vehiculul care a produs dauna, în cazul în care organismul respectiv poate dovedi că acestea știau că nici conducătorul auto, nici vehiculul nu sunt asigurați.
43 Prin urmare, împrejurarea că, potrivit articolului 1 alineatul (4) al treilea paragraf din A doua directivă, statele membre pot exclude plata despăgubirii de către organismul național în ceea ce privește persoanele care s‑au îmbarcat voluntar în vehiculul care a produs dauna, în cazul în care acest organism poate dovedi că aceste persoane știau că nici conducătorul auto, nici vehiculul nu sunt asigurate, este, în cazul de față, fără incidență cu privire la interpretarea care trebuie dată articolului 1 primul paragraf din A treia directivă și articolului 2 alineatul (1) din A doua directivă.
44 Având în vedere toate considerațiile prezentate mai sus, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 primul paragraf din A treia directivă și articolul 2 alineatul (1) din A doua directivă trebuie interpretate în sensul că se opun unei dispoziții naționale al cărei efect ar fi să excludă în mod automat obligația asigurătorului de a despăgubi o victimă a unui accident rutier în cazul în care acest accident a fost cauzat de un conducător neasigurat prin polița de asigurare, iar această victimă, pasager al vehiculului la momentul accidentului, era asigurată pentru conducerea acestui vehicul și îi permisese acestui conducător auto să îl conducă.
Cu privire la a doua întrebare
45 Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă răspunsul la prima întrebare ar putea fi diferit în funcție de împrejurarea dacă asiguratul victimă avea cunoștință de faptul că persoana pe care a autorizat‑o să conducă vehiculul nu era asigurată în acest sens sau dacă acesta credea că persoana respectivă are asigurare ori dacă s‑a întrebat sau nu s‑a întrebat în legătură cu acest aspect.
46 În această privință, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 50 din concluzii, trebuie amintit că asigurarea de răspundere civilă auto menționată la articolul 3 alineatul (1) din Prima directivă trebuie să acopere toate celelalte victime decât conducătorul vehiculului care a cauzat accidentul, cu condiția ca niciuna dintre excepțiile prevăzute expres de Prima directivă, de A doua directivă sau de A treia directivă să nu fie aplicabilă.
47 Prin urmare, împrejurarea că asiguratul victimă avea cunoștință de faptul că persoana pe care a autorizat‑o să conducă vehiculul nu era asigurată în acest sens sau că acesta credea că persoana respectivă are asigurare ori dacă s‑a întrebat sau nu s‑a întrebat în legătură cu acest aspect este lipsită de pertinență în ceea ce privește răspunsul care trebuie dat la prima întrebare.
48 Aceasta nu exclude totuși posibilitatea pentru statele membre de a lua în considerare acest element în cadrul normelor referitoare la răspunderea civilă, cu condiția ca atribuțiile lor în acest domeniu să fie totuși exercitate cu respectarea dreptului Uniunii și în special a articolului 3 alineatul (1) din Prima directivă, a articolului 2 alineatul (1) din A doua directivă și a articolului 1 din A treia directivă, și ca respectivele norme naționale să nu conducă la lipsirea acestor directive de efectul lor util (Hotărârile citate anterior Ruiz Bernáldez, punctul 19, Candolin și alții, punctele 27 și 28, Farrell, punctul 34, și Carvalho Ferreira Santos, punctele 35 și 36, precum și Hotărârea din 9 iunie 2011, Ambrósio Lavrador și Olival Ferreira Bonifácio, C‑409/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 28).
49 Astfel, o reglementare națională definită în funcție de criterii generale și abstracte nu poate refuza sau limita în mod disproporționat dreptul pasagerului de a fi despăgubit prin intermediul asigurării obligatorii de răspundere civilă auto pentru simplul motiv legat de contribuția sa la producerea prejudiciului. Numai în împrejurări excepționale, pe baza unei aprecieri individuale, poate fi limitată întinderea despăgubirii (Hotărârile citate anterior Candolin și alții, punctele 29, 30 și 35, Farrell, punctul 35, Carvalho Ferreira Santos, punctul 38, precum și Ambrósio Lavrador și Olival Ferreira Bonifácio, punctul 29).
50 Din cele de mai sus rezultă că trebuie să se răspundă la a doua întrebare că răspunsul la prima întrebare adresată nu este diferit în funcție de împrejurarea dacă asiguratul victimă avea cunoștință de faptul că persoana pe care a autorizat‑o să conducă vehiculul nu era asigurată în acest sens sau dacă acesta credea că persoana respectivă are asigurare ori dacă s‑a întrebat sau nu s‑a întrebat în legătură cu acest aspect.
Cu privire la cheltuielile de judecată
51 Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară:
1) Articolul 1 primul paragraf din A treia directivă 90/232/CEE a Consiliului din 14 mai 1990 privind armonizarea legislației statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule și articolul 2 alineatul (1) din A doua directivă 84/5/CEE a Consiliului din 30 decembrie 1983 privind apropierea legislațiilor statelor membre privind asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule trebuie interpretate în sensul că se opun unei dispoziții naționale al cărei efect ar fi să excludă în mod automat obligația asigurătorului de a despăgubi o victimă a unui accident rutier în cazul în care acest accident a fost cauzat de un conducător neasigurat prin polița de asigurare, iar această victimă, pasager al vehiculului la momentul accidentului, era asigurată pentru conducerea acestui vehicul și îi permisese acestui conducător auto să îl conducă.
2) Răspunsul la prima întrebare adresată nu este diferit în funcție de împrejurarea dacă asiguratul victimă avea cunoștință de faptul că persoana pe care a autorizat‑o să conducă vehiculul nu era asigurată în acest sens sau dacă acesta credea că persoana respectivă are asigurare ori dacă s‑a întrebat sau nu s‑a întrebat în legătură cu acest aspect.
Semnături