HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)
19 noiembrie 2019(*)
Cuprins
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
Tratatul UE
Carta
Directiva 2000/78
Dreptul polonez
Constituția
Noua Lege privind Curtea Supremă
– Dispozițiile privind reducerea vârstei de pensionare a judecătorilor Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)
– Dispozițiile privind numirea judecătorilor la Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)
– Dispozițiile privind Camera Disciplinară
Legea privind organizarea instanțelor administrative
Legea privind KRS
Litigiile principale și întrebările preliminare
Procedura în fața Curții
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la prima întrebare în cauzele C 624/18 și C625/18
Cu privire la întrebările adresate în cauza C 585/18, precum și la a doua și la a treia întrebare în cauzele C624/18 și C625/18
Cu privire la competența Curții
Cu privire la eventuala nepronunțare asupra fondului
Cu privire la admisibilitatea celei de a doua și a celei de a treia întrebări în cauzele C 624/18 și C625/18
Cu privire la examinarea pe fond a celei de a doua și a celei de a treia întrebări în cauzele C 624/18 și C625/18
Cu privire la cheltuielile de judecată
„Trimitere preliminară – Directiva 2000/78/CE – Egalitate de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă – Nediscriminare pe motive de vârstă – Reducerea vârstei de pensionare a judecătorilor Sąd Najwyższy (Curtea Supremă, Polonia) – Articolul 9 alineatul (1) – Dreptul la o cale de atac – Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Protecție jurisdicțională efectivă – Principiul independenței judecătorilor – Crearea unei camere noi în cadrul Sąd Najwyższy (Curtea Supremă), competentă în special în ceea ce privește cauzele privind pensionarea judecătorilor acestei instanțe – Cameră compusă din judecători nou‑numiți de Președintele Republicii Polone, la propunerea Consiliului Național al Magistraturii – Independența consiliului menționat – Competența de a lăsa neaplicată legislația națională contrară dreptului Uniunii – Supremația dreptului Uniunii”
În cauzele conexate C‑585/18, C‑624/18 și C‑625/18,
având ca obiect trei cereri de decizie preliminară formulate în temeiul articolului 267 TFUE de Sąd Najwyższy (Izba Pracy i Ubezpieczeń Społecznych) [Curtea Supremă (Camera pentru litigii de muncă și asigurări sociale), Polonia], prin decizia din 30 august 2018 (C‑585/18) și cea din 19 septembrie 2018 (C‑624/18 și C‑625/18), primite de Curte la 20 septembrie 2018 (C‑585/18) și la 3 octombrie 2018 (C‑624/18 și C‑625/18), în procedurile
A. K.
împotriva
Krajowa Rada Sądownictwa (C‑585/18)
și
CP (C‑624/18),
DO (C‑625/18)
împotriva
Sąd Najwyższy,
cu participarea:
Prokurator Generalny, reprezentat de Prokuratura Krajowa,
CURTEA (Marea Cameră),
compusă din domnul K. Lenaerts, președinte, doamna R. Silva de Lapuerta, vicepreședintă, domnul J.‑C. Bonichot, doamna A. Prechal (raportoare), domnii E. Regan și P. G. Xuereb și doamna L. S. Rossi, președinți de cameră, și domnii E. Juhász, M. Ilešič, J. Malenovský și N. Piçarra, judecători,
avocat general: domnul E. Tanchev,
grefier: domnul M. Aleksejev, șef de unitate, și domnul R. Schiano, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 19 martie și a celei din 14 mai 2019,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru A. K., pentru CP și pentru DO, de S. Gregorczyk‑Abram și de M. Wawrykiewicz, adwokaci;
– pentru Krajowa Rada Sądownictwa, de D. Drajewicz, de J. Dudzicz și de D. Pawełczyk‑Woicka;
– pentru Sąd Najwyższy, de M. Wrzołek‑Romańczuk, radca prawny;
– pentru Prokurator Generalny, reprezentat de Prokuratura Krajowa, de S. Bańko, de R. Hernand, de A. Reczka, de T. Szafrański și de M. Szumacher;
– pentru guvernul polonez, de B. Majczyna și de S. Żyrek, în calitate de agenți, asistați de W. Gontarski, adwokat;
– pentru guvernul leton, de I. Kucina și de V. Soņeca, în calitate de agenți;
– pentru Comisia Europeană, de H. Krämer și de K. Herrmann, în calitate de agenți;
– pentru Autoritatea de Supraveghere AELS, de J. S. Watson, de C. Zatschler, de I. O. Vilhjálmsdóttir și de C. Howdle, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 27 iunie 2019,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 2 și a articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, a articolului 267 al treilea paragraf TFUE, a articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), precum și a articolului 9 alineatul (1) din Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă (JO 2000, L 303, p. 16, Ediție specială, 05/vol. 6, p. 7).
2 Aceste cereri au fost formulate în cadrul unor litigii între A. K., judecător la Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Supremă Administrativă, Polonia), pe de o parte, și Krajowa Rada Sądownictwa (Consiliul Național al Magistraturii, Polonia) (denumit în continuare „KRS”), pe de altă parte (cauza C‑585/18), și între CP și DO, judecători la Sąd Najwyższy (Curtea Supremă, Polonia), pe de o parte, și această din urmă instanță, pe de altă parte (cauzele C‑624/18 și C‑625/18), în legătură cu pensionarea anticipată a acestora ca urmare a intrării în vigoare a unei noi legislații naționale.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
Tratatul UE
3 Articolul 2 TUE are următorul cuprins:
„Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într‑o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați.”
4 Articolul 19 alineatul (1) TUE prevede:
„Curtea de Justiție a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiție, Tribunalul și tribunale specializate. Aceasta asigură respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor.
Statele membre stabilesc căile de atac necesare pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii.”
Carta
5 Titlul VI din cartă, intitulat „Justiția”, cuprinde articolul 47 din aceasta, intitulat „Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil”, care prevede:
„Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol.
Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într‑un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. […]
[…]”
6 Potrivit articolului 51 din cartă, intitulat „Domeniul de aplicare”:
„(1) Dispozițiile prezentei carte se adresează instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității, precum și statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Prin urmare, acestea respectă drepturile și principiile și promovează aplicarea lor în conformitate cu atribuțiile pe care le au în acest sens și cu respectarea limitelor competențelor conferite Uniunii de tratate.
(2) Prezenta cartă nu extinde domeniul de aplicare al dreptului Uniunii în afara competențelor Uniunii, nu creează nicio competență sau sarcină nouă pentru Uniune și nu modifică competențele și sarcinile stabilite de tratate.”
7 Articolul 52 alineatul (3) din cartă prevede:
„În măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale[, semnată la Rome la 4 noiembrie 1950], înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată. Această dispoziție nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă.”
8 Explicațiile cu privire la Carta drepturilor fundamentale (JO 2007, C 303, p. 17) precizează, cu privire la articolul 47 al doilea paragraf din cartă, că această dispoziție corespunde articolului 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare „CEDO”).
Directiva 2000/78
9 Articolul 1 din Directiva 2000/78 prevede:
„Prezenta directivă are ca obiectiv stabilirea unui cadru general de combatere a discriminării pe motive de […] vârstă […], în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, în vederea punerii în aplicare, în statele membre, a principiului egalității de tratament.”
10 Articolul 2 alineatul (1) din această directivă prevede:
„În sensul prezentei directive, prin principiul egalității de tratament se înțelege absența oricărei discriminări directe sau indirecte, bazate pe unul din motivele menționate la articolul 1.”
11 Articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2000/78 prevede:
„Statele membre asigură ca procedurile judiciare și administrative, […] care reglementează respectarea obligațiilor care decurg din prezenta directivă, să fie accesibile tuturor persoanelor care se consideră lezate prin nerespectarea față de ele a principiului egalității de tratament, chiar după ce au încetat relațiile în care discriminarea se presupune a se fi produs.”
Dreptul polonez
Constituția
12 În temeiul articolului 179 din Constituție, Președintele Republicii Polone (denumit în continuare „Președintele Republicii”) numește judecătorii, la propunerea KRS, pentru o durată nedeterminată.
13 Potrivit articolului 186 alineatul 1 din Constituție:
„[KRS] asigură independența instanțelor și a judecătorilor.”
14 Articolul 187 din Constituție prevede:
„1. [KRS] este alcătuit din:
1) prim‑președintele [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)], ministrul justiției, președintele [Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă)] și o persoană desemnată de Președintele Republicii,
2) 15 membri aleși dintre judecătorii [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)], ai instanțelor de drept comun, ai instanțelor administrative și ai instanțelor militare,
3) 4 membri aleși de [Sejm (Seim, Polonia)] din rândul deputaților și 2 membri aleși de Senat din rândul senatorilor.
[…]
3. Mandatul membrilor aleși ai [KRS] este de patru ani.
4. Structura organizatorică, domeniul de activitate și procedurile de lucru ale [KRS], precum și modul de alegere a membrilor săi se stabilesc prin lege.”
Noua Lege privind Curtea Supremă
– Dispozițiile privind reducerea vârstei de pensionare a judecătorilor Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)
15 Articolul 30 din ustawa o Sądzie Najwyższym (Legea privind Curtea Supremă) din 23 noiembrie 2002 (Dz. U. din 2002, poziția 240) stabilea vârsta de pensionare a judecătorilor Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) la 70 de ani.
16 La 20 decembrie 2017, Președintele Republicii a semnat ustawa o Sądzie Najwyższym (Legea privind Curtea Supremă) din 8 decembrie 2017 (Dz. U. din 2018, poziția 5, denumită în continuare „noua Lege privind Curtea Supremă”), care a intrat în vigoare la 3 aprilie 2018. Această lege a fost modificată ulterior în mai multe rânduri.
17 Potrivit articolului 37 din noua Lege privind Curtea Supremă:
„1. Judecătorii [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)] se pensionează în ziua în care împlinesc vârsta de 65 de ani, cu excepția cazului în care prezintă, cu cel mult douăsprezece luni și cu cel puțin șase luni înainte de împlinirea vârstei [de 65 ani], o declarație prin care indică faptul că doresc să își exercite în continuare funcția și un certificat, întocmit potrivit condițiilor aplicabile candidaților la funcția de judecător, care să ateste că starea lor de sănătate le permite să își îndeplinească obligațiile care decurg din funcția lor, iar [Președintele Republicii] acordă autorizația de menținere în funcția de judecător la [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)].
1a. Înainte de a acorda o astfel de autorizație, [Președintele Republicii] solicită avizul [KRS]. [KRS] transmite avizul său [Președintelui Republicii] în termen de 30 de zile de la data la care acesta l‑a solicitat. În cazul în care avizul nu este comunicat în termenul prevăzut în a doua teză, se consideră că [KRS] a emis un aviz favorabil.
1b. Atunci când emite avizul menționat la alineatul 1a, [KRS] ia în considerare interesul administrării justiției sau un interes social important, în special repartizarea rațională a membrilor [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)] sau nevoile rezultate din volumul de muncă al anumitor camere ale [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)].
[…]
4. Autorizația menționată la alineatul 1 se acordă pentru o perioadă de trei ani și poate fi reînnoită o dată. […]”
18 Articolul 39 din această lege prevede:
„[Președintele Republicii] constată data la care judecătorul [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)] se pensionează sau este pensionat.”
19 Potrivit articolului 111 alineatul 1 din legea menționată:
„Judecătorii [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)] care au împlinit vârsta de 65 de ani la data intrării în vigoare a prezentei legi sau care vor împlini această vârstă în termen de trei luni de la această dată se pensionează din ziua care urmează expirării acestui termen de trei luni, cu excepția cazului în care prezintă, în termen de o lună de la data intrării în vigoare a prezentei legi, declarația și certificatul prevăzute la articolul 37 alineatul 1, iar [Președintele Republicii] autorizează menținerea lor în funcția de judecător al [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)]. […]”
– Dispozițiile privind numirea judecătorilor la Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)
20 În temeiul articolului 29 din noua Lege privind Curtea Supremă, judecătorii Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) sunt numiți de Președintele Republicii, la propunerea KRS. Articolul 30 din această lege enumeră condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a putea fi numită pe postul de judecător la Sąd Najwyższy (Curtea Supremă).
– Dispozițiile privind Camera Disciplinară
21 Noua Lege privind Curtea Supremă a instituit, în cadrul Sąd Najwyższy (Curtea Supremă), o nouă cameră denumită „Izba Dyscyplinarna” (denumită în continuare „Camera Disciplinară”).
22 Articolul 20 din noua Lege privind Curtea Supremă prevede:
„În ceea ce privește Camera Disciplinară și judecătorii care fac parte din aceasta, prerogativele prim‑președintelui [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)], astfel cum sunt definite:
– la articolul 14 alineatul 1 punctele 1, 4 și 7, la articolul 31 alineatul 1, la articolul 35 alineatul 2, la articolul 36 alineatul 6, la articolul 40 alineatele 1 și 4 și la articolul 51 alineatele 7 și 14, sunt exercitate de președintele [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)], care conduce lucrările Camerei Disciplinare;
– la articolul 14 alineatul 1 punctul 2 și la articolul 55 alineatul 3 a doua teză, sunt exercitate de prim‑președintele [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)] în acord cu președintele [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)], care conduce lucrările Camerei Disciplinare.”
23 Articolul 27 alineatul 1 din noua Lege privind Curtea Supremă prevede:
„Camera Disciplinară este competentă în următoarele cauze:
1) cauzele disciplinare:
– privind judecătorii [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)]
[…]
2) cauzele în domeniul dreptului muncii și al asigurărilor sociale privind judecătorii [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)];
3) cauzele privind pensionarea unui judecător al [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)].”
24 Articolul 79 din noua Lege privind Curtea Supremă prevede:
„Cauzele din domeniul dreptului muncii și al asigurărilor sociale privind judecătorii de la [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)] și cauzele referitoare la pensionarea unui judecător de la [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)] se judecă:
1) în primă instanță – de [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)] în complet format de un judecător al Camerei Disciplinare;
2) în al doilea grad de jurisdicție – de [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)] în complet format de trei judecători ai Camerei Disciplinare.”
25 Potrivit articolului 25 din noua Lege privind Curtea Supremă:
„Izba Pracy i Ubezpieczeń Społecznych [Camera pentru litigii de muncă și asigurări sociale] este competentă să judece cauzele din domeniul dreptului muncii și al asigurărilor sociale […]”
26 Dispozițiile tranzitorii din noua lege privind Curtea Supremă includ printre altele următoarele dispoziții:
„Articolul 131
Atât timp cât nu au fost numiți toți judecătorii [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)] [care judecă] în cadrul Camerei Disciplinare, ceilalți judecători ai [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)] nu pot fi transferați pe un post în această cameră.
[…]
Articolul 134
La data intrării în vigoare a prezentei legi, judecătorii [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)] în funcție în cadrul Camerei pentru litigii de muncă, asigurări sociale și afaceri publice devin judecători în funcție în cadrul Camerei pentru litigii de muncă și asigurări sociale.”
27 Articolul 131 din noua Lege privind Curtea Supremă a fost modificat după cum urmează în temeiul articolului 1 punctul 14 din ustawa o zmianie ustawy o Sądzie Najwyższym (Legea de modificare a Legii privind Curtea Supremă) din 12 aprilie 2018 (Dz. U. din 2018, poziția 847), care a intrat în vigoare la 9 mai 2018:
„Judecătorii care, la data intrării în vigoare a prezentei legi, ocupă posturi în alte camere ale [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)] pot fi transferați pe posturile din cadrul Camerei Disciplinare. Judecătorul care ocupă un post într‑o altă cameră a [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)] înaintează [KRS] o cerere pentru transferul pe un post în cadrul Camerei Disciplinare cel târziu în ziua în care vor fi desemnați pentru prima dată toți judecătorii [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)] din cadrul Camerei Disciplinare, după obținerea acordului prim‑președintelui [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)] și al președintelui [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)] care conduce activitatea Camerei Disciplinare și a camerei în care deține post judecătorul care a depus cererea de transfer. Până în ziua în care vor fi ocupate pentru prima dată toate posturile din cadrul Camerei Disciplinare, va fi desemnat în cadrul Camerei Discipline un judecător de la [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)] de către [Președintele Republicii], la propunerea [KRS].”
Legea privind organizarea instanțelor administrative
28 Articolul 49 din ustawa – Prawo o ustroju sądów administracyjnych (Legea privind organizarea instanțelor administrative) din 25 iulie 2002 (Dz. U. din 2017, poziția 2188) prevede că, în ceea ce privește aspectele care nu sunt reglementate de aceeași lege, se aplică dispozițiile noii Legi privind Curtea Supremă.
Legea privind KRS
29 KRS este reglementat prin ustawa o Krajowej Radzie Sądownictwa (Legea privind Consiliul Național al Magistraturii) din 12 mai 2011 (Dz. U. nr. 126 din 2011, poziția 714), astfel cum a fost modificată prin ustawa o zmianie ustawy o Krajowej Radzie Sque downictwa oraz niektórych innych ustaw (Legea de modificare a Legii privind Consiliul Național al Magistraturii și a altor legi) din 8 decembrie 2017 (Dz. U. din 2018, poziția 3) (denumită în continuare „Legea privind KRS”).
30 Potrivit articolului 9a din Legea privind KRS:
„1. Seimul alege din rândul judecătorilor [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)], ai instanțelor de drept comun, ai instanțelor administrative și ai instanțelor militare 15 membri ai [KRS] pentru un mandat de 4 ani.
2. Atunci când efectuează alegerea menționată la alineatul 1, Seimul ia în considerare, în măsura posibilului, necesitatea ca în [KRS] să fie reprezentați judecătorii din cadrul diferitor tipuri și niveluri ale instanțelor.
3. Mandatul comun al noilor membri ai [KRS] aleși din rândul judecătorilor începe în ziua următoare alegerii lor. Membrii [KRS] aleși în mandatul anterior își exercită funcțiile până la data începerii mandatului comun al noilor membri ai [KRS].”
31 În temeiul articolului 11a alineatul 2 din Legea privind KRS, candidații pentru funcția de membru al KRS, aleși dintre judecători, pot fi prezentați de un grup de cel puțin două mii de cetățeni polonezi sau de un grup de cel puțin 25 de judecători în funcție. Procesul de desemnare a membrilor KRS de către Seim este stabilit la articolul 11d din Legea privind KRS.
32 În conformitate cu articolul 34 din Legea privind KRS, un grup compus din 3 membri ai KRS adoptă o poziție cu privire la evaluarea candidaților la funcția de judecător.
33 Articolul 35 din Legea privind KRS prevede:
„1. În cazul în care se prezintă mai mulți candidați pentru un post de judecător sau de judecător stagiar, comisia va întocmi o listă de candidați recomandați.
2. Pentru a stabili ordinea candidaților pe listă, comisia va lua în considerare mai întâi evaluarea calificărilor candidaților și, în plus:
1) experiența profesională, inclusiv experiența în aplicarea prevederilor legale, producția academică, avizele emise de superiorii ierarhici, recomandările, publicațiile și alte documente atașate la formularul de candidatură;
2) avizul colegiului (kolegium) instanței competente și evaluarea adunării generale a judecătorilor competente.
3. Absența documentelor menționate la alineatul 2 nu împiedică stabilirea unei liste de candidați recomandați.”
34 Potrivit articolului 37 alineatul 1 din Legea privind KRS:
„În cazul în care există mai mulți candidați pentru un post de judecător, [KRS] examinează și evaluează împreună toate candidaturile depuse. În această situație, [KRS] adoptă o rezoluție care cuprinde deciziile sale cu privire la prezentarea unei propuneri de numire pe postul de judecător, în privința tuturor candidaților.”
35 Articolul 44 din Legea privind KRS prevede:
„1. Un participant la procedură poate ataca rezoluția [KRS] la [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)] pentru motive de nelegalitate, cu excepția cazului în care se prevede altfel în dispoziții separate. […]
1a. În cazurile individuale privind numirea în funcția de judecător la [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)], se poate introduce o acțiune la [Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă)]. În aceste cazuri, nu este posibilă introducerea unei acțiuni la [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)]. O acțiune la [Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă)] nu se poate baza pe un motiv privind evaluarea incorectă a îndeplinirii de către candidați a criteriilor luate în considerare la adoptarea unei decizii privind prezentarea propunerii de numire în funcția de judecător la [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)].
1b. Dacă nu toți participanții la procedură au atacat rezoluția menționată la articolul 37 alineatul 1, în cazurile individuale privind numirea în funcția de judecător la [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)], rezoluția devine definitivă în ceea ce privește partea care cuprinde decizia de a înainta propunerea de numire în funcția de judecător la [Sąd Najwyższy (Curtea Supremă)] și partea care cuprinde decizia de a nu înainta o propunere de numire în funcția de judecător la aceeași instanță, în privința participanților la procedură care nu au introdus o acțiune.
2. Acțiunea este introdusă prin intermediul Przewodniczący [președintele KRS], în termen de două săptămâni de la notificarea rezoluției însoțite de motivarea sa. […]”
36 Potrivit articolului 6 din Legea din 8 decembrie 2017 de modificare a Legii privind KRS:
„Mandatul membrilor [KRS] menționați la articolul 187 alineatul 1 punctul 2 din [Constituție], aleși pe baza dispozițiilor în vigoare, durează până în ziua precedentă începerii mandatului noilor membri ai [KRS], fără însă să depășească 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepția cazului în care s‑a încheiat anterior ca urmare a expirării mandatului respectiv.”
Litigiile principale și întrebările preliminare
37 În cauza C‑585/18, A. K., judecător al Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă), care a împlinit vârsta de 65 de ani înainte de data intrării în vigoare a noii Legi privind Curtea Supremă, a formulat, în temeiul articolului 37 alineatul 1 și al articolului 111 alineatul 1 din această lege, o declarație prin care a indicat dorința sa de a continua să își exercite funcția. La 27 iulie 2018, în temeiul articolului 37 alineatul 1a din legea menționată, KRS a emis un aviz negativ cu privire la această cerere. La 10 august 2018, A. K. a sesizat Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) cu o acțiune îndreptată împotriva acestui aviz. În susținerea acțiunii menționate, A. K. a arătat în special că pensionarea sa anticipată la vârsta de 65 de ani încalcă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și articolul 47 din cartă, precum și Directiva 2000/78, în special articolul 9 alineatul (1) din aceasta din urmă.
38 Cauzele C‑624/18 și C‑625/18 privesc doi judecători ai Sąd Najwyższy (Curtea Supremă), CP și DO, care au împlinit de asemenea vârsta de 65 de ani înainte de data intrării în vigoare a noii Legi privind Curtea Supremă și care nu au formulat declarații în temeiul articolului 37 alineatul 1 și al articolului 111 alineatul 1 din această lege. Întrucât au fost informați cu privire la faptul că Președintele Republicii constatase, în temeiul articolului 39 din legea menționată, pensionarea lor începând cu 4 iulie 2018, persoanele interesate au sesizat Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) cu cereri îndreptate împotriva acesteia din urmă, având ca obiect constatarea faptului că raportul lor de muncă de judecător în funcție în cadrul instanței respective nu s‑a transformat, începând de la această dată, în raport de muncă de judecător pensionat al aceleiași instanțe. În susținerea cererilor formulate, aceștia invocă printre altele o încălcare a articolului 2 alineatul (1) din Directiva 2000/78 care interzice discriminările pe motive de vârstă.
39 Izba Pracy i Ubezpieczeń Społecznych (Camera pentru litigii de muncă și asigurări sociale) a Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) (denumită în continuare „Camera pentru litigii de muncă și asigurări sociale”), în fața căreia sunt pendinte aceste diferite acțiuni, arată, în deciziile sale de trimitere în cauzele C‑624/18 și C‑625/18, că a fost sesizată cu acestea, întrucât Camera Disciplinară nu a fost încă constituită. În aceste condiții, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2000/78 și articolul 47 din cartă îi impun să înlăture dispozițiile naționale care conferă competența de a judeca astfel de acțiuni unei camere care nu este constituită încă. Instanța menționată subliniază însă că această întrebare ar putea înceta să fie relevantă în cazul atribuirii efective a posturilor de judecător în cadrul Camerei Disciplinare.
40 Pe de altă parte, în deciziile sale de trimitere în cauzele C‑585/18, C‑624/18 și C‑625/18, instanța de trimitere consideră că, având în vedere în special împrejurările în care trebuie să intervină numirea noilor judecători ai Camerei Disciplinare, există îndoieli serioase cu privire la aspectul dacă această cameră și membrii săi vor oferi garanții suficiente de independență și de imparțialitate.
41 În această privință, instanța menționată, care amintește că acești judecători sunt numiți de Președintele Republicii la propunerea KRS, arată mai întâi că, în temeiul reformei care rezultă din Legea din 8 decembrie 2017 de modificare a Legii privind Consiliul Național al Magistraturii și a unor alte legi, cei 15 membri ai KRS care, din totalul de 25, trebuie să fie aleși dintre judecători sunt aleși în prezent de Seim, iar nu, ca înainte, de adunările generale ale judecătorilor de toate gradele. Potrivit instanței de trimitere, această situație aduce atingere principiului separației puterilor ca fundament al statului de drept democratic și nu este conformă cu standardele internaționale și europene care predomină în materie, astfel cum ar reieși în special din Recomandarea Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei CM/Rec(2010)12 cu privire la independența, eficiența și rolul judecătorilor din 17 noiembrie 2010, din Avizul nr. 904/2017 [CDL‑AD(2017)031] al Comisiei Europene pentru Democrație prin Drept (Comisia de la Veneția) din 11 decembrie 2017 și din Avizul nr. 10(2007) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni în atenția Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind Consiliul pentru justiție în serviciul societății din 23 noiembrie 2007.
42 În continuare, atât condițiile, în special procedurale, în care membrii KRS au fost selectați și numiți în cursul anului 2018, cât și o examinare a modului în care acest organ astfel compus a acționat până în prezent ar indica o supunere a KRS puterii politice și o incapacitate a acestuia de a‑și exercita misiunea constituțională care constă în asigurarea independenței instanțelor și a judecătorilor.
43 Pe de o parte, alegerile recente ale noilor membri ai KRS s‑ar fi desfășurat în mod netransparent și ar exista îndoieli serioase cu privire la respectarea efectivă, cu ocazia acestora, a cerințelor prevăzute de legislația aplicabilă. De altfel, cerința privind reprezentativitatea diferitor tipuri și niveluri ale instanțelor care rezultă din articolul 187 alineatul 1 punctul 2 din Constituție nu ar fi fost respectată. Astfel, KRS nu ar avea printre membrii săi niciun judecător ales care să provină de la Sąd Najwyższy (Curtea Supremă), de la curți de apel sau de la instanțe militare, ci ar cuprinde 1 reprezentant al unui tribunal administrativ voievodal, 2 reprezentanți ai tribunalelor regionale și 12 reprezentanți ai tribunalelor districtuale.
44 Pe de altă parte, o examinare a activităților nou‑alcătuitului KRS ar evidenția absența totală a unor poziții adoptate de acest organ cu scopul de a apăra independența Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) în contextul crizei generate de reformele legislative recente cu privire la această instanță. În schimb, KRS sau membrii acestuia i‑ar fi criticat în mod public pe membrii Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) pentru că au adresat întrebări preliminare Curții sau au cooperat cu instituțiile Uniunii, în special cu Comisia Europeană. Pe de altă parte, practica urmată de KRS atunci când este chemat să emită un aviz cu privire la eventuala menținere în funcție a unui judecător al Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) după împlinirea vârstei de pensionare nou‑stabilită la 65 de ani ar consta, astfel cum ar dovedi în special avizul KRS atacat în fața instanței de trimitere în cauza C‑585/18, în emiterea de avize negative nemotivate sau în simpla reproducere a textului articolului 37 alineatul 1b din noua Lege privind Curtea Supremă.
45 În plus, selecția efectuată de KRS pentru ocuparea celor 16 posturi de judecător în cadrul Camerei Disciplinare declarate vacante la 24 mai 2018 de Președintele Republicii ar arăta că cei 12 candidați reținuți de KRS, și anume șase procurori, doi judecători, doi consilieri juridici și două cadre universitare, erau fie persoane care au fost supuse până atunci puterii executive, fie persoane care, în cursul crizei privind statul de drept în Polonia, au acționat la ordinul puterii politice sau în conformitate cu așteptările acesteia din urmă, fie, în sfârșit, persoane care nu îndeplinesc criteriile legale sau chiar persoane care au făcut obiectul unor sancțiuni disciplinare în trecut.
46 În sfârșit, instanța de trimitere subliniază că procedura prin care KRS este chemat să selecționeze candidați la posturile de judecător al Camerei Disciplinare, care nu pot fi aleși dintre membrii Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) deja în funcție, a fost concepută și, ulterior, modificată astfel încât KRS să poată acționa în mod discreționar, fără să existe o posibilitate de control veritabil în această privință.
47 În primul rând, Curtea Supremă nu ar mai fi chemată să intervină în acest proces de numire și, astfel, aprecierea efectivă și concretă a meritelor candidaților nu ar mai fi garantată. În al doilea rând, nedepunerea de către candidați a documentelor menționate la articolul 35 alineatul 2 din Legea privind KRS, care ar fi totuși esențiale pentru departajarea persoanelor interesate, nu ar mai constitui, astfel cum ar reieși din articolul 35 alineatul 3 din această lege, un obstacol în momentul constituirii listei candidaților recomandați de KRS. În al treilea rând, în temeiul articolului 44 din legea menționată, deciziile KRS ar deveni definitive în cazul necontestării acestora de toții candidații, ceea ce ar echivala cu excluderea oricărei posibilități efective de control jurisdicțional al acestora.
48 În acest context, instanța de trimitere ridică problema importanței care trebuie acordată, în ceea ce privește respectarea cerinței de independență a instanțelor și a judecătorilor statelor membre care decurge din dreptul Uniunii, unor factori precum, pe de o parte, independența față de puterea politică a organului responsabil de selecția judecătorilor și, pe de altă parte, împrejurările în care se desfășoară selecția membrilor unei camere jurisdicționale înființate ex nihilo într‑un anumit stat membru, în condițiile în care respectiva cameră este competentă să se pronunțe asupra unor cauze care intră sub incidența dreptului Uniunii.
49 În cazul în care o astfel de cameră jurisdicțională nu ar îndeplini această cerință de independență, instanța de trimitere urmărește să afle dacă dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că îi impune să înlăture aplicarea dispozițiilor legii naționale care, prin faptul că rezervă această competență camerei jurisdicționale menționate, îi exclud propria competență să judece cauzele principale. În deciziile sale de trimitere în cauzele C‑624/18 și C‑625/18, instanța de trimitere subliniază în această privință că are o competență generală în domeniul dreptului muncii și al asigurărilor sociale, ceea ce ar abilita‑o să judece în special litigii precum cele principale, care privesc o pretinsă încălcare a interdicției discriminării pe motive de vârstă în materie de încadrare în muncă.
50 În aceste condiții, Sąd Najwyższy (Izba Pracy i Ubezpieczeń Społecznych) [Curtea Supremă (Camera pentru litigii de muncă și asigurări sociale)] a hotărât să suspende judecarea cauzei și să sesizeze Curtea cu prezentele trimiteri preliminare.
51 În cauza C‑585/18, întrebările preliminare au următorul cuprins:
„1) Articolul 267 al treilea paragraf TFUE coroborat cu articolul 19 alineatul (1) și cu articolul 2 TUE, precum și cu articolul 47 din [cartă] trebuie interpretat în sensul că o cameră nou‑înființată a instanței de ultim grad de jurisdicție a unui stat membru, competentă să soluționeze acțiunea introdusă de un judecător al unei instanțe naționale, în compunerea căreia urmează să intre exclusiv judecători aleși de organismul național menit să vegheze la respectarea independenței instanțelor [(KRS)], care, date fiind modelul instituțional de constituire și modul său de funcționare, nu oferă garanția independenței față de puterile legislativă și executivă, este o instanță independentă în sensul dreptului Uniunii?
2) În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare, articolul 267 al treilea paragraf TFUE coroborat cu articolul 19 alineatul (1) și cu articolul 2 TUE, precum și cu articolul 47 din cartă trebuie interpretat în sensul că o cameră necompetentă a instanței de ultim grad de jurisdicție a unui stat membru care îndeplinește cerințele prevăzute de dreptul Uniunii pentru o instanță sesizată cu o cale de atac într‑o cauză care ține de dreptul Uniunii ar trebui să înlăture aplicarea dispozițiilor legii naționale care exclud competența sa în acea cauză?”
52 În cauzele C‑624/18 și C‑625/18, întrebările preliminare sunt formulate după cum urmează:
„1) Articolul 47 din [cartă] coroborat cu articolul 9 alineatul (1) din Directiva [2000/78] trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care instanța de ultim grad de jurisdicție a unui stat membru este sesizată cu o cale de atac (acțiune) întemeiată pe încălcarea principiului nediscriminării pe motive de vârstă față de un judecător din instanța respectivă, însoțită de o cerere de măsuri conservatorii, această instanță – pentru a asigura protecția drepturilor care decurg din dreptul Uniunii prin dispunerea unei măsuri provizorii prevăzute de dreptul național – este ținută să refuze aplicarea dispozițiilor de drept național care rezervă competența în cauza în care a fost formulată calea de atac unei camere a instanței respective, cameră care nu funcționează ca urmare a nedesemnării judecătorilor care trebuie să intre în compunerea acesteia?
2) În cazul numirii judecătorilor care trebuie să statueze în cadrul camerei competente, în temeiul dreptului național, să soluționeze calea de atac formulată, articolul 267 al treilea paragraf TFUE coroborat cu articolul 19 alineatul (1) și cu articolul 2 TUE, precum și cu articolul 47 din cartă trebuie interpretat în sensul că o cameră nou‑înființată a instanței de ultim grad de jurisdicție a unui stat membru, competentă să soluționeze în primă instanță sau în al doilea grad de jurisdicție acțiunea introdusă de un judecător al unei instanțe naționale, în compunerea căreia urmează să intre exclusiv judecători aleși de organismul național menit să vegheze la respectarea independenței instanțelor [(KRS)], care, date fiind modelul instituțional de constituire și modul său de funcționare, nu oferă garanția independenței față de puterile legislativă și executivă, este o instanță independentă în sensul dreptului Uniunii?
3) În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare, articolul 267 al treilea paragraf TFUE coroborat cu articolul 19 alineatul (1) și cu articolul 2 TUE, precum și cu articolul 47 din cartă trebuie interpretat în sensul că o cameră necompetentă a instanței de ultim grad de jurisdicție a unui stat membru care îndeplinește cerințele prevăzute de dreptul Uniunii pentru o instanță sesizată cu o cale de atac într‑o cauză care ține de dreptul Uniunii ar trebui să înlăture aplicarea dispozițiilor legii naționale care exclud competența sa în acea cauză?”
Procedura în fața Curții
53 Prin decizia președintelui Curții din 5 noiembrie 2018, cauzele C‑585/18, C‑624/18 și C‑625/18 au fost conexate.
54 Prin Ordonanța din 26 noiembrie 2018, A. K. și alții (C‑585/18, C‑624/18 și C‑625/18, nepublicată, EU:C:2018:977), președintele Curții a admis cererea instanței de trimitere de judecare a prezentelor cauze potrivit procedurii accelerate. Astfel cum prevede articolul 105 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură al Curții, data ședinței a fost stabilită imediat, în speță la 19 martie 2019, și a fost comunicată părților interesate odată cu notificarea cererilor de decizie preliminară. Părților interesate li s‑a acordat un termen pentru a depune eventuale observații scrise.
55 La 19 martie 2019, a avut loc o primă ședință în fața Curții. La 14 mai 2019, Curtea a organizat o a doua ședință ca urmare în special a unei cereri din partea KRS, care nu depusese observații scrise în fața Curții și nu fusese reprezentată în cadrul primei ședințe și care dorea să poată fi ascultată oral, precum și în scopul de a permite părților interesate să se pronunțe cu privire la eventualele implicații, în cadrul prezentelor cauze, ale unei hotărâri pronunțate la 25 martie 2019, prin care Trybunał Konstytucyjny (Curtea Constituțională, Polonia) a declarat că articolul 9a din Legea privind KRS este compatibil cu articolul 187 alineatul 1 punctul 2 și alineatul 4 din Constituție.
56 Pe de altă parte, în cea de a doua ședință, KRS a prezentat Rezoluția nr. 6 adoptată de Adunarea judecătorilor Camerei Disciplinare la 13 mai 2019, care expune poziția acestei camere cu privire la procedura urmată în prezentele cauze conexate. Rezoluția menționată a fost distribuită părților interesate prezente și depusă la dosarul procedurii.
57 Prin înscrisurile depuse la grefa Curții de guvernul polonez la 3 și la 29 iulie 2019, la 16 septembrie 2019 și la 7 noiembrie 2019, de KRS la 4 iulie 2019 și de Prokurator Generalny (Procurorul general, Polonia) la 29 octombrie 2019 a fost solicitată o redeschidere a fazei orale a procedurii.
58 În susținerea cererii sale, KRS arată în esență că nu este de acord cu concluziile domnului avocat general, care s‑ar întemeia pe aprecieri eronate și care nu ar fi ținut seama suficient de argumentația dezvoltată în ședința din 14 mai 2019. Prin urmare, ar trebui, în plus, ca Curtea să reexamineze posibilitatea de a lua în considerare observațiile scrise transmise anterior de KRS și care i‑au fost returnate ca urmare a tardivității lor.
59 În cererea sa din 3 iulie 2019 și în explicațiile suplimentare pe care le‑a adresat Curții la 29 iulie și la 16 septembrie 2019, guvernul polonez subliniază de asemenea că nu este de acord cu concluziile domnului avocat general, care ar cuprinde anumite contradicții și s‑ar baza, astfel cum reiese din anumite puncte ale acestora și din puncte similare cuprinse în concluziile domnului avocat general prezentate la 11 aprilie 2019 în cauza Comisia/Polonia (Independența Curții Supreme) (C‑619/18, EU:C:2019:325), pe o interpretare pretins eronată a jurisprudenței anterioare a Curții, în special a Hotărârii din 27 februarie 2018, Associação Sindical dos Juízes Portugueses (C‑64/16, EU:C:2018:117). Pe de altă parte, potrivit guvernului menționat, concluziile domnului avocat general cuprind o serie de argumente și de poziții noi, care nu ar fi fost dezbătute suficient. Or, având în vedere importanța lor intrinsecă sau consecințele lor fundamentale pentru diversele modele juridice în vigoare în statele membre în ceea ce privește compunerea consiliilor naționale ale magistraturii și procesul de numire a judecătorilor, elementele respective ar justifica o redeschidere a fazei orale a procedurii pentru a permite tuturor statelor membre să se exprime cu privire la acest subiect. În cererea sa din 7 noiembrie 2019, în sprijinul căreia depune o încheiere de ședință a Sąd Okręgowy w Krakowie (Tribunalul Districtual din Cracovia, Polonia) din data de 6 septembrie 2019, guvernul polonez susține că acest document este de natură să producă temerea că decizia care urmează să fie pronunțată de Curte în prezentele cauze poate constitui o sursă de insecuritate juridică în Polonia și că documentul menționat cuprinde un fapt nou de natură să aibă o influență decisivă asupra respectivei decizii a Curții.
60 În sfârșit, Procurorul general, care se referă în esență la elementele deja puse în evidență și la argumentația dezvoltată de KRS și, respectiv, de guvernul polonez, în cererile lor menționate mai sus de redeschidere a fazei orale a procedurii din 3, 4 și 29 iulie 2019, precum și din 16 septembrie 2019, este de părere, în primul rând, că împrejurările cauzelor principale nu au fost clarificate suficient, după cum aceasta ar rezulta din concluziile domnului avocat general, în al doilea rând, că, în aceste concluzii, s‑a luat o poziție cu privire la elemente importante care nu au fost puse în discuția părților și, în al treilea rând, că respectivele concluzii se întemeiază pe o interpretare eronată a jurisprudenței anterioare a Curții, interpretare din care se pretinde că ar rezulta un fapt nou de natură să aibă o influență decisivă asupra deciziei Curții.
61 În această privință, trebuie amintit că, pe de o parte, Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și Regulamentul de procedură al Curții nu prevăd posibilitatea ca persoanele interesate menționate la articolul 23 din acest statut să prezinte observații ca răspuns la concluziile prezentate de avocatul general (Hotărârea din 6 martie 2018, Achmea, C‑284/16, EU:C:2018:158, punctul 26 și jurisprudența citată).
62 Pe de altă parte, în temeiul articolului 252 al doilea paragraf TFUE, avocatul general prezintă în mod public, cu deplină imparțialitate și în deplină independență, concluzii motivate cu privire la cauzele care, în conformitate cu Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, necesită intervenția sa. Nici concluziile acestuia, nici motivarea pe care se întemeiază avocatul general nu sunt obligatorii pentru Curte. În consecință, dezacordul unei persoane interesate față de concluziile avocatului general, oricare ar fi chestiunile pe care le examinează în cadrul acestora, nu poate constitui prin el însuși un motiv care să justifice redeschiderea procedurii orale (Hotărârea din 6 martie 2018, Achmea, C‑284/16, EU:C:2018:158, punctul 27 și jurisprudența citată).
63 Cu toate acestea, după ascultarea concluziilor avocatului general, Curtea poate dispune oricând redeschiderea fazei orale a procedurii, în conformitate cu articolul 83 din regulamentul său de procedură, în special atunci când consideră că nu este suficient de lămurită ori atunci când o parte a prezentat, după închiderea acestei faze, un fapt nou, de natură să aibă o influență decisivă asupra deciziei Curții, sau atunci când cauza trebuie soluționată pe baza unui argument care nu a fost pus în discuția persoanelor interesate.
64 Totuși, în speță, Curtea consideră, după ascultarea avocatului general, că dispune de toate elementele necesare pentru a se pronunța ca urmare a procedurii scrise și a celor două ședințe succesive care au avut loc în fața sa. Pe de altă parte, aceasta arată că prezentele cauze conexate nu trebuie să fie soluționate pe baza unui argument care nu ar fi fost pus în discuția părților. Ea consideră, în sfârșit, că din diversele cereri de redeschidere a fazei orale a procedurii cu care a fost sesizată nu rezultă niciun fapt nou de natură să poată avea o influență asupra deciziei pe care este chemată să o pronunțe în cauzele menționate. În aceste condiții, nu este necesar să se dispună redeschiderea fazei orale a procedurii.
65 În sfârșit, în ceea ce privește cererea prin care KRS solicită din nou luarea în considerare de către Curte a observațiilor sale scrise din data de 4 aprilie 2019, trebuie amintit că această parte din litigiile principale, care, asemenea celorlalte persoane interesate menționate la articolul 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, a fost invitată să depună astfel de observații în termenul stabilit în acest sens, s‑a abținut în mod deliberat să realizeze o astfel de depunere în termenul menționat, după cum reiese din înșiși termenii scrisorii din 28 martie 2019 pe care a adresat‑o Curții. În aceste condiții, observațiile scrise sus‑menționate, care au fost depuse tardiv de KRS și care, din acest motiv, au fost returnate acestuia din urmă, nu pot fi luate în considerare de Curte în acest stadiu al procedurii.
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la prima întrebare în cauzele C‑624/18 și C‑625/18
66 Prin intermediul primei întrebări în cauzele C‑624/18 și C‑625/18, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă dispozițiile articolului 9 alineatul (1) din Directiva 2000/78 coroborate cu cele ale articolului 47 din cartă trebuie interpretate în sensul că, atunci când o instanță de ultim grad de jurisdicție dintr‑un stat membru este sesizată cu o acțiune în care se invocă un motiv întemeiat pe încălcarea interdicției discriminării pe motive de vârstă care rezultă din această directivă, o astfel de instanță este obligată să refuze aplicarea dispozițiilor naționale care conferă competența de a judeca o asemenea acțiune unei entități care, precum Camera Disciplinară, nu este încă constituită din cauza faptului că nu au fost numite persoanele care să statueze în cadrul acesteia.
67 În speță, trebuie totuși să se țină seama de împrejurarea că, la puțin timp după adoptarea deciziilor de trimitere în cauzele C‑624/18 și C‑625/18, Președintele Republicii a procedat la numirea judecătorilor Camerei Disciplinare, care, prin urmare, a fost constituită.
68 Având în vedere această împrejurare, trebuie să se constate că un răspuns la prima întrebare în cauzele C‑624/18 și C‑625/18 nu mai este relevant pentru deciziile pe care trebuie să le pronunțe instanța de trimitere în cele două cauze. Astfel, necesitatea unui asemenea răspuns era justificată numai în cazul în care Camera Disciplinară nu era efectiv constituită.
69 Or, potrivit unei jurisprudențe constante, procedura instituită la articolul 267 TFUE este un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale cu ajutorul căruia Curtea furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluționarea litigiilor asupra cărora urmează să se pronunțe (Hotărârea din 19 decembrie 2013, Fish Legal și Shirley, C‑279/12, EU:C:2013:853, punctul 29 și jurisprudența citată).
70 În această privință, trebuie amintit că justificarea trimiterii preliminare nu este formularea unor opinii consultative cu privire la probleme generale sau ipotetice, ci nevoia inerentă soluționării efective a unui litigiu (Hotărârea din 10 decembrie 2018, Wightman și alții, C‑621/18, EU:C:2018:999, punctul 28, precum și jurisprudența citată). În cazul în care se constată că întrebarea adresată este în mod vădit lipsită de pertinență pentru soluționarea acestui litigiu, Curtea trebuie să declare că nu este necesar să se pronunțe asupra fondului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 octombrie 2013, Stoilov i Ko, C‑180/12, EU:C:2013:693, punctul 38 și jurisprudența citată).
71 În consecință, după cum au arătat KRS, guvernul polonez și Comisia și după cum a sugerat de altfel însăși instanța de trimitere, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 39 din prezenta hotărâre, nu mai este necesară pronunțarea Curții cu privire la prima întrebare adresată în cauzele C‑624/18 și C‑625/18.
Cu privire la întrebările adresate în cauza C‑585/18, precum și la a doua și la a treia întrebare în cauzele C‑624/18 și C‑625/18
72 Prin intermediul întrebărilor adresate în cauza C‑585/18, precum și al celei de a doua și al celei de a treia întrebări adresate în cauzele C‑624/18 și C‑625/18, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 2 și articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, articolul 267 TFUE și articolul 47 din cartă trebuie interpretate în sensul că o cameră a unei instanțe supreme a unui stat membru precum Camera Disciplinară, care este chemată să se pronunțe asupra unor cauze care intră sub incidența dreptului Uniunii, îndeplinește cerințele de independență și de imparțialitate impuse în temeiul acestor dispoziții ale dreptului Uniunii, având în vedere condițiile care au stat la baza înființării sale și a numirii membrilor săi. În cazul în care nu aceasta este situația, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că îi impune să lase neaplicate dispozițiile naționale care conferă competența de a judeca astfel de cauze camerei jurisdicționale menționate.
Cu privire la competența Curții
73 Procurorul general a susținut, în primul rând, că Curtea nu este competentă să se pronunțe cu privire la a doua și la a treia întrebare adresate în cauzele C‑624/18 și C‑625/18, pentru motivul că dispozițiile dreptului Uniunii menționate în aceste întrebări nu definesc noțiunea de „instanță independentă” și nu conțin norme privind competența instanțelor naționale și consiliile naționale ale magistraturii, aceste întrebări fiind, prin urmare, de competența exclusivă a statelor membre, iar nu de competența Uniunii.
74 Cu toate acestea, trebuie să se constate că argumentele astfel invocate de Procurorul general privesc în realitate conținutul însuși și, prin urmare, interpretarea dispozițiilor menționate ale dreptului Uniunii. Or, o asemenea interpretare este în mod vădit de competența Curții în temeiul articolului 267 TFUE.
75 În această privință, Curtea a statuat deja că, deși organizarea justiției în statele membre intră în competența acestora din urmă, totuși, în exercitarea acestei competențe, statele membre sunt ținute să respecte obligațiile care decurg pentru acestea din dreptul Uniunii [Hotărârea din 24 iunie 2019, Comisia/Polonia (Independența Curții Supreme), C‑619/18, EU:C:2019:531, punctul 52 și jurisprudența citată].
76 În al doilea rând, Procurorul general a arătat că, în ceea ce privește articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și articolul 47 din cartă, necompetența Curții de a se pronunța cu privire la aceste două întrebări preliminare ține de asemenea de faptul că dispozițiile naționale în discuție în litigiile principale nu pun în aplicare dreptul Uniunii și nici nu intră în domeniul de aplicare al acestuia și că, prin urmare, nu pot fi apreciate în lumina acestui drept.
77 În ceea ce privește mai întâi dispozițiile cartei, trebuie desigur amintit că, în cadrul unei trimiteri preliminare în temeiul articolului 267 TFUE, Curtea poate să interpreteze dreptul Uniunii numai în limitele competențelor care îi sunt atribuite (Hotărârea din 30 iunie 2016, Toma și Biroul Executorului Judecătoresc Horațiu‑Vasile Cruduleci, C‑205/15, EU:C:2016:499, punctul 22, precum și jurisprudența citată).
78 Domeniul de aplicare al cartei, în ceea ce privește acțiunea statelor membre, este definit la articolul 51 alineatul (1) din aceasta, conform căruia dispozițiile cartei se adresează statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii, această dispoziție confirmând jurisprudența constantă a Curții potrivit căreia drepturile fundamentale garantate de ordinea juridică a Uniunii au vocația de a fi aplicate în toate situațiile reglementate de dreptul Uniunii, însă nu în afara unor asemenea situații (Hotărârea din 30 iunie 2016, Toma și Biroul Executorului Judecătoresc Horațiu‑Vasile Cruduleci, C‑205/15, EU:C:2016:499, punctul 23, precum și jurisprudența citată).
79 Or, în speță și în ceea ce privește mai precis articolul 47 din cartă, trebuie subliniat că, în litigiile principale, reclamanții invocă printre altele încălcări în privința lor ale interdicției discriminării pe motive de vârstă în materie de încadrare în muncă, prevăzută de Directiva 2000/78.
80 În plus, trebuie subliniat că dreptul la o cale de atac efectivă este reafirmat de Directiva 2000/78, al cărei articol 9 prevede că statele membre se asigură că toate persoanele care se consideră lezate de nerespectarea în privința lor a principiului egalității de tratament prevăzut de această directivă pot să își valorifice drepturile (Hotărârea din 8 mai 2019, Leitner, C‑396/17, EU:C:2019:375, punctul 61 și jurisprudența citată).
81 Din cele ce precedă rezultă că prezentele cauze corespund unor situații reglementate de dreptul Uniunii, astfel încât reclamanții din litigiile principale sunt îndreptățiți să se prevaleze de dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă garantat la articolul 47 din cartă.
82 În ceea ce privește în continuare domeniul de aplicare al articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, este necesar să se amintească, pe de o parte, că această dispoziție vizează „domeniile reglementate de dreptul Uniunii”, independent de situația în care statele membre pun în aplicare acest drept, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă [Hotărârea din 24 iunie 2019, Comisia/Polonia (Independența Curții Supreme), C‑619/18, EU:C:2019:531, punctul 50 și jurisprudența citată].
83 Contrar celor susținute de Procurorul general în această privință, împrejurarea că măsurile naționale de reducere salarială în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 27 februarie 2018, Associação Sindical dos Juízes Portugueses (C‑64/16, EU:C:2018:117), au fost adoptate ca urmare a unor imperative privind eliminarea deficitului excesiv al bugetului statului membru în discuție și în contextul unui program de asistență financiară din partea Uniunii acordat acestui stat membru nu a avut, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 29-40 din această hotărâre, niciun rol în interpretarea care a condus Curtea să concluzioneze în sensul aplicabilității articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE în cauza respectivă. Astfel, această concluzie s‑a întemeiat pe împrejurarea că instanța națională vizată de această cauză, și anume Tribunal de Contas (Curtea de Conturi, Portugalia), sub rezerva unei verificări încredințate instanței de trimitere din cauza menționată, se putea pronunța, în calitate de instanță, cu privire la chestiuni privind aplicarea sau interpretarea dreptului Uniunii și care intrau astfel în domeniile reglementate de acest drept [Hotărârea din 24 iunie 2019, Comisia/Polonia (Independența Curții Supreme), C‑619/18, EU:C:2019:531, punctul 51 și jurisprudența citată].
84 Întrucât litigiile principale se referă la pretinse încălcări ale normelor dreptului Uniunii, este suficient să se constate că, în speță, instanța chemată să soluționeze litigiile respective va fi chemată să se pronunțe cu privire la chestiuni referitoare la aplicarea sau la interpretarea dreptului Uniunii și care, așadar, intră în domeniile reglementate de acest drept, în sensul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.
85 În sfârșit, referitor la Protocolul nr. 30 privind aplicarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în Republica Polonă și în Regatul Unit (JO 2010, C 83, p. 313), invocat de asemenea de Procurorul general, trebuie arătat că acesta nu privește articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și trebuie amintit că el nu pune în discuție nici aplicabilitatea cartei în Polonia și nu are ca obiectiv exonerarea Republicii Polone de obligația de a respecta dispozițiile cartei [Hotărârea din 24 iunie 2019, Comisia/Polonia (Independența Curții Supreme), C‑619/18, EU:C:2019:531, punctul 53 și jurisprudența citată].
86 Din tot ceea ce precedă rezultă că Curtea este competentă să interpreteze articolul 47 din cartă și articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE în prezentele cauze.
Cu privire la eventuala nepronunțare asupra fondului
87 KRS, Procurorul general și guvernul polonez au arătat că, la 17 decembrie 2018, Președintele Republicii a semnat ustawa o zmianie ustawy o Sądzie Nawyższym (Legea de modificare a [noii Legi privind Curtea Supremă]) din 21 noiembrie 2018 (Dz. U. din 2018, poziția 2507, denumită în continuare „Legea din 21 noiembrie 2018”), care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2019.
88 Din articolul 1 din legea menționată reiese că articolul 37 alineatele 1a-4 și articolul 111 alineatul 1 din noua Lege privind Curtea Supremă sunt abrogate și că articolul 37 alineatul 1 din aceasta este modificat în sensul că „[j]udecătorii Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) sunt pensionați la vârsta de 65 de ani”. Se precizează totuși că această din urmă dispoziție se aplică numai judecătorilor Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) intrați în funcție în această calitate ulterior datei de 1 ianuarie 2019. Judecătorilor Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) intrați în funcție înainte de această dată li se aplică dispozițiile anterioare ale articolului 30 din Legea privind Curtea Supremă din 23 noiembrie 2002, care stabileau vârsta de pensionare la 70 de ani.
89 Articolul 2 alineatul 1 din Legea din 21 noiembrie 2018 prevede că, „[d]e la data intrării în vigoare a prezentei legi, fiecare judecător de la Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) sau de la Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Supremă Administrativă) care a fost pensionat în temeiul articolului 37 alineatele 1-4 sau al articolului 111 alineatele 1 sau 1a din [noua Lege privind Curtea Supremă] este reintegrat în funcția pe care o exercita la data intrării în vigoare a [legii menționate]. Se consideră că exercitarea funcției de judecător la Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) sau la Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă) a continuat fără întrerupere”.
90 Articolul 4 din Legea din 21 noiembrie 2018 prevede, la alineatul 1, că „[s]e închid procedurile inițiate în temeiul articolului 37 alineatul 1 și al articolului 111 alineatele 1-1b din [noua Lege privind Curtea Supremă] și procedurile privind căile de atac care se află pe rol la data intrării în vigoare a prezentei legi”, iar la alineatul 2 că „[s]e închid procedurile de stabilire a existenței unui raport de muncă în calitate de judecător în funcție la Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) sau de judecător în funcție la Naczelny Sąd Administracyjny (Curtea Administrativă Supremă), referitoare la judecătorii menționați la articolul 2 alineatul 1, inițiate și aflate pe rol la data intrării vigoare a prezentei legi”.
91 Potrivit KRS, Procurorului general și guvernului polonez, din articolul 1 și din articolul 2 alineatul 1 din Legea din 21 noiembrie 2018 rezultă că judecătorii reclamanți din cauzele principale care fuseseră pensionați în temeiul dispozițiilor noii Legi privind Curtea Supremă, în prezent abrogate, au fost reintegrați în funcție de plin drept la instanțele lor respective, până la împlinirea vârstei de 70 de ani, în conformitate cu dispozițiile naționale anterior în vigoare, în timp ce orice posibilitate de prelungire, de către Președintele Republicii, a exercitării funcțiilor lor după împlinirea vârstei normale de pensionare a fost de asemenea eliminată.
92 În aceste condiții și în conformitate cu cele prevăzute la articolul 4 din aceeași lege, prin care se dispune închiderea unor litigii precum cele principale, acestea din urmă ar fi rămas fără obiect, astfel încât nu ar mai fi necesară pronunțarea Curții cu privire la prezentele trimiteri preliminare.
93 Având în vedere cele ce precedă, la 23 ianuarie 2019, Curtea s‑a adresat instanței de trimitere pentru a stabili dacă, în urma intrării în vigoare a Legii din 21 noiembrie 2018, această instanță considera că un răspuns la întrebările sale preliminare era în continuare necesar pentru a‑i permite să pronunțe hotărârile în cauzele cu care a fost sesizată.
94 În răspunsul său din 25 ianuarie 2019, instanța de trimitere a răspuns afirmativ la această cerere, precizând în același timp că, prin ordonanțele din 23 ianuarie 2019, a suspendat judecarea cauzelor în ceea ce privește cererile de nepronunțare asupra fondului introduse în fața sa de Procurorul general, în temeiul articolului 4 alineatele 1 și 2 din Legea din 21 noiembrie 2018, până la pronunțarea Curții în prezentele cauze.
95 În acest răspuns, instanța de trimitere arată că un răspuns la întrebările adresate în cauzele menționate rămâne necesar pentru a‑i permite să soluționeze chestiunile prealabile de natură procedurală care se ridică în fața sa înainte de a‑și putea pronunța hotărârile în aceste cauze.
96 Pe de altă parte și în ceea ce privește fondul litigiilor principale, Legea din 21 noiembrie 2018 nu ar fi avut drept obiectiv înlăturarea incompatibilității dreptului național cu dreptul Uniunii, ci aplicarea măsurilor provizorii dispuse de doamna vicepreședintă a Curții prin Ordonanța din 19 octombrie 2018, Comisia/Polonia (C‑619/18 R, nepublicată, EU:C:2018:852), confirmată prin Ordonanța Curții din 17 decembrie 2018, Comisia/Polonia (C‑619/18 R, EU:C:2018:1021). Astfel, această lege nu ar fi abrogat ex tunc dispozițiile naționale în litigiu și nici efectele lor juridice. În timp ce legea menționată ar cere reintegrarea în funcție a judecătorilor reclamanți din litigiile principale după pensionarea lor și introducerea unei ficțiuni juridice cu privire la continuarea neîntreruptă a mandatului lor ca efect al acestei reintegrări, litigiile principale ar urmări să stabilească faptul că judecătorii în cauză nu s‑au pensionat niciodată și au rămas pe deplin în funcție pe tot parcursul acestei perioade, ceea ce nu ar putea rezulta decât dintr‑o eliminare a normelor naționale contestate, în temeiul supremației dreptului Uniunii. Or, această distincție ar fi esențială pentru a stabili statutul judecătorilor în cauză din punctul de vedere al capacității lor de a lua măsuri jurisdicționale, organizatorice și administrative, precum și din punctul de vedere al unor eventuale revendicări reciproce între aceștia și Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) în temeiul raportului de muncă sau chiar al răspunderii disciplinare. În această ultimă privință, instanța de trimitere subliniază că, potrivit declarațiilor reprezentanților puterii politice, judecătorii menționați au exercitat în mod nelegal funcții jurisdicționale până la 1 ianuarie 2019, data intrării în vigoare a Legii din 21 noiembrie 2018.
97 Trebuie amintit că, astfel cum reiese dintr‑o jurisprudență constantă, revine doar instanței naționale sesizate cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată competența să aprecieze, în raport cu particularitățile cauzei, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate au ca obiect interpretarea unei norme de drept al Uniunii, Curtea este în principiu obligată să se pronunțe (Hotărârea din 10 decembrie 2018, Wightman și alții, C‑621/18, EU:C:2018:999, punctul 26, precum și jurisprudența citată).
98 Rezultă că întrebările privind dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a unei norme a Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 10 decembrie 2018, Wightman și alții, C‑621/18, EU:C:2018:999, punctul 27 și jurisprudența citată).
99 În speță, trebuie subliniat mai întâi că, prin intermediul întrebărilor preliminare pe care le‑a adresat Curții și al interpretării dreptului Uniunii pe care o solicită în speță, instanța de trimitere nu urmărește să fie lămurită cu privire la fondul litigiilor cu care este sesizată și care au ele înseși legătură cu alte aspecte care intră sub incidența dreptului Uniunii, ci în ceea ce privește o problemă de natură procedurală care trebuie soluționată de aceasta in limine litis, din moment ce privește însăși competența acestei instanțe de a soluționa litigiile respective.
100 În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea este competentă să indice instanței naționale elementele de drept al Uniunii care pot contribui la soluționarea unei probleme de competență care se ridică în fața sa (Hotărârea din 22 octombrie 1998, IN. CO. GE.’90 și alții, C‑10/97-C‑22/97, EU:C:1998:498, punctul 15 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 12 decembrie 2002, Universale‑Bau și alții, C‑470/99, EU:C:2002:746, punctul 43). Acest lucru este valabil în special atunci când, precum în speță și după cum reiese din cuprinsul punctelor 79-81 din prezenta hotărâre, problemele ridicate se referă la aspectul dacă instanța națională competentă în mod normal să soluționeze un litigiu în care un justițiabil se prevalează de un drept pe care îl are în temeiul dreptului Uniunii îndeplinește cerințele care rezultă din dreptul la o cale de atac jurisdicțională efectivă, așa cum este garantat la articolul 47 din cartă și la articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2000/78.
101 În ceea ce privește Legea din 21 noiembrie 2018, aceasta nu privește aspectele referitoare la competența judiciară de a judeca cauzele principale asupra cărora instanța de trimitere este astfel chemată să se pronunțe și cu privire la care a fost solicitată în speță o interpretare a dreptului Uniunii.
102 În continuare, trebuie să se precizeze că împrejurarea că dispoziții naționale precum articolul 4 alineatele 1 și 2 din Legea din 21 noiembrie 2018 dispun închiderea unor litigii precum cele principale nu poate, în principiu și în lipsa unei decizii a instanței de trimitere prin care se dispune o asemenea închidere sau o nepronunțare asupra fondului în cauzele principale, să determine Curtea să concluzioneze că nu mai este necesar să se pronunțe cu privire la întrebările cu care este sesizată cu titlu preliminar.
103 Astfel, trebuie amintit că instanțele naționale au cea mai largă posibilitate de a sesiza Curtea cu o chestiune de interpretare a dispozițiilor pertinente ale dreptului Uniunii, această posibilitate transformându‑se în obligație pentru instanțele de ultim grad de jurisdicție, sub rezerva excepțiilor recunoscute de jurisprudența Curții. O normă de drept național nu poate astfel împiedica o instanță națională, după caz, să utilizeze această posibilitate sau să se conformeze acestei obligații. Atât această posibilitate, cât și această obligație sunt, astfel, inerente sistemului de cooperare între instanțele naționale și Curte, stabilit prin articolul 267 TFUE, și funcțiilor de instanță însărcinată cu aplicarea dreptului Uniunii încredințate de această dispoziție instanțelor naționale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 aprilie 2016, PFE, C‑689/13, EU:C:2016:199, punctele 32 și 33, precum și jurisprudența citată).
104 Dispozițiile naționale precum cele vizate la punctul 102 din prezenta hotărâre nu pot să împiedice, așadar, o cameră a unei instanțe de ultim grad de jurisdicție, confruntată cu o problemă de interpretare a dreptului Uniunii, să mențină întrebările pe care le‑a adresat cu titlu preliminar Curții.
105 În sfârșit, trebuie să se sublinieze că, în ceea ce privește cauzele C‑624/18 și C‑625/18, care au legătură cu menținerea sau cu nemenținerea unui raport de muncă în calitate de judecător în funcție între reclamanții din litigiile principale și angajatorul lor, Sąd Najwyższy (Curtea Supremă), din explicațiile furnizate de instanța de trimitere, expuse la punctul 96 din prezenta hotărâre, reiese că, având în vedere în special ansamblul consecințelor care decurg din existența unui asemenea raport de muncă, o eventuală nepronunțare asupra fondului litigiilor cu care este sesizată instanța menționată nu se impune în mod vădit ca urmare a simplului fapt al intrării în vigoare a articolului 2 alineatul 1 din Legea din 21 noiembrie 2018.
106 Rezultă din tot ceea ce precedă că adoptarea și intrarea în vigoare a Legii din 21 noiembrie 2018 nu sunt de natură să justifice nepronunțarea Curții cu privire la a doua și la a treia întrebare în cauzele C‑624/18 și C‑625/18.
107 În schimb, în ceea ce privește cauza C‑585/18, trebuie amintit că acțiunea cu care este sesizată instanța de trimitere este îndreptată împotriva unui aviz al KRS, emis în cadrul unei proceduri care poate conduce eventual la o decizie de prelungire a exercitării funcției de judecător a reclamantului din litigiul principal după împlinirea vârstei de pensionare nou‑stabilită la 65 de ani.
108 Or, trebuie să se constate că nu reiese din explicațiile sus‑menționate, furnizate de instanța de trimitere, că această acțiune ar avea în continuare un obiect, în special că un astfel de aviz ar putea să nu fie caduc, chiar dacă, în temeiul unor dispoziții naționale adoptate între timp, au fost abrogate atât dispozițiile naționale care instituie această nouă vârstă de pensionare, cât și cele care instituie procedura de prelungire a exercitării funcțiilor jurisdicționale în care se înscria necesitatea unui asemenea aviz, având drept consecință să permită reclamantului din litigiul principal să rămână în funcție până la vârsta de 70 de ani, în conformitate cu dispozițiile naționale în vigoare înainte de adoptarea dispozițiilor astfel abrogate.
109 În aceste condiții și având în vedere principiile amintite la punctele 69 și 70 din prezenta hotărâre, nu mai este necesară pronunțarea Curții cu privire la întrebările adresate în cauza C‑585/18.
Cu privire la admisibilitatea celei de a doua și a celei de a treia întrebări în cauzele C‑624/18 și C‑625/18
110 Guvernul polonez arată că a doua și a treia întrebare în cauzele C‑624/18 și C‑625/18 sunt inadmisibile. În primul rând, aceste întrebări ar fi lipsite de obiect, întrucât răspunsurile la ele nu ar fi necesare, din moment ce procedurile pendinte în fața Camerei pentru litigii de muncă și asigurări sociale care a efectuat trimiterile preliminare ar fi afectate de nulitate, în conformitate cu articolul 379 punctul 4 din Codul de procedură civilă, pentru încălcarea normelor referitoare la compunerea și la competența instanțelor. Astfel, completul de judecată care, în speță, funcționează în camera menționată ar fi compus din trei judecători, în timp ce, potrivit articolului 79 din noua Lege privind Curtea Supremă, cauze precum cele din litigiile principale trebuie să fie soluționate în primă instanță de un singur judecător. În al doilea rând, răspunsurile la întrebările menționate nu ar putea, în orice caz, să autorizeze instanța de trimitere să fie sesizată cu cauze care sunt de competența unei alte camere a Sąd Najwyższy (Curtea Supremă), fără să încalce competența exclusivă a statelor membre în materie de organizare judiciară și să depășească competența Uniunii, și nici, prin urmare, să se dovedească relevante pentru soluționarea litigiilor principale.
111 Cu toate acestea, elementele astfel invocate, care au legătură cu aspecte de fond, nu sunt nicidecum de natură să afecteze admisibilitatea întrebărilor adresate.
112 Astfel, întrebările menționate privesc în esență tocmai aspectul dacă, în pofida normelor naționale de repartizare a competențelor judiciare în vigoare în statul membru în cauză, o instanță precum instanța de trimitere are obligația, în temeiul dispozițiilor dreptului Uniunii menționate în aceste întrebări, să înlăture respectivele norme naționale și să își asume, dacă este cazul, o competență judiciară în ceea ce privește litigiile principale. Or, o hotărâre prin care Curtea ar confirma existența unei asemenea obligații s‑ar impune instanței de trimitere și tuturor celorlalte organe ale Republicii Polone fără ca dispozițiile interne referitoare la nulitatea procedurilor sau la repartizarea competențelor judiciare, la care se referă guvernul polonez, să poată împiedica acest lucru.
113 Rezultă că nu pot fi reținute obiecțiile formulate de guvernul polonez în ceea ce privește admisibilitatea întrebărilor menționate.
Cu privire la examinarea pe fond a celei de a doua și a celei de a treia întrebări în cauzele C‑624/18 și C‑625/18
114 Trebuie amintit că, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 77-81 din prezenta hotărâre, în situații precum cele în discuție în litigiile principale, în care reclamanții invocă încălcări, în privința lor, ale interdicției discriminării pe motive de vârstă în ceea ce privește încadrarea în muncă, prevăzută de Directiva 2000/78, au vocația să se aplice atât articolul 47 din cartă, care garantează dreptul la protecție jurisdicțională efectivă, cât și articolul 9 alineatul (1) din directiva menționată, care reafirmă acest drept la o cale de atac efectivă.
115 În această privință, conform unei jurisprudențe constante, în lipsa unei reglementări a Uniunii în materie, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru atribuția de a desemna instanțele competente și de a prevedea modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor destinate să asigure protecția drepturilor individuale derivate din ordinea juridică a Uniunii, statele membre având însă responsabilitatea de a asigura, în fiecare caz, respectarea dreptului la protecție jurisdicțională efectivă a acestor drepturi, astfel cum este garantat la articolul 47 din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 octombrie 1998, IN. CO. GE.’90 și alții, C‑10/97-C‑22/97, EU:C:1998:498, punctul 14, precum și jurisprudența citată, Hotărârea din 15 aprilie 2008, Impact, C‑268/06, EU:C:2008:223, punctele 44 și 45, precum și Hotărârea din 19 martie 2015, E.ON Földgáz Trade, C‑510/13, EU:C:2015:189, punctele 49 și 50, precum și jurisprudența citată).
116 Pe de altă parte, trebuie amintit că articolul 52 alineatul (3) din cartă prevede că, în măsura în care aceasta din urmă conține drepturi ce corespund celor garantate prin CEDO, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca cele prevăzute de această convenție.
117 Or, astfel cum reiese din explicațiile referitoare la articolul 47 din cartă, care, conform articolului 6 alineatul (1) al treilea paragraf TUE și articolului 52 alineatul (7) din cartă, trebuie să fie luate în considerare pentru interpretarea acesteia, primul și al doilea paragraf ale acestui articol 47 corespund articolului 6 paragraful 1 și articolului 13 din CEDO (Hotărârea din 30 iunie 2016, Toma și Biroul Executorului Judecătoresc Horațiu‑Vasile Cruduleci, C‑205/15, EU:C:2016:499, punctul 40, precum și jurisprudența citată).
118 Prin urmare, Curtea trebuie să aibă grijă ca interpretarea pe care o dă articolului 47 al doilea paragraf din cartă să asigure un nivel de protecție care nu încalcă nivelul garantat la articolul 6 din CEDO, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Hotărârea din 29 iulie 2019, Gambino și Hyka, C‑38/18, EU:C:2019:628, punctul 39).
119 În ceea ce privește conținutul acestui articol 47 al doilea paragraf, reiese din însuși textul acestei dispoziții că dreptul fundamental la o cale de atac efectivă pe care îl consacră implică în special dreptul oricărei persoane la un proces echitabil în fața unei instanțe independente și imparțiale.
120 Această cerință de independență a instanțelor, care este inerentă activității de judecată, ține de substanța dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă și a dreptului fundamental la un proces echitabil, care are o importanță esențială în calitate de garant al protecției ansamblului drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii și al menținerii valorilor comune ale statelor membre prevăzute la articolul 2 TUE, în special a valorii statului de drept [Hotărârea din 24 iunie 2019, Comisia/Polonia (Independența Curții Supreme), C‑619/18, EU:C:2019:531, punctul 58 și jurisprudența citată].
121 Potrivit unei jurisprudențe constante, cerința de independență menționată cuprinde două aspecte. Primul aspect, de ordin extern, presupune ca instanța respectivă să își exercite funcțiile în deplină autonomie, fără a fi supusă vreunei legături ierarhice sau de subordonare și fără să primească dispoziții sau instrucțiuni, indiferent de originea lor, fiind astfel protejată de intervenții sau de presiuni exterioare susceptibile să aducă atingere independenței de judecată a membrilor săi și să influențeze deciziile acestora [Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențele sistemului judiciar), C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586, punctul 63 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 24 iunie 2019, Comisia/Polonia (Independența Curții Supreme), C‑619/18, EU:C:2019:531, punctul 72].
122 Al doilea aspect, de ordin intern, este legat de noțiunea de imparțialitate și vizează echidistanța față de părțile în litigiu și de interesele lor din perspectiva obiectului acestuia. Acest aspect impune respectarea obiectivității și lipsa oricărui interes în soluționarea litigiului în afara strictei aplicări a normei de drept [Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențe ale sistemului judiciar), C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586, punctul 65 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 24 iunie 2019, Comisia/Polonia (Independența Curții Supreme), C‑619/18, EU:C:2019:531, punctul 73].
123 Aceste garanții de independență și de imparțialitate postulează existența unor norme, în special în ceea ce privește compunerea instanței, numirea, durata funcției, precum și cauzele de abținere, de recuzare și de revocare a membrilor săi, care să permită înlăturarea oricărei îndoieli legitime, în percepția justițiabililor, referitoare la impenetrabilitatea instanței respective în privința unor elemente exterioare și la imparțialitatea sa în raport cu interesele care se înfruntă [Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențe ale sistemului judiciar), C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586, punctul 66 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 24 iunie 2019, Comisia/Polonia (Independența Curții Supreme), C‑619/18, EU:C:2019:531, punctul 74].
124 În definitiv, conform principiului separării puterilor care caracterizează funcționarea unui stat de drept, trebuie să fie garantată independența instanțelor față de puterile legislativă și executivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 noiembrie 2016, Poltorak, C‑452/16 PPU, EU:C:2016:858, punctul 35).
125 În această privință, trebuie ca judecătorii să se afle la adăpost de intervenții sau de presiuni exterioare care le pot pune în pericol independența. Normele menționate la punctul 123 din prezenta hotărâre trebuie în special să permită excluderea nu numai a oricărei influențe directe, sub formă de instrucțiuni, ci și a formelor de influență indirectă susceptibile să orienteze deciziile judecătorilor în discuție [a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 iunie 2019, Comisia/Polonia (Independența Curții Supreme), C‑619/18, EU:C:2019:531, punctul 112 și jurisprudența citată].
126 Această interpretare a articolului 47 din cartă este susținută de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la articolul 6 paragraful 1 din CEDO, potrivit căreia această dispoziție impune ca instanțele să fie independente atât față de părți, cât și față de executiv și de legiuitor (Curtea EDO, Hotărârea din 18 mai 1999, Ninn‑Hansen împotriva Danemarcei, CE:ECHR:1999:0518DEC002897295, punctul 19 și jurisprudența citată).
127 Potrivit unei jurisprudențe constante a aceleiași Curți, pentru a stabili dacă o instanță este „independentă”, în sensul articolului 6 paragraful 1 menționat, trebuie să se țină seama în special de modul de desemnare și de durata mandatului membrilor săi, de existența unei protecții împotriva presiunilor externe și de aspectul dacă organul în cauză prezintă o aparență de independență (Curtea EDO, Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Ramos Nunes de la Carvalho e Sá împotriva Portugaliei, CE:ECHR:2018:1106JUD005539113, § 144 și jurisprudența citată), precizându‑se în această ultimă privință că este în discuție încrederea însăși pe care orice instanță trebuie să o inspire justițiabililor într‑o societate democratică (a se vedea în acest sens Curtea EDO, Hotărârea din 21 iunie 2011, Fruni împotriva Slovaciei, CE:ECHR:2011:0621JUD000801407, § 141).
128 În ceea ce privește condiția de „imparțialitate”, în sensul aceluiași articol 6 paragraful 1, aceasta poate, potrivit unei jurisprudențe de asemenea constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, să fie apreciată în diferite moduri, și anume, potrivit unui demers subiectiv, ținând seama de convingerea personală și de comportamentul judecătorului, cu alte cuvinte verificând dacă acesta a dat dovadă de parțialitate sau de prejudecată personală în speță, precum și potrivit unui demers obiectiv care constă în a stabili dacă instanța oferea, în special prin intermediul compunerii sale, garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă referitoare la imparțialitatea sa. În ceea ce privește aprecierea obiectivă, aceasta constă în a stabili dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite fapte care pot fi verificate permit să se pună la îndoială imparțialitatea acestuia din urmă. În această materie, chiar și aparențele pot avea importanță. Este vorba despre încrederea pe care instanțele dintr‑o societate democratică trebuie să o inspire justițiabililor, începând cu părțile din procedură (a se vedea în special Curtea EDO, Hotărârea din 6 mai 2003, Kleyn și alții împotriva Țărilor de Jos, CE:ECHR:2003:0506JUD003934398, § 191 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Ramos Nunes de la Carvalho e Sá împotriva Portugaliei, CE:ECHR:2018:1106JUD005539113, § 145, 147 și 149, precum și jurisprudența citată).
129 Astfel cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în mod repetat, aceste noțiuni de independență și de imparțialitate obiectivă sunt strâns legate, ceea ce o determină în general să le examineze împreună (a se vedea în special Curtea EDO, Hotărârea din 6 mai 2003, Kleyn și alții împotriva Țărilor de Jos, CE:ECHR:2003:0506JUD003934398, § 192 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Ramos Nunes de la Carvalho e Sá împotriva Portugaliei, CE:ECHR:2018:1106JUD005539113, § 150 și jurisprudența citată). Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru a se pronunța cu privire la existența unor motive de a pune la îndoială că aceste cerințe de independență sau de imparțialitate obiectivă sunt îndeplinite într‑o anumită cauză, poate fi luat în considerare punctul de vedere al unei părți, însă el nu joacă un rol decisiv. Elementul determinant constă în a ști dacă acestea pot fi considerate justificate în mod obiectiv (a se vedea în special Curtea EDO, Hotărârea din 6 mai 2003, Kleyn și alții împotriva Țărilor de Jos, CE:ECHR:2003:0506JUD003934398, § 193 și 194, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 6 noiembrie 2018, Ramos Nunes de la Carvalho e Sá împotriva Portugaliei, CE:ECHR:2018:1106JUD005539113, § 147 și 152, precum și jurisprudența citată).
130 În această materie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului subliniază în mod repetat că, deși principiul separării puterii executive și a autorității judiciare tinde să dobândească o importanță crescândă în jurisprudența sa, nici articolul 6, nici o altă dispoziție din CEDO nu impune statelor un anumit model constituțional care reglementează într‑un mod sau în altul raporturile și interacțiunea dintre diferitele puteri statale și nici nu obligă aceste state să se conformeze uneia sau alteia dintre noțiunile constituționale teoretice privind limitele admisibile ale unei astfel de interacțiuni. Problema este în continuare dacă, într‑o anumită cauză, cerințele CEDO au fost respectate (a se vedea în special Curtea EDO, Hotărârea din 6 mai 2003, Kleyn și alții împotriva Țărilor de Jos, CE:ECHR:2003:0506JUD003934398, § 193 și jurisprudența citată, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, Sacilor Lormines împotriva Franței, CE:ECHR:2006:1109JUD006541101, § 59, precum și Hotărârea din 18 octombrie 2018, Thiam împotriva Franței, CE:ECHR:2018:1018JUD008001812, § 62 și jurisprudența citată).
131 În speță, îndoielile exprimate de instanța de trimitere se referă în esență la aspectul dacă, având în vedere normele naționale referitoare la crearea unei entități specifice precum Camera Disciplinară și referitoare în special la competențele atribuite acesteia, la compunerea sa și la condițiile și la modalitățile care au stat la baza numirii judecătorilor chemați să judece în cadrul acesteia, precum și la contextul în care au avut loc respectiva creare și respectivele numiri, o astfel de entitate și membrii care o compun îndeplinesc cerințele de independență și de imparțialitate pe care trebuie să le îndeplinească o instanță în temeiul articolului 47 din cartă atunci când este chemată să se pronunțe cu privire la un litigiu în care un justițiabil se prevalează, precum în speță, de o încălcare a dreptului Uniunii în privința sa.
132 Revine instanței de trimitere sarcina de a se pronunța, în cele din urmă, cu privire la acest aspect după ce va fi efectuat aprecierile necesare în acest scop. Astfel, trebuie să se amintească faptul că articolul 267 TFUE nu abilitează Curtea să aplice normele dreptului Uniunii la o speță determinată, ci numai să se pronunțe asupra interpretării tratatelor și a actelor adoptate de instituțiile Uniunii. Cu toate acestea, conform unei jurisprudențe constante, în cadrul cooperării judiciare create prin intermediul acestui articol, Curtea, plecând de la elementele dosarului, poate furniza instanței naționale elementele de interpretare a dreptului Uniunii care ar putea să îi fie utile în aprecierea efectelor uneia sau ale alteia dintre dispozițiile acestuia (Hotărârea din 16 iulie 2015, CHEZ Razpredelenie Bulgaria, C‑83/14, EU:C:2015:480, punctul 71 și jurisprudența citată).
133 În această privință, în ceea ce privește condițiile înseși în care au intervenit numirile membrilor Camerei Disciplinare, trebuie să se precizeze de la bun început că simplul fapt că aceștia sunt numiți de Președintele Republicii nu este de natură să creeze o dependență a lor față de acesta și nici să dea naștere unor îndoieli referitoare la imparțialitatea lor, în cazul în care, odată numite, persoanele interesate nu sunt supuse niciunei presiuni și nu primesc instrucțiuni în exercitarea funcțiilor lor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 31 ianuarie 2013, D. și A., C‑175/11, EU:C:2013:45, punctul 99, precum și Curtea EDO, Hotărârea din 28 iunie 1984, Campbell și Fell împotriva Regatului Unit, CE:ECHR:1984:0628JUD000781977, § 79, Hotărârea din 2 iunie 2005, Zolotas împotriva Greciei, CE:ECHR:2005:0602JUD003824002 § 24 și 25, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, Sacilor Lormines împotriva Franței, CE:ECHR:2006:1109JUD006541101, § 67, precum și Hotărârea din 18 octombrie 2018, Thiam împotriva Franței, CE:ECHR:2018:1018JUD008001812, § 80 și jurisprudența citată).
134 Cu toate acestea, rămâne necesar să se asigure că modalitățile procedurale și condițiile de fond care conduc la adoptarea deciziilor de numire nu sunt de natură să dea naștere, în percepția justițiabililor, unor îndoieli legitime referitoare la impenetrabilitatea judecătorilor în discuție în privința unor elemente exterioare și la imparțialitatea lor în raport cu interesele care se înfruntă, odată ce persoanele interesate sunt numite [a se vedea prin analogie Hotărârea din 24 iunie 2019, Comisia/Polonia (Independența Curții Supreme), C‑619/18, EU:C:2019:531, punctul 111].
135 În acest scop, trebuie în special ca respectivele condiții și modalități să fie concepute astfel încât să îndeplinească cerințele amintite la punctul 125 din prezenta hotărâre.
136 În speță, trebuie arătat că articolul 30 din noua Lege privind Curtea Supremă prevede ansamblul condițiilor care trebuie îndeplinite de o persoană pentru a putea fi numită membru al acestei instanțe. Pe de altă parte, în temeiul articolului 179 din Constituție și al articolului 29 din noua Lege privind Curtea Supremă, judecătorii Camerei Disciplinare sunt, asemenea judecătorilor chemați să judece în celelalte camere ale instanței menționate, numiți de Președintele Republicii la propunerea KRS, și anume organul învestit prin articolul 186 din Constituție cu misiunea de a asigura independența instanțelor și a judecătorilor.
137 Or, intervenția unui astfel de organ, în contextul unui proces de numire a judecătorilor, poate fi desigur, în principiu, de natură să contribuie la o obiectivare a acestui proces [a se vedea prin analogie Hotărârea din 24 iunie 2019, Comisia/Polonia (Independența Curții Supreme), C‑619/18, EU:C:2019:531, punctul 115; a se vedea de asemenea în acest sens Curtea EDO, Hotărârea din 18 octombrie 2018, Thiam împotriva Franței, CE:ECHR:2018:1018JUD008001812, § 81 și 82]. În special, faptul de a condiționa posibilitatea însăși a Președintelui Republicii de a numi un judecător la Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) de existența unei propuneri în acest sens emise de KRS poate să limiteze în mod obiectiv marja de manevră de care dispune Președintele Republicii în exercitarea competenței care îi este astfel conferită.
138 Acest lucru este însă valabil numai cu condiția ca organul menționat să fie el însuși independent de puterile legislativă și executivă și de autoritatea căreia trebuie să îi prezinte o astfel de propunere de numire [a se vedea prin analogie Hotărârea din 24 iunie 2019, Comisia/Polonia (Independența Curții Supreme), C‑619/18, EU:C:2019:531, punctul 116].
139 Astfel, gradul de independență de care se bucură KRS față de puterile legislativă și executivă în exercitarea atribuțiilor care îi sunt astfel atribuite de legislația națională, în calitate de organ învestit, prin articolul 186 din Constituție, cu misiunea de a asigura independența instanțelor și a judecătorilor, poate avea relevanță atunci când trebuie să se aprecieze dacă judecătorii pe care îi selecționează vor fi în măsură să îndeplinească cerințele de independență și de imparțialitate care decurg din articolul 47 din cartă.
140 Revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă KRS oferă sau nu garanții suficiente de independență în raport cu puterile legislativă și executivă, ținând seama de ansamblul elementelor pertinente atât de fapt, cât și de drept și care se referă la condițiile în care membrii organului menționat au fost desemnați și, în egală măsură, la modul în care acesta își îndeplinește rolul în mod concret.
141 Instanța de trimitere menționează o serie de elemente care, în opinia sa, sunt de natură să pună la îndoială independența KRS.
142 În această privință, dacă unul sau altul dintre elementele astfel puse în evidență de instanța menționată poate să nu fie criticabil în sine și să țină în acest caz de competența statelor membre și de alegerile efectuate de acestea, combinarea lor, adăugată la împrejurările în care aceste alegeri au fost efectuate, poate, în schimb, să conducă la îndoieli referitoare la independența unui organ chemat să participe la procedura de numire a judecătorilor, chiar dacă o asemenea concluzie nu s‑ar impune atunci când elementele menționate sunt avute în vedere în mod separat.
143 Sub această rezervă, printre elementele menționate de instanța de trimitere, se pot dovedi relevante pentru o asemenea apreciere de ansamblu următoarele împrejurări: în primul rând, împrejurarea că KRS nou‑compus a fost constituit ca urmare a scurtării mandatului de patru ani în curs al membrilor care compuneau până în acel moment această entitate, în al doilea rând, împrejurarea că cei 15 membri ai KRS aleși dintre judecători sunt în prezent aleși de o ramură a puterii legislative dintre candidații care pot fi prezentați în special de grupuri de două mii de cetățeni sau de 25 de judecători, în timp ce, anterior, erau aleși de colegii lor, o astfel de reformă conducând la numiri care fac ca numărul membrilor KRS proveniți în mod direct din puterile politice sau aleși de acestea să ajungă la 23 din totalul de 25 de membri care compun acest organ, precum și, în al treilea rând, existența unor eventuale nereguli care ar fi putut vicia procesul de numire a anumitor membri ai KRS în noua sa compunere, evocate de instanța de trimitere și care, dacă este cazul, vor trebui verificate de aceasta.
144 În scopul acestei aprecieri de ansamblu, instanța de trimitere este de asemenea îndreptățită să țină cont de modul în care organul respectiv își îndeplinește misiunea constituțională de a asigura independența instanțelor și a judecătorilor și în care își exercită diversele competențe, în special dacă o face în așa fel încât să nască îndoieli referitoare la independența sa față de puterile legislativă și executivă.
145 Pe de altă parte, având în vedere faptul că, după cum reiese din dosarul de care dispune Curtea, deciziile Președintelui Republicii privind numirea judecătorilor la Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) nu pot face obiectul unui control jurisdicțional, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă modul în care este definită, la articolul 44 alineatele 1 și 1a din Legea privind KRS, întinderea acțiunii care poate fi îndreptată împotriva unei rezoluții a KRS care cuprinde deciziile sale în ceea ce privește prezentarea unei propuneri de numire în funcția de judecător la această instanță permite să se asigure un control jurisdicțional efectiv al unor astfel de rezoluții, care să aibă ca obiect, cel puțin, verificarea inexistenței unui exces sau a unui abuz de putere, a unei erori de drept sau a unei erori vădite de apreciere (a se vedea în acest sens Curtea EDO, Hotărârea din 18 octombrie 2018, Thiam împotriva Franței, CE:ECHR:2018:1018JUD008001812, § 25 și 81).
146 Independent de această examinare a condițiilor în care au fost astfel numiți noii judecători ai Camerei Disciplinare și a rolului jucat de KRS în această privință, instanța de trimitere va putea de asemenea, în scopul de a verifica dacă această entitate jurisdicțională și membrii care o compun îndeplinesc cerințele de independență și de imparțialitate care decurg din articolul 47 din cartă, să fie determinată să ia în considerare diverse alte elemente ce caracterizează mai direct entitatea menționată.
147 Aceasta este situația, în primul rând, în ceea ce privește împrejurarea evidențiată de instanța de trimitere, potrivit căreia unei astfel de entități i‑a fost conferită în mod specific, în temeiul articolului 27 alineatul 1 din noua Lege privind Curtea Supremă, o competență exclusivă de a soluționa cauzele în materia dreptului muncii și a asigurărilor sociale și a pensionării judecătorilor Sąd Najwyższy (Curtea Supremă), care erau până atunci de competența instanțelor de drept comun.
148 Deși o astfel de împrejurare nu este determinantă ca atare, trebuie totuși amintit, în ceea ce privește în special litigiile privind pensionarea judecătorilor Sąd Najwyższy (Curtea Supremă), precum cele principale, că atribuirea lor Camerei Disciplinare a avut loc în paralel cu adoptarea, puternic contestată, a unor dispoziții din noua Lege privind Curtea Supremă care au prevăzut o reducere a vârstei de pensionare a judecătorilor Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) și aplicarea acestei măsuri judecătorilor în funcție ai acestei instanțe și care au conferit Președintelui Republicii puterea discreționară de a prelungi exercitarea funcțiilor judiciare active de către judecătorii instanței menționate după împlinirea vârstei de pensionare nou‑stabilită.
149 Or, trebuie amintit în această privință că, în Hotărârea din 24 iunie 2019, Comisia/Polonia (Independența Curții Supreme) (C‑619/18, EU:C:2019:531), Curtea a constatat că, din cauza adoptării măsurilor menționate, Republica Polonă a adus atingere inamovibilității și independenței judecătorilor Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) și nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.
150 În al doilea rând, trebuie de asemenea subliniată, într‑un astfel de context, împrejurarea, evidențiată și de instanța de trimitere, potrivit căreia, în temeiul articolului 131 din noua Lege privind Curtea Supremă, Camera Disciplinară trebuie să fie compusă doar din judecători nou‑numiți, cu excluderea, în consecință, a judecătorilor care erau deja în funcție în cadrul Sąd Najwyższy (Curtea Supremă).
151 În al treilea rând, trebuie să se arate că, deși a fost instituită în calitate de cameră a Sąd Najwyższy (Curtea Supremă), Camera Disciplinară, spre deosebire de celelalte camere care compun această instanță și astfel cum reiese în special din articolul 20 din noua Lege privind Curtea Supremă, pare să beneficieze de un grad de autonomie deosebit de mare în cadrul respectivei instanțe.
152 Deși fiecare dintre diferitele împrejurări evidențiate la punctele 147-151 din prezenta hotărâre nu sunt, în mod cert, prin ele însele și luate în considerare în mod izolat, de natură să conducă la o punere la îndoială a independenței unei entități precum Camera Disciplinară, situația ar putea să fie diferită, în schimb, ca urmare a combinării lor, iar aceasta cu atât mai mult dacă examinarea sus‑menționată în ceea ce privește KRS ar dezvălui o lipsă de independență a acestuia din urmă față de puterile legislativă și executivă.
153 Astfel, instanța de trimitere va fi chemată să aprecieze, ținând seama dacă este cazul de motivele sau de obiectivele specifice care ar fi invocate în fața sa pentru a încerca să justifice anumite măsuri în cauză, dacă combinarea elementelor menționate la punctele 143-151 din prezenta hotărâre și a tuturor celorlalte împrejurări pertinente stabilite în mod corespunzător de care ar urma să aibă cunoștință este de natură să dea naștere unor îndoieli legitime, în percepția justițiabililor, referitoare la impenetrabilitatea Camerei Disciplinare în privința unor elemente exterioare și în special a unor influențe directe sau indirecte ale puterilor legislative și executive, și referitoare la neutralitatea sa în raport cu interesele care se înfruntă și, astfel, poate să conducă la o lipsă a aparenței de independență sau de imparțialitate a entității menționate de natură să aducă atingere încrederii pe care justiția trebuie să o inspire acestor justițiabili într‑o societate democratică.
154 În cazul în care instanța menționată ar ajunge la concluzia că aceasta este situația, ar rezulta că o asemenea entitate nu ar îndeplini cerințele care decurg din articolul 47 din cartă și din articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2000/78, întrucât nu constituie o instanță independentă și imparțială, în sensul primei dintre aceste dispoziții.
155 Într‑o astfel de ipoteză, instanța de trimitere solicită de asemenea să se stabilească dacă principiul supremației dreptului Uniunii îi impune să înlăture dispozițiile naționale care conferă entității menționate competența judiciară de a judeca litigiile principale.
156 Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie amintit că dreptul Uniunii se caracterizează prin faptul că este izvorât dintr‑o sursă independentă, constituită de tratate, prin supremația sa în raport cu dreptul statelor membre, precum și prin efectul direct al unei întregi serii de dispoziții aplicabile statelor membre și resortisanților acestora. Asemenea caracteristici esențiale ale dreptului Uniunii au dat naștere unei rețele structurate de principii, de norme și de relații juridice mutual interdependente care leagă, reciproc, Uniunea însăși și statele sale membre, precum și statele membre între ele [Avizul 1/17 (Acordul CETA UE‑Canada) din 30 aprilie 2019, EU:C:2019:341, punctul 109 și jurisprudența citată].
157 Principiul supremației dreptului Uniunii consacră prevalența dreptului Uniunii asupra dreptului statelor membre (Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski, C‑573/17, EU:C:2019:530, punctul 53 și jurisprudența citată).
158 Acest principiu impune, prin urmare, tuturor entităților statelor membre să dea efect deplin diferitor norme ale Uniunii, întrucât dreptul statelor membre nu poate afecta efectul recunoscut acestor diferite norme pe teritoriul statelor menționate (Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski, C‑573/17, EU:C:2019:530, punctul 54 și jurisprudența citată).
159 În această privință, trebuie amintit printre altele că principiul interpretării conforme a dreptului intern, potrivit căruia instanța națională este obligată, în măsura posibilului, să dea dreptului intern o interpretare conformă cu cerințele dreptului Uniunii, este inerent sistemului tratatelor, în măsura în care permite instanței naționale să asigure, în cadrul competențelor sale, deplina eficacitate a dreptului Uniunii atunci când judecă litigiul cu care este sesizată (Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski, C‑573/17, EU:C:2019:530, punctul 55 și jurisprudența citată).
160 Tot în temeiul principiului supremației, în cazul în care nu poate să procedeze la o interpretare a reglementării naționale care să fie conformă cu cerințele dreptului Uniunii, instanța națională însărcinată cu aplicarea, în cadrul competenței proprii, a dispozițiilor dreptului Uniunii are obligația de a asigura efectul deplin al acestora, lăsând, la nevoie, neaplicată, din oficiu, orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără să solicite și fără să aștepte eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional (Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski, C‑573/17, EU:C:2019:530, punctul 58 și jurisprudența citată).
161 În această privință, orice instanță națională, sesizată în cadrul competenței sale, are, în calitate de organ al unui stat membru, mai precis obligația de a lăsa neaplicată orice dispoziție națională contrară unei dispoziții de drept al Uniunii care este de efect direct în litigiul cu care este sesizată (Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski, C‑573/17, EU:C:2019:530, punctul 61 și jurisprudența citată).
162 În ceea ce privește articolul 47 din cartă, din jurisprudența Curții reiese că dispoziția menționată este suficientă în sine și nu trebuie să fie precizată prin dispoziții ale dreptului Uniunii sau ale dreptului național pentru a conferi particularilor un drept care să poată fi invocat ca atare (Hotărârea din 17 aprilie 2018, Egenberger, C‑414/16, EU:C:2018:257, punctul 78, și Hotărârea din 29 iulie 2019, Torubarov, C‑556/17, EU:C:2019:626, punctul 56).
163 Situația este aceeași în ceea ce privește articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2000/78, din moment ce, astfel cum s‑a amintit la punctul 80 din prezenta hotărâre, prin faptul că prevede că statele membre se asigură că orice persoană care se consideră lezată de nerespectarea, în privința sa, a principiului egalității de tratament prevăzut de această directivă poate să își valorifice drepturile, dispoziția menționată reafirmă în mod expres dreptul la o cale de atac efectivă în domeniul în discuție. Astfel, prin punerea în aplicare a Directivei 2000/78, statele membre sunt obligate să respecte articolul 47 din cartă, iar caracteristicile căii de atac prevăzute la articolul 9 alineatul (1) din directiva menționată trebuie astfel să fie stabilite în conformitate cu articolul 47 menționat (a se vedea prin analogie Hotărârea din 29 iulie 2019, Torubarov, C‑556/17, EU:C:2019:626, punctele 55 și 56).
164 În consecință, în ipoteza vizată la punctul 160 din prezenta hotărâre, instanța națională este ținută să asigure, în cadrul competențelor sale, protecția juridică ce decurge pentru justițiabili din articolul 47 din cartă și din articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2000/78 și să garanteze efectul deplin al acestor articole, lăsând neaplicată, dacă este necesar, orice dispoziție de drept intern contrară (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 aprilie 2018, Egenberger, C‑414/16, EU:C:2018:257, punctul 79).
165 Or, o dispoziție națională care ar conferi o competență exclusivă pentru a soluționa un litigiu în care un justițiabil invocă, precum în speță, o încălcare a drepturilor care decurg din normele dreptului Uniunii unei anumite instanțe care nu îndeplinește cerințele de independență și de imparțialitate care decurg din articolul 47 din cartă ar priva persoana interesată de orice cale de atac efectivă, în sensul acestui articol și al articolului 9 alineatul (1) din Directiva 2000/78, și nu ar respecta conținutul esențial al dreptului la o cale de atac efectivă consacrat la articolul 47 din cartă (a se vedea prin analogie Hotărârea din 29 iulie 2019, Torubarov, C‑556/17, EU:C:2019:626, punctul 72).
166 În consecință, în cazul în care rezultă că o dispoziție națională rezervă competența de a soluționa un litigiu, precum cele principale, unei instanțe care nu îndeplinește cerințele de independență sau de imparțialitate impuse în temeiul dreptului Uniunii, în special al articolului 47 din cartă, o altă instanță sesizată cu un astfel de litigiu are obligația, în vederea garantării unei protecții jurisdicționale efective, în sensul articolului 47 menționat, și în conformitate cu principiul cooperării loiale consacrat la articolul 4 alineatul (3) TUE, să lase neaplicată dispoziția națională respectivă, astfel încât acest litigiu să poată fi soluționat de o instanță care îndeplinește aceleași cerințe și care ar fi competentă în domeniul în cauză dacă respectiva dispoziție nu ar împiedica acest lucru, și anume, în general, instanța care era competentă, în conformitate cu legislația în vigoare, înainte să intervină modificarea legislativă care a atribuit această competență instanței care nu respectă cerințele menționate (a se vedea prin analogie Hotărârea din 22 mai 2003, Connect Austria, C‑462/99, EU:C:2003:297, punctul 42, precum și Hotărârea din 2 iunie 2005, Koppensteiner, C‑15/04, EU:C:2005:345, punctele 32-39).
167 În ceea ce privește, pe de altă parte, articolele 2 și 19 TUE, dispoziții la care se referă și întrebările adresate Curții de instanța de trimitere, trebuie amintit că articolul 19 TUE, care concretizează valoarea statului de drept afirmată la articolul 2 TUE, încredințează instanțelor naționale și Curții obligația de a garanta deplina aplicare a dreptului Uniunii în toate statele membre, precum și protecția jurisdicțională a drepturilor conferite justițiabililor de dreptul menționat [Hotărârea din 24 iunie 2019, Comisia/Polonia (Independența Curții Supreme), C‑619/18, EU:C:2019:531, punctul 47 și jurisprudența citată].
168 Or, principiul protecției jurisdicționale efective a drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, la care se referă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, constituie un principiu general al dreptului Uniunii care, în prezent, este afirmat la articolul 47 din cartă, astfel încât prima dintre aceste dispoziții impune tuturor statelor membre să stabilească căile de atac necesare pentru a asigura, în domeniile reglementate de dreptul Uniunii, o protecție jurisdicțională efectivă, în special în sensul celei de a doua dispoziții menționate [a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 iunie 2019, Comisia/Polonia (Independența Curții Supreme), C‑619/18, EU:C:2019:531, punctele 49 și 54, precum și jurisprudența citată].
169 În aceste condiții, nu este necesară o examinare separată a articolului 2 și a articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, care nu ar putea decât să confirme concluzia enunțată deja la punctele 153 și 154 din prezenta hotărâre, pentru a răspunde la întrebările instanței de trimitere și pentru soluționarea litigiilor cu care este sesizată.
170 În sfârșit, Curtea nu trebuie în speță nici să interpreteze articolul 267 TFUE, menționat de asemenea de instanța de trimitere în întrebările sale. Astfel, în decizia de trimitere, această instanță nu a furnizat nicio explicație cu privire la motivele pentru care o interpretare a acestui articol s‑ar putea dovedi pertinentă pentru soluționarea aspectelor asupra cărora este chemată să se pronunțe în litigiile principale. În plus și în orice caz, rezultă că interpretarea articolului 47 din cartă și a articolului 9 alineatul (1) din Directiva 2000/78, care a fost efectuată la punctele 114-154 din prezenta hotărâre, este suficientă pentru a oferi un răspuns de natură să lămurească instanța menționată în perspectiva deciziilor pe care este chemată să le adopte în litigiile respective.
171 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la cea de a doua și la cea de a treia întrebare adresate în cauzele C‑624/18 și C‑625/18 după cum urmează:
– Articolul 47 din cartă și articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2000/78 trebuie interpretate în sensul că se opun ca litigii privind aplicarea dreptului Uniunii să poată intra în competența exclusivă a unei entități care nu constituie o instanță independentă și imparțială în sensul primei dintre aceste dispoziții. Aceasta este situația în cazul în care condițiile obiective în care a fost creată entitatea respectivă și caracteristicile acesteia, precum și modul în care membrii săi au fost numiți sunt de natură să dea naștere unor îndoieli legitime, în percepția justițiabililor, referitoare la impenetrabilitatea acestei entități în privința unor elemente exterioare, în special a unor influențe directe sau indirecte ale puterilor legislativă și executivă, și la neutralitatea sa în raport cu interesele care se înfruntă și, astfel, pot conduce la o lipsă a aparenței de independență sau de imparțialitate a entității menționate care să fie de natură să aducă atingere încrederii pe care justiția trebuie să o inspire acestor justițiabili într‑o societate democratică. Revine instanței de trimitere sarcina de a stabili, ținând seama de toate elementele relevante de care dispune, dacă aceasta este situația în ceea ce privește o entitate precum Camera Disciplinară a Sąd Najwyższy (Curtea Supremă).
– Într‑o asemenea ipoteză, principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că impune instanței de trimitere să lase neaplicată dispoziția din dreptul național care conferă competența de a soluționa litigiile principale entității menționate, astfel încât acestea să poată fi judecate de o instanță care îndeplinește cerințele de independență și de imparțialitate sus‑menționate și care ar fi competentă în domeniul în cauză dacă dispoziția respectivă nu ar împiedica acest lucru.
Cu privire la cheltuielile de judecată
172 Întrucât, în privința părților din litigiile principale, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:
1) Nu mai este necesar să se răspundă la întrebările adresate de Izba Pracy i Ubezpieczeń Społecznych (Camera pentru litigii de muncă și asigurări sociale) a Sąd Najwyższy (Curtea Supremă, Polonia) în cauza C‑585/18 și nici la prima întrebare adresată de aceeași instanță în cauzele C‑624/18 și C‑625/18.
2) Trebuie să se răspundă la a doua și la a treia întrebare adresate în cauzele C‑624/18 și C‑625/18 după cum urmează:
Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă trebuie interpretate în sensul că se opun ca litigii privind aplicarea dreptului Uniunii să poată intra în competența exclusivă a unei entități care nu constituie o instanță independentă și imparțială, în sensul primei dintre aceste dispoziții. Aceasta este situația în cazul în care condițiile obiective în care a fost creată entitatea respectivă și caracteristicile acesteia, precum și modul în care membrii săi au fost numiți sunt de natură să dea naștere unor îndoieli legitime, în percepția justițiabililor, referitoare la impenetrabilitatea acestei entități în privința unor elemente exterioare, în special a unor influențe directe sau indirecte ale puterilor legislativă și executivă, și la neutralitatea sa în raport cu interesele care se înfruntă și, astfel, pot conduce la o lipsă a aparenței de independență sau de imparțialitate a entității menționate care să fie de natură să aducă atingere încrederii pe care justiția trebuie să o inspire acestor justițiabili într‑o societate democratică. Revine instanței de trimitere sarcina de a stabili, ținând seama de toate elementele relevante de care dispune, dacă aceasta este situația în ceea ce privește o entitate precum Camera Disciplinară a Sąd Najwyższy (Curtea Supremă).
Într‑o asemenea ipoteză, principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că impune instanței de trimitere să lase neaplicată dispoziția din dreptul național care conferă competența de a soluționa litigiile principale entității menționate, astfel încât acestea să poată fi judecate de o instanță care îndeplinește cerințele de independență și de imparțialitate sus‑menționate și care ar fi competentă în domeniul în cauză dacă dispoziția respectivă nu ar împiedica acest lucru.
Semnături