Language of document : ECLI:EU:T:2018:890

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a treia extinsă)

7 decembrie 2018(*)

„Ajutoare de stat – Ajutor pus în aplicare de Belgia în favoarea societăților cooperative financiare ale grupului ARCO – Schemă de garantare care protejează acțiunile persoanelor fizice având calitatea de membri ai acestor societăți – Decizie prin care ajutorul este declarat incompatibil cu piața internă și prin care se interzice plata sumelor garantate către membri – Obiectul litigiului – Recuperare – Proporționalitate”

În cauza T‑664/14,

Regatul Belgiei, reprezentat de C.  Pochet și de J.‑C. Halleux, în calitate de agenți, asistați de J. Meyers, avocat,

reclamant,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de L. Flynn și de B. Stromsky, în calitate de agenți,

pârâtă,

având ca obiect o cerere întemeiată pe articolul 263 TFUE prin care se urmărește anularea articolului 2 alineatul (4) din Decizia 2014/686/UE a Comisiei din 3 iulie 2014 privind ajutorul de stat SA.33927 (12/C) (ex 11/NN) pus în aplicare de Belgia – Schemă de garantare care protejează acțiunile membrilor persoane fizice ai cooperativelor financiare (JO 2014, L 284, p. 53),

TRIBUNALUL (Camera a treia extinsă),

compus din domnii S. Frimodt Nielsen (raportor), președinte, V. Kreuschitz, și I.S. Forrester, doamna N. Półtorak și domnul E. Perillo, judecători,

grefier: domnul G. Predonzani, administrator,

având în vedere faza scrisă a procedurii și în urma ședinței din 22 noiembrie 2017,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Istoricul cauzei

 Societățile ARCO

1        Arcofin SCRL, Arcopar SCRL și Arcoplus (denumite în continuare „societățile ARCO”) sunt societăți cooperative financiare autorizate cu răspundere limitată (denumite în continuare „cooperative financiare”) reglementate de dreptul belgian. Aceste societăți, toate trei în curs de lichidare, au fost create în anii ’30 cu scopul de a coordona activitățile cooperative ale Mouvement ouvrier chrétien și ale Algemeen Christelijk Werknemersverbond și de a susține financiar activitățile menționate, implicându‑se în special în misiuni de ordin social.

2        Societățile ARCO numără peste 800 000 de asociați, dintre care 99 % sunt persoane fizice (denumite în continuare „membrii cooperatiști”). Potrivit Regatului Belgiei, participarea medie a membrilor cooperatiști este de ordinul a 2 000 de euro.

3        În anul 2001, Arcofin a devenit principalul acționar al Dexia SA, la care deținea 15 % din capital. La 3 octombrie 2008, ea a participat la salvarea Dexia, subscriind suma 350 de milioane de euro la o majorare de capital în valoare totală de 6 miliarde de euro. Din 2008, societățile ARCO nu au emis părți sociale noi. Între 2008 și 2011, acestea au pierdut 7 % dintre membrii cooperatiști.

4        La 8 decembrie 2011, adunările generale ale societăților ARCO au aprobat lichidarea lor voluntară.

 Măsura în discuție

5        La 10 octombrie 2008, guvernul belgian a făcut cunoscută, printr‑un comunicat de presă al secretariatului ministrului finanțelor, intenția sa de a extinde la societățile de asigurări, precum și la cooperativele financiare, schema de garantare existentă în acel moment în favoarea depunătorilor instituțiilor de credit și de a duce valoarea acestei garantări la 100 000 de euro. Se prevedea la acel moment că participarea acestor noi organisme la un fond de garantare s‑ar efectua pe bază voluntară. Această intenție a fost supusă Parlamentului belgian într‑un proiect de lege prezentat la 14 octombrie 2008, care a fost adoptat de urgență a doua zi (Legea din 15 octombrie 2008 privind măsurile pentru promovarea stabilității financiare și instituirea în special a unei garanții de stat pentru creditele acordate și alte operațiuni efectuate în cadrul stabilității financiare, Moniteur belge din 17 octombrie 2008, p. 55634).

6        Într‑un comunicat de presă comun din 21 ianuarie 2009, prim‑ministrul și ministrul finanțelor belgieni au confirmat angajamentul care fusese asumat de guvernul precedent de a oferi o schemă de garantare asociaților neinstituționali ai cooperativelor financiare. Această schemă trebuia să includă, printre altele, următoarele elemente:

–        plata de către societățile respective a unei prime de garantare;

–        angajamentul asociaților instituționali de a‑și menține participarea pe toată durata garantării;

–        o limitare a „remunerației anuale” a asociaților, particulari (membri cooperatiști) și instituționali;

–        o contribuție financiară suplimentară plătită de societățile în discuție în cazul în care dividendele primite ar depăși un prag minim;

–        elaborarea unor modalități care să permită autorităților să fie asociate la plusvaloare în cazul retragerii schemei de garantare.

7        Parlamentul belgian a adoptat, ulterior, Legea din 14 aprilie 2009 de modificare a Legii din 2 august 2002 privind monitorizarea sectorului financiar și serviciile financiare (Moniteur belge din 21 aprilie 2009, p. 32106), pentru a permite guvernelor să instituie un sistem de garantare de care să beneficieze, printre altele, membrii cooperativelor autorizate supuse supravegherii prudențiale a Băncii Naționale a Belgiei sau care au investit cel puțin jumătate din activele lor într‑o instituție supusă unei asemenea supravegheri, ceea ce este cazul cooperativelor financiare precum societățile ARCO.

8        Aceste dispoziții legislative au fost reluate la articolul 36/24 alineatul 1 punctul 3 din Legea din 22 februarie 1998 de stabilire a statutului organic al Băncii Naționale a Belgiei, cu modificările ulterioare. Adoptat în temeiul articolului menționat, Decretul regal din 10 octombrie 2011 de modificare a Decretului regal din 14 noiembrie 2008 privind punerea în aplicare a Legii din 15 octombrie 2008 și de modificare a Legii din 2 august 2002 (Moniteur belge din 12 octombrie 2011, p. 62641) a permis cooperativelor financiare care doreau aceasta să solicite să adere la schema de garantare avută în vedere de măsurile precedente. Societățile care au optat pentru a adera la această schemă trebuiau să plătească, în favoarea fondului special de protecție a depozitelor, a asigurărilor de viață și a capitalului societăților cooperative autorizate (denumit în continuare „fondul special”), instituit prin Decretul regal din 14 noiembrie 2008 privind punerea în aplicare a Legii din 15 octombrie 2008 și de modificare a Legii din 2 august 2002 privind monitorizarea sectorului financiar și serviciile financiare (Moniteur belge din 17 noiembrie 2008, p. 4088), o contribuție anuală egală cu 0,15 % din suma totală garantată, precum și o taxă de intrare egală cu 0,1 % din această sumă. Garanția trebuia pusă în aplicare numai în cazul intrării în faliment a societății sau în caz de nerespectare a obligațiilor constatată de autoritatea de supraveghere financiară belgiană. Numai capitalul vărsat subscris de persoane fizice înainte de intrarea în vigoare a Decretului regal din 10 octombrie 2011 era acoperit de garanție, până la suma de 100 000 de euro pentru fiecare persoană fizică. Plata garanției urma să fie efectuată din fondul special și, în cazul epuizării mijloacelor financiare ale fondului menționat, din Caisse des dépôts et consignations (Casa de Economii și Consemnațiuni, Belgia).

9        Societățile ARCO au formulat o cerere de aderare la schema de garantare la 13 octombrie 2011. Această cerere a fost aprobată de Consiliul de Miniștri belgian la 15 octombrie 2011, iar aprobarea menționată a fost făcută publică în aceeași zi. Cererea de aderare a societăților ARCO a fost acceptată oficial prin Decretul regal din 7 noiembrie 2011 privind acordarea unei garanții pentru protecția capitalului societăților cooperative autorizate (Moniteur belge din 18 noiembrie 2011, p. 68640), intrat în vigoare la 14 octombrie 2011 în temeiul articolului 3 (denumită în continuare „garantarea” sau „măsura în discuție”). Nicio altă cooperativă financiară nu a solicitat să adere la schema de garantare.

10      În consecință, societățile ARCO au plătit la fondul special sumele prevăzute. Aderarea lor la schema de garantare a fost însoțită de mai multe condiții, printre altele lipsa oricărei oferte publice noi de participații noi adresate persoanelor fizice, limitarea ratei dobânzii la fondurile investite și angajamentul asociaților instituționali de a nu‑și retrage capitalurile investite. Decretul regal din 7 noiembrie 2011 preciza de asemenea că fondul special nu ar fi fost obligat să compenseze membrii cooperatiști decât după depunerea regulamentului de ordine final al lichidării, aprobat eventual de adunarea generală a societăților ARCO.

11      Astfel cum s‑a precizat la punctul 4 de mai sus, societățile ARCO au intrat în lichidare voluntară la 8 decembrie 2011.

 Procedura administrativă

12      La 7 noiembrie 2011, Regatul Belgiei a notificat garantarea Comisiei Europene.

13      Prin scrisoarea din 6 decembrie 2011, Comisia a informat Regatul Belgiei că considera că garantarea era susceptibilă să constituie un ajutor de stat nelegal și incompatibil cu piața internă și l‑a invitat pe acesta din urmă să se abțină de la orice acțiune suplimentară având ca obiect punerea sa în aplicare. Autoritățile belgiene au răspuns la această scrisoare printr‑o scrisoare din 22 decembrie 2011.

14      Prin decizia din 3 aprilie 2012, Comisia a decis să inițieze procedura oficială de investigare prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE în ceea ce privește garantarea (denumită în continuare „decizia de deschidere”). La 19 iulie 2012, decizia de deschidere, intitulată „Ajutor de stat SA.33927 (2012/C) (ex 2011/NN) – Schemă de garantare care protejează acțiunile membrilor persoane fizice ale cooperativelor financiare – Invitație de a prezenta observații în temeiul articolului 108 alineatul (2) TFUE”, a fost publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JO 2012, C 213, p. 64). În decizia menționată, Comisia a impus, pe de altă parte, Regatului Belgiei, în conformitate cu articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de aplicare a articolului [108 TFUE] (JO 1999, L 83, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 41), să continue să se abțină de la punerea în aplicare a măsurii în discuție până când aceasta se va pronunța cu privire la compatibilitatea sa cu piața internă.

15      Regatul Belgiei a prezentat observații cu privire la decizia de deschidere la 18 iunie 2012. Acesta a răspuns, prin scrisorile din 5 decembrie 2012 și din 20 septembrie 2013, la întrebările pe care i le adresase Comisia.

16      La 17 august 2012, societățile ARCO au transmis de asemenea observații Comisiei. Aceste observații au fost transmise de Comisie Regatului Belgiei, care a indicat acesteia, prin scrisoarea din 16 octombrie 2012, că nu necesitau comentarii din partea sa.

 Decizia atacată

17      La 3 iulie 2014, Comisia a adoptat Decizia 2014/686/UE privind ajutorul de stat SA.33927 (12/C) (ex 11/NN) pus în aplicare de Belgia – Schemă de garantare care protejează acțiunile membrilor persoane fizice ai cooperativelor financiare (JO 2014, L 284, p. 53, denumită în continuare „decizia atacată”). Aceasta a concluzionat că garantarea constituie un ajutor de stat acordat societăților ARCO și că acest ajutor, pus în aplicare în mod nelegal de Regatul Belgiei, este incompatibil cu piața internă (articolul 1 din decizia atacată).

18      În decizia atacată, Comisia a considerat că societățile ARCO sunt beneficiarii reali ai ajutorului în discuție și că acesta este constituit dintr‑un ansamblu de măsuri constând în anunțul din 10 octombrie 2008 (a se vedea punctul 5 de mai sus), în comunicatul din 21 ianuarie 2009 (a se vedea punctul 6 de mai sus), precum și în aderarea societăților ARCO la schema de garantare [considerentele (80)-(90) ale deciziei atacate].

19      În această privință, Comisia a considerat că garantarea procurase un avantaj selectiv societăților ARCO, în măsura în care le permisese să atragă sau să păstreze fonduri. Selectivitatea acestui avantaj ar fi stabilită, pe de altă parte, întrucât numai cooperativele financiare erau eligibile pentru acesta. În orice caz, Comisia apreciază că este disproporționată, întrucât privește, ținând seama de cuantumul lor, totalitatea sumelor investite, garantarea acordată investitorilor care au achiziționat participații în cadrul societăților ARCO, ceea ce ar exclude orice justificare a măsurii în discuție în raport cu criteriile definite pentru a aprecia existența unor avantaje care pot fi justificate de economia generală a sistemului fiscal, chiar presupunând că aceste criterii sunt aplicabile în speță [considerentele (100)-(107) ale deciziei atacate]. Comisia, examinând celelalte criterii prevăzute la articolul 107 alineatul (1) TFUE, a ajuns astfel la concluzia că garantarea constituie un ajutor de stat în sensul acestei dispoziții [considerentul (110) al deciziei atacate].

20      În plus, în ceea ce privește compatibilitatea ajutorului în discuție cu piața internă, Comisia a considerat că singurul temei juridic care putea fi aplicat în speță era articolul 107 alineatul (3) TFUE. Totuși, aceasta a apreciat că măsura în discuție nu era nici adecvată, nici necesară, nici proporțională cu obiectivul vizând remedierea unei perturbări grave a economiei belgiene și că, prin urmare, aceasta nu putea fi considerată ca fiind compatibilă cu piața internă [considerentele (111)-(129) ale deciziei atacate].

21      În sfârșit, Comisia a definit o metodă de calcul al cuantumului avantajului care trebuia recuperat de la societățile ARCO și a invitat Regatul Belgiei să îi transmită datele necesare. Aceasta a indicat de asemenea că, în temeiul articolului 108 alineatul (3) TFUE, consideră întemeiat să impună acestui stat membru să continue să se abțină de la orice plată către membrii cooperatiști în temeiul garantării [considerentele (130)-(142) ale deciziei atacate].

22      În consecință, în decizia atacată, Comisia a dispus recuperarea de către Regatul Belgiei de la societățile ARCO a avantajului necuvenit de care, în opinia sa, acestea beneficiaseră [articolul 2 alineatul (1) din decizia atacată]. În plus, Comisia a impus Regatului Belgiei să retragă actele cu putere de lege și actele administrative pe care se întemeia garantarea [considerentul (143) al deciziei atacate] și i‑a interzis să o pună în aplicare în favoarea membrilor cooperatiști [articolul 2 alineatul (4) din decizia atacată]. Această interdicție face obiectul prezentei acțiuni.

 Procedurile naționale și trimiterea preliminară privind aprecierea validității deciziei atacate

 Contestarea garantării în fața instanței naționale

23      În decembrie 2011 și în ianuarie 2012, au fost formulate trei acțiuni de către persoane fizice, de Organisme voor de financiering van pensioenen Ogeo Fund (Organismul de Finanțare a Pensiilor Ogeo Fund) și de Gemeente Schaarbeek (comuna Schaerbeek, Belgia) în fața Conseil d’État (Consiliul de Stat, Belgia). Aceste acțiuni aveau ca obiect anularea Decretelor regale din 10 octombrie (a se vedea punctul 8 de mai sus) și 7 noiembrie 2011 (a se vedea punctul 9 de mai sus). În acest scop, reclamanții susțineau în esență că aceste decrete regale încălcau principiul egalității consacrat de Constituția belgiană, întrucât prevedeau o diferență de tratament între membrii cooperatiști, care puteau beneficia de schema de garantare instituită în special prin decretele regale menționate, și acționarii persoane fizice ai altor societăți care își desfășoară activitatea în sectorul financiar, excluse de la schema amintită.

24      Apreciind că Decretele regale din 10 octombrie și 7 noiembrie 2011 se întemeiau pe articolul 36/24 din Legea din 22 februarie 1998 (a se vedea punctul 8 de mai sus), că, prin urmare, acestea se înscriau în limitările pe care legiuitorul belgian le stabilise el însuși și că diferența de tratament invocată rezulta dintr‑o normă legislativă, Conseil d’État (Consiliul de Stat) a adresat Cour constitutionnelle (Curtea Constituțională, Belgia) mai multe întrebări preliminare privind compatibilitatea acestui articol cu Constituția belgiană.

25      Or, pentru a se pronunța cu privire la aceste întrebări, Cour constitutionnelle (Curtea Constituțională) a considerat necesar să soluționeze, în prealabil, pe cea privind compatibilitatea articolului 36/24 din Legea din 22 februarie 1998 cu dreptul Uniunii Europene. În acest scop, ea a adresat Curții șase întrebări preliminare în cauza C‑76/15, dintre care cinci priveau validitatea deciziei atacate, precum și obligațiile care decurgeau în speță pentru Regatul Belgiei din articolul 108 alineatul (3) TFUE.

 Hotărârea din 21 decembrie 2016, Vervloet și alții (C76/15)

26      Obiectul primei întrebări preliminare adresate Curții era de a aprecia compatibilitatea garantării în raport cu articolele 2 și 3 din Directiva 94/19/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 30 mai 1994 privind sistemele de garantare a depozitelor (JO 1994, L 135, p. 5, Ediție specială, 06/vol. 2, p. 163), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2005/1/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2005 de modificare a Directivelor 73/239/CEE, 85/611/CEE, 91/675/CEE, 92/49/CEE și 93/6/CEE ale Consiliului, precum și a Directivelor 94/19/CE, 98/78/CE, 2000/12/CE, 2001/34/CE, 2002/83/CE și 2002/87/CE, în scopul instituirii unei noi structuri de organizare pentru comitetele competente din domeniul serviciilor financiare (JO 2005, L 79, p. 9, Ediție specială, 06/vol. 7, p. 203). A doua întrebare preliminară privea validitatea deciziei atacate. Cele patru întrebări rămase priveau, la rândul lor, compatibilitatea garantării cu obligațiile care decurg, pentru statele membre, din articolul 108 alineatul (3) TFUE.

27      Ca răspuns la întrebările adresate de Cour constitutionnelle (Curtea Constituțională), Curtea a pronunțat Hotărârea din 21 decembrie 2016, Vervloet și alții (C‑76/15, EU:C:2016:975), al cărei dispozitiv are următorul cuprins:

„1)      Articolele 2 și 3 din Directiva [94/19] trebuie interpretate în sensul că nu impun statelor membre să adopte o schemă de garantare a acțiunilor unor [cooperative financiare], precum cea în discuție în litigiul principal, și nici nu se opun ca un stat membru să adopte o astfel de schemă, cu condiția ca această schemă să nu compromită eficiența practică a schemei de garantare a depozitelor a cărei instituire este impusă statelor membre prin directiva amintită, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere, și ca ea să fie conformă cu Tratatul FUE, în special cu articolele 107 și 108 TFUE.

2)      Examinarea întrebărilor preliminare adresate […] nu a evidențiat niciun element de natură să afecteze validitatea [d]eciziei [atacate].

3)      Articolul 108 alineatul (3) TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei scheme de garantare precum cea în discuție în litigiul principal, în măsura în care aceasta din urmă a fost pusă în aplicare cu încălcarea obligațiilor care decurg din respectiva dispoziție.”

 Urmări în dreptul național

28      Prin Hotărârea din 15 iunie 2017, Cour constitutionnelle (Curtea Constituțională) a constatat neconstituționalitatea articolului 36/24 din Legea din 22 februarie 1998. Cour constitutionnelle (Curtea Constituțională) și‑a întemeiat decizia, printre altele, pe constatarea Curții potrivit căreia măsura în discuție constituia un ajutor de stat nelegal.

29      Prin Hotărârea din 6 martie 2018, Conseil d’État (Consiliul de Stat) a anulat Decretele regale din 10 octombrie (a se vedea punctul 8 de mai sus) și 7 noiembrie 2011 (a se vedea punctul 9 de mai sus).

 Cauza T711/14

30      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 7 octombrie 2014 (cauza T‑711/14), societățile ARCO au formulat o acțiune în anularea deciziei atacate. În această acțiune, societățile ARCO contestau, printre altele, atât aprecierea Comisiei potrivit căreia măsura în discuție constituia un ajutor de stat ale cărui beneficiare erau, cât și aprecierea potrivit căreia ajutorul în cauză nu putea fi declarat compatibil cu piața internă. Societățile ARCO contestau de asemenea interdicția impusă Regatului Belgiei de a plăti sumele garantate membrilor cooperatiști, care face obiectul prezentei acțiuni.

31      Prin Ordonanța din 9 februarie 2018, Arcofin și alții/Comisia (T‑711/14, nepublicată, EU:T:2018:80), Tribunalul a respins acțiunea menționată ca fiind în parte vădit inadmisibilă și în parte lipsită de orice temei în drept. În special, acțiunea societăților ARCO, în măsura în care urmărea să conteste interdicția impusă Regatului Belgiei de a plăti sumele garantate membrilor cooperatiști după încheierea lichidării, a fost respinsă ca vădit inadmisibilă, în lipsa unui interes al societăților menționate de a acționa împotriva dispoziției contestate de Regatul Belgiei în prezenta acțiune.

 Procedura și concluziile părților

 Faza scrisă a procedurii

32      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 15 septembrie 2014, Regatul Belgiei a formulat prezenta acțiune.

33      Prin decizia din 12 octombrie 2015, adoptată în temeiul articolului 69 litera (a) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, constatând, pe de o parte, că întrebarea preliminară formulată de Cour constitutionnelle (Curtea Constituțională) în cauza C‑76/15 (a se vedea punctele 23-26 de mai sus) privea validitatea deciziei atacate și invita Curtea să se pronunțe cu privire la o parte substanțială a argumentelor prezentate de societățile ARCO în cauza T‑711/14 și apreciind, pe de altă parte, că soluționarea prezentului litigiu putea depinde de rezultatul acțiunii formulate de societățile menționate, părțile fiind ascultate în conformitate cu articolul 70 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, președintele Camerei a șasea a Tribunalului a suspendat procedura în prezenta cauză până la pronunțarea hotărârii Curții.

34      Această suspendare a încetat odată cu pronunțarea, la 21 decembrie 2016, a Hotărârii Vervloet și alții (C‑76/15, EU:C:2016:975) (a se vedea punctul 27 de mai sus).

35      Întrucât compunerea camerelor Tribunalului a fost modificată, judecătorul raportor a fost repartizat la Camera a treia, căreia, în consecință, i‑a fost atribuită prezenta cauză.

36      În aceeași zi, în aplicarea articolului 89 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul de procedură, Tribunalul (Camera a treia) a invitat părțile să precizeze consecințele care, în opinia lor, trebuiau deduse pentru prezenta cauză din intervenția Hotărârii din 21 decembrie 2016, Vervloet și alții (C‑76/15, EU:C:2016:975).

37      Părțile au dat curs acestei măsuri de organizare a procedurii în termenul care le‑a fost acordat.

38      Prin măsura de organizare a procedurii din 26 iunie 2017, adoptată în aplicarea articolului 89 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul de procedură, Tribunalul (Camera a treia) a invitat părțile să precizeze, printre altele:

–        ce consecințe considerau că trebuie deduse în dreptul național din invalidarea articolului 36/24 din Legea din 22 februarie 1998 de către Cour constitutionnelle (Curtea Constituțională);

–        ce efecte puteau rezulta dintr‑o anulare a deciziei atacate de către Tribunal, ținând seama de răspunsul dat la întrebarea anterioară.

39      Părțile au răspuns la aceste întrebări în termenele care le‑au fost acordate.

40      Prin măsura de organizare a procedurii din 12 septembrie 2017, adoptată în temeiul articolului 89 alineatul (3) litera (a) din Regulamentul de procedură, Tribunalul (Camera a treia), printre altele:

–        a invitat Regatul Belgiei să ia poziție cu privire la anumite elemente ale răspunsurilor Comisiei la întrebările menționate la punctul 38 de mai sus;

–        a întrebat din nou Regatul Belgiei cu privire la consecințele juridice și la utilitatea pe care le‑ar prezenta o eventuală anulare de către Tribunal a articolului 2 alineatul (4) din decizia atacată, ținând seama de invalidarea articolului 36/24 din Legea din 22 februarie 1998 de către Cour constitutionnelle (Curtea Constituțională).

41      Regatul Belgiei a răspuns la aceste întrebări în termenul acordat, iar Comisia a fost pusă în măsură să prezinte observații cu privire la aceste răspunsuri.

42      La propunerea Camerei a treia, Tribunalul a decis, în temeiul articolului 28 din Regulamentul de procedură, să trimită cauza în fața unui complet de judecată extins.

 Faza orală a procedurii

43      La propunerea judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a treia extinsă) a decis deschiderea fazei orale a procedurii.

44      Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 22 noiembrie 2017.

45      Prin scrisoarea din 13 martie 2018, Regatul Belgiei a informat Tribunalul cu privire la pronunțarea de către Conseil d’État (Consiliul de Stat) a hotărârii din 6 martie 2018, menționată la punctul 29 de mai sus.

46      Prin memoriul depus la 14 martie 2018, Comisia a formulat o cerere de nepronunțare asupra fondului.

47      Prin ordonanța Camerei a treia extinse a Tribunalului din 23 martie 2018, faza orală a procedurii a fost redeschisă. În consecință, documentele menționate la punctele 45 și 46 de mai sus au fost depuse la dosar, iar părțile au fost invitate să își prezinte eventualele observații cu privire la documentele respective. Prin măsura de organizare a procedurii adoptată în temeiul articolului 89 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul de procedură, Comisia a fost invitată să ia poziție cu privire la anumite argumente prezentate de Regatul Belgiei în scrisoarea din 13 martie 2018 (a se vedea punctul 45 de mai sus).

48      Părțile au prezentat observații și au răspuns la întrebări în termenul acordat.

49      Prin măsura de organizare a procedurii din 20 aprilie 2018, adoptată în temeiul articolului 89 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul de procedură, Comisia a fost invitată să ia poziție cu privire la anumite argumente prezentate de Regatul Belgiei în observațiile pe care le‑a depus cu privire la cererea de nepronunțare asupra fondului formulată de aceasta (a se vedea punctul 46 de mai sus).

50      Comisia a dat curs acestei măsuri de organizare a procedurii în termenul acordat.

51      Observații prezentate spontan de Regatul Belgiei cu privire la răspunsurile Comisiei au fost depuse la dosar.

52      Faza orală a procedurii a fost închisă la 15 mai 2018.

 Concluziile părților

53      Regatul Belgiei solicită Tribunalului:

–        anularea articolului 2 alineatul (4) din decizia atacată;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

54      Comisia solicită în esență Tribunalului:

–        să constate că, întrucât litigiul a rămas fără obiect, nu mai este necesară pronunțarea asupra acțiunii;

–        în subsidiar, respingerea acțiunii;

–        în orice caz, obligarea Regatului Belgiei la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

 Cu privire la obiectul litigiului

55      Potrivit Comisiei, anularea de către Conseil d’État (Consiliul de Stat), prin hotărârea din 6 martie 2018 menționată la punctul 29 de mai sus, a Decretelor regale din 10 octombrie (a se vedea punctul 8 de mai sus) și 7 noiembrie 2011 (a se vedea punctul 9 de mai sus) ar lipsi de orice efect juridic eventuala anulare a articolului 2 alineatul (4) din decizia atacată. Astfel, potrivit Comisiei, imposibilitatea Regatului Belgiei de a plăti sumele garantate membrilor cooperatiști nu ar mai rezulta din interdicția cuprinsă în dispoziția atacată, ci din dispariția retroactivă, în ordinea juridică națională belgiană, a actelor care constituiau temeiul legal al acestei plăți. Comisia deduce de aici că prezentul litigiu a rămas fără obiect și solicită Tribunalului să constate că, în consecință, nu mai este necesară pronunțarea asupra fondului.

56      Regatul Belgiei se opune acestei cereri.

57      Condițiile în care instanța Uniunii este determinată să declare ca fiind fără obiect o acțiune cu care este sesizată și, în consecință, să constate că nu mai este necesară pronunțarea asupra fondului au fost precizate în Hotărârea din 7 iunie 2007, Wunenburger/Comisia (C‑362/05 P, EU:C:2007:322, punctele 41-45 și 47-53). În această privință, trebuie amintit că obiectul litigiului trebuie să existe în continuare până la pronunțarea hotărârii judecătorești, sub sancțiunea nepronunțării asupra fondului, ceea ce presupune ca acțiunea să fie susceptibilă, prin rezultatul său, să aducă un beneficiu părții care a formulat‑o (a se vedea Hotărârea din 7 iunie 2007, Wunenburger/Comisia, C‑362/05 P, EU:C:2007:322, punctul 42 și jurisprudența citată). Astfel, deși Regatul Belgiei susține în mod întemeiat că statele membre nu sunt obligate să demonstreze că au un interes de a exercita acțiunea împotriva dispozițiilor a căror anulare o solicită, totuși, chiar dacă este sesizată de un stat membru, instanța Uniunii trebuie să constate că nu mai este necesară pronunțarea asupra fondului atunci când anularea solicitată nu poate produce efecte juridice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 noiembrie 2005, Italia/Comisia, C‑138/03, C‑324/03 și C‑431/03, EU:C:2005:714, punctul 25).

58      În această privință, pe de o parte, Curtea a precizat că rămâne fără obiect o acțiune îndreptată împotriva unui act retras de autorul său în cursul procedurii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 iunie 2007, Wunenburger/Comisia, C‑362/05 P, EU:C:2007:322, punctele 47 și 48). În schimb, pe de altă parte, Curtea a precizat de asemenea că își păstrează obiectul o acțiune îndreptată împotriva unui act afectat de o nelegalitate susceptibilă să se reproducă în viitor în împrejurări independente de cele din speță (Hotărârea din 7 iunie 2007, Wunenburger/Comisia, C‑362/05 P, EU:C:2007:322, punctul 52).

59      În primul rând, trebuie să se constate că articolul 2 alineatul (4) din decizia atacată nu a fost retras și, prin urmare, nu a dispărut retroactiv. În consecință, în cazul în care Tribunalul ar constata dispariția obiectului litigiului și că nu mai este necesară pronunțarea asupra fondului pentru motivul că anularea acestei dispoziții ar rămâne fără efecte juridice, articolul 2 alineatul (4) din decizia atacată ar rămâne totuși în ordinea juridică a Uniunii.

60      În al doilea rând, astfel cum arată în mod întemeiat Comisia, fără a fi contrazisă cu privire la acest aspect de Regatul Belgiei, anularea de către Conseil d’État (Consiliul de Stat) a Decretelor regale din 10 octombrie și 7 noiembrie 2011 a făcut imposibilă punerea în aplicare a garantării prevăzute de aceste acte juridice, independent de interdicția cuprinsă la articolul 2 alineatul (4) din decizia atacată. În consecință, Comisia susține în mod întemeiat că anularea articolului 2 alineatul (4) din decizia atacată nu ar permite Regatului Belgiei să pună în aplicare garantarea, astfel cum a fost prevăzută în Decretele regale din 10 octombrie și 7 noiembrie 2011, care constituiau temeiul legal al acesteia.

61      În al treilea rând, totuși, Regatul Belgiei susține, la rândul lui, în mod întemeiat că menținerea în vigoare a articolului 2 alineatul (4) din decizia atacată în ordinea juridică a Uniunii nu este lipsită de efecte. Prin urmare, eventuala anulare a acestei dispoziții nu ar fi lipsită cu certitudine de orice efect juridic.

62      Astfel, rezultă din schimburile intervenite între părți după ședință că Regatul Belgiei studiază împreună cu Comisia măsuri cu efect echivalent garantării în litigiu, având ca obiect să atenueze, pentru membrii cooperatiști, consecințele lichidării societăților menționate. Or, deși Comisia arată, pe de o parte, că nu se opune în principiu oricărui mecanism de compensare a membrilor cooperatiști și, pe de altă parte, că există alte motive pentru faptul că se opune măsurilor care i‑au fost prezentate și cu privire la care au fost inițiate negocieri informale, totuși, în răspunsul din 7 mai 2018, aceasta a evocat un risc de „eludare a deciziei atacate”. În consecință, nu se poate exclude că decizia atacată continuă să producă efecte juridice.

63      În plus, trebuie amintit că punerea în aplicare cu bună‑credință de către statele membre a deciziilor adoptate de Comisie în materia ajutoarelor de stat constituie o punere în aplicare a principiului cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alineatul (3) TUE și presupune ca statele membre să facă eforturile necesare pentru a depăși eventualele dificultăți, cu respectarea deplină a dispozițiilor tratatului și în special a celor referitoare la ajutoare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 mai 2005, Saxonia Edelmetalle și ZEMAG/Comisia, T‑111/01 și T‑133/01, EU:T:2005:166, punctul 124 și jurisprudența citată). Astfel, independent de riscul unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor la care Regatul Belgiei se declară expus în cazul în care Comisia ar aprecia că măsurile pe care acesta le‑ar fi putut institui în favoarea foștilor membri ai societăților ARCO constituie o eludare a interdicției prevăzute la articolul 2 alineatul (4) din decizia atacată, rezultă din principiul cooperării loiale că acest stat membru ar trebui să se abțină din proprie voință de la orice comportament susceptibil să constituie o asemenea eludare, în cazul în care dispoziția contestată ar rămâne în vigoare. În consecință, anularea acestei dispoziții, în cazul în care prezenta acțiune s‑ar dovedi întemeiată, nu ar fi lipsită de efecte juridice.

64      În sfârșit, trebuie să se constate că, în considerentul (140) al deciziei atacate, precum și în argumentele pe care le‑a prezentat pe fond pentru a justifica legalitatea articolului 2 alineatul (4) din decizia atacată, Comisia arată că simpla constatare a incompatibilității unei măsuri de ajutor cu piața internă este suficientă pentru a justifica obligarea statului membru la desființarea măsurii în cauză. Comisia a adoptat astfel, cu privire la acest aspect, o poziție generală și abstractă, ale cărei justificări sunt independente de împrejurările speței. În consecință, în cazul în care Tribunalul ar ajunge la concluzia că o astfel de cerință este nelegală, ar fi necesar să se pronunțe cu privire la prezentul litigiu pentru a evita reproducerea în viitor a unei nelegalități similare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 iunie 2007, Wunenburger/Comisia, C‑362/05 P, EU:C:2007:322, punctele 50-52).

65      Rezultă din ceea ce precedă că nu este stabilit nicidecum că anularea articolului 2 alineatul (4) din decizia atacată ar fi lipsită de orice efect juridic și că, prin urmare, Comisia susține în mod neîntemeiat că prezenta acțiune a rămas fără obiect. În consecință, cererea prin care acesta solicită Tribunalului să constate că nu mai este necesară pronunțarea asupra fondului trebuie respinsă.

 Cu privire la legalitatea articolului 2 alineatul (4) din decizia atacată

66      Potrivit articolului 2 alineatul (4) din decizia atacată, Regatul Belgiei este obligat să continue să se abțină, începând de la data notificării deciziei menționate, de la efectuarea oricărei plăți în temeiul schemei de garantare. Această interdicție definitivă trebuie interpretată în contextul scrisorii din 6 decembrie 2011 (a se vedea punctul 13 de mai sus) și al deciziei de deschidere (a se vedea punctul 14 de mai sus), care includeau, ambele, o interdicție provizorie cu efect similar, în așteptarea intervenției deciziei atacate. Pe de altă parte, în considerentul (143) al deciziei atacate, Comisia a apreciat că recuperarea ajutorului în discuție presupunea retragerea de către Regatul Belgiei a actelor cu putere de lege și a actelor administrative care constituiau temeiul legal al garantării.

67      Potrivit Regatului Belgiei, o interdicție de plată precum cea decisă de Comisie la articolul 2 alineatul (4) din decizia atacată ar putea fi concepută numai în două situații. Ar trebui astfel, potrivit unei prime ipoteze, ca beneficiarii plăților efectuate în temeiul garantării, și anume membrii cooperatiști, să fi fost identificați ca beneficiari ai ajutorului de stat declarat incompatibil cu piața internă, ceea ce nu ar fi cazul în speță. În caz contrar, pentru a fi justificată, interdicția de a plăti sumele garantate ar trebui să fie necesară pentru a realiza obiectivul eliminării efectelor ajutorului de stat recunoscut ca fiind incompatibil cu piața internă.

68      Regatul Belgiei arată că, prin faptul că a interzis din principiu plata garanției către membrii cooperatiști și fără a verifica dacă această interdicție constituia o măsură necesară pentru anularea efectelor ajutorului de care au beneficiat societățile ARCO, Comisia a confundat desființarea avantajului selectiv acordat, care este prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE, cu desființarea actului juridic în temeiul căruia a fost acordat avantajul în discuție. Or, desființarea actului în temeiul căruia este acordat avantajul nu s‑ar justifica decât în cazurile în care este necesară pentru a elimina denaturările concurenței cauzate de ajutorul nelegal sau incompatibil. Obligația impusă de Comisie ar fi astfel disproporționată.

69      Comisia contestă aceste afirmații.

70      Potrivit articolului 108 alineatul (2) TFUE, în cazul în care, după ce părților în cauză li s‑a solicitat să își prezinte observațiile, Comisia constată că ajutorul acordat de un stat sau prin intermediul resurselor de stat nu este compatibil cu piața internă în conformitate cu articolul 107 TFUE sau că acest ajutor este utilizat în mod abuziv, aceasta decide desființarea sau modificarea ajutorului de către statul în cauză în termenul stabilit de Comisie.

71      Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, consecința logică a constatării caracterului nelegal al unui ajutor este desființarea efectelor sale prin recuperarea acestuia, astfel încât să se restabilească situația existentă anterior (a se vedea Hotărârea din 8 decembrie 2011, Residex Capital IV, C‑275/10, EU:C:2011:814, punctul 33 și jurisprudența citată).

72      Astfel, principalul obiectiv urmărit prin recuperarea unui ajutor de stat plătit în mod nelegal este de a elimina denaturarea concurenței cauzată de avantajul concurențial generat de un asemenea ajutor. Astfel, prin rambursarea ajutorului, beneficiarul pierde avantajul de care dispunea pe piață în raport cu concurenții săi, iar situația anterioară plății ajutorului este restabilită (a se vedea Hotărârea din 8 decembrie 2011, Residex Capital IV, C‑275/10, EU:C:2011:814, punctul 34 și jurisprudența citată).

73      În speță, părțile nu sunt de acord cu privire la aspectul dacă recuperarea avantajului din care societățile ARCO au obținut profit în mod necuvenit implică sau nu desființarea garantării, adică interzicerea oricărei plăți către membrii cooperatiști, în cazul în care procedura de lichidare, deschisă înainte de adoptarea deciziei atacate, ar conduce la pierderea de către aceștia, în totalitate sau în parte, a valorii participațiilor lor.

74      Prin urmare, într‑o primă etapă, trebuie amintite caracteristicile ajutorului de stat nelegal identificat de Comisie în decizia atacată, apoi măsurile dispuse de Comisie pentru a asigura recuperarea acestuia. Într‑o a doua etapă, va trebui apreciat meritul argumentelor potrivit cărora Regatul Belgiei consideră că interdicția de a plăti sumele garantate membrilor cooperatiști prezintă un caracter disproporționat, precum și meritul justificărilor prezentate de Comisie pentru a susține temeinicia acestei interdicții.

 În ceea ce privește ajutorul de stat identificat în decizia atacată

75      Cu titlu introductiv, trebuie amintit că măsura examinată în decizia atacată constă într‑o garantare care privește sumele investite de particulari în participații la capitalul societăților ARCO. Întrucât aceste societăți au aderat la mecanismul instituit de guvernul belgian (a se vedea punctul 9 de mai sus), sumele investite în capitalul acestora de către asociații lor persoane fizice au fost garantate, prin urmare, până la suma de 100 000 de euro (a se vedea punctul 8 de mai sus). Potrivit mecanismului instituit, un fond de garantare trebuia să intervină, după încheierea operațiunilor de lichidare, în cazul în care capitalul rămas nu ar fi permis fiecărui membru să își recupereze fondurile investite, în limita a 100 000 de euro.

76      Trebuie amintit de asemenea că societățile ARCO au intrat în lichidare voluntară la 8 decembrie 2011, respectiv la începutul procedurii administrative care a condus la adoptarea deciziei atacate.

77      În decizia atacată, Comisia a considerat că măsura în discuție conținea un element de ajutor de stat în favoarea societăților ARCO. Astfel, potrivit Comisiei, garantarea participării lor a stimulat membrii cooperatiști să nu își retragă investițiile în capitalul societăților menționate. În aceste condiții, ele au beneficiat de un avantaj selectiv finanțat din fonduri publice. Comisia a considerat că măsura în discuție îndeplinea ansamblul criteriilor referitoare la ajutoarele de stat și că acest ajutor nu putea fi justificat de obiectivul remedierii unei perturbări grave a economiei belgiene, întrucât această măsură nu era nici adecvată, nici necesară, nici proporțională cu un asemenea obiectiv.

78      În plus, întrucât Comisia a constatat că acest ajutor a fost pus în aplicare înainte ca ea să se pronunțe cu privire la calificarea sa și la eventuala sa compatibilitate cu piața internă, a considerat că el era, din acest motiv, nelegal. Această analiză a fost confirmată de Curte în Hotărârea din 21 decembrie 2016, Vervloet și alții (C‑76/15, EU:C:2016:975) (a se vedea punctul 27 de mai sus).

79      Întrucât acțiunea formulată de societățile ARCO împotriva deciziei atacate a fost respinsă prin Ordonanța din 9 februarie 2018, Arcofin și alții/Comisia (T‑711/14, nepublicată, EU:T:2018:80) (a se vedea punctele 30 și 31 de mai sus), și în lipsa unui recurs formulat împotriva acestei ordonanțe, trebuie să se considere că aprecierile din decizia atacată, reluate la punctele 77 și 78 de mai sus, au dobândit caracter definitiv.

80      Prin urmare, întrucât Comisia a constatat, pe de o parte, că măsura în discuție conținea un element de ajutor de stat ai cărui beneficiari erau societățile ARCO și, pe de altă parte, că acest ajutor era incompatibil cu piața internă și fusese pus în aplicare înainte ca ea să poată efectua investigarea prealabilă, Comisia a dispus în mod întemeiat ca Regatul Belgiei să efectueze recuperarea ajutorului.

81      Trebuie amintite, așadar, măsurile dispuse de Comisie în decizia atacată, dat fiind că este contestată numai interdicția de a plăti sumele garantate membrilor cooperatiști, și anume persoanele fizice având calitatea de asociați ai societăților ARCO (a se vedea punctul 2 de mai sus).

 În ceea ce privește măsurile dispuse pentru recuperarea ajutorului în discuție

82      Trebuie amintit, astfel cum s‑a menționat la punctul 22 de mai sus, că, pentru a asigura recuperarea ajutorului nelegal și incompatibil cu piața internă identificat în decizia atacată, Comisia a dispus două măsuri.

83      În primul rând, Comisia a dispus ca Regatul Belgiei, prin intermediul unei formule de calcul ale cărei principii au fost stabilite de ea, să evalueze valoarea avantajului de care beneficiaseră societățile ARCO și să înscrie o creanță având această valoare în pasivul lichidării societăților menționate. Această modalitate de recuperare a ajutorului în discuție nu este contestată de Regatul Belgiei, care consideră că această măsură este suficientă pentru a asigura restabilirea concurenței.

84      În al doilea rând, Comisia a dispus, în plus, ca Regatul Belgiei să se abțină de la plata sumelor garantate către membrii cooperatiști. În această privință, părțile au opinii divergente cu privire la aspectul dacă Comisia a impus în mod întemeiat această obligație Regatului Belgiei.

85      Rezultă din jurisprudența menționată la punctele 71 și 72 de mai sus că răspunsul la această întrebare depinde de aspectul dacă această obligație este proporțională cu obiectivul recuperării ajutoarelor nelegale și incompatibile cu piața internă. Cu alte cuvinte, este vorba despre a stabili dacă această obligație era adecvată și necesară pentru restabilirea situației concurențiale anterioare, adică pentru neutralizarea, în ceea ce privește beneficiarii identificați de Comisie în decizia atacată, a avantajului concurențial, astfel cum a fost apreciat în această decizie.

 În ceea ce privește caracterul proporțional al interdicției de a plăti sumele garantate membrilor cooperatiști

86      În primul rând, trebuie amintit că în decizia atacată au fost identificate ca beneficiare ale ajutorului în discuție numai societățile ARCO. Avantajul concurențial de care au beneficiat aceste societăți a fost apreciat ca un ajutor pentru menținerea capitalului lor existent. Acest avantaj, potrivit deciziei atacate, a luat forma unui stimulent, datorită însăși existenței garantării, având ca efect să încurajeze membrii cooperatiști să nu își retragă participațiile investite în capitalul acestor societăți. În schimb, este cert că membrii cooperatiști înșiși nu au fost luați în considerare ca beneficiari ai unui ajutor de stat în decizia atacată.

87      În aceste condiții, Regatul Belgiei susține în mod întemeiat că înscrierea în pasivul lichidării societăților ARCO a unei creanțe de o valoare corespunzătoare evaluării singurului avantaj identificat de Comisie în decizia atacată, conform articolului 2 alineatul (1) din decizia menționată, ar fi suficientă pentru neutralizarea avantajului menționat și, prin urmare, pentru restabilirea situației concurențiale denaturate de acordarea ajutorului în discuție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 iulie 2002, Comisia/Spania, C‑499/99, EU:C:2002:408, punctele 37 și 38).

88      În al doilea rând, astfel cum tocmai s‑a amintit, trebuie arătat că singurul element de ajutor de stat identificat de Comisie în decizia atacată este avantajul concurențial pe care garantarea l‑a procurat societăților ARCO. În schimb, Comisia nu a apreciat că membrii cooperatiști erau ei înșiși beneficiarii unui ajutor de stat și nu a calificat ca atare garantarea în măsura în care aceasta conferea un avantaj membrilor cooperatiști. În consecință, interdicția impusă Regatului Belgiei de a efectua plățile prevăzute de garantare nu poate fi considerată, în sine, ca urmărind în mod direct obiectivul recuperării unui ajutor de stat de la beneficiarii săi.

89      În al treilea rând, trebuie să se observe că, de la deschiderea procedurii de lichidare, garantarea nu mai exercită niciun efect stimulativ asupra asociaților societăților ARCO, astfel încât, de atunci, acestea nu mai beneficiază de avantajul identificat în decizia atacată ca urmare a existenței garantării. Prin urmare, după cum au confirmat părțile în ședință, deschiderea lichidării împiedică retragerea participațiilor de către membrii cooperatiști. De altfel, în această privință, însăși Comisia, atunci când a definit formula destinată să evalueze avantajul procurat societăților ARCO, a calculat acest avantaj numai până la deschiderea procedurilor de lichidare, care, în fond, implică ieșirea de pe piață a societăților menționate. În consecință, desființarea garantării solicitată de Comisie Regatului Belgiei era menită să rămână fără efecte asupra situației concurențiale a societăților identificate ca beneficiare ale ajutorului în discuție și nu putea contribui la restabilirea situației anterioare.

90      Rezultă, astfel, din ceea ce precedă că interdicția de a plăti sumele garantate membrilor cooperatiști nu este o măsură adecvată pentru realizarea obiectivului de restabilire a situației concurențiale denaturate prin acordarea ajutorului de stat identificat în speță în decizia atacată.

91      Niciuna dintre justificările prezentate de Comisie, atât în decizia atacată, cât și în cursul procedurii în fața Tribunalului, nu este de natură să repună în discuție această apreciere.

 În ceea ce privește justificările prezentate de Comisie

92      În primul rând, în considerentele (137)-(142) ale deciziei atacate, Comisia a justificat interdicția de plată a sumelor garantate prin necesitatea, care rezultă, în opinia sa, din articolul 108 alineatul (2) TFUE, de a desființa orice măsură care cuprinde un element de ajutor de stat incompatibil cu piața internă. În plus, în înscrisurile sale, Comisia a invocat considerații de ordin sistemic, care ar presupune ca un stat membru care, precum în speță, nu a notificat măsura în litigiu înainte de punerea sa în aplicare să nu fie tratat mai puțin sever decât un stat membru care s‑a conformat obligației de notificare prealabilă a oricărei măsuri susceptibile să cuprindă un element de ajutor de stat.

93      În această privință, trebuie observat de la bun început că teza susținută de Comisie pare să provină dintr‑o confuzie între noțiunea de ajutor de stat, care nu prezintă un caracter formal, ci se definește prin întrunirea criteriilor prevăzute la articolul 107 alineatul (1) TFUE, și prevederea legală care constituie temeiul legal și vehiculul acesteia. Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, articolul 107 TFUE definește ajutoarele de stat în funcție de efectele lor (a se vedea Hotărârea din 13 februarie 2003, Spania/Comisia, C‑409/00, EU:C:2003:92, punctul 46 și jurisprudența citată).

94      Or, trebuie observat, asemenea avocatului general Kokott la punctul 28 din Concluziile prezentate în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 8 decembrie 2011, Residex Capital IV (C‑275/10, EU:C:2011:814), că, spre deosebire de ceea ce este prevăzut în dreptul Uniunii în materie de înțelegeri la articolul 101 alineatul (2) TFUE, prevederile tratatelor Uniunii privind ajutoarele de stat nu reglementează în mod explicit consecințele juridice care decurg dintr‑o încălcare a obligației de notificare și a interdicției de punere în aplicare a ajutoarelor prevăzute la articolul 108 alineatul (3) a treia teză TFUE. Desigur, nu se poate exclude că dispariția măsurii prin care este acordat un ajutor de stat constituie, ca regulă generală, instrumentul cel mai bine adaptat pentru neutralizarea avantajului concurențial acordat. Totuși, în cazurile în care, precum în speță, avantajul concurențial identificat drept ajutor de stat este în beneficiul unui terț (societățile ARCO) în raport cu beneficiarii direcți ai măsurii în litigiu (membrii cooperatiști), dispariția măsurii înseși nu poate fi justificată decât atunci când aceasta apare ca fiind necesară pentru restabilirea situației concurențiale care ar fi prevalat în lipsa ajutorului de stat de care a beneficiat acest terț (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 decembrie 2011, Residex Capital IV, C‑275/10, EU:C:2011:814, punctele 44 și 45). Or, în speță, astfel cum s‑a menționat la punctul 90 de mai sus, interdicția de a plăti sumele garantate membrilor cooperatiști nu este o măsură adecvată pentru realizarea obiectivului de restabilire a situației concurențiale denaturate prin acordarea ajutorului de stat identificat în speță în decizia atacată.

95      În al doilea rând, Comisia arată că membrii cooperatiști nu pot fi considerați terți în raport cu societățile ARCO. Totuși, un astfel argument nu poate convinge.

96      Astfel, în primul rând, trebuie amintit că, în decizia atacată, Comisia nu a considerat nicidecum că membrii cooperatiști beneficiază de ajutorul în discuție. Astfel, rezultă din cuprinsul punctului 4.1 din decizia atacată că singurii „beneficiari reali” sunt societățile ARCO și că ajutorul de stat identificat la punctul 4.3 din decizia menționată constă exclusiv în avantajul concurențial de care au beneficiat aceste societăți.

97      În al doilea rând, este cert că societățile ARCO sunt societăți cu răspundere limitată și că, prin urmare, nici patrimoniul, nici obiectul lor nu poate fi confundat cu interesele asociaților lor. Pe de altă parte, în Ordonanța din 9 februarie 2018, Arcofin și alții/Comisia (T‑711/14, nepublicată, EU:T:2018:80), Tribunalul a admis cauza de inadmisibilitate opusă de Comisie în privința celui de al cincilea motiv de recurs, apreciind că interesul de a exercita o acțiune al societăților ARCO și cel al membrilor cooperatiști erau diferite. În consecință, Comisia susține în mod neîntemeiat că simpla lor calitate de membri ai societăților beneficiare ale ajutorului în discuție era suficientă pentru a justifica faptul ca avantajul de care au beneficiat societățile menționate, a cărui recuperare a fost asigurată, conform articolului 2 alineatul (1) din decizia atacată, prin înscrierea unei creanțe a statului în pasivul lichidării, să fie recuperat, în plus, de la membrii cooperatiști.

98      În al treilea rând, Comisia nu se poate întemeia nici pe Hotărârea din 10 noiembrie 2011, Elliniki Nafpigokataskevastiki și alții/Comisia (T‑384/08, nepublicată, EU:T:2011:650), care nu constituie un precedent comparabil cu prezenta cauză. Astfel, în primul rând, în cauza în discuție, Comisia se limitase la a dispune desființarea garantării în litigiu, fără a realiza, astfel cum a procedat în speță, o evaluare a avantajului și fără a dispune recuperarea acestuia (Hotărârea din 10 noiembrie 2011, Elliniki Nafpigokataskevastiki și alții/Comisia, T‑384/08, nepublicată, EU:T:2011:650, punctele 133 și 135). În al doilea rând, garantarea în discuție în cealaltă cauză urmărea să îl protejeze pe beneficiarul său de riscul de a trebui să ramburseze ajutoare de stat acordate în mod nelegal unei societăți pe care beneficiarul acestei garantări intenționa să o cumpere. Obiectul direct al acestei garantări era, așadar, de a se opune recuperării ajutoarelor de stat prin prevederea rambursării către cumpărător a oricărui ajutor eventual recuperat. Dimpotrivă, în speță, astfel cum rezultă printre altele din cuprinsul punctului 89 de mai sus, interdicția de a plăti sumele garantate membrilor cooperatiști rămâne fără efecte asupra recuperării avantajului identificat în decizia atacată, care a fost efectuată prin înscrierea unei creanțe a statului belgian în pasivul lichidării societăților ARCO.

99      Rezultă din tot ceea ce precedă că, prin faptul că a dispus ca Regatul Belgiei să se abțină de la orice plată către membrii cooperatiști în temeiul garantării, în timp ce dispusese, pe de altă parte, recuperarea avantajului identificat în decizia atacată prin intermediul înscrierii unei creanțe în pasivul lichidării societăților ARCO, considerate ca fiind beneficiarele ajutorului în discuție, Comisia a impus, în speță, Regatului Belgiei o obligație disproporționată și și‑a depășit competențele care i‑au fost atribuite prin articolul 108 alineatul (2) TFUE.

100    În consecință, Regatul Belgiei susține în mod întemeiat că articolul 2 alineatul (4) din decizia atacată este nelegal și trebuie, din acest motiv, să fie anulat.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

101    Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Comisia a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor Regatului Belgiei.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a treia extinsă)

declară și hotărăște:

1)      Anulează articolul 2 alineatul (4) din Decizia 2014/686/UE a Comisiei din 3 iulie 2014 privind ajutorul de stat SA.33927 (12/C) (ex 11/NN) pus în aplicare de Belgia – Schemă de garantare care protejează acțiunile membrilor persoane fizice ai cooperativelor financiare.

2)      Obligă Comisia Europeană la plata cheltuielilor de judecată.

Frimodt Nielsen

Kreuschitz

Forrester

Półtorak

 

Perillo

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 7 decembrie 2018.

Semnături


*      Limba de procedură: franceza.