CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

NIILO JÄÄSKINEN

prezentate la 12 decembrie 2012(1)

Cauzele C‑201/11 P, C‑204/11 P și C‑205/11 P

Union of European Football Associations (UEFA),

Fédération internationale de football association (FIFA)

împotriva

Comisiei Europene

„Recurs – Transmisii de televiziune – Televiziune fără frontiere – Articolul 3a din Directiva 89/552/CEE – Directiva 97/36/CE – Măsuri adoptate de statul membru privind evenimentele de importanță majoră pentru societate care nu pot face obiectul unor drepturi exclusive de difuzare la televiziune – Decizie a Comisiei prin care măsurile sunt declarate compatibile cu dreptul Uniunii – Competența de control a Comisiei – Campionatul European de Fotbal al UEFA – Campionatul Mondial al FIFA – Drept de proprietate”

1.        Prezentele recursuri au ca obiect litigii privind, în esență, întinderea controlului pe care trebuie să îl efectueze Comisia Europeană cu privire la lista evenimentelor de o importanță majoră pentru societatea unui stat membru (denumită în continuare „lista națională”), pe care fiecare stat membru o poate elabora în temeiul articolului 3a alineatul (1) din Directiva 89/552/CEE(2).

2.        Înscrierea unui eveniment pe lista națională are ca obiectiv să asigure unui public larg posibilitatea de a urmări aceste evenimente fie în direct, fie înregistrat la televiziunea gratuită. Într‑un termen de trei luni de la primirea înștiințării din partea unui stat membru, Comisia trebuie să verifice compatibilitatea listei naționale cu dreptul Uniunii, precum și să informeze celelalte state membre asupra acesteia pentru a asigura recunoașterea reciprocă a acestora.

3.        În cauza C‑201/11 P, Union of European Football Associations (UEFA) solicită anularea Hotărârii Tribunalului din 17 februarie 2011, UEFA/Comisia(3), prin care Tribunalul a confirmat validitatea Deciziei 2007/730/CE(4), prin care aceasta din urmă a aprobat înscrierea întregului Campionat European de Fotbal al UEFA (denumit în continuare „EURO”) pe lista națională a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.

4.         În cauza C‑204/11 P, Fédération internationale de football association („FIFA”) solicită anularea Hotărârii Tribunalului din 17 februarie 2011, FIFA/Comisia(5), prin care Tribunalul a confirmat validitatea Deciziei 2007/479/CE(6), prin care aceasta din urmă a aprobat înscrierea tuturor meciurilor jucate în cadrul Campionatului Mondial al FIFA (denumit în continuare „Campionatul Mondial”) pe lista națională a Regatului Belgiei.

5.        În cauza C‑205/11 P, FIFA solicită anularea Hotărârii Tribunalului din 17 februarie 2011, FIFA/Comisia(7), prin care Tribunalul a confirmat validitatea Deciziei 2007/730, prin care aceasta din urmă a aprobat înscrierea întregului Campionat Mondial pe lista națională a Regatului Unit.

6.        Deși asociațiile recurente reproșează Tribunalului că a comis mai multe erori de drept, motivele invocate în fața Curții se referă, în principal, la două probleme juridice care merită o analiză mai aprofundată. Pe de o parte, este necesar să fie pusă în discuție chestiunea privind interpretarea articolului 3a din Directiva 89/552 cu modificările ulterioare. Pe de altă parte, prezentele recursuri impun o analiză a naturii poziției juridice a unui organizator de evenimente sportive în raport cu drepturile fundamentale ale Uniunii.

7.        În sfârșit, trebuie subliniat că listele naționale, în sensul articolului 3a din Directiva 89/552 cu modificările ulterioare, constituie acte care privesc mari evenimente culturale și sportive al căror domeniu de aplicare depășește în mare măsură fenomenul fotbalului. În funcție de alegerea statelor membre, printre aceste evenimente figurează, printre altele, în Belgia, finala concursului de muzică Reine Elisabeth și campionatul belgian de ciclism, iar în Regatul Unit, campionatul mondial de cricket și finalele turneului de tenis de la Wimbledon. În cadrul procedurii de verificare a listelor naționale, privite în ansamblul lor, motivarea deciziilor Comisiei trebuie să fie analizată în mod global, pentru a nu conduce la un decupaj artificial al actelor în cauză(8).

I –    Cadrul juridic

8.        Potrivit considerentului (18) al Directivei 97/36(9):

„[…] este esențial ca statele membre să poată lua măsuri prin care să protejeze dreptul la informație și să asigure accesul larg al publicului la prezentarea prin intermediul televiziunii a unor evenimente naționale sau internaționale, de importanță majoră pentru societate, cum ar fi Jocurile Olimpice, Campionatul Mondial de Fotbal și Campionatul European de Fotbal; întrucât în acest scop, statele membre își rezervă dreptul de a lua măsuri compatibile cu legislația comunitară pentru a reglementa exercitarea de către emițătorii aflați sub jurisdicția lor a drepturilor de exclusivitate în transmiterea acestor evenimente”.

9.        În conformitate cu articolul 3a alineatele (1) și (2) din Directiva 89/552 cu modificările ulterioare:

„(1)       Fiecare stat membru are dreptul de a lua măsuri în conformitate cu legislația comunitară pentru a garanta faptul că emițătorii aflați sub jurisdicția sa nu dețin exclusivitatea asupra transmisiei unor evenimente considerate de către statul membru respectiv ca fiind de importanță majoră pentru societate, astfel încât să priveze o parte substanțială a publicului statului membru de posibilitatea de a urmări astfel de evenimente fie în direct, fie înregistrate, la televiziunea liberă. În cazul în care acest lucru se întâmplă, statul membru elaborează o listă de evenimente, naționale și internaționale, pe care le consideră ca fiind de importanță majoră pentru societate. Lista trebuie pregătită în timp util, într‑un mod clar și transparent. În redactarea acesteia, statul membru determină dacă astfel de evenimente trebuie transmise în direct în întregime sau numai parțial sau, în cazul în care este necesar sau oportun din motive obiective legate de interesul public, dacă astfel de evenimente trebuie transmise integral sau parțial în înregistrări.

(2)       Statele membre trebuie să înștiințeze de îndată Comisia asupra oricăror măsuri luate sau care urmează să fie luate în temeiul alineatului (1). Într‑un interval de 3 luni de la primirea înștiințării, Comisia verifică compatibilitatea măsurilor respective cu legislația comunitară și informează celelalte state membre asupra lor. Comisia solicită avizul comitetului constituit în temeiul articolului 23a. Ulterior publică în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene măsurile luate și, cel puțin o dată pe an, o listă centralizată a tuturor măsurilor luate de către statele membre. […]”

II – Procedurile în fața Tribunalului, hotărârile atacate și procedura în fața Curții

10.      Prin Hotărârea UEFA/Comisia, citată anterior (T‑55/08), Tribunalul a respins ansamblul motivelor invocate de UEFA împotriva Deciziei 2007/730. Prin Hotărârile FIFA/Comisia (T‑385/07 și T‑68/08), citate anterior, Tribunalul a respins ansamblul motivelor invocate de FIFA împotriva Deciziei 2007/479 și, respectiv, a Deciziei 2007/730.

11.      Prin recursul din cauza C‑201/11 P, depus la grefa Curții la 27 aprilie 2011, UEFA solicită Curții să anuleze Hotărârea UEFA/Comisia, citată anterior, să anuleze în parte Decizia 2007/730 și să oblige Comisia la plata cheltuielilor de judecată. Prin recursurile din cauzele C‑204/11 P și C‑205/11 P, depuse la grefa Curții la 28 aprilie 2012, FIFA solicită Curții să confirme, în ceea ce privește admisibilitatea, Hotărârile FIFA/Comisia (T‑385/07 și T‑68/08), citate anterior, să anuleze hotărârile menționate în măsura în care acestea aprobă înscrierea meciurilor „non‑prime” ale Campionatului Mondial pe lista națională a Regatului Belgiei și, respectiv, înscrierea meciurilor „non‑prime” ale Campionatului Mondial pe lista națională a Regatului Unit, să pronunțe o hotărâre definitivă în conformitate cu articolul 61 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și să oblige Comisia la plata cheltuielilor de judecată efectuate de FIFA în primă instanță și în cadrul prezentelor recursuri.

12.      UEFA, FIFA, Comisia, Guvernul Regatului Unit și guvernul belgian au prezentat observații scrise și au asistat la ședința care a avut loc la 13 septembrie 2012.

III – Observații comune privind cele trei recursuri

13.      Principala problemă de drept care se pune în cauzele supuse Curții se referă la concepția privind competența de control atribuită Comisiei în temeiul articolului 3a din Directiva 89/552 cu modificările ulterioare, concepție care rezultă dintr‑un model de competențe discreționare care se situează pe mai multe niveluri ale unui proces decizional în dreptul Uniunii. O altă problemă cu caracter transversal și care se pune în toate cele trei recursuri se referă la pretinsa încălcare a dreptului de proprietate. Ne propunem să clarificăm mai întâi aceste aspecte, pentru a putea analiza ulterior celelalte motive invocate în cele trei recursuri.

A –    Cu privire la natura controlului Comisiei în temeiul articolului 3a din Directiva 89/552 cu modificările ulterioare, precum și cu privire la interpretarea conținutului acestei dispoziții

14.      Cu titlu introductiv, amintim că o directivă este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele pentru obținerea acestui rezultat. În ceea ce privește finalitatea Directivei 89/552 cu modificările ulterioare, trebuie amintit că obiectivul său principal constă în asigurarea libertății de difuzare a programelor de televiziune(10). În acest cadru, Directiva 89/552 cu modificările ulterioare nu realizează o armonizare completă a normelor din domeniile la care se aplică, ci instituie cerințe minime pentru programele difuzate din interiorul Uniunii pentru a fi recepționate în interiorul acesteia(11).

15.      În plus, trebuie arătat că Directiva 89/552 cu modificările ulterioare se întemeiază pe principiul controlului de către statul membru din care sunt difuzate programe de televiziune(12). În acest context, dispozițiile articolului 3a din Directiva 89/552 cu modificările ulterioare constituie un cadru specific, care conferă statelor membre competența de a elabora liste naționale și care implică, în cazurile de difuzare transfrontalieră, un control al respectării de către posturile de televiziune aflate sub jurisdicția lor a accesului publicului dintr‑un alt stat membru la difuzarea evenimentelor desemnate de importanță majoră pentru societate în acest alt stat membru.

16.      Conform considerentului (18) al Directivei 97/36, în scopul protecției dreptului la informație și al asigurării accesului larg al publicului la prezentarea prin intermediul televiziunii a unor evenimente de importanță majoră, statele membre dispun de competența de a reglementa exercitarea drepturilor de exclusivitate în transmiterea acestor evenimente.

17.      În speță, reiese în mod clar din articolul 3a alineatul (1) din Directiva 89/552 cu modificările ulterioare că statul membru este singurul competent să elaboreze o listă națională pentru a asigura transmiterea evenimentelor menționate la televiziunea gratuită, cu condiția ca lista să fie notificată Comisiei. Dispoziția menționată reglementează, așadar, rolul Comisiei și, respectiv, al statelor membre în cadrul procedurii de adoptare a listelor naționale sau, cu alte cuvinte, problema repartizării competențelor între acestea.

18.      Astfel, în conformitate cu Directiva 89/552 cu modificările ulterioare, statele membre dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a alege măsurile pe care le consideră cel mai bine adaptate pentru a atinge, în contextul particularităților culturale și sociale naționale, rezultatul prevăzut de directiva menționată. În special, articolul 3a din Directiva 89/552 cu modificările ulterioare recunoaște autorităților naționale o marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea listei naționale, în măsura în care această competență este exercitată în conformitate cu obiectivul sus‑menționat al Directivei 89/552 cu modificările ulterioare, în condiții care să respecte cerințele procedurale stabilite în aceasta. De asemenea, directiva menționată prevede în considerentul (21)(13) anumite criterii care trebuie să fie luate în considerare pentru ca un eveniment de importanță majoră să poată fi înscris pe lista națională. Cu toate acestea, este vorba mai degrabă de criterii de natură axiologică, care reflectă specificitățile proprii tradițiilor și nevoilor populației din statul membru în cauză.

19.      Prin urmare, după părerea noastră, controlul pe care Comisia este abilitată să îl realizeze asupra modului de exercitare a puterii discreționare a statului membru privind stabilirea listelor naționale este limitat la verificarea existenței unei erori vădite de apreciere. În consecință, Comisia este îndeosebi obligată să verifice procedura de elaborare a listelor naționale în raport cu criteriile de transparență și de claritate. În plus, Comisia trebuie să asigure ca listele naționale să nu prevadă o derogare mai largă de la unele libertăți fundamentale decât cea acceptată de legiuitorul Uniunii cu ocazia adoptării articolului 3a din Directiva 89/552 cu modificările ulterioare. De asemenea, Comisia trebuie să controleze listele naționale din punctul de vedere al principiilor generale, precum interzicerea discriminării pe motive de cetățenie sau de naționalitate. Cu toate acestea, este evident, în opinia noastră, că controlul Comisiei trebuie să fie de natură obiectivă și să aibă o întindere limitată.

20.      În această privință, observăm că un model comparabil care rezultă dintr‑un proces decizional pe mai multe niveluri se aplică și în alte domenii ale dreptului Uniunii, precum domeniul ajutoarelor de stat și în special cel al serviciului de interes economic general în temeiul articolului 108 TFUE. Astfel, sfera controlului pe care Comisia este abilitată să îl exercite cu titlu de control al deciziilor naționale care stabilesc un serviciu economic de interes general este limitată la controlul unei erori vădite(14). De asemenea, se poate face trimitere, prin analogie, la dreptul mediului și la repartizarea competențelor între statele membre și Comisie în domeniul sistemului de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră(15).

21.      În prezenta cauză, voința legiuitorului Uniunii de a acorda Comisiei doar o competență de a controla conformitatea listelor naționale, iar nu o competență de substituire sau de uniformizare care ar include competența de a stabili ea însăși lista națională pe baza propunerilor naționale, reiese și din actele pregătitoare ale Directivei 97/36.

22.      Astfel, în stadiul comitetului de conciliere, accesul necodat la evenimentele de importanță majoră a fost considerat ca prioritar de Parlamentul European(16). Soluția de compromis reținută a fost întemeiată pe principiul protejării intereselor cetățenilor, statele membre putând să elaboreze liste naționale care, după ce sunt notificate Comisiei, sunt recunoscute reciproc de celelalte state membre care, în ceea ce le privește, se angajează să protejeze redifuzarea necodată și fără plată și „dacă este necesar sau oportun pentru motive obiective de interes general” în înregistrări(17). Astfel, analiza efectuată de Comisie constituie o etapă prealabilă a procedurii recunoașterii reciproce prevăzute la articolul 3a alineatul (3) din Directiva 89/552 cu modificările ulterioare.

23.      Menționăm, pe de altă parte, că, cu ocazia modernizării normelor existente pentru a se ține seama de evoluția tehnologică și comercială a sectorului audiovizual european prin Directiva 2007/65/CE(18), mecanismul de elaborare a listelor naționale de către statele membre a fost menținut fără modificări(19).

24.      În plus, trebuie subliniat că articolul 3a alineatul (2) din Directiva 89/552 cu modificările ulterioare introduce posibilitatea de a stabili, dacă este cazul, dacă un tip de eveniment intră în domeniul de aplicare al directivei prin intermediul așa‑numitei proceduri de „comitologie” prevăzute la articolul 23a din Directiva 97/36. Comitetul de contact instituit în temeiul acestei dispoziții permite organizarea de consultații și de schimburi regulate cu toți actorii de pe piața difuzării programelor de televiziune.

25.      În consecință, în cadrul procesului decizional al Comisiei, verificarea listelor naționale nu poate în niciun caz să se rezume la un automatism. Dimpotrivă, Comisia este obligată, în limitele marjei sale de apreciere, să respecte în special principiul bunei administrări, care implică obligația instituției competente de a examina, cu atenție și imparțialitate, toate elementele relevante ale speței(20). Cu toate acestea, un asemenea control nu exclude repetarea unor formulări identice în deciziile sale, din moment ce criteriile în raport cu care Comisia verifică eroarea vădită de apreciere a statelor membre rămân neschimbate.

26.      În plus, trebuie amintită întinderea controlului jurisdicțional efectuat cu privire la deciziile Comisiei precum cele în discuție în cauza principală.

27.      Astfel, întrucât competența de care dispune Comisia cu ocazia verificării listelor naționale este limitată, controlul care trebuie să fie exercitat de Tribunal cu privire la aprecierea Comisiei în această privință nu poate depăși, la rândul său, aceeași limită. În consecință, acest control trebuie în mod necesar să rămână restrâns și să se limiteze la a analiza dacă Comisia a constatat sau a respins întemeiat existența unei erori vădite a unui stat membru. În plus, controlul exercitat de Tribunal trebuie să privească verificarea atât a respectării de către Comisie a regulilor de procedură și de motivare, cât și a acurateței situației de fapt reținute și a absenței oricărei erori de drept, a oricărei erori vădite de apreciere sau a oricărui abuz de putere(21).

28.      În sfârșit, în ceea ce privește chestiunile referitoare la pretinsele restricții privind libertățile fundamentale în cadrul pieței interne care sunt invocate în recursurile cu care este sesizată Curtea în acest caz, credem că este util să amintim câteva considerații de ordin general referitoare la conținutul Directivei 89/552 cu modificările ulterioare.

29.      Mai întâi, deși Directiva 89/552 cu modificările ulterioare are ca obiectiv crearea cadrului juridic pentru desfășurarea activităților de difuzare a programelor de televiziune pe piața internă, se constată că, prin adoptarea dispozițiilor articolului 3a din directiva menționată, legiuitorul Uniunii intenționa să concilieze obiectivul privind libera prestare a serviciilor în domeniul difuzării programelor de televiziune și cel privind garantarea dreptului la informație în contextul diversității culturale a statelor membre.

30.      Reiese, așadar, din economia generală a Directivei 89/552 cu modificările ulterioare că, din motive privind liberul acces al unui public larg la evenimentele de importanță majoră pentru societate, a fost admisă posibilitatea unei restricții care rezultă din reglementarea de către statele membre a exercitării drepturilor de exclusivitate în transmiterea unor asemenea evenimente. Astfel, înscrierea anumitor evenimente pe lista națională, conform articolului 3a din Directiva 89/552 cu modificările ulterioare, este susceptibilă de a avea ca efect restrângerea libertății de prestare a serviciilor de către stațiile de emisie.

31.      Astfel, este evident că o restricție privind libera prestare a serviciilor a fost concepută ca o consecință inerentă competenței acordate statelor membre de a elabora listele naționale. În consecință, trebuie constatat că această restricție a fost privită de legiuitorul Uniunii ca indispensabilă pentru garantarea accesului unui public larg la evenimente de importanță majoră pentru societate în sensul Directivei 89/552 cu modificările ulterioare. Ca atare, aceasta trebuie considerată justificată și, în consecință, proporțională, sub rezerva respectării de către statele membre a condițiilor stabilite pentru elaborarea listelor naționale, ceea ce revine în sarcina Comisiei să verifice.

32.      Astfel, întrucât legiuitorul însuși a apreciat proporționalitatea restricției ca un mijloc adecvat pentru garantarea dreptului la informație, sarcina care revine Comisiei se limitează la a verifica dacă, atunci când adoptă listele naționale, statele membre respectă limitele competenței lor prevăzute la articolul 3a din Directiva 89/552 cu modificările ulterioare, cu alte cuvinte la a controla, în afară de procedura națională de elaborare a listelor amintite, dacă evenimentele desemnate pot fi considerate ca fiind de importanță majoră pentru societate.

B –    Cu privire la dreptul de proprietate

33.      Cel de al doilea aspect notabil al prezentelor recursuri se referă la problematica dreptului de proprietate în domeniul organizării competițiilor sportive. Astfel, chestiunile privind relația dintre sectorul sportiv și mijloacele de comunicare în masă au căpătat o importanță crucială deoarece drepturile de difuzare reprezintă prima sursă de venit pentru sportul profesionist din Europa. În prezenta cauză, atât UEFA, cât și FIFA au ridicat în înscrisurile lor și în ședință problematica încălcării dreptului de proprietate în această privință. Având în vedere specificitatea statutului unui organizator de evenimente sportive, este necesar să examinăm natura dreptului cu privire la care acestea susțin că există și că a fost încălcat, pentru a putea apoi să analizăm consecințele juridice care rezultă din aceasta.

34.      În prezenta cauză, este cert că UEFA și FIFA, în calitate de autorități care conduc fotbalul european și internațional, sunt organizații emblematice în acest domeniu al sportului. Ambele sunt titulare ale mai multor drepturi de proprietate intelectuală, care le asigură o sursă de venituri pe care le folosesc pentru a finanța mari întâlniri sportive și pentru a favoriza dezvoltarea sportului pe termen lung(22).

35.      Cu toate acestea, în fața Tribunalului, UEFA și FIFA au invocat un beneficiu nerealizat privind drepturi de difuzare a programelor de televiziune, ale căror titulari exclusivi sunt, pentru motivul că cercul persoanelor interesate de o astfel de tranzacție s‑ar reduce în mod substanțial(23). În fața Curții, acestea susțin că o asemenea restricție privind dreptul lor de proprietate nu este justificată, astfel încât Hotărârea Tribunalului ar fi afectată de o eroare de drept.

36.      Mai întâi, dacă ar trebui să analizăm încălcarea invocată prin prisma dreptului național al celor două state membre în cauză, constatăm că nicio protecție care intră în noțiunea de drept de proprietate nu ar putea fi atribuită ca atare organizațiilor sus‑menționate. Astfel, după cum au confirmat reprezentanții guvernului Regatului Unit și ai guvernului belgian, deși noțiunea de drept de proprietate cuprinde atât ius in re, cât și drepturile de proprietate intelectuală, UEFA și FIFA nu ar putea să le invoce împotriva terților(24). Interpretate din acest punct de vedere, susținerile acestora în fața Tribunalului nu pot fi primite și, în consecință, motivele îndreptate împotriva motivării Tribunalului în această privință sunt inoperante. În temeiul dreptului național aplicabil, situația ar fi fost diferită dacă un drept exclusiv, care vizează exploatarea evenimentelor sportive, ar fi fost garantat unor organizatori de evenimente sportive. Astfel, această situație se regăsește în anumite state membre și țări terțe(25).

37.      În continuare, având în vedere că atât UEFA, cât și FIFA au invocat în înscrisurile lor protecția care rezultă din drepturile fundamentale, trebuie amintit că, potrivit articolului 17 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), „[o]rice persoană are dreptul de a deține în proprietate, de a folosi, de a dispune și de a lăsa moștenire bunurile pe care le‑a dobândit în mod legal. […] Proprietatea intelectuală este protejată”. Explicațiile aferente articolului menționat arată că acesta corespunde articolului 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumit în continuare „Protocolul nr. 1”). În conformitate cu articolul 52 alineatul (3) din cartă, rezultă că dreptul de proprietate protejat prin articolul 17 din aceasta are același înțeles și același domeniu de aplicare ca și cele garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale(26).

38.      Amintim că vocația articolului 1 din Protocolul nr. 1 corespunde obiectivului de a proteja individul împotriva oricărei încălcări a statului privind respectarea bunurilor sale(27). Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, persoana care invocă încălcarea dreptului de proprietate trebuie să dovedească existența unui astfel de drept(28). În plus, noțiunea de proprietate în sensul Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu are o semnificație juridică unică. În consecință, acest concept trebuie să fie definit în funcție de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a optat pentru o interpretare largă. Astfel, noțiunea de proprietate „poate privi atât «bunuri actuale», cât și valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situații bine definite, creanțe”(29). Potrivit concepției clasice, dreptul de proprietate în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 cuprinde, așadar, ius in re, ius ad personam, precum și drepturi de proprietate intelectuală.

39.      Cu toate acestea, trebuie amintit că, astfel cum a hotărât Curtea în cauzele conexate FAPL și Murphy, întâlnirile sportive, inclusiv meciurile de fotbal, nu pot fi considerate creații intelectuale, iar aceste întâlniri nu sunt susceptibile să fie protejate în temeiul dreptului de autor. Pe de altă parte, este cert că dreptul Uniunii nu le protejează în niciun alt temei în domeniul proprietății intelectuale(30).

40.      Astfel, situația recurentelor sub incidența cartei corespunde cu poziția pe care UEFA și FIFA au stabilit‑o în fapt și în drept, pe de o parte, prin intermediul aranjamentelor contractuale încheiate în special cu sportivii, cu spectatorii, cu cluburile sportive și cu stațiile de emisie și, pe de altă parte, prin intermediul unui control al accesului pe stadioane, care rezultă din contractele încheiate cu proprietarii lor, precum și al unui control al echipamentelor aferente acestora.

41.      În această privință, întrucât interpretarea noțiunii „bunuri” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu depinde de calificările formale din dreptul intern și prezintă un caracter mai larg(31), poziția juridică a UEFA și a FIFA ar putea, în opinia noastră, să fie asimilată unui drept de proprietate în sensul Protocolului nr. 1(32). Credem că existența unei asemenea poziții juridice este prezumată la articolul 3a din Directiva 89/552 cu modificările ulterioare, precum și în considerentul (21) al Directivei 97/36(33). Astfel, o limitare din partea unui stat a exercitării drepturilor acestora constituie o ingerință a unei autorități publice cu privire la bunurile lor(34).

42.      În consecință, chiar dacă, atunci când a admis fără ezitare existența dreptului a cărui încălcare UEFA și FIFA au invocat‑o în fața acestuia, Tribunalul nu i‑a stabilit corect natura, nu este mai puțin adevărat că el a respins în mod întemeiat pretențiile acestora pe baza jurisprudenței privind restricțiile care pot fi impuse folosinței dreptului de proprietate, precum și dreptului de a exercita în mod liber o activitate economică în sensul dreptului Uniunii(35).

43.      Astfel, având în vedere ponderarea intereselor care rezultă din Directiva 89/552 cu modificările ulterioare, credem că legiuitorul Uniunii a prevăzut în mod întemeiat limitări sau restricții privind dreptul de proprietate invocat de UEFA și de FIFA, fie în numele drepturilor fundamentale ale altuia, precum dreptul la informație, fie în temeiul interesului general. În plus, menționăm că dreptul recunoscut în prezenta cauză este departe de un concept esențial al dreptului de proprietate care intră sub incidența protecției împotriva intervențiilor legislative. Or, potrivit jurisprudenței Curții, chiar și atunci când drepturile de proprietate intelectuală sunt recunoscute, titularii acestora nu beneficiază de o garanție care să le permită să revendice cea mai mare remunerație posibilă(36). În plus, în măsura în care dreptul a cărui existență este revendicată de UEFA și de FIFA nu este definit nici în dreptul național, nici în dreptul Uniunii, domeniul său de aplicare depinde, în mod fundamental, de dispozițiile care prevăd limitele acestuia, precum articolul 3a din Directiva 89/552 cu modificările ulterioare.

44.      În consecință, aprecierea efectuată de legiuitorul Uniunii în cadrul Directivei 89/552 cu modificările ulterioare, potrivit căreia exclusivitatea dreptului organizatorului unui eveniment sportiv poate fi limitată, nu reprezintă, în opinia noastră, un obstacol în calea folosinței pașnice a bunurilor sau un control nelegitim al folosirii acestora, în sensul Protocolului nr. 1(37).

45.      Prin urmare, motivele invocate în cadrul prezentelor recursuri vor trebui analizate în lumina acestor considerații.

IV – Recursul formulat în cauza C‑201/11 P

A –    Cu privire la primul motiv invocat în cauza C‑201/11 P

46.      Prin intermediul primului aspect al primului motiv, UEFA reproșează Tribunalului că a comis o eroare de drept în aplicarea condițiilor prevăzute la articolul 3a alineatele (1) și (2) din Directiva 89/552 cu modificările ulterioare. UEFA se referă în special la punctul 94 din Hotărârea UEFA/Comisia, citată anterior, și susține că Tribunalul a apreciat în mod greșit că cerința privind procedura clară și transparentă nu are nici ca obiect și nici ca efect să constrângă autoritatea națională să prezinte motivele pentru care aceasta nu a urmat avizele sau observațiile care i‑au fost prezentate în cadrul procedurii de consultare.

47.      Trebuie observat de la bun început că respectivul punct 94 din Hotărârea UEFA/Comisia, citată anterior, face parte dintr‑un raționament dezvoltat de Tribunal la punctele precedente, în care a urmărit să caracterizeze procedurile organizate la nivel național în vederea elaborării listei naționale. Astfel, acesta a amintit corect, la punctele 90 și 91 din hotărârea menționată, că asemenea proceduri trebuie să se bazeze pe criterii obiective cunoscute dinainte de persoanele în cauză, astfel încât să se evite posibilitatea ca puterea de apreciere de care dispun statele membre să fie exercitată într‑un mod arbitrar(38). În plus, Tribunalul a amintit că cerința de claritate și de transparență implică identificarea organului competent și a condițiilor în care persoanele pot formula observații.

48.      Ținând seama de interpretarea articolului 3a din Directiva 89/552 cu modificările ulterioare în legătură cu întinderea competenței Comisiei, pe care am expus‑o la punctele 14-25 din prezentele concluzii, raționamentul Tribunalului trebuie să fie validat.

49.      Pe de altă parte, trebuie constatat că, fără a prezenta o argumentare precisă și detaliată cu privire la pretinsa eroare care afectează raționamentul Tribunalului și limitându‑se să citeze un punct izolat din Hotărârea UEFA/Comisia, citată anterior, UEFA reiterează în esență criticile pe care le‑a invocat deja în fața Tribunalului în primă instanță împotriva Deciziei 2007/730, susținând că ministrul culturii, mass‑mediei și sporturilor din Regatul Unit a respins, în cadrul procedurii pe care a urmat‑o, opiniile convergente ale mai multor grupuri consultative. Pe de altă parte, UEFA arată ce ar fi trebuit, după părerea sa, să statueze Tribunalul în privința listei naționale a Regatului Unit.

50.      Or, un recurs trebuie să indice cu precizie elementele criticate din decizia Tribunalului a cărei anulare se solicită, precum și argumentele juridice care susțin în mod concret această cerere. Nu îndeplinește această cerință motivul de recurs care, fără să cuprindă măcar o argumentare prin care să se urmărească în mod specific identificarea erorii care ar afecta decizia atacată, se limitează să reitereze argumente deja prezentate în fața Tribunalului. Astfel, un asemenea motiv constituie în realitate o cerere prin care se urmărește o simplă reexaminare a unui motiv invocat la Tribunal, ceea ce nu este de competența Curții(39). În consecință, primul aspect al primului motiv trebuie declarat inadmisibil.

51.      Prin intermediul celui de al doilea aspect al primului motiv, care cuprinde două obiecții distincte, UEFA arată că Tribunalul a confirmat în mod greșit calificarea EURO ca eveniment de importanță majoră pentru societate.

52.      În primul rând, Tribunalul ar fi considerat că simpla menționare a EURO în considerentul (18) al Directivei 97/36 ar implica faptul că Comisia nu trebuia să solicite statelor membre să își motiveze în mod special decizia de a înscrie competiția în ansamblul ei pe lista națională. În al doilea rând, Tribunalul ar fi substituit analiza Comisiei prin propria analiză în legătură cu două aspecte privind calificarea EURO în ansamblul său drept un eveniment de importanță majoră pentru societate, și anume, pe de o parte, calificarea EURO ca eveniment unic și, pe de altă parte, utilizarea unor factori pe care Comisia nu îi luase în considerare.

53.      Mai întâi, în ceea ce privește obiecția referitoare la interpretarea considerentului (18) al Directivei 97/36, trebuie observat că argumentarea UEFA se întemeiază pe o interpretare eronată a Hotărârii UEFA/Comisia, citată anterior.

54.      Menționăm că Tribunalul se referă de mai multe ori la considerentul (18) al Directivei 97/36, amintind interpretarea pe care a dat‑o considerentului menționat la punctele 44-53 din Hotărârea UEFA/Comisia, citată anterior. Astfel, după cum în mod întemeiat a statuat Tribunalul, menționarea EURO cu titlu de exemplu printre evenimentele de importanță majoră pentru societate nu poate atrage din oficiu compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unei asemenea înscrieri pe lista națională. Cu atât mai mult, menționarea EURO în considerentul (18) nu înseamnă că EURO în integralitatea sa poate în toate cazurile să fie inclus pe lista națională, independent de interesul pe care această competiție îl suscită în statul membru în cauză. În schimb, potrivit Tribunalului, considerentul (18) presupune că, atunci când statul membru înscrie meciurile EURO pe lista națională, nu este obligat să includă în înștiințarea sa către Comisie o motivație specială privind caracterul lui „de eveniment de importanță majoră pentru societate”.

55.      Tribunalul a făcut, așadar, în mod corect distincția între, pe de o parte, necesitatea ca înscrierea EURO să respecte de la caz la caz cerințele Directivei 97/36, astfel cum sunt prevăzute acestea în special în considerentul (21) al respectivei directive, și, pe de altă parte, calificarea juridică dată EURO de către legiuitorul însuși ca eveniment de importanță majoră pentru societate. Astfel, la punctul 120 din Hotărârea UEFA/Comisia, citată anterior, criticat de UEFA în cadrul prezentului motiv, Tribunalul a dedus din aceasta în mod întemeiat că, în lipsa unei motivații speciale a statului membru care să justifice caracterul lor de eveniment de importanță majoră pentru societate, înscrierea meciurilor EURO pe lista națională nu poate fi considerată de Comisie ca incompatibilă cu dreptul Uniunii. În consecință, prima obiecție a celui de al doilea aspect al primului motiv trebuie respinsă ca nefondată.

56.      În al doilea rând, în ceea ce privește pretinsa substituire a motivelor, UEFA critică validarea naturii unitare a EURO de către Tribunal la punctul 103 din Hotărârea UEFA/Comisia, citată anterior, în măsura în care Tribunalul s‑ar fi întemeiat în acest scop pe elemente de fapt în întregime noi, care nu figurau în Decizia 2007/730 și pe care le‑a expus la punctele 126-135 din hotărârea menționată.

57.      Astfel, în cadrul răspunsului la primul motiv invocat în primă instanță, Tribunalul a reținut, la punctul 103 din Hotărârea UEFA/Comisia, citată anterior, că EURO este o competiție care poate fi în mod rezonabil considerată mai degrabă un eveniment unic decât un set de evenimente individuale împărțite în meciuri cu diferite nivele de interes. În continuare, la punctele 126-135 din hotărârea menționată, răspunzând la cel de al treilea motiv invocat în primă instanță și pentru a respinge argumentul potrivit căruia Comisia ar fi comis o eroare de drept atunci când nu a reconsiderat natura globală a EURO, Tribunalul s‑a întemeiat pe rezultatele anchetelor comandate de UEFA.

58.      În această privință, amintim că din articolul 256 TFUE și din articolul 58 primul paragraf din Statutul Curții rezultă că Tribunalul este singurul competent, pe de o parte, să constate faptele, cu excepția cazului în care inexactitatea materială a constatărilor sale ar rezulta din înscrisurile aflate la dosar care i‑au fost prezentate, și, pe de altă parte, să aprecieze aceste fapte. Odată ce Tribunalul a constatat sau a apreciat faptele, Curtea este competentă, în temeiul articolului 256 TFUE, să exercite un control asupra calificării juridice a acestor fapte și asupra consecințelor de drept care au fost stabilite de către Tribunal pe baza acestora(40).

59.      De asemenea, Curtea a precizat că aprecierea faptelor nu constituie, cu excepția cazului denaturării elementelor de probă prezentate în fața Tribunalului, o chestiune de drept supusă ca atare controlului Curții(41).

60.      Or, în prezenta cauză, trebuie constatat că, prin argumentarea sa legată, pe de o parte, de lipsa naturii unitare a EURO și, pe de altă parte, de analizele interesului pe care îl suscită anumite tipuri de meciuri în Regatul Unit, UEFA solicită Curții să verifice aprecieri de fapt efectuate de Tribunal.

61.      Menționăm în această privință, astfel cum a reținut în mod corect Tribunalul la punctul 103 din hotărâre, că Directiva 89/552 cu modificările ulterioare nu se referă la chestiunea privind natura unitară a EURO. Or, examinarea naturii unui eveniment sportiv întemeiată pe diferite tipuri de manifestări ține de situația de fapt. Întrucât UEFA nu a demonstrat nicio denaturare a elementelor de fapt examinate de Tribunal, trebuie considerat că cel de al doilea aspect al primului motiv este vădit inadmisibil.

62.      În aceste condiții, primul motiv invocat de UEFA în susținerea recursului nu poate fi primit și, prin urmare, trebuie respins în ansamblul său.

B –    Cu privire la al doilea motiv invocat în cauza C‑201/11 P

63.      Prin intermediul celui de al doilea motiv, împărțit în două aspecte, UEFA reproșează Tribunalului că a comis o eroare de drept în aplicarea dispozițiilor privind concurența.

64.      Prin intermediul primului aspect, UEFA susține că Tribunalul ar fi încălcat articolul 106 alineatul (1) TFUE. Mai întâi, Tribunalul ar fi comis o eroare atunci când a trecut sub tăcere chestiunea prealabilă referitoare la aplicabilitatea acestei dispoziții în prezenta cauză. În continuare, Tribunalul ar fi concluzionat în mod eronat că măsurile adoptate de Regatul Unit nu echivalează cu o acordare a unor drepturi speciale stațiilor de emisie care exploatează posturi gratuite. Tribunalul ar fi acordat o prea mare importanță faptului că, teoretic, legislația din Regatul Unit interzice oricărei stații de emisie, indiferent dacă exploatează un post gratuit sau un post cu plată, să beneficieze de drepturi exclusive de difuzare. În sfârșit, analiza Tribunalului ar conține o interpretare greșită a noțiunii „drepturi speciale” în sensul articolului 106 alineatul (1) TFUE, care ar cuprinde două elemente, și anume faptul că dreptul trebuie să fie acordat printr‑un act al statului membru și faptul că întreprinderea beneficiară a acestui drept trebuie să fie privilegiată ca urmare a acestui act în raport cu concurenții săi.

65.      În această privință, în primul rând, trebuie constatat că problematica referitoare la articolul 106 TFUE a fost analizată de Tribunal în cadrul examinării celui de al patrulea motiv invocat în primă instanță, ca răspuns la obiecția privind drepturile speciale pretins acordate BBC și ITV. După ce a amintit în mod corect, la punctele 166-168 din Hotărârea UEFA/Comisia, citată anterior, jurisprudența aplicabilă în materie de drepturi speciale și exclusive(42), Tribunalul s‑a străduit să demonstreze că legislația în cauză din Regatul Unit nu prezenta caracteristicile de natură să atragă aplicabilitatea articolului 106 TFUE. Tribunalul a reținut în special, la punctul 170 din aceeași hotărâre, că „legislația Regatului Unit interzice exclusivitatea pentru orice stație de emisie nu doar în etapa difuzării, ci și în cea a încheierii contractelor de difuzare, astfel încât nicio stație de emisie care intră în domeniul de competență al acestui stat membru nu poate să încheie în mod valabil un contract pentru difuzarea în exclusivitate a unui eveniment înscris pe listă”. În continuare, la punctul 171 din hotărârea menționată, Tribunalul a concluzionat că „împrejurarea că numai anumite stații de emisie […] precum BBC și ITV vor difuza în final EURO în Regatul Unit, […] întrucât concurenții lor nu sunt interesați decât de o difuzare în exclusivitate […], nu echivalează cu acordarea unor drepturi speciale sau exclusive”.

66.      În consecință, în ceea ce privește obiecția privind lipsa analizării aplicabilității articolului 106 TFUE, susținerile UEFA trebuie respinse ca inoperante.

67.      În al doilea rând, trebuie amintit că, atunci când statuează cu privire la un recurs formulat împotriva unei decizii date de Tribunal, competența Curții este limitată la chestiuni de drept. Într‑o listă enumerativă a motivelor care pot fi invocate în acest cadru, articolul 58 primul paragraf din Statutul Curții precizează că recursul se poate întemeia pe încălcarea dreptului Uniunii de către Tribunal(43).

68.      În prezenta cauză, norma a cărei încălcare este invocată de UEFA aparține fără îndoială dreptului Uniunii. Cu toate acestea, pretinsa încălcare se întemeiază pe o eroare prezumată referitoare la interpretarea dată de Tribunal unei norme de drept național.

69.      În ceea ce privește examinarea, în cadrul unui recurs, a constatărilor efectuate de Tribunal cu privire la legislația națională, Curtea a statuat deja că este competentă să analizeze, mai întâi, o eventuală denaturare a textului dispozițiilor naționale în cauză, apoi dacă Tribunalul nu a procedat la constatări care contravin în mod vădit conținutului lor și, în sfârșit, dacă Tribunalul, în cadrul examinării tuturor elementelor, nu a conferit vreunuia dintre acestea, în scopul de a constata conținutul legislației naționale în cauză, un înțeles care nu îi revine în raport cu celelalte elemente, în măsura în care aceasta rezultă în mod evident din înscrisurile din dosar(44). Întrucât niciuna dintre afirmațiile respective nu poate fi admisă în prezenta cauză, această obiecție trebuie respinsă ca nefondată.

70.      În al treilea rând, în ceea ce privește greșita interpretare a noțiunii „drepturi speciale” în sensul articolului 106 TFUE, este suficient să se constate că argumentele care se referă la presupusa acordare de privilegii BBC și ITV nu au fost invocate în fața Tribunalului și urmăresc să modifice obiectul litigiului dedus judecății acestuia. Întrucât cererea UEFA constituie astfel un motiv nou, trebuie considerată inadmisibilă în cadrul recursului(45).

71.      Pe de altă parte, menționăm că, pentru a controla conformitatea legislației naționale cu dreptul Uniunii, UEFA ar fi trebuit să formuleze o acțiune în fața instanței naționale, care ar fi putut astfel să adreseze Curții o întrebare preliminară.

72.      Prin intermediul celui de al doilea aspect al celui de al doilea motiv, UEFA reproșează Tribunalului că a încălcat alte dispoziții ale Tratatului FUE. Aceasta își întemeiază raționamentul pe premisa potrivit căreia articolul 106 alineatul (1) TFUE este aplicabil în prezenta cauză. Astfel, Tribunalul ar fi comis o a doua eroare de drept prin faptul că nu a examinat problema dacă măsurile luate de Regatul Unit au ca efect să pună BBC și ITV într‑o poziție pe care ele înseși nu ar fi putut să o atingă fără să încalce dreptul concurenței sau într‑o poziție care le‑a permis să săvârșească mai ușor încălcări ale dreptului concurenței.

73.      Ținând seama de răspunsul la primul aspect al prezentului motiv, prin care propunem să se considere că Tribunalul nu a încălcat articolul 106 TFUE, analiza celui de al doilea aspect al prezentului motiv este superfluă.

74.      În aceste condiții, propunem Curții să respingă în totalitate cel de al doilea motiv ca parțial inoperant, parțial inadmisibil și parțial nefondat.

C –    Cu privire la al treilea motiv invocat în cauza C‑201/11 P

75.      Prin intermediul celui de al treilea motiv, UEFA reproșează Tribunalului că a comis o eroare de drept în aplicarea dispozițiilor tratatului referitoare la libera prestare a serviciilor și la principiul proporționalității. UEFA consideră, în primul rând, că Tribunalul i‑ar fi denaturat motivul care nu era nicidecum limitat la argumentul potrivit căruia anumite meciuri ale EURO, privite individual, nu erau evenimente de importanță majoră.

76.      Cel de al doilea viciu care ar afecta analiza Tribunalului ar fi că acesta a prezumat că, pentru simplul fapt că EURO poate – ceea ce UEFA contestă – să fie considerat ca unul și același eveniment de importanță majoră pentru societate, obiectivul care constă în garantarea unui acces larg al publicului la difuzarea televizată a acestui eveniment nu putea fi atins în mod adecvat printr‑o restricție mai puțin constrângătoare, precum o listă care nu ar conține decât anumite meciuri alese ale EURO.

77.      În orice caz, chiar dacă se presupune că EURO ar putea fi privit ca un eveniment unic de importanță majoră pentru societatea Regatului Unit, Comisia ar fi trebuit să efectueze o analiză aprofundată a compatibilității dintre măsurile notificate și dispozițiile tratatului referitoare la libera circulație a serviciilor și la concurență.

78.      De la bun început, pentru motivele expuse la punctele 14-25 din prezentele concluzii, privind interpretarea articolului 3a din Directiva 89/552 cu modificările ulterioare, propunem Curții să considere că Tribunalul a reținut în mod întemeiat că Comisia și‑a îndeplinit corect obligația sa de control în raport cu Decizia 2007/730. În plus, printr‑o apreciere suverană a împrejurărilor de fapt și de drept, fără a se expune criticilor nefondate din cadrul motivelor invocate împotriva hotărârii sale, Tribunalul a aplicat în mod corect jurisprudența legată de justificarea restricțiilor privind libertatea de prestare a serviciilor și de aplicarea principiului proporționalității.

79.      Pe de altă parte, în ceea ce privește prima obiecție invocată de UEFA, trebuie constatat că, atunci când reproșează denaturarea motivului, UEFA rezumă susținerile invocate în primă instanță și formulează observații în legătură cu soluția care, în opinia sa, ar fi trebuit să fie adoptată de Tribunal cu privire la caracterul discriminatoriu și disproporționat al măsurilor luate de Regatul Unit. Desigur, UEFA critică punctul 150 din Hotărârea UEFA/Comisia, citată anterior, care reia într‑un mod foarte general argumentele UEFA. Cu toate acestea, din moment ce UEFA nu demonstrează în mod precis prin ce raționament ar fi comis Tribunalul denaturarea, această simplă afirmație este prea generală și imprecisă pentru a putea face obiectul unei aprecieri juridice(46). În consecință, întrucât nu sunt suficient de detaliate, aceste argumente trebuie respinse ca inadmisibile.

80.      În ceea ce privește cea de a doua obiecție a aceluiași motiv al UEFA, observăm că argumentarea UEFA se întemeiază pe o interpretare eronată a Hotărârii UEFA/Comisia, citată anterior. Astfel, la punctul 152 din hotărârea menționată, care reprezintă concluzia care a condus la respingerea celui de al cincilea motiv invocat în primă instanță, Tribunalul a confirmat că EURO putea fi considerat în mod valabil un eveniment unic de importanță majoră pentru societatea Regatului Unit. Cu toate acestea, în urma lecturii hotărârii, nimic nu permite să se constate cele pretinse de UEFA, potrivit căreia Tribunalul s‑ar fi pronunțat în mod eronat cu privire la modalitatea de atingere a obiectivului urmărit de Directiva 89/552 cu modificările ulterioare, care constă în garantarea unui acces larg al publicului la difuzarea televizată a unor asemenea evenimente. Pe de altă parte, în ceea ce privește întinderea controlului care incumbă Comisiei în temeiul articolului 3a din Directiva 89/552 cu modificările ulterioare, pentru motivele prezentate la punctele 14-25 din prezentele concluzii, criticile UEFA în această privință trebuie să fie considerate nefondate.

81.      În cadrul celei de a treia obiecții a prezentului motiv, UEFA arată că Comisia ar fi fost obligată să efectueze o analiză aprofundată a compatibilității dintre măsurile notificate și dispozițiile tratatului referitoare la libera circulație a serviciilor și la concurență. Având în vedere interpretarea sus‑menționată a articolului 3a din Directiva 89/552 cu modificările ulterioare pe care propunem Curții să o adopte, susținerile UEFA trebuie respinse ca nefondate.

82.      În consecință, cel de al treilea motiv trebuie să fie respins în ansamblul său ca parțial inadmisibil și parțial nefondat.

D –    Cu privire la al patrulea motiv invocat în cauza C‑201/11 P

83.      Prin intermediul celui de al patrulea motiv, UEFA consideră că Tribunalul ar fi comis o eroare de drept atunci când a apreciat, pe de o parte, că simplul fapt că EURO poate fi considerat ca unul și același eveniment de importanță majoră este suficient pentru ca încălcarea drepturilor de proprietate ale UEFA în ceea ce privește fiecare dintre diferitele meciuri din cadrul EURO să fie în mod necesar proporțională. Or, în opinia UEFA, această deducție ar fi eronată. În realitate, pentru a acționa în mod proporțional, Regatul Unit ar fi trebuit să limiteze lista sa națională la meciurile EURO cele mai importante. Pe de altă parte, Tribunalul ar fi comis o eroare și mai gravă atunci când a omis să evalueze amploarea restricțiilor aduse drepturilor de proprietate ale UEFA, ceea ce l‑ar fi împiedicat să efectueze o analiză adecvată a problemei dacă dezavantajele cauzate de măsura în cauză erau disproporționate în raport cu obiectivele urmărite. Or, amploarea acestor restricții ar fi fost importantă, întrucât măsurile Regatului Unit ar fi avut ca efect practic faptul că singurul mod prin care UEFA poate obține o minimă contraprestație pentru drepturile sale de difuzare televizată în Regatul Unit este să procedeze la o vânzare la licitație la care nu ar participa decât un singur cumpărător potențial, alianța pentru o ofertă comună BBC/ITV, ceea ce ar reduce în mod considerabil valoarea contraprestației pentru drepturile menționate.

84.      Având în vedere considerațiile prezentate, pe de o parte, la punctele 28-32 cu privire la principiul proporționalității și, pe de altă parte, la punctele 33-44 din prezentele concluzii cu privire la dreptul de proprietate, propunem ca cel de al patrulea motiv al UEFA să fie respins ca nefondat.

E –    Cu privire la al cincilea motiv invocat în cauza C‑201/11 P

85.      Al cincilea motiv al UEFA este întemeiat pe lipsa motivării. Astfel, aceasta arată că motivarea Deciziei 2007/730, considerată suficientă de Tribunal, era extrem de limitată în comparație cu cea pretinsă din partea Comisiei în ceea ce privește deciziile de natură similară. Astfel, Tribunalul ar fi comis o eroare de drept întrucât nu a impus Comisiei să respecte nivelul de motivare solicitat în raport cu fiecare dintre cele patru motive de fond invocate în recurs. În acest sens, UEFA precizează care sunt erorile privind validitatea motivelor prezentate de Comisie.

86.      Potrivit UEFA, decizia menționată trebuie să fie anulată, mai întâi, pentru că nu ar conține o motivare suficientă în ceea ce privește calificarea EURO ca eveniment de importanță majoră pentru societate. În continuare, în privința motivelor Deciziei 2007/730 referitoare la concurență, Tribunalul nu ar fi putut să rețină, la punctul 71 din hotărâre, că era suficient ca Decizia 2007/730 să afirme, fără să indice motivele în acest sens, că măsurile luate de Regatul Unit „permit concurența efectivă și potențială pentru achiziționarea drepturilor de difuzare a acestor evenimente”.

87.      În plus, în ceea ce privește motivarea referitoare la libertatea de prestare a serviciilor, UEFA, referindu‑se la punctul 70 din Hotărârea UEFA/Comisia, citată anterior, arată că Tribunalul ar fi dispensat Comisia de obligația de a examina proporționalitatea, atribuind UEFA această misiune. Pe de altă parte, Tribunalul nu ar fi trebuit să se întemeieze pe pretinsa situație privilegiată pe care UEFA o are în calitate de titulară a drepturilor pentru a stabili dacă motivarea furnizată de Comisie era suficientă.

88.      De la bun început, trebuie observat că criticile formulate de UEFA în cadrul prezentului motiv privesc în mare parte eventuale vicii de motivare ale Deciziei 2007/730 care nu se deosebesc de anumite critici referitoare la Hotărârea UEFA/Comisia, citată anterior. Astfel, argumentele invocate de UEFA în cadrul acestei părți a celui de al cincilea motiv în privința deficiențelor Deciziei 2007/730 reprezintă o cerere de reexaminare a unui motiv invocat în fața Tribunalului, ceea ce nu intră în competența Curții. Prin urmare, aceste argumente trebuie să fie considerate ca vădit inadmisibile(47).

89.      În plus, argumentele invocate de UEFA împotriva Hotărârii UEFA/Comisia, citată anterior, nu sunt în mod evident de natură să repună în discuție analiza Tribunalului, care este conformă cu jurisprudența Curții referitoare la obligația de motivare.

90.      Astfel, în conformitate cu această jurisprudență, motivarea impusă la articolul 296 al doilea paragraf TFUE trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză și trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate, iar instanței competente să își exercite controlul(48).

91.      Or, ținând seama de argumentele prezentate la punctele 14-27 din prezentele concluzii în ceea ce privește natura limitată a controlului pe care îl exercită Comisia asupra deciziilor statelor membre prin care se elaborează listele naționale, Tribunalul nu se poate substitui Comisiei în această privință. În consecință, întinderea controlului său trebuie de asemenea să rămână restrânsă.

92.      Astfel, în ceea ce privește motivarea Hotărârii UEFA/Comisia, citată anterior, referitoare la concurență, la punctele 71-73 din hotărârea menționată, Tribunalul a prezentat în mod clar motivele pentru care motivarea Deciziei 2007/730, care, pe de altă parte și contrar celor susținute de UEFA, conține o trimitere la compatibilitatea în raport cu dreptul concurenței, a fost suficientă și a putut permite, pe de o parte, UEFA să înțeleagă raționamentul Comisiei și, pe de altă parte, Tribunalului să își exercite controlul în această privință(49).

93.      În ceea ce privește motivarea Hotărârii UEFA/Comisia, citată anterior, referitoare la libertatea de prestare a serviciilor, trebuie constatat că, la punctul 70 din hotărârea menționată, Tribunalul a reținut într‑adevăr că, în raport cu motivarea Deciziei 2007/730, UEFA era „în poziția să aprecieze dacă există elemente care pot […] să demonstreze eventualul caracter disproporționat […] al faptului de a înscrie toate meciurile acestei competiții pe list[ă]”. În această privință, este suficient să se constate că pasajul respectiv trebuie să fie interpretat în lumina punctului 62 din aceeași hotărâre, în care Tribunalul a citat în mod corect jurisprudența Curții privind întinderea obligației de motivare, jurisprudență care urmărește să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile actului adoptat. Astfel, susținerea potrivit căreia Tribunalul ar fi impus UEFA o obligație de examinare a proporționalității este eronată și trebuie să fie respinsă.

94.      În sfârșit, în ceea ce privește insuficiența motivării referitoare la încălcarea dreptului de proprietate, observăm că Tribunalul nu doar că a admis, prea ușor după părerea noastră, că acest drept al UEFA este afectat prin Decizia 2007/730, ci a și analizat compatibilitatea unei asemenea restricții în raport cu principiile dreptului Uniunii atunci când a răspuns la cel de al șaselea motiv invocat în primă instanță. Având în vedere răspunsul care propunem să fie reținut cu privire la cel de al patrulea motiv al recursului UEFA, analiza acestei obiecții este superfluă.

95.      Având în vedere ansamblul considerațiilor de mai sus, al cincilea motiv nu poate fi primit.

V –    Recursurile formulate în cauzele C‑204/11 P și C‑205/11 P

96.      În susținerea recursului formulat în cauza C‑204/11 P, FIFA invocă trei motive. În susținerea recursului formulat în cauza C‑205/11 P, FIFA invocă patru motive. Observăm că argumentele invocate de FIFA în cele două recursuri sunt aceleași, iar criticile formulate sunt, în mare parte, foarte asemănătoare. În consecință, în pofida dificultăților pe care le prezintă o analiză comună a obiecțiilor formulate împotriva a două hotărâri distincte ale Tribunalului, ne propunem să examinăm simultan susținerile invocate în cauzele C‑204/11 P și C‑205/11 P.

A –    Cu privire la primul motiv invocat în cauza C‑204/11 P și cu privire la primul motiv invocat în cauza C‑205/11 P

97.      În ceea ce privește, pe de o parte, Hotărârea FIFA/Comisia (T‑385/07), citată anterior, având ca obiect Decizia 2007/479 referitoare la măsurile adoptate de Regatul Belgiei, și, pe de altă parte, Hotărârea FIFA/Comisia (T‑68/08), citată anterior, având ca obiect Decizia 2007/730 referitoare la măsurile adoptate de Regatul Unit, FIFA susține că motivarea hotărârilor menționate este contradictorie, incoerentă și insuficientă în privința problemei dacă Campionatul Mondial trebuie să fie considerat un eveniment unic de importanță majoră pentru societate. Prin diverse constatări, Tribunalul ar fi adoptat mai întâi un raționament incoerent în ceea ce privește natura reală, după părerea sa, a Campionatului Mondial. În plus, s‑ar părea că Tribunalul adoptă poziții incoerente și inconciliabile, pe de o parte, prin faptul că a afirmat existența caracterului unitar al Campionatului Mondial ca eveniment, și, pe de altă parte, prin faptul că a apreciat că elemente specifice pot demonstra contrariul.

98.      În plus, potrivit FIFA, prin faptul că a statuat că statul membru care notifică nu este obligat să furnizeze motive specifice pentru a include pe lista sa evenimente din cadrul Campionatului Mondial în integralitatea acestuia, Tribunalul ar împiedica Comisia să efectueze o verificare amănunțită și o analiză aprofundată a compatibilității dintre măsurile notificate și dreptul Uniunii, astfel cum ar impune Hotărârea Tribunalului Infront WM/Comisia(50).

99.      Pe de altă parte, motivarea Tribunalului din Hotărârile FIFA/Comisia (T‑385/07 și T‑68/08), citate anterior, ar echivala cu o răsturnare ilegală a sarcinii probei. În sfârșit, prin faptul că a reținut motive care nu figurează în Deciziile 2007/479 și 2007/730, Tribunalul ar fi depășit limitele controlului jurisdicțional.

100. De la bun început, trebuie arătat că, prin aceste motive, FIFA confundă, pe de o parte, problematica privind întinderea controlului Comisiei cu privire la listele naționale în temeiul articolului 3a din Directiva 89/552 cu modificările ulterioare și întinderea controlului jurisdicțional aferent și, pe de altă parte, cea privind constatarea naturii unitare a Campionatului Mondial ca eveniment de importanță majoră pentru societatea unui stat membru.

101. În ceea ce privește primul aspect, arătăm că, pentru motivele referitoare la întinderea competenței Comisiei în temeiul articolului 3a din Directiva 89/552 cu modificările ulterioare, expuse la punctele 14-25 din prezentele concluzii, criticile FIFA trebuie considerate nefondate.

102. În ceea ce privește cel de al doilea aspect, trebuie constatat că, prin argumentarea care vizează lipsa naturii unitare a Campionatului Mondial și interesul pe care îl suscită meciurile din cadrul acestei competiții, FIFA solicită Curții să verifice aprecierile de fapt efectuate de Tribunal. Or, aprecierea faptelor nu constituie, cu excepția cazului denaturării elementelor de probă care au fost prezentate în fața Tribunalului, o chestiune de drept supusă ca atare controlului Curții(51). Prin urmare, aceste argumente trebuie calificate ca inadmisibile.

103. În orice caz, se impune să se declare inoperantă obiecția întemeiată pe pretinsa contradicție a motivelor, ilustrată prin diverse citate extrase din Hotărârile FIFA/Comisia (T‑385/07 și T‑68/08), citate anterior, și izolate de contextul lor, întrucât hotărârile menționate prezintă corespunzător cerințelor legale motivele care au determinat Tribunalul să considere că Comisia și‑a îndeplinit corect obligația de control în temeiul articolului 3a din Directiva 89/552 cu modificările ulterioare.

104. Având în vedere cele ce precedă, primul motiv invocat în cauza C‑204/11 P și primul motiv invocat în cauza C‑205/11 P trebuie respinse ca în parte nefondate și în parte inadmisibile.

B –    Cu privire la al doilea motiv invocat în cauza C‑204/11 P și la al treilea motiv invocat în cauza C‑205/11 P

105. Prin intermediul celui de al doilea motiv invocat în cauza C‑204/11 P și al celui de al treilea motiv invocat în cauza C‑205/11 P, FIFA reproșează Tribunalului că a reținut în mod greșit că Comisia prezentase în fața sa probe suficiente și furnizase motive adecvate pentru a justifica propriile constatări potrivit cărora Campionatul Mondial, în integralitatea sa, fusese corect considerat un eveniment de importanță majoră pentru societate. În această privință, în primul rând, Tribunalul nu ar fi analizat argumentul FIFA referitor la tipul și la data elementelor de care Comisia ar fi trebuit să țină seama atunci când a adoptat Deciziile 2007/479 și 2007/730. În al doilea rând, Tribunalul s‑ar fi întemeiat pe motive care nu figurează în deciziile menționate. În al treilea rând, FIFA arată că Tribunalul ar fi comis o eroare de drept atunci când a refuzat să acorde vreo importanță practicii din celelalte state membre care nu au inclus meciurile „nonprime” ale Campionatului Mondial pe listele naționale.

106. În al patrulea rând, Tribunalul ar fi comis erori cu ocazia interpretării criteriilor pe baza cărora a fost constatată importanța majoră a Campionatului Mondial pentru societate.

107. Mai întâi, potrivit FIFA, Tribunalul ar fi greșit atunci când a confirmat constatarea Comisiei potrivit căreia întregul Campionat Mondial îndeplinește criteriul referitor la „popularitatea deosebită” în Belgia și în Regatul Unit și atunci când a apreciat că Comisia motivase suficient și corect această constatare. În plus, în ceea ce privește cel de al doilea criteriu menționat în considerentul (16) al Deciziei 2007/479 și în considerentul (18) al Deciziei 2007/730, Tribunalul ar fi reținut o motivare care nu a fost furnizată de Comisie, în scopul de a‑și întemeia poziția potrivit căreia Campionatului Mondial, în integralitatea sa, a fost difuzat întotdeauna pe posturi de televiziune gratuite. În sfârșit, Tribunalul ar fi comis o eroare prin faptul că a confirmat constatarea Comisiei potrivit căreia cerința criteriului privind numărul mare de telespectatori atrași de meciurile „nonprime” ale Campionatului Mondial era îndeplinită și prin faptul că a apreciat că Comisia și‑a motivat în mod suficient constatarea.

108. În primul rând, în ceea ce privește critica referitoare la o pretinsă lipsă a motivării, trebuie arătat că lipsa unei indicații privind natura datelor care au servit la adoptarea Deciziei 2007/479 a fost invocată de FIFA în cadrul celui de al șaselea motiv al său prezentat în primă instanță în cauza FIFA/Comisia (T‑385/07), citată anterior, întemeiat pe lipsa motivării deciziei menționate. Desigur, în Hotărârea FIFA/Comisia (T‑385/07), citată anterior, Tribunalul nu a răspuns în mod special cu privire la datele pe care Comisia ar fi trebuit să le ia în considerare. Acesta nu era însă obligat să o facă, dat fiind că și‑a argumentat motivarea corespunzător cerințelor legale și s‑a întemeiat pe raționamentul care figurează la punctele 68-74 din hotărârea menționată pentru a formula un răspuns exhaustiv la motivul invocat în fața sa. Această primă critică este, așadar, nefondată.

109. În ceea ce privește Hotărârea FIFA/Comisia (T‑68/08), citată anterior, FIFA a arătat în cadrul primului motiv invocat în primă instanță că, atunci când a adoptat Decizia 2007/730, Comisia ar fi trebuit să țină seama de toate împrejurările, ca de exemplu, în special, cifrele de audiență ale Campionatelor Mondiale din 1998 până în 2002 și din 2006, precum și conținutul corespondenței purtate de Comisie cu autoritățile din Regatul Unit între luna august 2006 și luna februarie 2007. În această privință, observăm că după ce a analizat, în lumina interpretării corecte a articolului 3a din Directiva 89/552 cu modificările ulterioare, chestiunea motivării Deciziei 2007/730 la punctele 67-72 din Hotărârea FIFA/Comisia, citată anterior (T‑68/08), Tribunalul a răspuns la aceste susțineri la punctele 74 și 75 din hotărârea menționată. În acest scop, acesta a dedus, în mod întemeiat, consecințe juridice din constatarea potrivit căreia motivarea Deciziei 2007/730 este suficientă, reținând că nu poate fi, așadar, reproșat Comisiei că nu a inclus în aceasta mai multe elemente, inclusiv cele care nu existau în momentul elaborării listei naționale. Prin urmare, această obiecție trebuie considerată nefondată.

110. În ceea ce privește cea de a doua critică, trebuie observat că, după ce a procedat, în mod întemeiat, la interpretarea considerentului (18) al Directivei 97/36, la punctul 71 din Hotărârea FIFA/Comisia (T‑385/07), citată anterior, Tribunalul a prezentat corespunzător cerințelor legale, în raport cu jurisprudența referitoare la obligația de motivare, argumentele pentru care FIFA trebuia să fie în măsură să identifice motivele care au fundamentat alegerea Comisiei de a valida înscrierea tuturor meciurilor din cadrul Campionatului Mondial pe lista națională a Regatului Belgiei. În acest fel, Tribunalul și‑a îndeplinit în mod corect obligația de control jurisdicțional și de motivare. În mod identic, în ceea ce privește interpretarea considerentului (18) al Directivei 97/36, Tribunalul și‑a îndeplinit obligația de control jurisdicțional și de motivare la punctele 69-72 din Hotărârea FIFA/Comisia (T‑68/08), citată anterior. Prin urmare, această obiecție trebuie considerată nefondată.

111. În ceea ce privește cea de a treia critică, trebuie constatat, pe de o parte, că, întrucât în primă instanță, în cauza FIFA/Comisia (T‑385/07), citată anterior, FIFA nu a invocat, în mod detaliat și prin încadrarea într‑o obiecție precisă, problema caracterului comparabil al practicilor statelor membre în vederea analizării legalității deciziilor adoptate în temeiul articolului 3a din Directiva 89/552 cu modificările ulterioare, aceasta nu poate invoca în mod valabil o eroare pe care ar fi comis‑o Tribunalul în această privință. Pe de altă parte, menționăm că, la punctul 133 din Hotărârea FIFA/Comisia (T‑68/08), citată anterior, Tribunalul a răspuns în mod complet la argumentul FIFA referitor la neluarea în considerare de către Comisie a faptului că celelalte state membre au înscris pe listele naționale în principal meciuri „prime” ale Campionatului Mondial. În orice caz, având în vedere marja de apreciere importantă acordată statelor membre la elaborarea listelor naționale, argumentele întemeiate pe caracterul comparabil al practicilor celorlalte state membre trebuie respinse. Prin urmare, această obiecție este lipsită de temei.

112. În ceea ce privește cea de a patra obiecție, care are în vedere interpretarea reținută de Tribunal cu privire la criteriul legat de o popularitate deosebită, la problematica difuzării la televiziune, precum și la analiza criteriului referitor la numărul mare de telespectatori atrași de meciurile „non‑prime”, trebuie constatat că, prin intermediul motivului său, FIFA critică partea din motivarea hotărârilor atacate pe care, după părerea noastră, Tribunalul a prezentat‑o cu titlu suplimentar. Astfel, Tribunalul s‑a întemeiat, pentru a respinge motivul privind încălcarea articolului 3a alineatul (1) din Directiva 89/552 cu modificările ulterioare, pe raționamentul prezentat cu titlu principal la punctele 94-100 și 117-119 din Hotărârea FIFA/Comisia (T‑385/07), citată anterior, și pe raționamentul prezentat la punctele 112-118 din Hotărârea FIFA/Comisia (T‑68/08), citată anterior. În consecință, aceste obiecții ale FIFA trebuie să fie respinse ca inoperante sau, în orice caz, ca inadmisibile, întrucât privesc elemente de fapt examinate de Tribunal, a căror denaturare nu a fost dovedită de FIFA.

113. Având în vedere toate considerațiile care precedă, cel de al doilea motiv invocat în cauza C‑204/11 P și cel de al treilea motiv invocat în cauza C‑205/11 P trebuie respinse ca parțial nefondate, parțial inadmisibile și parțial inoperante.

C –    Cu privire la primul și la al doilea aspect ale celui de al treilea motiv invocat în cauza C‑204/11 P și cu privire la primul și la al treilea aspect ale celui de al patrulea motiv invocat în cauza C‑205/11 P

114. Prin intermediul primului aspect al celui de al treilea motiv invocat în cauza C‑204/11 P și prin intermediul primului aspect al celui de al patrulea motiv invocat în cauza C‑205/11 P, FIFA reproșează mai întâi Tribunalului că a comis o eroare la examinarea proporționalității restricțiilor privind libera prestare a serviciilor și dreptul de stabilire, care rezultau din măsurile naționale în cauză. Astfel, FIFA arată că obligația de a examina asemenea restricții incumba Comisiei, iar nu Tribunalului.

115. În continuare, Tribunalul ar fi comis o eroare atunci când a concluzionat că obiectivul de a asigura un acces larg al publicului la evenimentele televizate de importanță majoră pentru societate și dreptul la informație justificau restricțiile pe care le implicau Deciziile 2007/479 și 2007/730. Un acces larg al publicului nu ar însemna un acces nelimitat. Pe de altă parte, Comisia nu putea să efectueze o verificare limitată a compatibilității măsurilor notificate cu dreptul Uniunii. Tribunalul ar fi trebuit să rețină că aceasta era obligată să efectueze o verificare „amănunțită” și o „analiză aprofundată”, în conformitate cu cerința stabilită în Hotărârea Infront WM/Comisia, citată anterior.

116. În sfârșit, Tribunalul ar fi constatat în mod greșit că Comisia motivase suficient concluzia sa privind proporționalitatea restricțiilor privind libertatea de prestare a serviciilor.

117. Prin intermediul celui de al doilea aspect al celui de al treilea motiv invocat în cauza C‑204/11 P și prin intermediul celui de al doilea aspect al celui de al patrulea motiv invocat în cauza C‑205/11 P, FIFA susține că Tribunalul ar fi trebuit să concluzioneze că, întrucât nu a ținut seama de restricțiile privind dreptul de proprietate pe care le implicau Deciziile 2007/479 și 2007/730, Comisia a încălcat articolul 3a alineatul (2) din Directiva 89/552 cu modificările ulterioare și tratatul. În plus, Tribunalul ar fi comis o eroare atunci când a statuat că restricțiile privind drepturile de proprietate ale FIFA erau proporționale pentru atingerea obiectivului urmărit.

118. Prin intermediul celui de al treilea aspect al celui de al patrulea motiv invocat în cauza C‑205/11 P, FIFA reproșează Tribunalului că a comis erori de drept cu ocazia analizării unor norme de concurență. Pe de o parte, Tribunalul ar fi comis o eroare prin faptul că a considerat că Comisia nu trebuia să efectueze o analiză mai aprofundată decât cea pe care a făcut‑o. Pe de altă parte, FIFA reproșează Tribunalului că a constatat că măsurile notificate de Regatul Unit nu au acordat BBC și ITV drepturi speciale în sensul articolului 106 alineatul (1) TFUE. Această constatare ar fi întemeiată pe considerații pur formale și teoretice.

119. În primul rând, menționăm că majoritatea susținerilor invocate în cadrul prezentelor critici pot fi respinse ca nefondate având în vedere considerațiile referitoare la interpretarea articolului 3a din Directiva 89/552 cu modificările ulterioare, prezentate la punctele 14-25 din prezentele concluzii.

120. Astfel, în Hotărârile FIFA/Comisia (T‑68/08 și T‑385/07), citate anterior, Tribunalul a aplicat corect articolul 3a din Directiva 89/552 cu modificările ulterioare, apreciind că statele membre beneficiază de o importantă marjă de apreciere la elaborarea listelor naționale, astfel încât întinderea controlului care revine Comisiei în temeiul articolul 3a din Directiva 89/552 cu modificările ulterioare are o natură limitată. Din această constatare Tribunalul a dedus consecințe juridice corespunzător cerințelor legale, în special la punctele 52, 73, 74, 114 și 115 din Hotărârea FIFA/Comisia (T‑358/07), citată anterior, și la punctele 48, 71-76 și 112 din Hotărârea FIFA/Comisia (T‑68/08), citată anterior.

121. În plus, ținând seama de argumentele expuse la punctele 26 și 27 din prezentele concluzii cu privire la controlul limitat pe care îl exercită Tribunalul asupra deciziilor Comisiei în temeiul articolului 3a din Directiva 89/552 cu modificările ulterioare, Tribunalul nu se poate substitui Comisiei în această privință. În consecință, întinderea controlului său trebuie de asemenea să rămână limitată.

122. În al doilea rând, în ceea ce privește analiza proporționalității listelor naționale de către Comisie, admitem că motivarea Deciziilor 2007/730 și 2007/479 poate părea, la prima vedere, superficială în această privință. Cu toate acestea, în lumina punctelor 28-32 din prezentele concluzii, din moment ce ponderarea intereselor care pot intra în joc în vederea aplicării principiului proporționalității în raport cu derogările de la drepturile fundamentale a fost deja efectuată de legiuitorul Uniunii, rolul Comisiei trebuie înțeles ca fiind subsidiar și în mod necesar restrâns, având în vedere sfera de aplicare limitată a controlului în temeiul articolului 3a din Directiva 89/552 cu modificările ulterioare.

123. În mod mai general, credem că motivele deciziilor adoptate în temeiul articolului 3a din Directiva 89/552 cu modificările ulterioare trebuie să fie interpretate în mod global pentru a nu conduce la o dezmembrare a unor astfel de acte în raport cu fiecare dintre evenimentele pe care un stat membru în cauză le consideră ca fiind de importanță majoră pentru societate. Astfel, Comisia poate în mod întemeiat să își moduleze aprecierea, variind intensitatea motivelor în funcție de evenimentele în cauză. Cu titlu de exemplu, în ceea ce privește evenimentele menționate în considerentul (18) al Directivei 97/36, motivarea poate avea un caracter succint, fără a risca o abordare automată și cu respectarea principiului bunei administrări. În ceea ce privește alte evenimente punctuale, Comisia se poate strădui să aducă mai multe elemente, respectând în același timp limitele prevăzute de Directiva 89/552 cu modificările ulterioare. În sfârșit, motivarea deciziei Comisiei trebuie să fie suficientă, în ansamblul său, pentru ca Tribunalul să fie în măsură să își exercite controlul jurisdicțional, care trebuie de asemenea să rămână limitat.

124. Având în vedere cele de mai sus, Tribunalul a confirmat în mod întemeiat validitatea, pe de o parte, a Deciziei 2007/479 la punctele 117-119 din Hotărârea FIFA/Comisia (T‑385/07), citată anterior, și, pe de altă parte, a Deciziei 2007/730 la punctele 160-164 din Hotărârea FIFA/Comisia (T‑68/08), citată anterior.

125. În al treilea rând, în ceea ce privește încălcarea dreptului de proprietate, având în vedere considerațiile care figurează la punctele 33-44 din prezentele concluzii cu privire la dreptul de proprietate, propunem ca această obiecție să fie respinsă ca nefondată.

126. În sfârșit, în ceea ce privește cel de al treilea aspect al celui de al patrulea motiv invocat în cauza C‑205/11 P, este suficient să se constate că, în raport cu marja de apreciere de care dispune Comisia în temeiul articolului 3a din Directiva 89/552 cu modificările ulterioare, Tribunalul a statuat în mod întemeiat, la punctul 173 din Hotărârea FIFA/Comisia (T‑68/08), citată anterior, că aceasta din urmă nu trebuia să efectueze o analiză mai aprofundată decât cea pe care a făcut‑o. În al doilea rând, printr‑o apreciere suverană a împrejurărilor de fapt, în lumina Directivei 89/552 cu modificările ulterioare, Tribunalul a putut considera că problema atribuirii de drepturi speciale nu se punea în speță.

127. Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem ca primul și cel de al doilea aspect ale celui de al treilea motiv invocat în cauza C‑204/11 P și primul și cel de al doilea aspect ale celui de al patrulea motiv invocat în cauza C‑205/11 P să fie respinse ca nefondate.

D –    Cu privire la al doilea motiv invocat în cauza C‑205/11 P

128. Prin intermediul acestui motiv, FIFA susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a validat constatarea Comisiei potrivit căreia înscrierea meciurilor „non‑prime” ale Campionatului Mondial pe lista națională a Regatului Unit fusese efectuată conform unei proceduri clare și transparente. În special, FIFA pretinde că, spre deosebire de cele reținute de Tribunal, faptul că anumite autorități sau anumite organe consultative, în cadrul atribuțiilor acestora, au sugerat ministrului culturii, mass‑mediei și sporturilor al Regatului Unit înscrierea pe această listă doar a meciurilor „prime” ar obliga Comisia să explice de ce ministrul nu a săvârșit nicio eroare atunci când a adoptat o poziție diferită. FIFA adaugă că Tribunalul a reținut în mod greșit că Comisia putea să țină seama de împrejurări posterioare datei de elaborare a listei naționale notificate.

129. În această privință, constatăm că argumentele privind încălcarea cerințelor de claritate și de transparență cu ocazia procedurii de elaborare a listei naționale a Regatului Unit au fost invocate de FIFA în cadrul celui de al doilea motiv în primă instanță. Ca răspuns la susținerile referitoare la o pretinsă eroare de apreciere a Comisiei, după ce a procedat, la punctele 84-89 din Hotărârea FIFA/Comisia (T‑68/08), citată anterior, la interpretarea corectă a articolului 3a din Directiva 89/552 cu modificările ulterioare, Tribunalul a respins în mod întemeiat susținerile FIFA la punctul 96 din hotărârea menționată. Astfel, subliniem că articolul 3a din Directiva 89/552 cu modificările ulterioare nu prevede nicio consultare obligatorie, a cărei respectare ar intra în sarcina autorităților naționale sau, eventual, a Comisiei. Acestea din urmă nu sunt, așadar, ținute de avizele exprimate cu ocazia elaborării listei naționale și nu sunt obligate să răspundă individual la comentariile cu care sunt sesizate. Prin urmare, această obiecție este nefondată.

VI – Concluzie

130. În concluzie, sugerăm Curții să se pronunțe după cum urmează:

1)      Respinge recursul formulat în cauza C‑201/11 P. Conform articolului 138 din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție a Uniunii Europene, obligă UEFA să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, cheltuielile de judecată efectuate de Comisia Europeană cu ocazia prezentului recurs.

2)      Respinge recursul formulat în cauza C‑204/11 P. Conform articolului 138 din Regulamentul de procedură al Curții, obligă FIFA să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, cheltuielile de judecată efectuate de Comisia Europeană cu ocazia prezentului recurs.

3)      Respinge recursul formulat în cauza C‑205/11 P. Conform articolului 138 din Regulamentul de procedură al Curții, obligă FIFA să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, cheltuielile de judecată efectuate de Comisia Europeană cu ocazia prezentului recurs.

4)      Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, precum și Regatul Belgiei suportă propriile cheltuieli de judecată, conform articolului 140 din Regulamentul de procedură al Curții.

1 – Limba originală: franceza.

2 –      Directiva Consiliului din 3 octombrie 1989 privind coordonarea anumitor acte cu putere de lege și acte administrative ale statelor membre cu privire la desfășurarea activităților de difuzare a programelor de televiziune (JO L 298, p. 23, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 215), astfel cum a fost modificată prin Directiva 97/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 30 iunie 1997 (JO L 202, p. 60, Ediție specială, 06/vol. 2, p. 232, denumită în continuare „Directiva 89/552 cu modificările ulterioare”).

3 – T‑55/08, Rep., p. II‑271.

4 –      Decizia Comisiei din 16 octombrie 2007 privind compatibilitatea cu dreptul comunitar a măsurilor adoptate de Regatul Unit în temeiul articolului 3a alineatul (1) din Directiva 89/552 (JO L 295, p. 12).

5 – T‑385/07, Rep., p. II‑205.

6 – Decizia Comisiei din 25 iunie 2007 privind compatibilitatea cu dreptul comunitar a măsurilor adoptate de Belgia în temeiul articolului 3a alineatul (1) din Directiva 89/552 (JO L 180, p. 24)

7 – T‑68/08, Rep., p. II‑349.

8 – Menționăm, în această privință, că lista națională privind Regatul Belgiei cuprinde peste 20 de evenimente, iar cea privind Regatul Unit cuprinde 19 evenimente. Chiar dacă admitem caracterul facultativ al listelor respective, menționăm că, presupunând că fiecare dintre listele naționale conține aproximativ 20 de evenimente, Comisia ar trebui să facă uz de mijloace administrative importante pentru a putea analiza în mod aprofundat conținutul și motivarea listelor naționale ale tuturor statelor membre.

9 – Directiva 97/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 30 iunie 1997 de modificare a Directivei 89/552/CEE a Consiliului privind coordonarea anumitor acte cu putere de lege și acte administrative ale statelor membre cu privire la desfășurarea activităților de difuzare a programelor de televiziune, JO L 202, p. 60, Ediție specială, 06/vol. 2, p. 232 (denumită în continuare „Directiva 97/36”).

10 – Astfel cum a constatat Curtea în Hotărârea din 9 februarie 1995, Leclerc‑Siplec (C‑412/93, Rec., p. I‑179, punctul 28), și în Hotărârea din 9 iulie 1997, De Agostini și TV‑Shop (C‑34/95-C‑36/95, Rec., p. I‑3843, punctul 3), principalul obiectiv al Directivei 89/552, care a fost adoptată în temeiul articolului 57 alineatul (2) din Tratatul CE [devenit, după modificare, articolul 47 alineatul (2) CE] și al articolului 66 din Tratatul CE (devenit articolul 55 CE), constă în asigurarea libertății de difuzare a programelor de televiziune.

11 – A se vedea Hotărârea din 5 martie 2009, UTECA (C‑222/07, Rep., p. I‑1407, punctul 19 și jurisprudența citată), și Hotărârea din 22 septembrie 2011, Mesopotamia Broadcast (C‑244/10 și C‑245/10, Rep., p. I‑8777, punctul 34).

12 – Hotărârea Mesopotamia Broadcast, citată anterior (punctul 35).

13 –      „Întrucât, în sensul prezentei directive, evenimentele de importanță majoră pentru societate trebuie să îndeplinească anumite criterii, respectiv să fie evenimente de excepție, de interes pentru publicul general din Uniunea Europeană sau dintr‑un anumit stat membru sau dintr‑o parte componentă considerabilă a unui stat membru și să fie organizate în prealabil de către un organizator al evenimentului care are calitatea juridică de a vinde drepturi referitoare la evenimentul respectiv”.

14 –      Hotărârea Tribunalului din 12 februarie 2008, BUPA și alții/Comisia (T‑289/03, Rep., p. II‑81, punctul 220).

15 –      Hotărârea din 29 martie 2012, Comisia/Estonia (C‑505/09 P, punctul 49 și urm.).

16 – Documentul 1995/0074(COD-10/06/1997). Text adoptat la a treia lectură.

17 –      Raportul din 3 iunie 1997 cu privire la proiectul comun, aprobat de comitetul de conciliere, de directivă a Parlamentului European și a Consiliului de modificare a Directivei 89/552/CEE a Consiliului privind coordonarea anumitor acte cu putere de lege și acte administrative ale statelor membre cu privire la desfășurarea activităților de difuzare a programelor de televiziune [C4-0203/97-95/0074(COD)].

18 –      Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 11 decembrie 2007 de modificare a Directivei 89/552 (JO L 332, p. 27).

19 –      A se vedea articolul 3j din Directiva 2007/65.

20 –      A se vedea în special Hotărârea din 21 noiembrie 1991, Technische Universität München (C‑269/90, Rec., p. I‑5469, punctul 14).

21 – A se vedea prin analogie Hotărârea BUPA și alții/Comisia, citată anterior.

22 – Această proprietate intelectuală se compune în principal din mărci înregistrate (EURO 2012, FIFA WORLD CUP, BRAZIL 2014), din desene și modele industriale, precum și din drepturi de autor cu privire la opere precum, în special, afișul oficial sau emblema oficială a competițiilor.

23 – A se vedea punctul 174 din Hotărârea UEFA/Comisia, citată anterior, și punctele 132 și 136 din Hotărârea FIFA/Comisia (T‑385/07), citată anterior.

24 – În ședință, reprezentantul Regatului Unit a confirmat că un organizator de evenimente este titularul unui contract de acces, care stipulează cine poate accede la un eveniment și cum poate fi vizionat, filmat etc. acesta din urmă. În schimb, în dreptul Regatului Unit, organizatorul unui eveniment sportiv nu beneficiază de un drept de proprietate care să îi garanteze o exclusivitate, protejată împotriva terților, în ceea ce privește exploatarea unui eveniment într‑un scop comercial. A se vedea Gardiner, S., Sports Law, p. 400 și urm.

25 – Cu titlu de exemplu, putem cita articolul L.333-1 din Codul francez al sportului, potrivit căruia federațiile sportive, precum și organizatorii de manifestații sportive sunt proprietarii dreptului de exploatare a manifestațiilor sau a competițiilor sportive pe care le organizează. Cu toate acestea, domeniul de aplicare și conținutul acestuia nu sunt clar definite. A se vedea Wise, A., și Meyer, B., International Sports Law and Business, Kluwer, 1997, p. 1811-1830.

26 – A se vedea Concluziile avocatului general Bot prezentate în cauza Sky Österreich (C‑283/11, punctul 28), pendinte în fața Curții, care privește totuși problematica distinctă referitoare la limitarea drepturilor de proprietate intelectuală.

27 – A se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Broniowski împotriva Poloniei, cererea nr. 31443/96, punctele 143 și 144.

28 – A se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Pištorová împotriva Republicii Cehe, cererea nr. 73578/01, punctul 38.

29 – A se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Draon împotriva Franței, cererea nr. 1513/03, punctul 65.

30 –      Hotărârea Curții din 4 octombrie 2011, Football Association Premier League și alții (C‑403/08 și C‑429/08, Rep., p. I‑9083, punctele 98 și 99).

31 – A se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Iatridis, cererea nr. 31107/96, punctul 54.

32 – Este vorba de un caz comparabil cu cel denumit în mod convențional dreptul la „goodwill” și care a fost recunoscut ca „bun” în sensul Protocolului nr. 1. A se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea van Marle și alții, cererea nr. 8543/79, punctele 39-41.

33 –      A se vedea Hotărârea Football Association Premier League și alții, citată anterior (punctul 103).

34 – A se vedea prin analogie Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Beyeler, cererea nr. 33202/96, punctul 98 și urm.

35 – A se vedea punctele 179 și 180 din Hotărârea UEFA/Comisia, citată anterior, punctele 139 și 140 din Hotărârea FIFA/Comisia (T‑385/07), citată anterior, și punctele 142-144 din Hotărârea FIFA/Comisia (T‑68/08), citată anterior.

36 –      A se vedea Hotărârea Football Association Premier League și alții, citată anterior (punctul 108).

37 – Într‑un asemenea caz, din moment ce dreptul, ca atare, rămâne în mâinile organizatorilor sportivi care pot în continuare să atribuie licențe sau să refuze acest lucru, nu se pune problema „privării” de proprietate.

38 –      Hotărârea din 13 decembrie 2007, United Pan‑Europe Communications Belgium și alții (C‑250/06, Rep., p. I‑11135, punctul 46).

39 – Hotărârea din 9 iunie 2011, Evropaïki Dynamiki/BCE (C‑401/09 P, Rep., p. I‑4911, punctele 55 și 61).

40 – A se vedea Hotărârea din 19 iulie 2012, Alliance One International și Standard Commercial Tobacco/Comisia (C‑628/10 P și C‑14/11 P, punctul 84 și jurisprudența citată).

41 – Hotărârea Alliance One International și Standard Commercial Tobacco/Comisia, citată anterior (punctul 85 și jurisprudența citată).

42 – A se vedea jurisprudența citată la punctele 166-168 din hotărârea menționată.

43 –      Hotărârea din 5 iulie 2011, Edwin/OAPI (C‑263/09 P, Rep., p. I‑5853).

44 – A se vedea în acest sens Hotărârea Edwin/OAPI, citată anterior.

45 –      A se vedea Hotărârea din 19 iulie 2012, Kaimer și alții/Comisia (C‑264/11 P, punctul 65 și jurisprudența citată).

46 –      A se vedea în acest sens Hotărârea din 8 iulie 1999, Hercules Chemicals/Comisia (C‑51/92 P, Rec., p. I‑4235, punctul 113).

47 –      Hotărârea din 12 septembrie 2006, Reynolds Tobacco și alții/Comisia (C‑131/03 P, Rec., p. I‑7795, punctul 50 și jurisprudența citată).

48 – Hotărârea din 20 ianuarie 2011, General Química și alții/Comisia (C‑90/09 P, Rep., p. I‑1, punctul 59 și jurisprudența citată).

49 – Menționăm de asemenea că trimiterea pe care o face UEFA la punctul 71 din hotărârea atacată este incorectă, întrucât Tribunalul citează acolo doar considerentul (20) al Deciziei nr. 2007/730, fără să justifice compatibilitatea măsurilor în cauză cu dreptul concurenței.

50 –      Hotărârea Tribunalului din 15 decembrie 2005 (T‑33/01, Rec., p. II‑5897).

51 – Hotărârea Alliance One International și Standard Commercial Tobacco/Comisia, citată anterior (punctul 85 și jurisprudența citată).