HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE
(Camera a doua)

28 octombrie 2010

Cauza F‑92/09

U

împotriva

Parlamentului European

„Funcție publică — Funcționari — Decizie de concediere — Obligația de solicitudine — Incompetență profesională — Motive medicale”

Obiectul:      Acțiune formulată în temeiul articolelor 236 CE și 152 EA, prin care reclamantul solicită anularea deciziei Parlamentului European din 6 iulie 2009 prin care a fost concediat începând cu 1 septembrie 2009 și plata unei sume de 15 000 de euro, sub rezerva posibilității modificării acesteia în cursul procedurii, pentru repararea prejudiciului moral pe care reclamantul apreciază că l‑a suferit

Decizia:      Anulează decizia Parlamentului European din 6 iulie 2009 privind concedierea reclamantului. Respinge în rest acțiunea. Obligă Parlamentul European la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Sumarul hotărârii

Funcționar — Concediere pentru incompetență profesională — Obligația de solicitudine

Obligația de solicitudine impune ca administrația, în cazul în care există o îndoială cu privire la cauza medicală a dificultăților întâmpinate de un funcționar în îndeplinirea sarcinilor care îi revin, să depună toate eforturile posibile pentru a elimina această îndoială înainte de adoptarea unei decizii de concediere a funcționarului în cauză.

Această cerință este reflectată chiar de Normele interne ale Parlamentului European privind procedura de ameliorare aplicată în cadrul identificării, gestionării și soluționării unor cazuri potențiale de incompetență profesională a funcționarilor, întrucât articolul 8 din acestea prevede că evaluatorul final, în anumite împrejurări, trebuie să sesizeze Serviciul medical al Parlamentului European dacă are cunoștință de fapte care ar putea demonstra că la baza comportamentului imputat funcționarului s‑ar putea afla o cauză medicală.

În plus, îndatoririle impuse administrației de obligația de solicitudine sunt substanțial mai importante atunci când este vorba despre situația specială a unui funcționar cu privire la care există îndoieli legate de sănătatea sa mentală și, prin urmare, legate de capacitatea sa de a‑și apăra în mod corespunzător propriile interese.

În cazul în care funcționarul nu este capabil să acționeze pe cont propriu și să aprecieze însăși existența afecțiunii sale, această situație poate implica, dacă este cazul, o obligație pozitivă din partea instituției, și aceasta cu atât mai mult atunci când funcționarul în cauză se află sub amenințarea unei concedieri și, prin urmare, într‑o poziție vulnerabilă. În consecință, în acest context special, este de datoria administrației să insiste pe lângă funcționar pentru ca el să accepte să se supună unei examinări medicale suplimentare, recurgând, de exemplu, la dreptul instituției de a solicita examinarea funcționarului de către medicul‑consultant în temeiul articolului 59 alineatul (5) din statut, care permite trimiterea în concediu din oficiu a funcționarului atunci când starea de sănătate a acestuia o impune.

Or, o astfel de examinare medicală a persoanei interesate trebuie să aibă loc înainte de adoptarea deciziei de concediere avute în vedere, care poate fi justificată în cazul în care medicul astfel consultat a exclus în mod efectiv orice cauză medicală care s‑ar fi putut afla la originea comportamentului reproșat persoanei interesate.

(a se vedea punctele 65‑67, 85 și 88)

Trimitere la:

Tribunalul de Primă Instanță: 26 februarie 2003, Latino/Comisia, T‑145/01, RecFP, p. I‑A‑59 și II‑337, punctul 93

Tribunalul Funcției Publice: 13 decembrie 2006, de Brito Sequeira Carvalho/Comisia, F‑17/05, RecFP, p. I‑A‑1‑149 și II‑A‑1‑577, punctul 72