ORDONANȚA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE
A UNIUNII EUROPENE
(Camera întâi)

20 iulie 2016

Cauza F‑57/12 DEP

Luigi Marcuccio

împotriva

Comisiei Europene

„Funcție publică – Procedură – Stabilirea cheltuielilor de judecată”

Obiectul:      Cerere de stabilire a cheltuielilor de judecată, introdusă de Comisia Europeană ca urmare a Ordonanței Tribunalului Funcției Publice din 7 octombrie 2013, Marcuccio/Comisia (F‑57/12, EU:F:2013:148), precum și a Ordonanței președintelui Tribunalului Funcției Publice din 3 august 2012, Marcuccio/Comisia (F‑57/12 R, EU:F:2012:115)

Decizia:      Cuantumul total al cheltuielilor de judecată care trebuie rambursate de domnul Luigi Marcuccio Comisiei Europene pentru cheltuielile de judecată recuperabile în cauza F‑57/12, inclusiv cele aferente procedurii privind măsuri provizorii în cauza F‑57/12 R, se stabilește la suma de 4 750 de euro. Suma menționată va fi purtătoare de dobânzi moratorii începând cu data notificării prezentei ordonanțe până la data plății, la rata calculată pe baza ratei stabilite de Banca Centrală Europeană pentru principalele operațiuni de refinanțare, în vigoare în prima zi a lunii în care are loc scadența plății, majorată cu trei puncte și jumătate.

Sumarul ordonanței

1.      Procedură jurisdicțională – Cheltuieli de judecată – Stabilire – Cheltuieli recuperabile – Cheltuieli necesare efectuate de către părți – Noțiune – Onorarii plătite de o instituție avocatului său – Includere

[Statutul Curții de Justiție, art. 19 primul paragraf și anexa I, art. 7 alin. (1); Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice, art. 105 lit. (c)]

2.      Procedură jurisdicțională – Cheltuieli de judecată – Stabilire – Stabilire efectuată pe baza unor indicații precise furnizate de solicitant sau, în lipsa acestora, a unei aprecieri echitabile a instanței Uniunii – Caracterul forfetar al remunerării unui avocat – Lipsa incidenței asupra puterii de apreciere a instanței

[Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice, art. 105 lit. (c)]

1.      Potrivit articolului 105 litera (c) din Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice, cheltuielile de judecată recuperabile sunt limitate, pe de o parte, la cele efectuate în legătură cu procedura în fața Tribunalului și, pe de altă parte, la cele care au fost necesare în legătură cu aceasta.

Fixând cheltuielile de judecată recuperabile, Tribunalul ține cont de toate împrejurările cauzei până în momentul adoptării ordonanței de stabilire a cheltuielilor de judecată, inclusiv de cheltuielile necesare aferente procedurii de stabilire a cheltuielilor de judecată.

În această privință, astfel cum reiese din articolul 19 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție, aplicabil Tribunalului în temeiul articolului 7 alineatul (1) din anexa I la respectivul statut, instituțiile pot recurge la asistența unui avocat. Onorariul acestuia intră, așadar, în noțiunea de cheltuieli necesare efectuate în legătură cu procedura, fără ca instituția să fie obligată să demonstreze că o astfel de asistență era justificată în mod obiectiv. În consecință, deși faptul că Comisia a recurs la doi agenți și la un avocat extern în procedura principală și în procedura privind măsurile provizorii este lipsit de consecințe asupra naturii potențial recuperabile a acestor cheltuieli, nimic nepermițând excluderea lor din principiu, el poate avea un impact asupra determinării cuantumului cheltuielilor efectuate în legătură cu procedura care trebuie recuperate in fine.

(a se vedea punctele 26, 29 și 30)

Trimitere la:

Tribunalul Uniunii Europene: Ordonanța din 23 martie 2012, Kerstens/Comisia, T‑498/09 P‑DEP, EU:T:2012:147, punctele 15 și 20, și Ordonanța din 28 mai 2013, Marcuccio/Comisia, T‑278/07 P‑DEP, EU:T:2013:269, punctul 14

Tribunalul Funcției Publice: Ordonanța din 26 aprilie 2010, Schönberger/Parlamentul, F‑7/08 DEP, EU:F:2010:32, punctul 23

2.      Instanța Uniunii nu este abilitată să fixeze onorariile datorate de părți propriilor avocați, ci să stabilească cuantumul limită în care aceste onorarii pot fi recuperate de la partea obligată la plata cheltuielilor de judecată. Atunci când se pronunță cu privire la cererea de stabilire a cheltuielilor de judecată, instanța Uniunii nu are obligația de a lua în considerare un tarif național prin care se stabilesc onorariile avocaților și nici un eventual acord încheiat în această privință între partea interesată și agenții sau consilierii acesteia.

În plus, în lipsa din dreptul Uniunii a unor dispoziții de natură tarifară, instanța trebuie să aprecieze în mod liber datele cauzei, ținând seama de obiectul și de natura litigiului, de importanța acestuia din perspectiva dreptului Uniunii, precum și de dificultățile cauzei, de volumul de muncă pe care procedura contencioasă l‑a necesitat din partea agenților sau a consilierilor care au participat la aceasta și de interesele economice pe care le‑a prezentat litigiul pentru părți.

Pentru a aprecia, pe baza criteriilor menționate, caracterul necesar al cheltuielilor efectuate efectiv în legătură cu procedura, trebuie furnizate de către solicitant indicații precise. În același sens, caracterul forfetar al remunerației nu are nicio influență asupra aprecierii de către Tribunal a cuantumului recuperabil cu titlu de cheltuieli de judecată, instanța întemeindu‑se pe criterii jurisprudențiale bine stabilite și pe indicațiile precise pe care părțile trebuie să i le furnizeze. Deși absența unor astfel de informații nu se opune stabilirii de către Tribunal, pe baza unei aprecieri echitabile, a cuantumului cheltuielilor de judecată recuperabile, ea îl plasează totuși pe acesta într‑o situație de apreciere în mod obligatoriu strictă în ceea ce privește cererile solicitantului.

(a se vedea punctele 27, 28, 33 și 37)

Trimitere la:

Curte: Ordonanța din 17 februarie 2004, DAI/ARAP și alții, C‑321/99 P‑DEP, EU:C:2004:103, punctul 23

Tribunalul Uniunii Europene: Ordonanța din 31 martie 2011, Tetra Laval/Comisia, T‑5/02 DEP și T‑80/02 DEP, EU:T:2011:129, punctul 68, și Ordonanța din 28 mai 2013, Marcuccio/Comisia, T‑278/07 P‑DEP, EU:T:2013:269, punctul 16

Tribunalul Funcției Publice: Ordonanța din 10 noiembrie 2009, X/Parlamentul, F‑14/08 DEP, EU:F:2009:149, punctul 22, Ordonanța din 26 aprilie 2010, Schönberger/Parlamentul, F‑7/08 DEP, EU:F:2010:32, punctul 24, și Ordonanța din 27 septembrie 2011, De Nicola/BEI, F‑55/08 DEP, EU:F:2011:155, punctele 40 și 41