HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE A UNIUNII EUROPENE (Camera a treia)
13 aprilie 2011(*)
„Funcție publică – Agent temporar – Prelungirea unui contract pe perioadă determinată – Recalificarea unui contract pe perioadă determinată drept contract pe perioadă nedeterminată – Articolul 8 primul paragraf din RAA”
În cauza F‑105/09,
având ca obiect o acțiune formulată în temeiul articolului 270 TFUE, aplicabil Tratatului CEEA în temeiul articolului 106a,
Séverine Scheefer, agent temporar al Parlamentului European, cu domiciliul în Luxemburg (Luxemburg), reprezentată de R. Adam și de P. Ketter, avocați,
reclamantă,
împotriva
Parlamentului European, reprezentat inițial de doamnele R. Ignătescu și L. Chrétien și ulterior de doamnele R. Ignătescu și S. Alves, în calitate de agenți,
pârât,
TRIBUNALUL FUNCȚIEI PUBLICE (Camera a treia),
compus din domnii P. Mahoney, președinte, H. Kreppel și S. Van Raepenbusch (raportor), judecători,
grefier: domnul J. Tomac, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 17 noiembrie 2010,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 23 decembrie 2009, doamna Scheefer solicită, în esență, anularea deciziei Parlamentului European din 12 februarie 2009 de confirmare a încetării contractului său de agent temporar la 31 martie 2009 și anularea deciziei din 12 octombrie 2009 de respingere a reclamației sale, precum și repararea prejudiciului pe care l‑ar fi suferit ca urmare a conduitei Parlamentului European.
Cadrul juridic
Regimul aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii Europene
2 Articolul 2 din Regimul aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii Europene (denumit în continuare „RAA”) prevede:
„În sensul prezentului regim, este considerat «agent temporar»:
(a) agentul angajat în vederea ocupării unui post inclus în schema de personal anexată la secțiunea din buget aferentă fiecărei instituții și căruia autoritățile bugetare i‑au conferit un caracter temporar;
[…]”
3 Articolul 8 primul paragraf din RAA prevede:
„Contractul de muncă al unui agent temporar menționat la articolul 2 litera (a) poate fi încheiat pe perioadă determinată sau nedeterminată. Contractul agentului menționat anterior angajat pe perioadă determinată nu poate fi prelungit decât o singură dată pe o perioadă determinată. Orice prelungire ulterioară a acestui contract de muncă se face pe perioadă nedeterminată.”
4 Articolul 7 alineatele (2)-(4) din reglementarea internă referitoare la recrutarea funcționarilor și a celorlalți agenți adoptată de Biroul Parlamentului European la 3 mai 2004 (denumită în continuare „reglementarea internă”) prevede:
„(2) Fără a aduce atingere dispozițiilor aplicabile funcționarilor, agenții temporari sunt recrutați, în ordinea necesară, dintre candidații care au reușit la concurs sau în urma unei proceduri de recrutare prevăzute la articolul 29 alineatul (2) din Statutul funcționarilor [Uniunii Europene].
(3) În lipsa unor candidați care au reușit la concurs disponibili, agenții temporari sunt recrutați:
– în ceea ce privește agenții temporari prevăzuți la articolul 2 [litera] (a) din RAA, după selecția efectuată de un comitet ad‑hoc care include un membru desemnat de [c]omitetul pentru personal;
– în ceea ce privește agenții temporari prevăzuți la articolul 2 [litera] (b) din RAA, în urma avizului comisiei paritare.
(4) Prin derogare de la dispozițiile anterioare, agenții temporari prevăzuți la articolul 2 [litera] (a) din RAA pot fi recrutați potrivit procedurii prevăzute la alineatul (3) a doua liniuță al prezentului articol în cazul în care recrutările menționate vizează numai ocuparea provizorie a unor locuri de muncă până la ocuparea acestora, în conformitate cu dispozițiile prezentului articol alineatul (3) prima liniuță.”
Acordul‑cadru privind munca pe durată determinată
5 Clauza 5 din Acordul‑cadru privind munca pe durată determinată, încheiat la 18 martie 1999 (denumit în continuare „acordul‑cadru”), care figurează ca anexă la Directiva 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP (JO L 175, p. 43, Ediție specială, 05/vol. 5, p. 129), prevede:
„(1) Pentru a preveni abuzurile care rezultă din folosirea contractelor sau a raporturilor de muncă pe durată determinată succesive, statele membre, după consultarea partenerilor sociali, în conformitate cu legislația, cu convențiile colective și cu practicile naționale, și partenerii sociali introduc, acolo unde nu există măsuri legale echivalente de prevenire a abuzului, într‑un mod care să ia în considerare nevoile unor sectoare și categorii specifice de lucrători, una sau mai multe dintre următoarele măsuri:
(a) motive obiective care să justifice reînnoirea unor asemenea contracte sau raporturi de muncă;
(b) durata totală maximă a contractelor sau a raporturilor de muncă pe durată determinată succesive;
(c) numărul de reînnoiri ale unor asemenea contracte sau raporturi de muncă.
(2) Statele membre, după consultarea partenerilor sociali, și partenerii sociali stabilesc, acolo unde este cazul, în ce condiții contractele sau raporturile de muncă:
(a) sunt considerate «succesive»;
(b) sunt considerate contracte sau raporturi de muncă pe durată nedeterminată.”
Situația de fapt
6 Prin contractul semnat la 29 martie și, respectiv, la 4 aprilie 2006, Parlamentul European a angajat reclamanta în calitate de agent temporar, în sensul articolul 2 litera (a) din RAA, pentru perioada cuprinsă între 1 aprilie 2006 și 31 martie 2007 (denumit în continuare „contractul inițial”) și a repartizat‑o în calitate de medic la cabinetul medical din Luxemburg (Luxemburg).
7 Prin actul adițional semnat de Parlamentul European la 23 februarie 2007 și de reclamantă la 26 februarie 2007 (denumit în continuare „actul adițional din 26 februarie 2007”), contractul inițial a fost prelungit până la 31 martie 2008.
8 La 18 octombrie 2007, Parlamentul European a publicat Avizul nr. PE/95/S prin care s‑a anunțat organizarea unei proceduri de selecție pe bază de dosare și de examene în vederea recrutării unui agent temporar administrator medic (JO C 244 A, p. 5). Recurenta și‑a depus candidatura la concursul menționat, însă candidatura sa a fost respinsă pentru motivul că nu avea experiența necesară.
9 Printr‑un act adițional din 26 martie 2008 de înlocuire a celui din 26 februarie 2007 (denumit în continuare „actul adițional din 26 martie 2008”), contractul inițial a fost prelungit până la 31 martie 2009.
10 Prin scrisoarea din 22 ianuarie 2009, reclamanta a întrebat secretarul general al Parlamentului European cu privire la posibilitatea de a continua colaborarea cu Serviciul medical al instituției în baza unui contract pe perioadă nedeterminată.
11 La 12 februarie 2009, secretarul general al Parlamentului European a răspuns reclamantei că, în urma unei examinări detaliate a situației sale, nu s‑a putut găsi nicio soluție acceptabilă din punct de vedere juridic care să îi permită să își continue activitatea la cabinetul medical și a confirmat că contractul persoanei interesate urma să înceteze la data prevăzută, respectiv 31 martie 2009.
12 La 2 aprilie 2009, reclamanta a introdus o reclamație în temeiul articolului 90 alineatul (2) din Statutul funcționarilor Uniunii Europene (denumit în continuare „statutul”), prin care a solicitat ca Parlamentul European să dispună acordarea dreptului la un contrat pe perioadă nedeterminată în conformitate cu articolul 8 primul paragraf din RAA, iar contractul său de agent temporar să continue după 31 martie 2009.
13 La 12 octombrie 2009, autoritatea abilitată să încheie contractele de muncă a respins reclamația ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca neîntemeiată.
Concluziile părților și procedura
14 Reclamanta solicită Tribunalului:
„– […] anularea deciziei Parlamentului European din 12 februarie 2009 […];
– […] anularea deciziei Parlamentului European din 12 octombrie 2009 […];
– […] anularea calificării juridice a contractului inițial […], precum și a datei încetării acestuia, respectiv 31 martie 2009;
– recalificarea în consecință a contractului reclamantei drept contract de muncă pe durată nedeterminată;
– repararea prejudiciului suferit de reclamantă ca urmare a conduitei Parlamentului European;
– cu titlu subsidiar, în situația improbabilă în care [T]ribunalul ar ajunge la concluzia că, în pofida nașterii unui raport de muncă pe durată nedeterminată, raportul de muncă încetase […], acordarea de daune interese pentru rezilierea abuzivă a contractului;
– cu titlu încă mai subsidiar, în situația improbabilă în care [T]ribunalul ar ajunge la concluzia că recalificarea contractului nu este posibilă […], acordarea de daune interese pentru prejudiciul suferit de reclamantă ca urmare a comportamentului culpabil al Parlamentului European […];
– punerea la dispoziția […] reclamantei a posibilității de a exercita toate celelalte drepturi, căi, mijloace și acțiuni, inclusiv obligarea Parlamentului European la plata de daune interese proporționale cu prejudiciul suferit;”
– obligarea Parlamentului European la plata cheltuielilor de judecată.
15 Prin înscrisul separat depus la grefa Tribunalului la 18 februarie 2010, Parlamentul European a ridicat o excepție de inadmisibilitate a acțiunii în temeiul articolului 78 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul de procedură.
16 În observațiile sale privind excepția de inadmisibilitate, Parlamentul European solicită Tribunalului:
– declararea acțiunii vădit inadmisibilă cu privire la toate concluziile;
– obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
17 Prin înscrisul înregistrat la grefa Tribunalului la 17 martie 2010, reclamanta și‑a prezentat observațiile scrise cu privire la excepția de inadmisibilitate.
18 Prin Ordonanța Tribunalului (Camera a treia) din 8 iulie 2010, excepția de inadmisibilitate a fost unită cu fondul.
19 În memoriul în apărare înregistrat la grefa Tribunalului la 10 septembrie 2010, Parlamentul European solicită Tribunalului:
– declararea acțiunii în anulare ca nefondată;
– respingerea ca inadmisibilă a cererii de recalificare a contractului reclamantei drept contract pe perioadă nedeterminată;
– respingerea ca inadmisibilă a cererii de daune interese pentru prejudiciul suferit ca urmare a comportamentului culpabil al Parlamentului European;
– respingerea ca nefondată a cererii de daune interese pentru rezilierea abuzivă a contractului;
– obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept
Cu privire la al doilea capăt de cerere, prin care se solicită anularea deciziei din 12 octombrie 2009
20 În al doilea capăt de cerere, reclamanta solicită anularea deciziei Parlamentului European din 12 octombrie 2009 de respingere a reclamației sale.
21 Cu toate acestea, trebuie amintit că respectivele concluzii în anulare îndreptate formal împotriva deciziei de respingere a unei reclamații au, în cazul în care sunt, ca atare, lipsite de conținut autonom, efectul de a sesiza Tribunalul cu privire la actul împotriva căruia a fost prezentată reclamația (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 17 ianuarie 1989, Vainker/Parlamentul European, C‑293/87, punctul 8, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 6 aprilie 2006, Camós Grau/Comisia, T‑309/03, punctul 43, Hotărârea Tribunalului din 11 decembrie 2008, Reali/Comisia, F‑136/06, punctul 37) și că se confundă în realitate cu concluziile în anularea actului care a făcut obiectul reclamației.
22 Prin urmare, chiar dacă interesul oricărui reclamant de a solicita anularea deciziei de respingere a reclamației sale în același timp cu anularea actului care lezează nu poate fi negat, trebuie să se considere că acțiunea este considerată, în speță, îndreptată împotriva deciziei în legătură cu care reclamanta pretinde că este inclusă în scrisoarea secretarului general al Parlamentului European din 12 februarie 2009 (denumită în continuare „decizia atacată”).
Cu privire la al treilea și la al patrulea capăt de cerere, prin care se solicită recalificarea contractului reclamantei
23 În al treilea și în al patrulea capăt de cerere, reclamanta solicită anularea calificării juridice a contractului inițial și recalificarea acestuia drept contract pe perioadă nedeterminată.
24 Cu toate acestea, trebuie amintit că, deși calificarea juridică a unui act ține numai de aprecierea Tribunalului, și nu de voința părților, acesta poate anula numai actele care lezează, iar nu, ca atare, calificarea pe care autorul acestora le‑ar fi dat‑o în mod eronat. În plus, este cert că, în cadrul unei acțiuni în temeiul articolului 91 din statut, instanța Uniunii nu poate, fără a aduce atingere prerogativelor autorității administrative, să pronunțe declarații sau constatări de principiu, nici să adreseze somații instituțiilor (Hotărârea Curții din 13 iulie 1989, Jaenicke Cendoya/Comisia, 108/88, punctele 8 și 9, Ordonanța Tribunalului din 16 mai 2006, Voigt/Comisia, F‑55/05, punctul 25, Hotărârea Tribunalului din 30 aprilie 2009, Aayhan și alții/Parlamentul European, F‑65/07, punctul 52).
25 Prin urmare, se impune respingerea celui de al treilea și a celui de al patrulea capăt de cerere ca inadmisibile, în măsura în care prin acestea se solicită ca, în dispozitivul prezentei hotărâri, Tribunalul să realizeze o recalificare a contractului reclamantei.
Cu privire la primul și la al treilea capăt de cerere, prin care se solicită anularea deciziei atacate și anularea stabilirii datei de 31 martie 2009 drept dată a încetării contractului
Argumentele părților
– Cu privire la admisibilitatea concluziilor
26 Parlamentul European susține că, prin scrisoarea din 22 ianuarie 2009, reclamanta nu a solicitat o nouă prelungire a contractului inițial, ci a solicitat administrației să recunoască faptul că actul adițional din 26 martie 2008 a determinat o recalificare a contractului menționat drept contract pe durată nedeterminată, fapt din care ea ar deduce că decizia atacată, prin care se respingea cererea, ar constitui un act care lezează.
27 Cu toate acestea, Parlamentul European subliniază că un contract își produce efectele de la semnarea sa și consideră, prin urmare, că actul adițional din 26 martie 2008 de prelungire a contractului inițial până la 31 martie 2009 constituie, prin ipoteză, actul care lezează. Prin urmare, reclamanta ar fi trebuit să introducă o reclamație împotriva acestui act adițional în termen de trei luni de la semnarea sa. Prin introducerea, la 22 ianuarie 2009, a unei cereri prin care se solicita recunoașterea existenței unui contract pe durată nedeterminată, reclamanta ar fi încercat să eludeze termenele legale și să atenueze faptul că nu introdusese o reclamație în timp util.
28 Parlamentul European adaugă că, în decizia atacată, secretarul general s‑a limitat numai „să confirme că contractul [reclamantei] urma să înceteze la data stabilită, respectiv la 31 martie 2009”. Ar fi vorba despre un act pur confirmativ, care, potrivit unei jurisprudențe constante, nu poate fi atacat.
29 Parlamentul European deduce de aici că cererea de anulare a deciziei atacate a reclamantei nu este admisibilă.
30 Cu titlu principal, reclamanta răspunde că excepția de inadmisibilitate depusă la 18 februarie 2010 este tardivă, în raport cu articolul 78 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, care prevede că „[c]ererea prin care se solicită Tribunalului să se pronunțe asupra inadmisibilității se formulează în termen de o lună de la comunicarea cererii introductive”, care ar fi avut loc la 8 ianuarie 2010.
31 Cu titlu subsidiar, reclamanta contestă temeinicia excepției de inadmisibilitate invocate, susținând că, în decizia atacată, secretarul general nu s‑a pronunțat asupra unei cereri de prelungire a contractului, ci asupra problemei dacă a doua prelungire a contractului inițial îl transformase sau nu îl transformase în contract pe perioadă nedeterminată. După analizarea situației, Parlamentul European ar fi concluzionat că „nicio soluție acceptabilă din punct de vedere juridic” nu îi permitea să continue să își exercite atribuțiile, astfel încât contractul inițial trebuia să înceteze la expirarea actului adițional din 26 martie 2008, respectiv la 31 martie 2009.
32 În opinia reclamantei, decizia atacată nu se poate analiza, așadar, ca o simplă informație sau ca un act pur confirmativ. Aceasta ar constitui o decizie care soluționează o chestiune juridică precisă și care îi afectează în mod direct interesele. Afirmația Parlamentului European potrivit căreia nu s‑a putut găsi nicio soluție ar constitui dovada că o astfel de soluție a fost într‑adevăr căutată după încheierea actului adițional din 26 martie 2008.
33 Reclamanta observă că, potrivit Parlamentului European, ar fi trebuit să solicite ea însăși o a treia prelungire a contractului, în condițiile în care ar reieși din articolul 8 primul paragraf din RAA că contractul său nu ar fi trebuit să fie prelungit a doua oară și că, începând cu această a doua prelungire, contractul se transformase în realitate din oficiu în contract pe perioadă nedeterminată.
34 Cu titlu subsidiar, reclamanta arată că actul adițional din 26 martie 2008 nu poate fi calificat drept „act care lezează”, în măsura în care din modul de redactare a articolului 8 primul paragraf din RAA reiese că semnarea sa echivala cu încheierea unui contract pe perioadă nedeterminată.
35 Tot cu titlu subsidiar, reclamanta susține că, întrucât chiar Parlamentul European calificase scrisoarea sa din 2 aprilie 2009 drept „reclamație” în sensul articolului 90 alineatul (2) din statut, aceasta ar fi continuat procedura prin introducerea prezentei acțiuni.
– Cu privire la fond
36 Reclamanta invocă trei motive, întemeiate, primul, pe încălcarea articolului 8 primul paragraf din RAA, pe o eroare de drept și pe o eroare vădită de apreciere, al doilea, pe încălcarea obligației de motivare și al treilea, pe abuzul de putere, pe încălcarea obligației de solicitudine, a principiului bunei administrări, a principiului încrederii legitime, a principiului egalității și a principiului executării cu bună‑credință a contractelor, precum și pe abuzul de drept.
37 În ceea ce privește primul motiv, reclamanta susține că, în conformitate cu articolul 8 primul paragraf din RAA, în ceea ce privește a doua modificare a contractului său inițial, actul adițional din 26 martie 2008 a determinat o recalificare a contractului pe perioadă determinată menționat în contract pe perioadă nedeterminată și că, prin respingerea acestei recalificări, decizia atacată a încălcat această dispoziție.
38 Reclamanta observă, desigur, că actul adițional din 26 martie 2008 „anulează și înlocuiește” actul adițional din 23 februarie 2007. Totuși, aceasta consideră că nu se poate deduce din această înlocuire că ar fi existat astfel, în conformitate cu articolul 8 primul paragraf din RAA, numai o singură prelungire a contractului pe perioadă determinată, astfel cum susține Parlamentul European. Chiar ținând seama de marja largă de apreciere de care se prevalează acesta, o astfel de manieră de a proceda ar fi un artificiu care nu îi poate permite să eludeze dispoziția menționată mai sus.
39 Parlamentul European răspunde că medicii pe care îi angajează sunt agenți temporari, în sensul articolului 2 litera (a) din RAA, și că, în temeiul articolului 7 alineatul (2) din reglementarea internă, aceștia trebuie să fie recrutați dintre candidații care au reușit la un concurs sau dintre cei selecționați în urma procedurii de recrutare prevăzute la articolul 29 alineatul (2) din statut. În lipsa unei liste de rezervă pentru medici și întrucât nu s‑a depus nicio candidatură în urma anunțurilor pentru ocuparea unui post vacant pe care le publicase pentru ocuparea postului lăsat vacant de predecesorul reclamantei, acesta ar fi fost obligat să o recruteze pentru o perioadă limitată și cu titlu provizoriu, în temeiul articolului 7 alineatul (4) din reglementarea menționată, până când urma să fie în măsură să angajeze un medic în conformitate cu procedura de selecție impusă la articolul 7 alineatul (2) menționat mai sus. Acesta ar fi fost obiectul contractului inițial al reclamantei.
40 Contractul inițial ar fi fost prelungit o dată, prin actul adițional din 26 februarie 2007, până la 31 martie 2008. Cu toate acestea, întrucât nu avea încă o listă de rezervă pentru ocuparea postului vacant de medic, Parlamentul European ar fi fost obligat să prelungească încă o dată contractul inițial.
41 În această privință, Parlamentul European susține că, dacă încheierea mai multor contracte de muncă pe perioadă determinată succesive este, în principiu, interzisă, ar trebui să se prevadă totuși ipoteza în care această succesiune de contracte pe perioadă determinată este justificată de motive legitime. Aceasta ar fi fost situația în speță, întrucât deciziile de prelungire a contractului inițial ar fi fost luate pentru a garanta continuitatea serviciului medical, în condițiile în care Parlamentul European nu ar fi putut oferi reclamantei un contract pe perioadă nedeterminată decât cu riscul de a încălca reglementarea sa internă.
42 De altfel, articolul 8 primul paragraf din RAA nu s‑ar opune încheierii unui contract de muncă pe perioadă determinată care presupune un termen imprecis, precum, în speță, așteptarea numirii unui medic. În acest sens, termenele de încetare stabilite în cele două acte adiționale la contractul inițial ar trebui înțelese numai ca date previzionale.
43 În sfârșit, Parlamentul European subliniază că actul adițional din 26 martie 2008 de prelungire a contractului inițial până la 31 martie 2009 a avantajat reclamanta, în măsura în care ar fi putut să nu prelungească contractul respectiv și să angajeze un alt medic sau să îl prelungească numai pe o durată de câteva luni, necesare în vederea recrutării unui medic în conformitate cu procedura de selecție.
Aprecierea Tribunalului
44 Cu titlu introductiv, trebuie să se clarifice conținutul celui de al treilea capăt de cerere al acțiunii reclamantei, prin care se solicită anularea „datei încetării [contractului său inițial], respectiv 31 martie 2009”.
45 Acest capăt de cerere ar putea fi înțeles în sensul că vizează data de 31 martie 2009, pe care secretarul general al Parlamentului European a „confirmat[‑o]” în decizia atacată. În această situație, s‑ar confunda totuși cu primul capăt de cerere, prin care s‑a solicitat tocmai anularea deciziei menționate. În consecință, pentru a da acestui capăt de cerere un efect autonom, trebuie înțeles în sensul că privește anularea actului adițional din 26 martie 2008, în măsura în care prin acesta se stabilește încetarea contractului de muncă al reclamantei la 31 martie 2009.
46 Cu această precizare și în ceea ce privește tardivitatea opusă de reclamantă excepției de inadmisibilitate invocate de Parlamentul European, este necesar să se amintească faptul că, în temeiul articolului 78 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul de procedură al Tribunalului, cererea prin care se solicită Tribunalului să se pronunțe asupra inadmisibilității acțiunii fără a intra în dezbaterea fondului se formulează în termen de o lună de la comunicarea cererii introductive, la care trebuie să se adauge termenul invariabil de zece zile, pentru considerente de distanță, prevăzut la articolul 100 alineatul (3) din Regulamentul de procedură. În speță, Parlamentul European a primit comunicarea cererii la 8 ianuarie 2010. Așadar, excepția de inadmisibilitate depusă la 18 februarie 2010 a fost invocată în ultima zi a termenului astfel calculat și, prin urmare, este admisibilă.
47 În ceea ce privește motivarea excepției de inadmisibilitate, trebuie amintit că o acțiune în anulare este admisibilă numai dacă reclamația care trebuie să o preceadă a fost introdusă în termenul de trei luni, prevăzut la articolul 90 alineatul (2) din statut, de la emiterea actului care lezează.
48 În ceea ce privește determinarea momentului la care a fost emis actul care lezează, cu alte cuvinte, stabilirea datei de la care trebuie să se calculeze termenul pentru introducerea reclamației, trebuie să se observe că un contract începe să producă efecte de la semnarea sa și, în consecință, capacitatea sa de a leza agentul ia naștere la același moment, astfel încât, în principiu, de la această semnare trebuie să se calculeze termenul pentru introducerea unei reclamații în timp util în conformitate cu articolul 90 alineatul (2) din statut (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 11 iulie 2002, Martínez Páramo și alții/Comisia, T‑137/99 și T‑18/00, punctul 56, Hotărârea Aayhan și alții/Parlamentul European, punctul 24 de mai sus, punctul 43).
49 Având în vedere considerațiile de mai sus, s‑ar fi putut admite că reclamanta a introdus oficial o reclamație împotriva actului adițional din 26 martie 2008 pentru faptul că nu era încheiat pe o perioadă nedeterminată (a se vedea în acest sens Hotărârea Aayhan și alții/Parlamentul European, punctul 24 de mai sus, punctul 44). Or, nu aceasta a fost situația. În consecință, în lipsa unei reclamații în termenul de trei luni prevăzut la articolul 90 alineatul (2) din statut, al treilea capăt de cerere, prin care se solicită anularea actului adițional respectiv, în măsura în care stabilește încetarea contractului de muncă al persoanei interesate la 31 martie 2009, este tardiv și, în consecință, inadmisibil.
50 Cu toate acestea, nu rezultă că și primul capăt de cerere, îndreptat împotriva deciziei atacate, ar fi inadmisibil.
51 Astfel, trebuie să se țină seama de împrejurările specifice ale cauzei, și anume că reclamanta a fost angajată ca agent temporar, în sensul articolului 2 litera (a) din RAA, că acest contract de muncă a fost prelungit prin actul adițional din 26 februarie 2007 și că al doilea act adițional din 26 martie 2008 l‑a „anul[at] și [l‑a] înlocui[t]” pe primul în vederea prelungirii contractului persoanei interesate până la 31 martie 2009, în condițiile în care, în temeiul articolului 8 primul paragraf din RAA, contractul de muncă al unui agent temporar, în sensul articolului 2 litera (a) din RAA, nu poate fi prelungit pe o perioadă determinată decât o singură dată, întrucât „[o]rice prelungire ulterioară a acestui contract de muncă se face pe perioadă nedeterminată”.
52 Or, trebuie să se observe că „anularea și înlocuirea” primului act adițional de prelungire pe o perioadă determinată a contractului de muncă al reclamantei cu un nou act adițional de prelungire a contractului respectiv pe o nouă perioadă determinată, astfel încât ar exista numai o singură prelungire pe perioadă determinată, este un artificiu care lipsește de efecte articolul 8 primul paragraf din RAA.
53 Astfel, întrucât vizează „[o]rice prelungire ulterioară”, articolul 8 primul paragraf din RAA se aplică oricărui mijloc prin care un agent temporar, în sensul articolului 2 litera (a) din RAA, este chemat, în această calitate, să își continue raportul de muncă cu angajatorul după un contract pe perioadă determinată prelungit o dată.
54 De altfel, trebuie să se ia în considerare Directiva 1999/70 și acordul‑cadru anexat la aceasta. Astfel, circumstanța că o directivă nu creează, prin ea însăși, obligații pentru instituții nu poate exclude faptul că instituțiile trebuie să țină seama în mod indirect de ea în relațiile cu funcționarii și cu agenții lor. Astfel, este necesar să se amintească că revine Parlamentului European, în conformitate cu obligația de loialitate care îi incumbă, sarcina de a interpreta și de a aplica, în măsura posibilului, în calitate de angajator, prevederile RAA în lumina textului și a finalității acordului‑cadru. Or, acest acord‑cadru face din stabilitatea locului de muncă un obiectiv preeminent în domeniul raporturilor de muncă din cadrul Uniunii Europene (Hotărârea Aayhan și alții/Parlamentul European, punctul 24 de mai sus, punctele 119 și 120). Mai precis, clauza 5 alineatul (1) din acordul‑cadru urmărește tocmai să „prevină abuzurile care rezultă din folosirea contractelor sau a raporturilor de muncă pe durată determinată succesive”, impunând statelor membre obligația de a introduce în ordinea lor juridică una sau mai multe dintre măsurile enumerate la punctul (1) literele (a)-(c). În special, clauza 5 alineatul (1) litera (c) prevede stabilirea unui număr maxim de reînnoiri ale unor contracte sau raporturi de muncă pe perioadă determinată. Aceeași clauză prevede la alineatul (2) litera (b) că, atunci când este cazul, contractele pe durată determinată pot fi „considerate contracte sau raporturi de muncă pe durată nedeterminată”.
55 Prin urmare, se impune să se considere că, în ceea ce privește instituțiile, trebuie să se dea articolului 8 primul paragraf din RAA o interpretare care să îi asigure o sferă de aplicare largă și să fie strict aplicat, din moment ce acesta urmărește tocmai să limiteze recurgerea la contracte succesive de agent temporar pe perioadă determinată „consider[ând încheiat] pe o durată nedeterminată” al treilea contract pe perioadă determinată care ar urma să fie încheiat.
56 Pe de altă parte, Parlamentul European susține, fără succes, că articolul 7 alineatul (4) din reglementarea sa internă interzicea încheierea unui contract pe perioadă nedeterminată, în condițiile în care trebuia să se garanteze continuitatea serviciului asigurat de cabinetul medical din Luxemburg. Astfel, deși articolul 7 alineatul (4) din reglementarea internă prevede că se pot ocupa provizoriu posturi până la o recrutare în conformitate cu procedura prevăzută de reglementarea amintită, această dispoziție nu impune încheierea contractelor cu durată fixă, precum în speță, pentru o perioadă precisă. În această privință, trebuie să se amintească faptul că, potrivit clauzei 3 din acordul‑cadru, un contract pe perioadă determinată este un contract a cărui încetare este determinată de condiții obiective, cum ar fi împlinirea termenului, dar și producerea unui eveniment determinat. În plus, articolul 7 alineatul (4) nu interzice recurgerea la contracte pe perioadă nedeterminată, în măsura în care o situație provizorie se poate menține, precum în speță, o perioadă nedefinită și în care un astfel de contract nu oferă în niciun mod beneficiarului său stabilitatea unei numiri în calitate de funcționar, întrucât se poate pune capăt acestuia pentru un motiv legitim și prin intermediul unui preaviz, în conformitate cu articolul 47 litera (c) punctul (i) din RAA. În orice caz, reglementarea internă are o forță obligatorie inferioară celei a RAA și nu poate împiedica articolul 8 primul paragraf din RAA să producă efecte.
57 Parlamentul European susține, de asemenea fără succes, că articolul 8 primul paragraf din RAA nu se opune încheierii unui contract de muncă pe perioadă determinată a cărui încetare să aibă loc la o dată imprecisă. Acest argument, în teorie, exact, dacă încetarea corespunde producerii unui eveniment determinat (a se vedea punctul 56 de mai sus), este, în speță, inoperant, întrucât contractul inițial și actele sale adiționale menționau termene de încetare precise. Este de asemenea inoperantă afirmația Parlamentului European potrivit căreia ar fi putut să nu prelungească contractul inițial prin actul adițional din 26 martie 2008 sau ar fi putut să îl prelungească numai pe o perioadă mai scurtă decât perioada de un an acordată persoanei interesate. Astfel, este vorba despre pure ipoteze, care nu corespund situației de fapt. În plus, o a doua prelungire, chiar și pentru o perioadă mai scurtă de un an, ar fi constituit, în orice caz, o prelungire prevăzută la articolul 8 primul paragraf menționat mai sus.
58 În sfârșit, Parlamentul European nu poate invoca situația excepțională în care pretinde că s‑a aflat, dat fiind postul vacant de medic în cadrul cabinetului medical din Luxemburg și imposibilitatea de a‑l ocupa în termen scurt. Astfel, s‑a arătat mai sus că articolul 7 alineatul (4) din reglementarea internă nu se opunea încheierii unui contract pe perioadă nedeterminată, căruia îi putea pune capăt în orice moment pentru un motiv legitim și cu respectarea termenului de preaviz prevăzut la articolul 47 litera (c) punctul (i) din RAA.
59 Reiese din toate cele de mai sus că reclamanta îndeplinea condițiile de aplicare a articolului 8 primul paragraf din RAA.
60 Or, în temeiul acestei dispoziții, „orice prelungire ulterioară” care urmează unei prime prelungiri pentru o perioadă determinată a unui contract de agent temporar, în sensul articolului 2 litera (a), pe perioadă determinată „se face pe perioadă nedeterminată” și, prin urmare, trebuie considerat că această recalificare operează de plin drept.
61 Rezultă că revine Tribunalului obligația de a constata că actul adițional din 26 martie 2008 a fost recalificat de drept contract pe perioadă nedeterminată doar prin voința legiuitorului și că expirarea termenului stabilit în acest act adițional nu putea conduce la încetarea contractului reclamantei.
62 În consecință, decizia atacată, prin care secretarul general al Parlamentului European a apreciat că nu există nicio soluție acceptabilă din punct de vedere juridic care să permită reclamantei să își continue activitatea la cabinetul medical din Luxemburg și prin care a „confirmat” acesteia că contractul său ar urma să înceteze la 31 martie 2009, a modificat în mod distinct situația juridică a persoanei interesate, astfel cum decurgea din articolul 8 din RAA. Astfel, această decizie constituie un act care lezează, iar nu o decizie pur confirmativă.
63 Întrucât reclamanta a introdus o reclamație împotriva deciziei atacate în termenul de trei luni de la notificarea sa și a introdus prezenta acțiune în termenul de trei luni de la notificarea deciziei de respingere a acestei reclamații, concluziile prin care se solicită anularea deciziei amintite sunt, așadar, admisibile.
64 În ceea ce privește fondul, de la punctele 51-62 din prezenta hotărâre rezultă că, prin pretinsa confirmare a încetării contractului reclamantei, decizia atacată a fost adoptată din perspectiva unui raport de muncă pe perioadă determinată și că aceasta încalcă astfel articolul 8 primul paragraf din RAA. În ședință, Parlamentul European a admis de altfel că soluția care consta în continuarea raportului de muncă al reclamantei prin mai multe contracte pe perioadă determinată nu era „cea mai fericită”.
65 Rezultă că acțiunea este întemeiată și că decizia atacată trebuie anulată cu privire la motivul întemeiat pe încălcarea articolului 8 primul paragraf din RAA, fără a fi nevoie să se examineze nici celelalte motive ale cererii, nici aspectul dacă această decizie constituia în realitate un act de reziliere a unui contract devenit pe perioadă nedeterminată și nici aspectul dacă erau îndeplinite condițiile pentru o astfel de reziliere, reclamanta neformulând, de altfel, un motiv în acest sens.
Cu privire la al cincilea capăt de cerere, prin care se solicită repararea prejudiciului suferit de reclamantă
66 Reclamanta solicită repararea prejudiciului pe care l‑ar fi suferit ca urmare a conduitei Parlamentului European. Acesta din urmă obiectează că reclamanta nu precizează în ce ar consta comportamentul său culpabil. Parlamentul European adaugă că, deși conduita vizată nu decurge din decizia atacată, reclamanta ar fi trebuit să inițieze procedura precontencioasă printr‑o cerere introdusă în temeiul articolului 90 alineatul (1) din statut.
67 Cu toate acestea, din cerere rezultă că reclamanta face o distincție între cererea sa de reparare a prejudiciului în temeiul celui de al cincilea capăt de cerere și cererile sale de daune interese în temeiul capetelor de cerere al șaselea, al șaptelea și al optulea. În plus, reclamanta a confirmat în cadrul ședinței că nu solicită, în cel de al optulea capăt de cerere, acordarea de daune interese, ci acordarea „laturii financiare” care constituie „consecința logică” a anulării deciziei atacate.
68 În această privință, trebuie amintit că o cerere care are ca obiect plata de către o instituție în favoarea unuia dintre agenții săi a unei sume la obținerea căreia acesta din urmă consideră că este îndreptățit în temeiul RAA intră în sfera „litigii[lor] de natură financiară”, în sensul articolului 91 alineatului (1) din statut, distingându‑se totodată de acțiunile în răspundere îndreptate de agenți împotriva instituției de care aparțin și prin care se solicită obținerea de daune interese. În temeiul articolului 91 alineatul (1) din statut, Tribunalul are, în aceste litigii, o competență de fond care învestește instanța cu sarcina de a oferi o soluție completă și de a se pronunța astfel asupra tuturor drepturilor și obligațiilor agentului, sub rezerva posibilității de punere în sarcina instituției respective, sub controlul instanței, a executării unei părți a hotărârii în condițiile stabilite de instanță (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 18 decembrie 2007, Weißenfels/Parlamentul European, C‑135/06 P, punctele 65, 67 și 68, Hotărârea Tribunalului din 2 iulie 2009, Giannini/Comisia, F‑49/08, punctele 39-42).
69 În aceste condiții, trebuie să se amintească de asemenea că anularea unui act de către instanță are drept efect eliminarea retroactivă a acestui act din ordinea juridică și că, în cazul în care actul anulat a fost deja executat, anularea efectelor acestuia impune restabilirea situației juridice în care se afla reclamantul anterior adoptării acestuia (Hotărârea Tribunalului din 26 octombrie 2006, Landgren/ETF, F‑1/05, punctul 92).
70 În speță, se impune să se constate că, în urma actului adițional din 26 martie 2008, reclamanta a devenit angajată în temeiul unui contract pe perioadă nedeterminată exclusiv prin efectul articolului 8 primul paragraf din RAA și că, în lipsa unui preaviz în conformitate cu articolul 47 litera (c) punctul (i) din RAA, contractul său nu a încetat la 31 martie 2009.
71 În aceste condiții, se impune obligarea Parlamentului European la plata către reclamantă a diferenței dintre, pe de o parte, cuantumul remunerației pe care ar fi primit‑o dacă ar fi continuat să își exercite atribuțiile în cadrul acestuia și, pe de altă parte, cuantumul remunerației, al onorariilor, al indemnizației de șomaj sau al oricărei alte indemnizații compensatorii primite efectiv de reclamantă începând cu data de 1 aprilie 2009 în locul remunerației pe care o primea de la Parlamentul European.
Cu privire la capetele de cerere al șaselea, al șaptelea și al optulea, prin care se solicită acordarea de daune interese
72 Prin capetele de cerere al șaselea, al șaptelea și al optulea, reclamanta solicită Tribunalului obligarea Parlamentul European la plata de daune interese ca urmare a comportamentului său culpabil, în special pentru rezilierea abuzivă a contractului ei.
73 Întrucât aceste concluzii sunt formulate totuși cu titlu subsidiar față de obligarea Parlamentului European la plata remunerației datorate reclamantei de la încetarea atribuțiilor sale și întrucât Tribunalul admite cererea respectivă, nu este necesară pronunțarea cu privire la capetele de cerere menționate.
Cu privire la cheltuielile de judecată
74 Potrivit articolului 87 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, sub rezerva altor prevederi din capitolul VIII din titlul II din respectivul regulament, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. În temeiul alineatului (2) al aceluiași articol, Tribunalul poate, în măsura impusă de echitate, să decidă ca o parte care cade în pretenții să fie obligată numai la plata parțială a cheltuielilor de judecată sau chiar să nu fie obligată la plata acestora.
75 Rezultă din motivele enunțate în prezenta hotărâre că reclamanta obține câștig de cauză cu privire la concluziile sale cu titlu principal, respectiv anularea deciziei atacate și obligarea Parlamentului European la plata salariilor restante. În plus, reclamanta a solicitat în mod expres în concluziile sale ca Parlamentul European să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât împrejurările speței nu justifică aplicarea dispozițiilor articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, este necesar, prin urmare, ca Parlamentul European să fie obligat să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă în cadrul prezentei acțiuni.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL FUNCȚIEI PUBLICE (Camera a treia)
declară și hotărăște:
1) Anulează decizia cuprinsă în scrisoarea din 12 februarie 2009, prin care secretarul general al Parlamentului European a informat‑o pe doamna Scheefer, pe de o parte, că nu s‑a găsit nicio soluție acceptabilă din punct de vedere juridic care să îi permită să își continue activitatea în cadrul cabinetului medical din Luxemburg (Luxemburg) și, pe de altă parte, că contractul său de agent temporar urma să își înceteze efectele la 31 martie 2009.
2) Obligă Parlamentul European să plătească doamnei Scheefer diferența dintre, pe de o parte, cuantumul remunerației pe care ar fi putut să o primească dacă ar fi continuat să își exercite atribuțiile în cadrul acestuia și, pe de altă parte, cuantumul remunerației, al onorariilor, al indemnizației de șomaj sau al oricărei alte indemnizații compensatorii primite efectiv de reclamantă începând cu data de 1 aprilie 2009 în locul remunerației pe care o primea în calitate de agent temporar.
3) Respinge în rest acțiunea.
4) Parlamentul European suportă, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, cheltuielile de judecată efectuate de doamna Scheefer.
Mahoney | Kreppel | Van Raepenbusch |
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 13 aprilie 2011.