HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)
27 aprilie 2017(1)
„Recurs – Concurență – Înțelegeri – Piața europeană a bananelor în Grecia, în Italia și în Portugalia – Coordonare în stabilirea prețurilor – Admisibilitatea probelor transmise de autoritățile fiscale naționale – Dreptul la apărare – Calculul cuantumului amenzii – Întinderea controlului jurisdicțional – Calificarea drept «acord având ca obiect restrângerea concurenței»”
În cauza C‑469/15 P,
având ca obiect un recurs formulat în temeiul articolului 56 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, introdus la 4 septembrie 2015,
FSL Holdings NV, cu sediul în Anvers (Belgia),
Firma Léon Van Parys NV, cu sediul în Anvers,
Pacific Fruit Company Italy SpA, cu sediul în Roma (Italia),
reprezentate de P. Vlaemminck și de B. Van Vooren, advocaaten, de C. Verdonck, avocate, de J. Auwerx, advocaat, și de B. Gielen, avocate,
recurente,
cealaltă parte din procedură fiind:
Comisia Europeană, reprezentată de A. Biolan, de M. Kellerbauer și de P. Rossi, în calitate de agenți,
pârâtă în primă instanță,
CURTEA (Camera întâi),
compusă din doamna R. Silva de Lapuerta, președinte de cameră, domnii E. Regan, J.‑C. Bonichot (raportor), C. G. Fernlund și S. Rodin, judecători,
avocat general: doamna J. Kokott,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 17 noiembrie 2016,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Prin recursul formulat, FSL Holdings NV, Firma Léon Van Parys NV și Pacific Fruit Company Italy SpA solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 16 iunie 2015, FSL și alții/Comisia (T‑655/11, denumită în continuare „hotărârea atacată”, EU:T:2015:383), prin care acesta a anulat numai în parte Decizia C(2011) 7273 final a Comisiei din 12 octombrie 2011 privind o procedură inițiată în temeiul articolului [101 TFUE] [cazul COMP/39482 – Fructe exotice (banane)] (denumită în continuare „decizia în litigiu”).
Cadrul juridic
2 Articolul 12 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101] și [102 TFUE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167) prevede:
„(1) În scopul aplicării articolelor [101] și [102 TFUE], Comisia și autoritățile de concurență ale statelor membre pot să facă schimb sau să utilizeze ca mijloc de probă orice element de fapt sau de drept, inclusiv informații confidențiale.
(2) Informațiile schimbate nu pot fi utilizate ca mijloc de probă decât pentru aplicarea articolului [101] sau [102 TFUE] și în scopul pentru care au fost colectate de către autoritatea care le transmite. Totuși, atunci când legislația națională de concurență se aplică în aceeași cauză și în paralel cu dreptul comunitar al concurenței, iar rezultatul nu este diferit, informațiile schimbate în temeiul prezentului articol pot fi folosite și pentru aplicarea dreptului național al concurenței.
[…]”
3 Articolul 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003 prevede:
„La stabilirea valorii amenzii, se iau în considerare atât gravitatea, cât și durata încălcării.”
4 Articolul 31 din Regulamentul nr. 1/2003 prevede:
„Curtea de Justiție are plenitudine de competență cu privire la acțiunile introduse împotriva deciziilor prin care Comisia stabilește o amendă sau o penalitate cu titlu cominatoriu. Curtea de Justiție poate elimina, reduce sau majora amenda sau penalitatea cu titlu cominatoriu aplicată.”
5 Comunicarea Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri (JO 2002, C 45, p. 3, denumită în continuare „Comunicarea din 2002 privind cooperarea”) definește condițiile în care întreprinderile care cooperează cu Comisia în cursul unei investigații efectuate de aceasta cu privire la o înțelegere vor putea fi scutite de amendă sau vor putea beneficia de o reducere a amenzii pe care ar fi trebuit să o plătească în lipsa unei astfel de cooperări. Punctul 11 litera (a) din comunicarea respectivă precizează în această privință că întreprinderea trebuie să coopereze cu Comisia pe deplin, permanent și cu rapiditate în cursul întregii proceduri administrative și să îi furnizeze toate elementele de probă referitoare la presupusa încălcare care i‑ar parveni sau la care are acces.
Istoricul litigiului
6 Recurentele, FSL Holdings și Firma Léon Van Parys, două societăți pe acțiuni de drept belgian, și Pacific Fruit Company Italy, o societate pe acțiuni de drept italian, importă, comercializează și vând în Europa banane marca Bonita.
7 La 8 aprilie 2005, Chiquita Brands International Inc. (denumită în continuare „Chiquita”) a depus o cerere de imunitate la amenzi în temeiul Comunicării din 2002 privind cooperarea pentru activitatea de distribuire și de comercializare a bananelor, precum și a altor fructe proaspete importate în Europa. Această cerere a fost înregistrată cu numărul de caz COMP/39188 – Banane (denumit în continuare „cazul Europa de Nord”). Imunitatea i‑a fost acordată la 3 mai 2005.
8 La 26 iulie 2007, Comisia a primit de la Guardia di Finanzia (poliția vamală și financiară, Italia) documente obținute cu ocazia unei inspecții efectuate la domiciliul și la biroul unui salariat al Pacific Fruit Company Italy în cadrul unei anchete fiscale naționale.
9 La 26 noiembrie 2007, Comisia a informat Chiquita că agenții săi urmau să efectueze o inspecție în incintele acestei întreprinderi la 28 noiembrie 2007. Cu această ocazie, Chiquita a fost informată că urma să fie efectuată o nouă investigație privind unele practici în Grecia, în Italia și în Portugalia (denumită în continuare „cazul Europa de Sud”). I s‑a amintit că obținuse imunitatea condiționată la amenzi pentru Uniunea Europeană în ansamblul său și că, în consecință, avea obligația să coopereze.
10 În perioada 28-30 noiembrie 2007, Comisia a efectuat inspecții în incintele unor importatori de banane în Spania și în Italia. În cursul unor inspecții efectuate la Roma (Italia) la Pacific Fruit Company Italy, Comisia a obținut două pagini de note care îi fuseseră transmise deja de poliția vamală și financiară.
11 Chiquita a fost invitată să identifice părțile din declarațiile sale verbale în cazul Europa de Nord care aveau, în opinia sa, și o legătură cu cazul Europa de Sud.
12 La 15 octombrie 2008, Comisia a adoptat Decizia C(2008) 5955 final privind o procedură de aplicare a articolului [101 TFUE] (cazul COMP/39188 – Banane) prin care a constatat că mai mulți importatori mari de banane în Europa de Nord, printre care și Chiquita, au încălcat articolul 81 CE participând la o practică concertată prin care coordonau prețurile de referință ale bananelor pe care le stabileau în fiecare săptămână pentru mai multe state membre între anul 2000 și anul 2002. FSL Holdings și Firma Léon Van Parys nu au fost destinatare ale acestei decizii.
13 La 10 decembrie 2009, Comisia a adoptat o comunicare privind obiecțiunile în cazul Europa de Sud, printre altele împotriva Chiquita și a recurentelor. După ce au avut acces la dosar, toți destinatarii acestei comunicări au prezentat Comisiei observațiile lor și au asistat la o audiere care a avut loc la 18 iunie 2010.
14 La 12 octombrie 2011, Comisia a adoptat decizia în litigiu prin care a constatat că Chiquita și recurentele au încălcat articolul 101 TFUE, întrucât au participat la o înțelegere în domeniul importului, al comercializării și al vânzării de banane în Grecia, în Italia și în Portugalia, în perioada cuprinsă între 28 iulie 2004 și 8 aprilie 2005, în cursul căreia întreprinderile respective și‑au coordonat strategia de prețuri în aceste trei state membre, și le‑a aplicat amenzi pentru stabilirea cărora a aplicat Orientările privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003 (JO 2006, C 210, p. 2, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 264, denumite în continuare „Orientările din 2006”) și Comunicarea privind cooperarea din 2002.
15 Comisia a stabilit mai întâi cuantumul de bază al amenzii care urma să fie aplicată:
– 47 922 000 de euro pentru Chiquita și
– 11 149 000 de euro pentru recurente.
16 În continuare, Comisia a constatat că nu toate împrejurările particulare ale cazului Europa de Nord, în temeiul cărora a redus cuantumul de bază al amenzii cu 60 % pentru a ține seama de regimul de reglementare special al sectorului bananelor și de faptul că, în acest prim caz, coordonarea privea prețurile de referință, erau întrunite în cazul Europa de Sud.
17 În sfârșit, Comisia a decis să aplice o reducere de 20 % din cuantumul de bază pentru toate întreprinderile în cauză.
18 După această ajustare, cuantumurile de bază ale amenzilor care urmau să fie aplicate s‑au prezentat după cum urmează:
– 38 337 600 de euro pentru Chiquita și
– 8 919 200 de euro pentru recurente.
19 Chiquita a beneficiat însă de imunitate la amenzi în temeiul Comunicării din 2002 privind cooperarea. Întrucât pentru recurente nu a avut loc nicio altă ajustare, acestea au fost obligate în solidar la plata unui cuantum final rotunjit de 8 919 000 de euro.
Acțiunea în fața Tribunalului și hotărârea atacată
20 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 22 decembrie 2011, recurentele au solicitat anularea deciziei în litigiu.
21 Prin hotărârea atacată, Tribunalul a admis numai în parte concluziile respective.
22 După ce a constatat că încălcarea a fost întreruptă între 12 august 2004 și 19 ianuarie 2005, Tribunalul a anulat articolul 1 din decizia în litigiu pentru această perioadă a încălcării și în măsura în care privea FSL Holdings, Firma Léon Van Parys și Pacific Fruit Company Italy și a redus amenda stabilită la articolul 2 din decizia în litigiu de la 8 919 000 de euro la 6 689 000 de euro.
Concluziile părților
23 Prin recursul formulat, recurentele solicită Curții:
– cu titlu principal, anularea hotărârii atacate, precum și a deciziei în litigiu;
– cu titlu subsidiar, anularea hotărârii atacate, întrucât Tribunalul nu a efectuat un control jurisdicțional complet al amenzii care le‑a fost aplicată și nu a redus considerabil cuantumul acesteia;
– cu titlu foarte subsidiar, anularea hotărârii atacate, întrucât Tribunalul nu a demonstrat că încălcarea avea ca obiect sau ca efect restrângerea concurenței, și trimiterea cauzei la Tribunal spre rejudecare, cu excepția cazului în care Curtea se consideră suficient de lămurită pentru a anula decizia în litigiu, și
– în orice caz, obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de acestea în fața Curții și în fața Tribunalului.
24 Comisia solicită Curții respingerea recursului și obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.
Cu privire la recurs
25 În susținerea recursului formulat, recurentele invocă patru motive.
Cu privire la primul motiv
Argumentația părților
26 Primul motiv este întemeiat pe încălcarea normelor fundamentale de procedură și a dreptului la apărare, întrucât Tribunalul nu ar fi constatat nelegalitatea utilizării elementelor de probă transmise Comisiei de poliția vamală și financiară.
27 Recurentele susțin în această privință că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept, limitându‑se să amintească, la punctul 80 din hotărârea atacată, că legalitatea transmiterii elementelor respective către Comisie ținea numai de sistemul juridic italian, deși această transmitere trebuie să respecte și dreptul Uniunii.
28 Recurentele susțin că, în special, Comisia trebuie să evite ca dreptul la apărare să fie compromis în mod iremediabil printr‑o asemenea transmitere, ceea ce presupune ca aceasta să examineze dacă documentele transmise sunt utilizate numai pentru scopul pentru care au fost colectate de autoritatea națională, astfel cum prevede articolul 12 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 în cadrul schimburilor între autoritățile de concurență.
29 Recurentele arată de asemenea că Comisia a încălcat dreptul la apărare, întrucât le‑a informat cu privire la transmiterea documentelor în discuție de către autoritatea națională abia după aproape doi ani de la data la care a avut loc.
30 Recurentele susțin că Tribunalul a denaturat elementele de probă, întrucât a considerat, la punctele 67 și 68 din hotărârea atacată, că aspectul dacă cele două pagini de note fuseseră transmise nelegal de autoritățile italiene nu afecta legalitatea utilizării lor, din moment ce aceste documente au fost găsite de asemenea de Comisie în cadrul inspecției sale în cursul lunii iulie 2007. Astfel, recurentele subliniază că, contrar celor precizate la punctul 68 din hotărârea atacată, ele au contestat legalitatea inspecțiilor efectuate de Comisie. Acestea fac referire de asemenea la Hotărârea din 18 iunie 2015, Deutsche Bahn și alții/Comisia (C‑583/13 P, EU:C:2015:404), pentru a susține că, ținând seama de nelegalitatea transmiterii unor documente pe baza cărora Comisia a efectuat o inspecție, documentele găsite în cadrul acesteia nu puteau fi utilizate în mod valabil ca probe.
31 Comisia consideră că primul motiv trebuie înlăturat ca nefondat.
Aprecierea Curții
32 În ceea ce privește primul aspect al argumentației dezvoltate în susținerea primului motiv, Tribunalul a amintit în mod întemeiat, la punctele 45 și 80 din hotărârea atacată, că, pe de o parte, legalitatea transmiterii la Comisie de către un procuror sau de către autoritățile competente în materia concurenței a unor informații obținute în cursul aplicării dreptului penal național este o problemă care ține de dreptul național și, pe de altă parte, că instanța Uniunii nu este competentă să controleze legalitatea, prin raportare la dreptul național, a unui act adoptat de o autoritate națională (Hotărârea din 25 ianuarie 2007, Dalmine/Comisia, C‑407/04 P, EU:C:2007:53, punctul 62).
33 Făcând abstracție de aspectul dacă Tribunalul putea să se limiteze, pentru a recunoaște posibilitatea Comisiei de a admite documentele în discuție, să constate, la punctul 80 din hotărârea atacată, că transmiterea lor nu fusese declarată nelegală de o instanță națională, trebuie să se sublinieze că Tribunalul nu numai că a examinat, la punctele 82-89 din hotărârea respectivă, condițiile în care această transmitere a fost efectuată, dar a și înlăturat în mod întemeiat ca nefondat, la punctele 71-79 din hotărârea menționată, argumentul reclamantelor potrivit căruia, ținând seama de cele prevăzute la articolul 12 din Regulamentul nr. 1/2003 pentru schimbul de informații între autoritățile de concurență, documentele transmise de poliția vamală și financiară Comisiei puteau fi utilizate ca mijloc de probă de aceasta numai în scopul în care au fost colectate de autoritatea națională respectivă.
34 Astfel cum a arătat avocatul general la punctul 45 din concluzii, articolul 12 din Regulamentul nr. 1/2003 urmărește obiectivul special de a simplifica și de a promova colaborarea autorităților în cadrul Rețelei europene de concurență, prin facilitarea schimbului de informații. În acest sens prevede la alineatul (1) că, în scopul aplicării articolelor 101 și 102 TFUE, Comisia și autoritățile de concurență ale statelor membre pot să facă schimb sau să utilizeze ca mijloc de probă orice element de fapt sau de drept, inclusiv informații confidențiale, precizând în același timp la alineatul (2) condițiile în care pot fi utilizate informațiile respective.
35 Prin urmare, nu se poate deduce din aceste dispoziții că ele ar constitui expresia unei reguli mai generale care ar interzice Comisiei să utilizeze informațiile transmise de autoritățile naționale, altele decât autoritățile de concurență ale statelor membre, pentru simplul motiv că aceste informații fuseseră obținute în alte scopuri.
36 Trebuie subliniat de asemenea, astfel cum a arătat Tribunalul la punctul 79 din hotărârea atacată, că o asemenea regulă ar împiedica în mod excesiv rolul Comisiei în misiunea sa de supraveghere a bunei aplicări a dreptului concurenței al Uniunii.
37 În consecință, Tribunalul a răspuns în mod corect la criticile recurentelor referitoare la legalitatea utilizării documentelor transmise de poliția vamală și financiară.
38 În ceea ce privește argumentul recurentelor potrivit căruia o utilizare a acestor documente în alte scopuri decât cele pentru care au fost colectate ar putea să compromită iremediabil dreptul la apărare, trebuie amintit că principiul care prevalează în dreptul Uniunii este cel al liberei administrări a probelor și singurul criteriu pertinent pentru a aprecia probele administrate rezidă în credibilitatea acestora (a se vedea Hotărârea din 25 ianuarie 2007, Dalmine/Comisia, C‑407/04 P, EU:C:2007:53, punctul 63).
39 În continuare, recurentele reproșează Tribunalului că nu a constatat încălcarea dreptului la apărare de către Comisie, pentru motivul că aceasta a așteptat aproape doi ani înainte de a le informa că se afla în posesia acestor documente.
40 În această privință, trebuie amintit că respectarea dreptului la apărare impune ca, în cursul procedurii administrative, întreprinderii în cauză să i se fi oferit posibilitatea să își prezinte în mod util punctul de vedere asupra caracterului veridic și pertinent al faptelor și circumstanțelor invocate, precum și asupra înscrisurilor reținute de Comisie în susținerea afirmației sale privind existența unei încălcări (a se vedea Hotărârea din 25 ianuarie 2007, Dalmine/Comisia, C‑407/04 P, EU:C:2007:53, punctul 44 și jurisprudența citată).
41 În cadrul unei proceduri de aplicare a articolului 101 TFUE, trebuie, prin urmare, să se distingă două etape, și anume cea anterioară comunicării privind obiecțiunile și cea ulterioară acesteia (a se vedea printre altele Hotărârea din 3 septembrie 2009, Prym și Prym Consumer/Comisia, C‑534/07 P, EU:C:2009:505, punctul 27).
42 Curtea a considerat astfel că nu îi revenea Comisiei obligația de a informa întreprinderea vizată despre deținerea unor elemente de probă înainte de trimiterea comunicării privind obiecțiunile, întrucât tocmai trimiterea comunicării privind obiecțiunile, pe de o parte, și accesul la dosar, care permite destinatarului acestei comunicări să ia cunoștință de elementele de probă care figurează în dosarul Comisiei, pe de altă parte, asigură respectarea dreptului la apărare și întrucât întreprinderea în cauză poate să valorifice pe deplin dreptul la apărare după trimiterea comunicării menționate (a se vedea în special Hotărârea din 25 ianuarie 2007, Dalmine/Comisia, C‑407/04 P, EU:C:2007:53, punctele 58 și 59).
43 Totuși, Curtea a precizat de asemenea că Comisia trebuie să asigure ca dreptul la apărare să nu fie compromis în faza procedurii de investigare care precedă comunicarea privind obiecțiunile (a se vedea în special Hotărârea din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia, C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, EU:C:2004:6, punctul 63).
44 Pentru a respinge argumentul întemeiat pe faptul că Comisia a fost în posesia anumitor documente cu mult timp înainte de comunicarea privind obiecțiunile, Tribunalul a arătat, la punctul 98 din hotărârea atacată, că Comisia a precizat în mod explicit în această comunicare faptul că se întemeia pe documentele transmise de autoritățile italiene și că Comisia a transmis recurentelor documentele respective cu câteva luni înainte de comunicarea menționată.
45 În plus, Tribunalul a considerat, la punctul 99 din hotărârea atacată, că recurentele nu au arătat motivele pentru care faptul că nu au avut cunoștință de documentele respective în etapa de investigare a putut avea vreun efect asupra posibilităților ulterioare de apărare ale acestora, în etapa care a urmat comunicării privind obiecțiunile (a se vedea prin analogie Hotărârea din 25 ianuarie 2007, Dalmine/Comisia, C‑407/04 P, EU:C:2007:53, punctul 61).
46 Procedând astfel, Tribunalul a respins în mod întemeiat această parte a argumentației recurentelor.
47 În sfârșit, în ceea ce privește pretinsa denaturare a elementelor de probă de către Tribunal, trebuie amintit că o asemenea denaturare are loc atunci când, fără a recurge la noi elemente de probă, aprecierea elementelor existente apare ca fiind vădit greșită (a se vedea în special Hotărârea din 17 iunie 2010, Lafarge/Comisia, C‑413/08 P, EU:C:2010:346, punctul 17).
48 Astfel cum a subliniat avocatul general la punctul 65 din concluzii, în plus, recurentul trebuie să indice cu precizie probele care au fost denaturate și să menționeze erorile de apreciere care ar fi fost săvârșite (a se vedea în special Hotărârea din 17 iunie 2010, Lafarge/Comisia, C‑413/08 P, EU:C:2010:346, punctul 16).
49 Totuși, recurentele nu contestă analiza documentelor în discuție de către Tribunal, ci admisibilitatea acestora, în cazul în care transmiterea lor de către poliția vamală și financiară ar fi considerată nelegală, aspect care, în orice caz, nu a fost demonstrat.
50 Având în vedere toate considerațiile de mai sus, primul motiv trebuie înlăturat în ansamblul său.
Cu privire la al doilea motiv
Argumentația părților
51 Prin intermediul celui de al doilea motiv, recurentele susțin că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept, întrucât nu a constatat încălcarea de către Comisie a Comunicării din 2002 privind cooperarea, în măsura în care a acordat imunitate întreprinderii Chiquita, și întrucât nu a considerat, în consecință, că informațiile transmise Comisiei de această întreprindere, în cadrul procedurii care a condus la acordarea imunității respective, trebuiau să fie retrase din dosar.
52 Recurentele susțin că, în ceea ce privește cazul Europa de Sud, întreprinderea menționată nu a făcut dovada unei colaborări depline, permanente și rapide, în cursul întregii proceduri, astfel cum impune punctul 11 litera (a) din această comunicare.
53 În plus, unele informații obținute de Comisie ar fi confidențiale și, prin urmare, nu ar fi putut fi utilizate ca elemente de probă din moment ce recurentele nu au avut acces la ele.
54 Recurentele subliniază că al doilea motiv invocat se referă la o problemă de drept privind respectarea de către Comisie a propriilor norme și că nu este vorba despre un motiv nou având în vedere, în special, punctul 42 din cererea introductivă și punctul 21 din memoriul în replică.
55 Comisia susține că acest motiv, inadmisibil întrucât se referă la aprecierea situației de fapt a cărei denaturare nu a fost invocată în recurs, are în plus un caracter nou și apare ca fiind în orice caz inoperant, deoarece, chiar dacă nu ar fi trebuit acordată imunitate pentru Chiquita, informațiile pe care aceasta le‑a furnizat nu ar trebui să fie retrase din dosar.
56 Cu titlu subsidiar, Comisia susține că cererea de imunitate a Chiquita nu se limita la cazul Europa de Nord, ci acoperea faptele intervenite în Spațiul Economic European. Aceasta consideră că întreprinderea respectivă a furnizat, în timp util, elemente de probă referitoare și la comportamentul nelegal în cazul Europa de Sud.
57 Comisia adaugă că argumentul potrivit căruia nu putea să facă referire la informații confidențiale pentru a dovedi existența unei înțelegeri este nu numai inadmisibil, întrucât nu are legătură cu al doilea motiv, ci și în orice caz nefondat, din moment ce recurentele au avut acces la informațiile în discuție în cursul procedurii, în localurile Comisiei.
Aprecierea Curții
58 Indiferent de aspectul dacă al doilea motiv trebuie considerat ca fiind nou sau dacă nerespectarea punctului 11 litera (a) din Comunicarea privind cooperarea din 2002 ar putea afecta legalitatea utilizării de către Comisie a informațiilor furnizate de Chiquita în acest cadru, aspectul dacă o întreprindere a cooperat deplin, permanent și rapid, în sensul acestui punct, constituie, în orice caz, o problemă de fapt a cărei apreciere de către Tribunal nu este supusă controlului Curții în cadrul unui recurs, cu excepția cazului în care constatările Tribunalului sunt afectate de o eroare materială sau de o denaturare care să reiasă în mod vădit din înscrisurile din dosar, ceea ce nu s‑a invocat în speță.
59 În ceea ce privește argumentul recurentelor potrivit căruia Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept întrucât nu a constatat că unele dintre declarațiile furnizate de Chiquita în acest cadru nu puteau fi utilizate de Comisie din cauza caracterului lor confidențial, este vorba în realitate despre un motiv nou, în plus insuficient dezvoltat.
60 În consecință, este necesar să se respingă al doilea motiv ca inadmisibil.
Cu privire la al treilea motiv
Argumentația părților
61 Prin intermediul celui de al treilea motiv, invocat cu titlu subsidiar, recurentele susțin că Tribunalul a încălcat principiul protecției jurisdicționale efective garantat de articolul 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, precum și de articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, întrucât a efectuat numai un control jurisdicțional limitat al amenzii și nu ar fi exercitat competența de fond care îi este atribuită prin articolul 31 din Regulamentul nr. 1/2003. În consecință, Tribunalul ar fi calculat amenda de asemenea în mod eronat.
62 Recurentele adaugă că revine Curții, în cadrul competenței sale de fond, sarcina de a aprecia circumstanțele speței și tipul de încălcare în cauză pentru a stabili cuantumul amenzii și fac trimitere la punctul 80 din Hotărârea din 6 decembrie 2012, Comisia/Verhuizingen Coppens (C‑441/11 P, EU:C:2012:778).
63 Acestea susțin că revine instanței Uniunii sarcina de a efectua controlul legalității pe baza elementelor prezentate de reclamant în susținerea motivelor invocate și subliniază că, în cadrul acestui control, instanța nu se poate întemeia pe puterea de apreciere de care dispune Comisia în materie. Recurentele fac referire în special în această privință la Hotărârea din 8 decembrie 2011, KME Germany și alții/Comisia (C‑389/10 P, EU:C:2011:816, punctul 129).
64 Cu toate acestea, în ceea ce privește aprecierea gravității încălcării, Tribunalul s‑ar fi limitat, la punctul 525 din hotărârea atacată, să citeze Orientările din 2006 pentru a constata că Comisia ar fi aplicat în mod corect o cotă de 15 % pentru a aprecia proporția de vânzări luate în considerare pentru astfel de încălcări.
65 Tribunalul ar fi făcut același lucru pentru a respinge ulterior argumentul lor referitor la necesitatea de a lua în considerare cota de piață cumulată limitată și întinderea geografică restrânsă a încălcării.
66 Recurentele susțin de asemenea că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a afirmat, la punctul 532 din hotărârea atacată, că nu era necesar ca Comisia să țină seama de fapte sau de circumstanțe suplimentare, deși aceasta ar fi trebuit să aprecieze elementele obiective, precum conținutul și durata comportamentelor anticoncurențiale, numărul și intensitatea acestora, întinderea pieței afectate și atingerea adusă ordinii publice economice, importanța relativă și cota de piață a întreprinderilor răspunzătoare, precum și o eventuală încălcare repetată, cu toate că ele ar fi făcut în mod explicit referire la acestea, în conformitate cu Hotărârea din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia (C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, EU:C:2004:6, punctul 91).
67 Recurentele invocă critici similare în ceea ce privește aprecierea circumstanțelor atenuante de către Tribunal, la punctele 544-554 din hotărârea atacată.
68 Recurentele susțin de asemenea că, dacă Tribunalul ar fi examinat în mod corect nivelul amenzii, acesta ar fi trebuit să decidă o reducere identică cu reducerea de 60 % aplicată de Comisie în cazul Europa de Nord, din moment ce sunt prezenți și în speță cei doi factori luați în considerare de Comisie în acest caz, și anume regimul de reglementare specific și existența unei încălcări prin obiect.
69 Ca răspuns la excepția de inadmisibilitate invocată de Comisie, recurentele precizează că au solicitat Tribunalului să își exercite competența de fond.
70 Comisia susține că recurentele nu au solicitat Tribunalului să își exercite competența de fond, astfel încât al treilea motiv trebuie respins ca inadmisibil, și că Tribunalul a examinat în orice caz circumstanțele speciale ale cauzei, în conformitate cu cerințele principiului protecției jurisdicționale.
71 Aspectul dacă Tribunalul ar fi trebuit să reducă amenda cu cel puțin 60 %, la fel cum a decis Comisia în cazul Europa de Nord, pentru motivul că este vorba de asemenea despre o încălcare prin obiect, s‑ar referi în plus la o chestiune de fapt.
Aprecierea Curții
72 Cu titlu introductiv, trebuie să se constate că recurentele au solicitat Tribunalului să își exercite competența de fond prin anularea sau prin reducerea amenzii care le‑a fost aplicată, astfel cum rezultă în special din cuprinsul punctului 142 din cererea introductivă, și că, prin urmare, al treilea motiv nu prezintă un caracter nou.
73 În ceea ce privește controlul jurisdicțional al amenzilor aplicate de Comisie în cazul unei încălcări a dreptului concurenței, trebuie amintit că revine instanței Uniunii sarcina de a exercita controlul legalității pe baza elementelor prezentate de reclamant în susținerea motivelor invocate. În cadrul acestui control, instanța nu se poate întemeia pe marja de apreciere de care dispune Comisia nici în ceea ce privește alegerea elementelor luate în considerare în aplicarea criteriilor prevăzute în liniile directoare, nici în ceea ce privește aprecierea acestor elemente, pentru a renunța la exercitarea unui control aprofundat atât în drept, cât și în fapt (a se vedea în special Hotărârea din 8 decembrie 2011, Chalkor/Comisia, C‑386/10 P, EU:C:2011:815, punctul 62).
74 Controlul legalității este completat de competența de fond recunoscută instanței Uniunii prin articolul 31 din Regulamentul nr. 1/2003, conform articolului 261 TFUE. Această competență autorizează instanța, dincolo de simplul control al legalității sancțiunii, să substituie aprecierea Comisiei cu propria apreciere și, în consecință, să anuleze, să reducă sau să majoreze amenda sau penalitatea cu titlu cominatoriu aplicată (a se vedea în special Hotărârea din 8 decembrie 2011, Chalkor/Comisia, C‑386/10 P, EU:C:2011:815, punctul 63).
75 Pentru a respecta cerințele principiului protecției jurisdicționale efective și ținând seama de faptul că articolul 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003 prevede că cuantumul amenzii trebuie să fie stabilit în funcție de gravitatea și de durata încălcării, Tribunalul este obligat, în exercitarea competențelor prevăzute la articolele 261 și 263 TFUE, să examineze orice critică, de drept sau de fapt, prin care se urmărește să se demonstreze că cuantumul amenzii nu este adecvat în raport cu gravitatea și cu durata încălcării (a se vedea în special Hotărârea din 9 iunie 2016, Repsol Lubricantes y Especialidades și alții/Comisia, C‑617/13 P, EU:C:2016:416, punctul 86).
76 În cadrul unui recurs, rolul Curții este de a verifica dacă Tribunalul a săvârșit erori de drept în modul în care a soluționat acțiunea cu care era sesizat (a se vedea în special Hotărârea din 8 decembrie 2011, Chalkor/Comisia, C‑386/10 P, EU:C:2011:815, punctul 46).
77 Totuși, atunci când se pronunță cu privire la chestiuni de drept în cadrul unui recurs, Curtea nu are sarcina de a substitui, pentru motive de echitate, aprecierea Tribunalului cu propria apreciere atunci când acesta se pronunță, în exercitarea competenței sale de fond, asupra cuantumului amenzilor aplicate unor întreprinderi ca urmare a încălcării de către acestea a dreptului Uniunii (a se vedea în special Hotărârea din 7 septembrie 2016, Pilkington Group și alții/Comisia, C‑101/15 P, EU:C:2016:631, punctul 72).
78 Curtea ar trebui să constate o eroare de drept săvârșită de Tribunal ca urmare a caracterului inadecvat al cuantumului unei amenzi doar în măsura în care aceasta ar aprecia că nivelul sancțiunii este nu doar inadecvat, ci și excesiv, până la a fi disproporționat (a se vedea în special Hotărârea din 7 septembrie 2016, Pilkington Group și alții/Comisia, C‑101/15 P, EU:C:2016:631, punctul 73).
79 În speță, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 85 din concluzii, nu se poate reproșa Tribunalului că a făcut trimitere în acest cadru la Orientările din 2006, din moment ce motivul invocat de recurente în primă instanță era întemeiat, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 501 din hotărârea atacată, pe încălcarea articolului 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003 și a Orientărilor din 2006 ca urmare a aprecierii incorecte, printre altele, a gravității încălcării și a circumstanțelor atenuante.
80 Trebuie amintit de asemenea că exercitarea competenței de fond nu echivalează cu un control din oficiu și că, cu excepția motivelor de ordine publică pe care instanța este ținută să le invoce, sarcina de a invoca motive împotriva deciziei atacate și de a prezenta elemente de probă revine reclamantului (a se vedea în special Hotărârea din 8 decembrie 2011, Chalkor/Comisia, C‑386/10 P, EU:C:2011:815, punctul 64).
81 În ceea ce privește gravitatea încălcării, Tribunalul a considerat în mod întemeiat, la punctul 525 din hotărârea atacată, că Comisia avea dreptul să aplice, pentru restrângerile cele mai grave, precum în speță, o cotă de cel puțin 15 % din valoarea vânzărilor, care reprezintă minimul „limit[ei] superioar[e] a intervalului”, în sensul punctului 23 din Orientările din 2006, pentru acest tip de încălcare (a se vedea în această privință Hotărârea din 11 iulie 2013, Gosselin Group/Comisia, C‑429/11 P, nepublicată, EU:C:2013:463, punctul 124).
82 De asemenea, Tribunalul a apreciat și a răspuns corespunzător cerințelor legale, la punctele 528-533 din hotărârea atacată, la argumentul reclamantelor potrivit căruia Comisia ar fi trebuit să țină seama de caracterul limitat al cotei de piață cumulate și de sfera geografică a încălcării pentru a determina proporția din valoarea vânzărilor reținută. În special acesta a considerat în mod întemeiat, la punctul 530 din hotărârea menționată, că, pentru restrângerile cele mai grave, această cotă ar trebui să fie cel puțin mai mare de 15 %.
83 Deși afirmația Tribunalului, la punctul 532 din hotărârea atacată, potrivit căreia, atunci când Comisia se limitează să aplice o rată egală sau aproape egală cu rata minimă de 15 % din valoarea vânzărilor prevăzută pentru restrângerile cele mai grave, nu este necesar să se țină seama de elemente suplimentare, este a priori eronată, ea nu reflectă totuși exactitatea analizei efectuate de Tribunal în hotărârea respectivă, care a examinat pertinența împrejurărilor invocate de reclamante în cererea introductivă cu privire la analiza gravității încălcării, în special la punctul 533 din hotărârea atacată (a se vedea prin analogie Hotărârea din 11 iulie 2013, Gosselin Group/Comisia, C‑429/11 P, nepublicată, EU:C:2013:463, punctul 129). De asemenea, trebuie subliniat că, din moment ce Tribunalul a statuat în mod întemeiat, în hotărârea atacată, că încălcarea în discuție intra în categoria celor mai grave încălcări, comportamentul individual al întreprinderilor a fost luat în considerare.
84 În plus, trebuie arătat că, contrar celor enunțate la punctul 531 din hotărârea atacată, nu reiese din considerentul (329) al deciziei în litigiu că rata de 15 % din valoarea vânzărilor ar fi fost stabilită de Comisie numai în temeiul naturii încălcării, întrucât considerentul menționat se referă și la celelalte împrejurări ale cazului.
85 În sfârșit, în ceea ce privește aprecierea circumstanțelor atenuante, Tribunalul nu s‑a limitat să amintească, la punctul 549 din hotărârea atacată, existența unei marje de apreciere a Comisiei, ci a apreciat, la punctul 551 din această hotărâre, că inexistența unuia dintre cei doi factori care justifică acordarea unei reduceri în cazul Europa de Nord, și anume coordonarea prețurilor de referință, lipsea efectiv în prezenta cauză, ceea ce justifica diferența de reducere procentuală în aceasta din urmă.
86 Argumentul reclamantelor întemeiat pe aspectul că Tribunalul ar fi trebuit totuși să țină seama de faptul că, în prezenta cauză, la fel ca în cazul Europa de Nord, era vorba despre o încălcare prin obiect, pe lângă problema că repune în discuție aprecierea situației din speță, nu poate fi oricum admis, întrucât aceasta nu poate constitui o circumstanță atenuantă.
87 În plus, Tribunalul a reamintit de asemenea în mod întemeiat, la punctele 552 și 553 din hotărârea atacată, motivele pentru care Comisia nu poate fi ținută de practica sa decizională anterioară, astfel încât simplul fapt că aceasta a acceptat în trecut un anumit procent de reducere pentru un comportament determinat nu implică faptul că este obligată să acorde aceeași reducere proporțională la aprecierea unui comportament similar în cadrul unei proceduri administrative ulterioare.
88 În consecință, rezultă din cele ce precedă că Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare de drept în exercitarea controlului său jurisdicțional.
89 Prin urmare, se impune respingerea celui de al treilea motiv ca nefondat.
Cu privire la al patrulea motiv
Argumentația părților
90 Prin intermediul celui de al patrulea motiv, recurentele invocă încălcarea de către Tribunal a noțiunii de acord având un obiect anticoncurențial ca urmare a faptului că nu a ținut seama de contextul economic și juridic în care se înscria acordul examinat și de încălcarea dreptului la apărare care ar fi rezultat din aceasta.
91 Recurentele reproșează astfel Tribunalului că a statuat, în special la punctul 466 din hotărârea atacată, că în mod întemeiat Comisia a concluzionat că comportamentul părților avea ca obiect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea jocului concurenței în cadrul pieței interne.
92 Acestea susțin că este necesară o analiză a contextului economic și juridic în care se încadrează acordul în discuție pentru a stabili dacă o încălcare are ca obiect restrângerea concurenței (Hotărârea din 14 martie 2013, Allianz Hungária Biztosító și alții, C‑32/11, EU:C:2013:160, punctele 36 și 48, precum și Hotărârea din 26 noiembrie 2015, Maxima Latvija, C‑345/14, EU:C:2015:784, punctul 16).
93 Recurentele adaugă că noțiunea de restrângere a concurenței prin obiect trebuie interpretată în mod restrictiv, că Tribunalul trebuie să justifice motivele pentru care această restrângere are un grad suficient de nocivitate pentru concurență și că se poate referi la comportamente analoge calificate drept încălcare prin obiect într‑o jurisprudență precedentă numai dacă acestea sunt suficient de apropiate de cele examinate (Hotărârea din 11 septembrie 2014, CB/Comisia, C‑67/13 P, EU:C:2014:2204).
94 Recurentele deduc de aici că Tribunalul nu se putea limita să considere, la punctul 468 din hotărârea atacată, că practica în discuție intra sub incidența articolului 101 alineatul (1) litera (a) TFUE, care se referă numai la stabilirea prețului, iar nu la simple comunicări ale unor intenții viitoare cu privire la fluctuațiile de preț.
95 Acestea apreciază că, dacă Tribunalul ar fi luat în considerare natura bunurilor, condițiile de funcționare și structura pieței, acesta ar fi trebuit să concluzioneze în sensul lipsei unui obiect anticoncurențial al acordului în discuție.
96 În această privință, recurentele se referă în special la faptul că, la momentul încălcării, piața europeană a bananelor era supusă unei organizări comune a pieței care ar fi condus la o lipsă de flexibilitate și la un grad ridicat de transparență cu privire la volume și la prețuri care au încurajat în cele din urmă concurenții să dezvolte împreună relații de afaceri. Acestea adaugă că schimbul de informații în discuție a avut loc ocazional și că nu a existat nicio legătură vădită între datele acestor contacte și cele ale stabilirii respective a prețurilor. Recurentele mai susțin că încălcarea implica numai doi concurenți pe piață, că Pacific Fruit Company Italy, ca entitate care nu are nicio influență asupra prețurilor, nu putea să impună prețuri clienților săi și că era vizată numai o parte limitată a pieței europene a bananelor.
97 Acestea apreciază că referirile disparate la contextul cazului în hotărârea atacată, în afara cadrului de calificare a practicilor în discuție drept încălcare prin obiect, nu pot permite să se concluzioneze că acest context a fost luat în considerare pentru calificarea drept încălcare prin obiect.
98 Recurentele precizează de asemenea, în legătură cu încălcarea dreptului la apărare, că constatarea eronată a existenței unui obiect anticoncurențial le‑a privat de o dezbatere aprofundată și în contradictoriu cu privire la efectele comportamentului lor.
99 Comisia susține că al patrulea motiv este inadmisibil din cauza noutății sale, dar și deoarece argumentele referitoare la contextul juridic și economic al încălcării în cauză repun în discuție aprecierea faptelor.
100 În orice caz, Tribunalul ar fi luat în considerare corespunzător cerințelor legale contextul economic și juridic al acordului în cauză și nu ar fi săvârșit o eroare de drept.
Aprecierea Curții
101 În ceea ce privește excepția de inadmisibilitate invocată de Comisie ca urmare a caracterului nou al celui de al patrulea motiv, trebuie să se constate că rezultă din cuprinsul punctului 135 din cererea introductivă adresată Tribunalului că recurentele au contestat calificarea de încălcare prin obiect, „având în vedere în special faptele și împrejurările cazului”, și au susținut doar, în această privință, că acordul în discuție privea numai schimburi de informații vagi și sporadice cu privire la tendințele generale ale pieței.
102 Totuși, fără a fi necesar să se statueze cu privire la admisibilitatea celui de al patrulea motiv, trebuie să se constate că acesta nu este, în orice caz, fondat.
103 Trebuie amintit că noțiunea de restrângere a concurenței „prin obiect” trebuie interpretată în mod restrictiv și că nu poate fi aplicată decât anumitor tipuri de coordonare între întreprinderi care prezintă un grad suficient de nocivitate pentru concurență pentru a se putea aprecia că examinarea efectelor acestora nu este necesară. Astfel, anumite forme de coordonare între întreprinderi pot fi considerate, prin însăși natura lor, ca fiind dăunătoare pentru buna funcționare a concurenței (a se vedea în special Hotărârea din 26 noiembrie 2015, Maxima Latvija, C‑345/14, EU:C:2015:784, punctul 17, și Hotărârea din 20 ianuarie 2016, Toshiba Corporation/Comisia, C‑373/14 P, EU:C:2016:26, punctul 26).
104 Criteriul juridic esențial pentru a determina dacă un acord comportă o restrângere a concurenței „prin obiect” rezidă în constatarea faptului că un astfel de acord prezintă, în sine, un grad suficient de nocivitate pentru concurență pentru a considera că nu este necesară analizarea efectelor acestuia (a se vedea în special Hotărârea din 26 noiembrie 2015, Maxima Latvija, C‑345/14, EU:C:2015:784, punctul 20).
105 În acest cadru, trebuie analizate cuprinsul dispozițiilor acordului în discuție, obiectivele pe care urmărește să le atingă, precum și contextul economic și juridic în care acesta se înscrie (a se vedea în special Hotărârea din 20 ianuarie 2016, Toshiba Corporation/Comisia, C‑373/14 P, EU:C:2016:26, punctul 27).
106 În speță, trebuie arătat că, astfel cum rezultă din hotărârea atacată și în special din cuprinsul punctelor 246, 524 și 550, Comisia a constatat că recurentele au participat la o înțelegere având ca obiect stabilirea prețurilor și că această apreciere a faptelor și a elementelor de probă nu a fost repusă în discuție de Tribunal în hotărârea atacată.
107 În ceea ce privește astfel de acorduri, care constituie încălcări deosebit de grave ale concurenței, analiza contextului economic și juridic în care se încadrează practica poate, în consecință, să se limiteze la ceea ce este strict necesar pentru a concluziona că există o restrângere a concurenței prin obiect (a se vedea prin analogie cu acorduri privind împărțirea piețelor Hotărârea din 20 ianuarie 2016, Toshiba Corporation/Comisia, C‑373/14 P, EU:C:2016:26, punctul 29).
108 Or, Tribunalul a răspuns corect la argumentul invocat de reclamante în această privință în cererea lor introductivă, la punctul 466 din hotărârea atacată, referindu‑se în special la examinarea faptelor analizate în cadrul celui de al treilea motiv.
109 În plus și în orice caz, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 104 din concluzii, argumentele referitoare la contextul economic și juridic al cauzei, invocate de recurente în susținerea celui de al patrulea motiv, nu sunt relevante pentru a examina existența unui obiect anticoncurențial, astfel încât Tribunalul nu poate fi criticat în mod valabil pentru că nu le‑a luat în considerare în hotărârea atacată.
110 Unele dintre acestea încearcă de altfel să demonstreze lipsa unei coordonări în privința prețurilor și să repună în discuție, în realitate, însăși existența acordului. Situația se prezintă astfel în ceea ce privește supunerea pieței europene a bananelor unei organizări comune a piețelor.
111 În consecință, Tribunalul nu a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat, la punctul 473 din hotărârea atacată, că în mod întemeiat Comisia a indicat că încălcarea putea fi calificată drept restrângere a concurenței prin obiect.
112 În plus, Tribunalul nu poate fi criticat în mod valabil că a încălcat principiul contradictorialității pentru motivul că, în urma calificării acordului ca având un obiect anticoncurențial, recurentele ar fi fost private de posibilitatea de a invoca lipsa unui efect anticoncurențial.
113 Din aceasta rezultă că al patrulea motiv trebuie respins ca nefondat.
114 În consecință, întrucât niciunul dintre motivele invocate de recurente în susținerea recursului nu poate fi admis, se impune respingerea acestuia.
Cu privire la cheltuielile de judecată
115 Potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul nu este fondat, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată. Potrivit articolului 138 alineatul (1) din același regulament, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât recurentele au căzut în pretenții, iar Comisia a solicitat obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată, se impune obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentului recurs.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară și hotărăște:
1) Respinge recursul.
2) Obligă FSL Holdings NV, Firma Léon Van Parys NV și Pacific Fruit Company Italy SpA la plata cheltuielilor de judecată.
Semnături