HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera întâi extinsă)
10 aprilie 2019(*)
„Ajutoare de stat – Sectorul poștal – Finanțarea costurilor suplimentare salariale și de asigurări sociale privind o parte a personalului Deutsche Post prin intermediul unor subvenții și venituri rezultate din remunerarea serviciilor cu prețuri reglementate – Decizie de a extinde procedura oficială de investigare – Decizie de constatare a existenței unor ajutoare noi la încheierea fazei de examinare preliminară – Acțiune în anulare – Act atacabil – Interesul de a exercita acțiunea – Admisibilitate – Consecințe ale anulării deciziei finale – Obligația de motivare”
În cauza T‑388/11,
Deutsche Post AG, cu sediul în Bonn (Germania), reprezentată de J. Sedemund, de T. Lübbig și de M. Klasse, avocați,
reclamantă,
împotriva
Comisiei Europene, reprezentată de D. Grespan, de T. Maxian Rusche și de R. Sauer, în calitate de agenți,
pârâtă,
susținută de
UPS Europe SPRL/BVBA, fostă UPS Europe NV/SA, cu sediul în Bruxelles (Belgia),
și
United Parcel Service Deutschland Sàrl & Co. OHG, fostă UPS Deutschland Inc. & Co. OHG, cu sediul în Neuss (Germania),
reprezentate inițial de T. Ottervanger și de E. Henny, ulterior de T. Ottervanger și, în sfârșit, de R. Wojtek, avocați,
interveniente,
având ca obiect o cerere întemeiată pe articolul 263 TFUE și având ca obiect anularea Deciziei C(2011) 3081 final a Comisiei din 10 mai 2011 de a extinde procedură oficială de investigare prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE în ceea ce privește ajutorul de stat C 36/07 (ex NN 25/07) acordat de Republica Federală Germania în favoarea Deutsche Post, al cărei rezumat a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JO 2011, C 263, p. 4),
TRIBUNALUL (Camera întâi extinsă),
compus din doamna I. Pelikánová, președinte, și domnii V. Valančius, P. Nihoul, J. Svenningsen și U. Öberg (raportor), judecători,
grefier: N. Schall, administrator,
având în vedere faza scrisă a procedurii și în urma ședinței din 7 februarie 2018,
pronunță prezenta
Hotărâre
Istoricul cauzei
Cu privire la procedura de investigare desfășurată în perioada 1999-2002
1 În anul 1950, Republica Federală Germania a înființat o instituție poștală, Deutsche Bundespost. În anul 1989, Republica Federală Germania a înființat, pentru a înlocui Deutsche Bundespost, trei entități distincte. Acestea erau Postdienst (activitatea poștală), Postbank (activitatea bancară) și Telekom (activitatea de telecomunicații).
2 În conformitate cu Gesetz zur Umwandlung der Unternehmen der Deutschen Bundespost in die Rechtsform der Aktiengesellschaft (Legea privind transformarea întreprinderii poștale federale germane în societate pe acțiuni) din 14 septembrie 1994 (BGBl. 1994 I, p. 2325), Postdienst a devenit Deutsche Post AG, reclamantă în prezenta cauză, iar Postbank și Telekom au dobândit de asemenea forma juridică de societăți pe acțiuni începând de la 1 ianuarie 1995.
3 La 17 august 1999, Comisia Comunităților Europene, după ce a fost sesizată printr‑o plângere depusă de UPS Europe NV/SA, devenită UPS Europe SPRL/BVBA (denumită în continuare „UPS”), intervenientă în prezentul litigiu, a decis să inițieze o procedură oficială de investigare în privința Republicii Federale Germania cu privire la mai multe ajutoare acordate Postdienst, iar ulterior reclamantei (denumită în continuare „decizia de deschidere din 1999”). Printre ajutoarele în discuție figurau subvențiile plătite de autoritățile germane în favoarea reclamantei pentru acoperirea costului pensiilor salariaților care aveau statutul de funcționar (denumite în continuare „subvenții pentru pensii”).
4 Prin Decizia 2002/753/CE din 19 iunie 2002 privind măsurile adoptate de Republica Federală Germania în favoarea Deutsche Post (JO 2002, L 247, p. 27, denumită în continuare „decizia finală din 2002”), Comisia a încheiat procedura oficială de investigare inițiată în anul 1999. După ce a concluzionat că compensația de stat acordată pentru costurile suplimentare nete generate de o politică de reduceri privind prestațiile de transport de colete din ușă în ușă deschise concurenței constituie un avantaj în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, Comisia a declarat, la articolul 1 din partea dispozitivă a acestei decizii, incompatibilitatea cu piața comună a respectivului ajutor public, în valoare de 572 de milioane de euro, acordat reclamantei și a impus Republicii Federale Germania, la articolul 2 din aceeași parte dispozitivă, recuperarea ajutorului. Din punctul de vedere al Comisiei, ajutorul în cauză intervenise sub diferite forme, și anume în special sub forma unor transferuri financiare efectuate prin intermediul Telekom în favoarea reclamantei, a unor garanții de stat de care aceasta a beneficiat și a unor subvenții pentru pensii.
5 La 4 septembrie 2002, reclamanta a sesizat Tribunalul cu o acțiune, înregistrată sub numărul de cauză T‑266/02, având ca obiect anularea deciziei finale din 2002.
6 Prin Hotărârea din 1 iulie 2008, Deutsche Post/Comisia (T‑266/02, EU:T:2008:235), Tribunalul a anulat decizia finală din 2002, pentru motivul că nu fusese demonstrată de Comisie existența unui avantaj pentru reclamantă.
7 Prin Hotărârea din 2 septembrie 2010, Comisia/Deutsche Post (C‑399/08 P, EU:C:2010:481), Curtea a respins recursul formulat împotriva acestei hotărâri.
a) Cu privire la decizia de deschidere a procedurii oficiale de investigare din anul 2007
8 Prin scrisoarea din 12 septembrie 2007, în urma depunerii unei a doua plângeri de către UPS, prin care se susținea că nu fuseseră examinate toate măsurile enumerate în prima plângere și că fuseseră acordate ajutoare ilegale ulterior adoptării deciziei finale din 2002, și a unei alte plângeri din partea unui concurent al reclamantei, Comisia a notificat Republicii Federale Germania decizia sa de deschidere a procedurii prevăzute la articolul 88 alineatul (2) CE în ceea ce privește ajutorul de stat C 36/07 (ex NN 25/07) acordat de autoritățile germane în favoarea Deutsche Post (JO 2007, C 245, p. 21, denumită în continuare „decizia de deschidere din 2007”). În această nouă decizie, Comisia a invocat necesitatea de a realiza o anchetă globală cu privire la toate denaturările concurenței care rezultă din fondurile publice acordate reclamantei. Aceasta a arătat că procedura inițiată prin decizia de deschidere din 1999 ar urma să fie completată pentru a include informațiile comunicate recent și pentru a adopta o poziție definitivă cu privire la compatibilitatea acordării acestor fonduri cu Tratatul CE.
9 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 22 noiembrie 2007 și înregistrată sub numărul T‑421/07, reclamanta a solicitat Tribunalului anularea deciziei de deschidere din 2007.
10 Prin Hotărârea din 8 decembrie 2011, Deutsche Post/Comisia (T‑421/07, EU:T:2011:720), Tribunalul a concluzionat, la punctul 75 din hotărâre, că, „la data adoptării [deciziei de deschidere din 2007], procedura oficială de investigare deschisă în anul 1999 cu privire la măsurile în litigiu nu fusese închisă prin [d]ecizia [finală] din 2002 pentru ceea ce depășea cele 572 de milioane de euro menționate în dispozitivul acesteia din urmă”. Tribunalul a dedus din aceasta, la punctul 78 din respectiva hotărâre, că, „la momentul adoptării sale, [decizia de deschidere din 2007] nu [modificase] nici conținutul juridic al măsurilor în litigiu, nici situația juridică a reclamantei”, pentru a concluziona, la punctul 80 din hotărâre, că acțiunea trebuia declarată inadmisibilă.
11 În recurs, Curtea a constatat, în Hotărârea din 24 octombrie 2013, Deutsche Post/Comisia (C‑77/12 P, nepublicată, EU:C:2013:695), că, întrucât declarase, la articolul 1 din partea dispozitivă a deciziei finale din 2002, incompatibilitatea cu piața comună a ajutorului și impusese Republicii Federale Germania, la articolul 2 din aceeași parte dispozitivă, recuperarea ajutorului, Comisia încheiase complet procedura inițiată prin decizia de deschidere din 1999. Curtea a concluzionat că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că procedura oficială de investigare deschisă în 1999 nu fusese încheiată prin decizia finală din 2002 pentru ceea ce depășea cele 572 de milioane de euro menționate în partea dispozitivă a acesteia din urmă. Prin urmare, Curtea a anulat Hotărârea din 8 decembrie 2011, Deutsche Post/Comisia (T‑421/07, EU:T:2011:720), și a trimis cauza la Tribunal.
12 În Hotărârea din 18 septembrie 2015, Deutsche Post/Comisia (T‑421/07 RENV, EU:T:2015:654), Tribunalul a considerat, la punctul 44 din hotărârea menționată, că decizia de deschidere din 2007 trebuia să fie considerată, în privința tuturor măsurilor pe care le viza, o decizie de redeschidere a unei proceduri oficiale de investigare complet închise. Tribunalul a concluzionat că această decizie fusese adoptată cu încălcarea Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de aplicare a articolului [108 TFUE] (JO 1999, L 83, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1) și a principiului securității juridice, în măsura în care Comisia a redeschis procedura oficială de investigare încheiată complet prin decizia finală din 2002, în vederea adoptării, fără ca aceasta să fie revocată sau retrasă, a unei noi decizii finale. Întrucât nu a făcut obiectul unui recurs, această hotărâre a dobândit autoritate de lucru judecat.
b) Cu privire la decizia de extindere a procedurii oficiale de investigare din 2011 și la decizia finală din 2012
13 La 10 mai 2011, Comisia a notificat Republicii Federale Germania Decizia C(2011) 3081 final de extindere a procedurii oficiale de investigare prevăzute la articolul 108 alineatul (2) TFUE, în ceea ce privește ajutorul de stat C 36/07 (ex NN 25/07) acordat de Republica Federală Germania în favoarea Deutsche Post, al cărei rezumat a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JO 2011, C 263, p. 4, denumită în continuare „decizia atacată”). Prin această decizie, procedura oficială de investigare privind ajutoarele de stat acordate reclamantei cu titlu de compensare a obligațiilor sale de serviciu universal a fost extinsă la subvențiile plătite de autoritățile germane reclamantei pentru acoperirea costului pensiilor salariaților care aveau statutul de funcționar. Noua decizie urmărea să extindă procedura oficială de investigare care fusese redeschisă în anul 2007 pentru a analiza, într‑un mod mai specific, sistemul de pensii, care nu fusese abordat anterior decât în mod superficial.
14 Prin Decizia 2012/636/UE din 25 ianuarie 2012 privind măsura C 36/07 (ex NN 25/07) pusă în aplicare de Germania în favoarea Deutsche Post AG (JO 2012, L 289, p. 1, denumită în continuare „decizia finală din 2012”), Comisia a considerat în special că finanțarea publică a pensiilor constituia un ajutor de stat ilegal, incompatibil cu piața internă. În schimb, Comisia a apreciat că anumite transferuri publice în favoarea reclamantei constituie un ajutor de stat compatibil cu piața internă și că garanțiile de stat pentru datoriile contractate de Deutsche Bundespost înainte de transformarea acesteia în trei societăți pe acțiuni trebuiau analizate ca fiind un ajutor existent.
15 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 30 martie 2012 și înregistrată sub numărul T‑143/12, Republica Federală Germania a introdus o acțiune în anulare împotriva deciziei finale din 2012.
16 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 4 aprilie 2012 și înregistrată sub numărul T‑152/12, reclamanta a introdus de asemenea o acțiune prin care se urmărea anularea articolelor 1, 2 și 4-6 din decizia finală din 2012.
17 Prin Hotărârea din 14 iulie 2016, Germania/Comisia (T‑143/12, EU:T:2016:406), Tribunalul a anulat articolele 1 și 4-6 din decizia finală din 2012 pentru motivul că nu fusese demonstrată de Comisie existența unui avantaj pentru reclamantă.
18 Hotărârea din 14 iulie 2016, Germania/Comisia (T‑143/12, EU:T:2016:406), nu a făcut obiectul unui recurs înainte de expirarea termenului aplicabil. Aceasta, a devenit, așadar, definitivă.
19 Prin Ordonanța din 17 martie 2017, Deutsche Post/Comisia (T‑152/12, nepublicată, EU:T:2017:188), Tribunalul a statuat că nu mai era necesar să se pronunțe cu privire la acțiunea din cauza T‑152/12, întrucât aceasta avea același obiect precum acțiunea în cauza T‑143/12, care condusese la pronunțarea Hotărârii din 14 iulie 2016, Germania/Comisia (T‑143/12, EU:T:2016:406), hotărâre de anulare parțială care a devenit definitivă.
Procedura și concluziile părților
20 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 22 iulie 2011, reclamanta a introdus prezenta acțiune.
21 Prin act separat depus la grefa Tribunalului la 6 octombrie 2011, Comisia a ridicat o excepție de inadmisibilitate, în temeiul articolului 114 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului din 2 mai 1991.
22 Prin Ordonanța din 23 iulie 2013, după ascultarea părților, procedura în prezenta cauză a fost suspendată până la pronunțarea deciziei Curții prin care se finalizează judecata în cauza C‑77/12 P, având ca obiect Hotărârea din 8 decembrie 2011, Deutsche Post/Comisia (T‑421/07, EU:T:2011:720), care a intervenit la 24 octombrie 2013.
23 Prin Ordonanța din 12 mai 2014, au fost admise cererile de intervenție în susținerea concluziilor Comisiei formulate de UPS și de UPS Deutschland Inc. & Co. OHG, devenită United Parcel Service Deutschland Sàrl & Co. OHG.
24 Prin Ordonanța din 15 septembrie 2014, procedura din prezenta cauză a fost din nou suspendată în așteptarea deciziei prin care se finalizează judecata în cauza T‑421/07 RENV, care a intervenit la 18 septembrie 2015 și a condus la anularea deciziei de deschidere din 2007.
25 Ca urmare a reluării procedurii, Tribunalul, prin Ordonanța din 20 noiembrie 2015, a decis să unească excepția de inadmisibilitate cu fondul.
26 La 7 ianuarie 2016, Comisia a depus memoriul în apărare.
27 La 25 februarie 2016, reclamanta a depus replica.
28 La 14 martie 2016, intervenientele au depus un memoriu în intervenție comun.
29 La 20 aprilie 2016, Comisia a depus duplica.
30 Prin scrisoarea grefei din 24 noiembrie 2016, Tribunalul, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii, a invitat părțile să își prezinte observațiile cu privire la consecințele care rezultă din Hotărârea din 14 iulie 2016, Germania/Comisia (T‑143/12, EU:T:2016:406), în ceea ce privește o eventuală nepronunțare asupra fondului, în conformitate cu articolul 131 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, în special în ceea ce privește continuarea procedurii oficiale de investigare cu privire la partea din decizia finală din 2012 care a fost anulată, precum și cu privire la menținerea interesului reclamantei de a exercita acțiunea.
31 Celelalte părți și‑au prezentat observațiile în termenele stabilite.
32 La propunerea Camerei întâi, Tribunalul a decis, în temeiul articolului 28 din Regulamentul de procedură, să trimită cauza în fața unui complet de judecată extins.
33 Prin scrisoarea grefei din 18 decembrie 2017, în cadrul unor măsuri de organizare a procedurii, Tribunalul a adresat întrebări părților solicitând un răspuns scris, în vederea ședinței.
34 Părțile au răspuns la întrebările adresate de Tribunal în termenele prevăzute.
35 Reclamanta solicită Tribunalului:
– respingerea excepției de inadmisibilitate;
– anularea deciziei atacate;
– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.
36 Comisia, susținută de interveniente, solicită Tribunalului:
– cu titlu principal, respingerea acțiunii ca inadmisibilă;
– în subsidiar, constatarea faptului că nu mai este necesară pronunțarea cu privire la acțiune, întrucât reclamanta a pierdut interesul de a exercita acțiunea;
– cu titlu încă mai subsidiar, respingerea acțiunii ca nefondată;
– obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept
Cu privire la admisibilitate
37 În cadrul excepției de inadmisibilitate, Comisia arată că decizia atacată urmărea doar să prezerve dreptul de apărare al Republicii Federale Germania în ceea ce privește noțiunea de ajutor și compatibilitatea măsurilor în cauză cu piața internă, fără a produce efecte juridice autonome și, prin urmare, nu este vorba despre un act atacabil. Pentru același motiv, reclamanta nu ar avea, în orice caz, niciun interes să obțină anularea sa. Comisia se opune de asemenea unei decizii de nepronunțare asupra fondului ca urmare a Hotărârii din 14 iulie 2016, Germania/Comisia (T‑143/12, EU:T:2016:406).
38 Reclamanta contestă argumentele Comisiei și susține că interesul său de a exercita acțiunea va persista atât timp cât Comisia nu va fi retras decizia atacată.
39 Intervenientele susțin concluziile Comisiei cu privire la admisibilitatea acțiunii și se opun unei decizii de nepronunțare asupra fondului ca urmare a Hotărârii din 14 iulie 2016, Germania/Comisia (T‑143/12, EU:T:2016:406). În opinia acestora, în urma anulării deciziei finale din 2012 de către Tribunal, reclamanta ar menține un interes pentru adoptarea de către Comisie a unei noi decizii finale.
40 Trebuie arătat că Comisia invocă în esență inadmisibilitatea prezentei acțiuni pentru aceleași motive precum cele pe care le invocase deja în cadrul acțiunii formulate împotriva deciziei de deschidere din 2007. Deși Curtea a respins deja aceste argumente în Hotărârea din 24 octombrie 2013, Deutsche Post/Comisia (C‑77/12 P, nepublicată, EU:C:2013:695), Comisia a confirmat, în ședință, că dorea să își mențină excepția de inadmisibilitate.
41 Potrivit unei jurisprudențe consacrate, constituie acte sau decizii susceptibile să facă obiectul unei acțiuni în anulare în sensul articolului 263 TFUE măsurile care produc efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele reclamantului, modificând în mod distinct situația juridică a acestuia (Hotărârea din 13 octombrie 2011, Deutsche Post și Germania/Comisia, C‑463/10 P și C‑475/10 P, EU:C:2011:656, punctele 37 și 38, și Hotărârea din 24 octombrie 2013, Deutsche Post/Comisia, C‑77/12 P, nepublicată, EU:C:2013:695, punctul 51).
42 În ceea ce privește în special efectele juridice obligatorii ale unei decizii de deschidere a procedurii oficiale de investigare prevăzute la articolul 108 alineatul (2) TFUE asupra unei măsuri în curs de aplicare și calificate drept ajutor nou, o astfel de decizie modifică în mod necesar situația juridică a măsurii vizate, precum și pe cea a întreprinderilor care beneficiază de aceasta, între altele în ceea ce privește continuarea punerii sale în aplicare. După adoptarea unei asemenea decizii, există cel puțin o îndoială semnificativă cu privire la legalitatea măsurii respective care trebuie să determine statul membru să suspende plata acesteia, având în vedere că inițierea procedurii prevăzute la articolul 108 alineatul (2) TFUE exclude o decizie imediată prin care să se constatate compatibilitatea cu piața comună, care ar permite continuarea în mod legal a punerii în aplicare a măsurii menționate. O astfel de decizie ar putea fi invocată în fața unei instanțe naționale chemate să stabilească toate consecințele care decurg din încălcarea articolului 108 alineatul (3) ultima teză TFUE. În sfârșit, aceasta poate determina întreprinderile beneficiare ale măsurii să refuze în orice caz noi plăți sau să prevadă sumele necesare pentru eventuale rambursări ulterioare. Mediile de afaceri vor ține de asemenea cont, în relațiile cu beneficiarii menționați, de situația juridică și financiară fragilizată a acestora din urmă (a se vedea Hotărârea din 24 octombrie 2013, Deutsche Post/Comisia, C‑77/12 P, nepublicată, EU:C:2013:695, punctul 52 și jurisprudența citată, și Ordonanța din 22 mai 2015, Autoneum Germany/Comisia, T‑295/14, nepublicată, EU:T:2015:350, punctul 17).
43 În speță, în considerentul (80) al deciziei atacate, Comisia a calificat drept ajutor nou subvențiile pentru pensii. Aceasta a menționat, în considerentul (103) al deciziei atacate, un cuantum de mai multe miliarde de euro, care corespunde sumei cu care reclamanta ar fi trebuit să cotizeze la fondul de pensii între anii 1995 și 2007 pentru a asigura menținerea concurenței cu ceilalți operatori de pe aceeași piață. Pe de altă parte, Comisia a amintit, în considerentul (106) al deciziei atacate, obligația Republicii Federale Germania de a suspenda măsurile de ajutor în litigiu.
44 După cum reiese din jurisprudența amintită la punctul 42 de mai sus, obligația de a suspenda punerea în aplicare a măsurii în cauză nu este unicul efect juridic al unei decizii de deschidere a procedurii oficiale de investigare precum decizia atacată. Astfel, reclamanta este expusă în special, ca urmare a unei asemenea decizii, riscului ca o instanță națională să adopte măsuri provizorii pentru a prezerva, pe de o parte, interesele părților în cauză și, pe de altă parte, efectul util al deciziei de deschidere a procedurii oficiale de investigare. În acest context, instanța națională poate dispune, mai concret, recuperarea eventualelor ajutoare acordate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2016, Comisia/Hansestadt Lübeck, C‑524/14 P, EU:C:2016:971, punctele 29-31).
45 În speță, reclamanta a confirmat în ședință că, în urma adoptării deciziei atacate, prevăzuse sumele necesare pentru eventualele rambursări care i‑ar fi revenit în cazul în care urma să fie adoptată o decizie finală negativă.
46 Având în vedere ansamblul acestor considerații, trebuie să se concluzioneze că decizia atacată constituia, la momentul introducerii acțiunii, un act de natură să afecteze interesele reclamantei, modificând în mod distinct situația sa juridică, și că aceasta întrunește, în consecință, toate elementele unui act atacabil în sensul articolului 263 TFUE.
47 Pe de altă parte, în ceea ce privește argumentele Comisiei și ale intervenientelor care urmăresc să repună în discuție menținerea interesului reclamantei de a exercita acțiunea, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, interesul de a exercita acțiunea constituie condiția esențială și primordială a oricărei acțiuni în justiție (a se vedea Ordonanța din 15 mai 2013, Post Invest Europe/Comisia, T‑413/12, nepublicată, EU:T:2013:246, punctul 22). Această cerință garantează, la nivel procedural, că, în interesul unei bune administrări a justiției, Tribunalul nu este sesizat cu cereri de aviz sau cu întrebări pur teoretice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 iunie 2009, Socratec/Comisia, T‑269/03, nepublicată, EU:T:2009:211, punctul 38). Instanța Uniunii Europene poate, chiar dincolo de argumentele în sine invocate de părți, să examineze din oficiu lipsa de interes a reclamantului de a introduce sau de a continua o acțiune, ca urmare a unui fapt ulterior acțiunii de natură să o priveze de orice efect benefic pentru reclamant, și să declare acțiunea inadmisibilă sau fără obiect pentru acest motiv (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 19 octombrie 1995, Rendo și alții/Comisia, C‑19/93 P, EU:C:1995:339, punctul 13).
48 Interesul de a exercita acțiunea trebuie să subziste până la momentul pronunțării hotărârii judecătorești, sub sancțiunea respingerii acțiunii ca nefondată, ceea ce presupune ca acțiunea să fie susceptibilă, prin rezultatul său, să aducă un beneficiu părții care a formulat‑o (Hotărârea din 7 iunie 2007, Wunenburger/Comisia, C‑362/05 P, EU:C:2007:322, punctul 42, și Ordonanța din 7 decembrie 2011, Fellah/Consiliul, T‑255/11, nepublicată, EU:T:2011:718, punctul 12).
49 În cadrul unei acțiuni în anulare, menținerea interesului unui reclamant de a exercita acțiunea trebuie să fie apreciată in concreto, ținând seama în special de consecințele nelegalității pretinse (Hotărârea din 28 mai 2013, Abdulrahim/Consiliul și Comisia, C‑239/12 P, EU:C:2013:331, punctul 65). Menținerea interesului reclamantului de a exercita acțiunea presupune ca anularea actului atacat să fie în continuare susceptibilă, prin ea însăși, să producă efecte juridice în privința sa (a se vedea Ordonanța din 15 mai 2013, Post Invest Europe/Comisia, T‑413/12, nepublicată, EU:T:2013:246, punctul 22 și jurisprudența citată).
50 În speță, este necesar să se examineze, fără o limitare obligatorie la argumentele invocate de părți, dacă decizia atacată, prin faptul că a extins procedura redeschisă prin decizia de deschidere din 2007 în scopul de a „examina în mod mai aprofundat” dacă subvențiile pentru pensii confereau sau nu un avantaj reclamantei, continuă să producă efecte juridice în privința reclamantei după adoptarea deciziei finale din 2012, care încheiat procedura redeschisă în anul 2007, astfel cum a fost extinsă prin decizia atacată, și pronunțarea Hotărârii din 14 iulie 2016, Germania/Comisia (T‑143/12, EU:T:2016:406), care a anulat decizia finală din 2012.
51 Reiese din jurisprudență că, atunci când sunt introduse acțiuni, pe de o parte, împotriva unei decizii de deschidere a unei proceduri oficiale de investigare în privința unei măsuri naționale și, pe de altă parte, împotriva unei decizii finale prin care se încheie procedura respectivă și se declară că măsura națională examinată constituie un ajutor de stat incompatibil cu piața internă, respingerea acțiunii formulate împotriva acestei din urmă decizii conduce la dispariția obiectului acțiunii introduse împotriva deciziei de deschidere a procedurii oficiale de investigare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 iunie 2000, EPAC/Comisia, T‑204/97 și T‑270/97, EU:T:2000:148, punctele 153-159, Hotărârea din 6 martie 2002, Diputación Foral de Álava/Comisia, T‑168/99, EU:T:2002:60, punctele 22-26, și Hotărârea din 9 septembrie 2009, Diputación Foral de Álava și alții/Comisia, T‑30/01-T‑32/01 și T‑86/02-T‑88/02, EU:T:2009:314, punctele 345-363).
52 Această jurisprudență nu poate fi însă transpusă în prezenta cauză, având în vedere că decizia atacată se individualizează prin faptul că, în primul rând, urmează Hotărârii din 1 iulie 2008, Deutsche Post/Comisia (T‑266/02, EU:T:2008:235), prin care Tribunalul a anulat decizia finală din 2002, în al doilea rând, vizează să aprofundeze decizia de deschidere din 2007, care, ulterior, a fost anulată prin Hotărârea din 18 septembrie 2015, Deutsche Post/Comisia (T‑421/07 RENV, EU:T:2015:654), și, în al treilea rând, precedă decizia finală din 2012, care a fost de asemenea anulată prin Hotărârea din 14 iulie 2016, Germania/Comisia (T‑143/12, EU:T:2016:406). Trebuie amintit că această din urmă hotărâre nu a făcut obiectul unui recurs și a rămas, prin urmare, definitivă.
53 Având în vedere anularea deciziei finale din 2012 prin Hotărârea din 14 iulie 2016, Germania/Comisia (T‑143/12, EU:T:2016:406), trebuie în schimb să se arate că, potrivit unei jurisprudențe constante, în afară de cazul în care neregularitatea constatată a viciat legalitatea ansamblului procedurii, procedura prin care se urmărește înlocuirea unui act nelegal care a fost anulat poate fi reluată exact din momentul în care a intervenit nelegalitatea. Anularea unui act al Uniunii nu afectează, așadar, în mod necesar actele pregătitoare, iar anularea unui act prin care se finalizează o procedură administrativă care cuprinde mai multe etape nu atrage în mod necesar după sine anularea întregii proceduri care precedă adoptarea actului atacat, independent de motivele de fond sau procedurale ale hotărârii de anulare (Hotărârea din 7 noiembrie 2013, Italia/Comisia, C‑587/12 P, nepublicată, EU:C:2013:721, punctul 12, și Hotărârea din 6 iulie 2017, SNCM/Comisia, T‑1/15, nepublicată, EU:T:2017:470, punctul 69).
54 În această privință, este necesar să se precizeze că, deși a admis în mod implicit, în cursul procedurii în prezenta cauză, că decizia atacată, fără să fi dispărut din ordinea juridică a Uniunii, nu mai putea servi drept temei pentru o nouă decizie de încheiere a procedurii oficiale de investigare, Comisia nu a retras până în prezent această decizie. Ar putea reieși că Comisia dispune încă, în acest stadiu, de posibilitatea de a relua procedura de la momentul adoptării deciziei atacate. Reclamanta rămâne, în consecință, expusă riscului de recuperare a ajutoarelor invocate de Comisie care decurge din această decizie, astfel cum s‑a arătat deja la punctul 44 de mai sus.
55 Pe de altă parte, în lumina combinației reprezentate de cele trei proceduri oficiale de investigare inițiate de Comisie începând din anul 1999 și a succesiunii diverselor decizii ale Curții și ale Tribunalului referitoare la deciziile de deschidere și de închidere a acestor proceduri, trebuie arătat că, în temeiul obligațiilor sale prevăzute la articolul 266 TFUE, Comisia are obligația de a lua măsurile impuse de executarea Hotărârii din 1 iulie 2008, Deutsche Post/Comisia (T‑266/02, EU:T:2008:235), a Hotărârii din 18 septembrie 2015, Deutsche Post/Comisia (T‑421/07 RENV, EU:T:2015:654), și a Hotărârii din 14 iulie 2016, Germania/Comisia (T‑143/12, EU:T:2016:406), pronunțate deja de instanțele Uniunii și care au dobândit autoritate de lucru judecat.
56 Potrivit unei jurisprudențe constante, revine desigur instituției care emite actele anulate de instanța Uniunii sarcina de a stabili care sunt măsurile necesare pentru executarea hotărârilor de anulare. În exercitarea puterii de apreciere de care dispune în acest scop, instituția în cauză este însă ținută să respecte atât motivarea hotărârilor respective, cât și dispozițiile aplicabile ale dreptului Uniunii (a se vedea Hotărârea din 24 aprilie 2017, HF/Parlamentul European, T‑584/16, EU:T:2017:282, punctul 79 și jurisprudența citată).
57 Or, articolul 266 TFUE impune instituției în cauză să evite ca orice act menit să înlocuiască actul anulat să fie afectat de aceleași nelegalități precum cele identificate în hotărârea de anulare. Aceste principii sunt cu atât mai mult aplicabile în cazul în care hotărârea de anulare a dobândit autoritate de lucru judecat (Hotărârea din 10 noiembrie 2010, OAPI/Simões Dos Santos, T‑260/09 P, EU:T:2010:461, punctele 70 și 73).
58 Rezultă că reclamanta își menține interesul de a obține anularea deciziei atacate și dispariția acestei decizii din ordinea juridică, în măsura în care, în cazul anulării sale, Comisia va fi obligată, în ipoteza în care ar decide, în scopul adoptării măsurilor de executare a celor trei hotărâri de anulare menționate la punctul 55 de mai sus care se impun în conformitate cu cerințele articolului 266 TFUE, să adopte o nouă decizie de redeschidere a procedurii oficiale de investigare, să se asigure că noua decizie nu este afectată de aceleași neregularități ca ansamblul deciziilor care au precedat‑o.
59 În orice caz, având în vedere complexitatea procedurală excepțională legată de existența mai multor decizii administrative și hotărâri judecătorești privind aceleași măsuri de ajutor, este necesar să se concluzioneze că reclamanta se află într‑o situație de insecuritate juridică particulară pe care numai examinarea pe fond a prezentei cauze și eventuala anulare a deciziei atacate ar putea‑o clarifica, ceea ce consolidează interesul său de a exercita acțiunea împotriva respectivei decizii.
60 În această privință, trebuie să se precizeze că, atât timp cât Comisia consideră că are în continuare posibilitatea de a adopta o nouă decizie finală, reclamanta nu este în măsură să prevadă, nici măcar cu titlu provizoriu, cuantumul ajutorului sau, dacă este cazul, dobânda corespunzătoare perioadei de nelegalitate pe care este posibil să trebuiască să o ramburseze.
61 Astfel, după cum Comisia consideră că sumele puse la dispoziția reclamantei țin în mod autonom de procedura inițiată în anul 1999, în anul 2007 sau în anul 2011, cuantumul eventualelor ajutoare recuperabile, în cazul calificării ajutoarelor în discuție drept ajutoare noi și al constatării incompatibilității cu piața internă, ar putea varia semnificativ, în măsura în care, conform articolului 17 alineatul (2) din Regulamentul (UE) 2015/1589 al Consiliului din 13 iulie 2015 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 108 [TFUE] (JO 2015, L 248, p. 9), prima măsură luată de Comisie sau de un stat membru, care acționează la cererea Comisiei, cu privire la ajutorul ilegal întrerupe termenul de prescripție. Dacă este cazul, atunci când eventualele ajutoare ar trebui să fie considerate compatibile cu piața internă, astfel încât numai recuperarea dobânzii corespunzătoare perioadei de nelegalitate ar putea fi dispusă de Comisie (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 februarie 2008, CELF și ministre de la Culture et de la Communication, C‑199/06, EU:C:2008:79, punctul 55), durata perioadei de nelegalitate pe baza căreia ar trebui calculate aceste dobânzi ar fi de asemenea diferită, în funcție de punctul de plecare al procedurii oficiale de investigare a Comisiei.
62 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se constate că reclamanta își menține interesul de a exercita acțiunea împotriva deciziei atacate, chiar dacă decizia de redeschidere din 2007 și decizia finală din 2012 au fost deja anulate.
63 Prin urmare, este necesar să se concluzioneze, pe de o parte, că acțiunea este admisibilă și, pe de altă parte, că aceasta nu a rămas fără obiect. Trebuie respinse, așadar, excepția de inadmisibilitate în ansamblul său, precum și toate argumentele Comisiei și ale intervenientelor prin care se urmărește constatarea pierderii interesului reclamantei de a exercita acțiunea.
Cu privire la fond
64 În susținerea acțiunii, reclamanta invocă în esență șase motive. Primele cinci motive sunt întemeiate pe erori vădite de apreciere săvârșite de Comisie. Al șaselea motiv este întemeiat pe o încălcare a obligației de motivare, prevăzută la articolul 296 alineatul (2) TFUE, și a principiilor proporționalității, securității juridice și nediscriminării.
65 Trebuie amintit că motivul întemeiat pe nemotivare sau pe insuficiența motivării urmărește să stabilească încălcarea unor norme fundamentale de procedură și necesită, în consecință, o examinare distinctă, ca atare, a aprecierii inexactității motivării deciziei atacate, al cărei control ține de examinarea temeiniciei acestei decizii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 aprilie 1998, Comisia/Sytraval și Brink’s France, C‑367/95 P, EU:C:1998:154, punctul 67, și Hotărârea din 15 decembrie 2005, Italia/Comisia, C‑66/02, EU:C:2005:768, punctul 26).
66 În speță, este necesar, așadar, să se examineze cel de al șaselea motiv, în măsura în care acesta este întemeiat în special pe încălcarea obligației de motivare prevăzute la articolul 296 alineatul (2) TFUE, înainte de a verifica, eventual, legalitatea pe fond a deciziei atacate, care este vizată de alte motive.
67 Potrivit articolului 107 alineatul (1) TFUE, „[c]u excepția derogărilor prevăzute de tratate, sunt incompatibile cu piața internă ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat, sub orice formă, care denaturează sau amenință să denatureze concurența prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor bunuri, în măsura în care acestea afectează schimburile comerciale dintre statele membre”.
68 Potrivit unei jurisprudențe constante, pentru calificarea drept „ajutor”, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, este necesară îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de această dispoziție. În primul rând, trebuie să fie vorba despre o intervenție a statului sau prin intermediul resurselor de stat. În al doilea rând, această intervenție trebuie să fie susceptibilă să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre. În al treilea rând, aceasta trebuie să acorde un avantaj selectiv beneficiarului. În al patrulea rând, aceasta trebuie să denatureze sau să amenințe să denatureze concurența (a se vedea Hotărârea din 21 decembrie 2016, Comisia/Hansestadt Lübeck, C‑524/14 P, EU:C:2016:971, punctul 40 și jurisprudența citată).
69 În scopul de a efectua calificarea juridică provizorie a unei măsuri ca „ajutor de stat” într‑o decizie de deschidere a procedurii oficiale de investigare, obligația de motivare trebuie să fie respectată în ceea ce privește toate condițiile prevăzute la articolul 107 alineatul (1) TFUE.
70 Astfel, motivarea impusă la articolul 296 alineatul (2) TFUE, precum și la articolul 41 alineatul (2) litera (c) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză și trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de justificările măsurii luate, iar instanței competente să își exercite controlul. Cerința motivării trebuie apreciată în funcție de împrejurările cauzei, în special de conținutul actului, de natura motivelor invocate și de interesul de a primi explicații pe care îl pot avea destinatarii sau alte persoane vizate în mod direct și individual de actul respectiv (a se vedea Hotărârea din 21 decembrie 2016, Club Hotel Loutraki și alții/Comisia, C‑131/15 P, EU:C:2016:989, punctul 46 și jurisprudența citată).
71 În ceea ce privește, mai precis, motivarea unei decizii a Comisiei de deschidere a procedurii oficiale de investigare prevăzute la articolul 108 alineatul (2) TFUE, trebuie amintit că, potrivit articolului 4 alineatele (2) și (4) din Regulamentul 2015/1589, o astfel de decizie nu poate fi adoptată decât în cazul în care, după o examinare preliminară, Comisia constată că măsura constituie un ajutor de stat nou și că există îndoieli privind compatibilitatea sa cu piața internă.
72 Rezultă că, sub sancțiunea privării de conținut a obligației de motivare prevăzute la articolul 296 alineatul (2) TFUE, orice decizie luată de Comisie la finalul fazei de examinare preliminară trebuie să includă o evaluare provizorie a măsurii de stat în cauză, prin care să se urmărească să se stabilească dacă aceasta prezintă caracter de ajutor de stat, și să expună, în cazul în care decide să inițieze procedura oficială de investigare, motivele care dau naștere la îndoieli privind compatibilitatea măsurii menționate cu piața comună (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 octombrie 2008, TV2/Danmark și alții/Comisia, T‑309/04, T‑317/04, T‑329/04 și T‑336/04, EU:T:2008:457, punctul 138 și jurisprudența citată).
73 O asemenea decizie, adoptată la încheierea fazei preliminare de examinare, trebuie în special să ofere părților interesate posibilitatea de a participa eficient la procedura oficială în cursul căreia acestea își vor putea prezenta argumentele. În acest scop, decizia menționată trebuie să le permită să cunoască raționamentul care a determinat Comisia să considere în mod provizoriu că măsura în cauză putea fi calificată drept ajutor de stat nou și să se îndoiască de compatibilitatea acestui ajutor cu piața comună (a se vedea Hotărârea din 22 octombrie 2008, TV2/Danmark și alții/Comisia, T‑309/04, T‑317/04, T‑329/04 și T‑336/04, EU:T:2008:457, punctul 139 și jurisprudența citată).
74 Mai precis, în cadrul analizei celui de al șaselea motiv este necesar să se verifice dacă, în decizia atacată, Comisia a prezentat suficient motivele pentru care a considerat, după o examinare preliminară, că măsura în cauză putea în mod provizoriu să fie calificată drept ajutor de stat, chiar înainte de a verifica dacă acest ajutor era nou și compatibil cu piața internă.
75 Reclamanta susține în esență că Comisia a încălcat obligația de motivare care îi revenea în speță. În primul rând, aceasta ar fi omis să calculeze, în decizia atacată, diferența dintre cuantumul contribuțiilor sociale pe care Republica Federală Germania le plătise efectiv reclamantei (din care trebuia să se deducă suma corespunzătoare majorării tarifelor poștale autorizate) și cuantumul contribuțiilor sociale plătite de concurenții săi care intră sub incidența regimului general de asigurări sociale. În al doilea rând, Comisia nu ar fi prezentat în detaliu motivele pentru care considera că problema determinării măsurii în care reclamanta plătise cotizațiile sociale era lipsită de pertinență în scopul calculării cuantumului pretinsului ajutor de stat. În al treilea rând, Comisia nu ar fi motivat suficient aprecierea sa cu privire la existența unei pretinse subvenții încrucișate, introduse sub forma unei majorări a taxelor poștale autorizate, în scopul de a ține seama de cheltuielile aferente asigurărilor sociale pe care le plătise reclamanta. În al patrulea rând, Comisia nu ar fi explicat motivul pentru care, în cadrul unei astfel de analize, trebuia să se bazeze doar pe o examinare a compatibilității costurilor cu piața internă.
76 Comisia și intervenientele contestă argumentele reclamantei.
77 În primul rând, trebuie amintit că decizia atacată nu este prima decizie de deschidere a unei proceduri oficiale de investigare adoptată de Comisie cu privire la măsura în litigiu. Astfel, ajutorul acordat sub formă de contribuții la fondul de pensii al reclamantei a făcut deja obiectul deciziei de deschidere din 1999, al deciziei de deschidere din 2007 și al deciziilor finale din 2002 și 2012.
78 Or, prin Hotărârea din 18 septembrie 2015, Deutsche Post/Comisia (T‑421/07 RENV, EU:T:2015:654), Tribunalul a anulat decizia de deschidere din 2007, în cadrul căreia, astfel cum a arătat Comisia în considerentul (5) al deciziei atacate, problema dacă subvențiile pentru pensii confereau sau nu un avantaj reclamantei făcuse obiectul unei „evaluări superficiale” și trebuia să fie „examin[ată] în mod mai detaliat”.
79 Având în vedere acest context procedural particular, este necesar să se considere că, atunci când a adoptat decizia atacată, Comisia era supusă unei obligații de motivare specifice, în sensul articolului 296 alineatul (2) TFUE, întrucât aceasta avusese deja, în cadrul procedurii oficiale de investigare deschise inițial în 1999 și redeschise în 2007, posibilitatea să analizeze problema dacă contribuțiile de stat la fondul de pensii al reclamantei constituiau ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din TFUE.
80 Întrucât decizia atacată a fost calificată de Comisie drept decizie de extindere a procedurii redeschise în anul 2007, aceasta nu putea să considere, fără a încălca obligația de motivare prevăzută la articolul 296 alineatul (2) din TFUE, că nu era în măsură să stabilească, chiar în mod provizoriu, dacă unul dintre criteriile prevăzute la articolul 107 alineatul (1) TFUE era îndeplinit și să se limiteze la exprimarea unor îndoieli, fără a oferi o motivare suficientă în această privință.
81 Reiese din considerentele (64)-(67) ale deciziei atacate că, în partea consacrată aprecierii existenței unui ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din TFUE și în special a existenței unui avantaj economic exclusiv, Comisia s‑a limitat să indice dificultățile cu care s‑ar fi confruntat dacă ar fi trebuit să identifice operatorii economici a căror situație juridică și factuală putea fi considerată comparabilă cu cea a reclamantei. Aceasta a arătat în special că, în măsura în care dispunea de un drept de exclusivitate în domeniul serviciilor poștale universale și a beneficiat de numeroase transferuri și garanții de stat în cadrul transformării poștei federale, reclamanta se afla într‑o situație specială și fără precedent.
82 Având în vedere aceste elemente, Comisia a concluzionat că existența unui avantaj economic exclusiv nu putea fi demonstrată prin intermediul unei comparații între contribuțiile reclamantei și cele ale concurenților săi. În schimb, aceasta a precizat că o analiză comparativă cu concurenții reclamantei ar fi adecvată în cadrul examinării compatibilității ajutoarelor, în special în stadiul unei analize mai aprofundate a afectării concurenței.
83 În continuarea deciziei atacate, Comisia a considerat, în stadiul examinării compatibilității ajutorului cu piața internă, că era posibil să se compare, pe baza unei rate de referință, contribuțiile sociale plătite de reclamantă cu cele plătite de concurenții privați ai acesteia din urmă. Comisia nu a prezentat însă niciun argument care să explice modul în care constatările efectuate în cadrul examinării compatibilității ajutorului în litigiu le susțineau sau nu le contraziceau pe cele efectuate în scopul aprecierii existenței unui avantaj economic selectiv și, a fortiori, a unui ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din TFUE.
84 Având în vedere ansamblul acestor considerații, trebuie să se concluzioneze că, subliniind lipsa, în decizia atacată, a oricărui calcul care să permită o comparație între contribuțiile care îi revin și cele care se impun în privința concurenților săi în stadiul calificării măsurii în litigiu drept ajutor de stat, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, în condițiile în care o astfel de comparație fusese efectuată în scopul de a aprecia compatibilitatea ajutorului în cauză cu piața internă, reclamanta a stabilit în mod întemeiat existența unei încălcări a obligației de motivare prevăzute la articolul 296 TFUE.
85 În această privință, trebuie amintit că, la punctul 148 din Hotărârea din 14 iulie 2016, Germania/Comisia (T‑143/12, EU:T:2016:406), de anulare a deciziei finale din 2012, adoptată de Comisie la încheierea procedurii oficiale de investigare redeschise succesiv în anul 2007 și extinse prin decizia atacată, Tribunalul a amintit jurisprudența potrivit căreia stadiul în care Comisia trebuie să demonstreze că o exonerare parțială de obligația de a contribui la fondul de pensii constituie, pentru un fost operator istoric, un avantaj economic față de concurenții săi este stadiul aplicării articolului 107 alineatul (1) TFUE, și anume cel al dovedirii existenței unui avantaj.
86 La punctele 150 și 151 din Hotărârea din 14 iulie 2016, Germania/Comisia (T‑143/12, EU:T:2016:406), Tribunalul a considerat în esență că, deși Comisia a încercat, în decizia finală din 2012, să demonstreze existența efectivă a unui avantaj economic selectiv, aceasta a procedat doar în stadiul examinării compatibilității ajutorului cu piața internă la această examinare. Prin urmare, Tribunalul a admis argumentul Republicii Federale Germania potrivit căruia Comisia a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a efectuat „doar în cadrul examinării privind compatibilitatea măsurii cu piața internă un început de comparație cu obligațiile pe care o întreprindere trebuie să le plătească «în mod normal» în privința salariaților privați, în conformitate cu dreptul social german”.
87 În plus, Tribunalul a amintit, la punctele 152 și 154 din Hotărârea din 14 iulie 2016, Germania/Comisia (T‑143/12, EU:T:2016:406), că obligația Comisiei de a dovedi existența unui avantaj economic selectiv în favoarea beneficiarului ajutorului îi revine atunci când examinează problema dacă o măsură intră în domeniul de aplicare al articolului 107 alineatul (1) TFUE.
88 Or, întrucât calificarea cu titlu provizoriu a unei măsuri drept „ajutor” în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE intervine, conform articolului 108 alineatul (2) TFUE coroborat cu articolul 4 alineatele (2) și (4) din Regulamentul 2015/1589, din stadiul examinării preliminare a acestei măsuri și al adoptării deciziei de deschidere a procedurii oficiale de investigare, este necesar să se considere, în speță, că obligația de motivare cu privire la existența unui avantaj economic selectiv în privința reclamantei, în temeiul articolului 107 alineatul (1) din TFUE, se impunea deja Comisiei la încheierea fazei de examinare preliminară, iar nu numai în ceea ce privește decizia luată la încheierea procedurii oficiale de investigare.
89 Rezultă că, întrucât nu a motivat în mod suficient de clar și de neechivoc existența unui avantaj, în conformitate cu cerințele prevăzute la articolul 107 alineatul (1) TFUE, procedând deja, în același timp, la aprecierea compatibilității ajutorului în litigiu cu piața internă, Comisia a plasat reclamanta într‑o situație de insecuritate juridică, la încheierea fazei de examinare preliminară și în stadiul adoptării deciziei atacate. În plus, această omisiune a Comisiei nu permite instanței Uniunii să își exercite controlul cu privire la calificarea provizorie a măsurii în litigiu drept „ajutor”, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.
90 Prin urmare, al șaselea motiv trebuie admis, în măsura în care vizează încălcarea obligației de motivare.
91 Întrucât analiza prezentului motiv în măsura în care este întemeiat pe o încălcare a obligației de motivare a revelat că decizia atacată era afectată de vicii care vizează elemente de o importanță esențială în economia generală a deciziei atacate, trebuie să se pronunțe anularea acestei decizii pentru încălcarea unor norme fundamentale de procedură, fără a fi necesar să se examineze temeinicia celorlalte argumente prezentate în cadrul acestui motiv și al altor motive.
Cu privire la cheltuielile de judecată
92 Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.
93 În speță, întrucât reclamanta a solicitat obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată, iar Comisia a căzut în pretenții, se impune ca, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, Comisia să fie obligată să suporte și cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă.
94 UPS și United Parcel Service Deutschland suportă fiecare propriile cheltuieli de judecată, în temeiul articolului 138 alineatul (3) din Regulamentul de procedură.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera întâi extinsă)
declară și hotărăște:
1) Respinge excepția de inadmisibilitate.
2) Anulează Decizia C(2011) 3081 final a Comisiei Europene din 10 mai 2011 de a extinde procedura oficială de investigare prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE în ceea ce privește ajutorul de stat C 36/07 (ex NN 25/07) acordat de Republica Federală Germania în favoarea Deutsche Post.
3) Comisia suportă propriile cheltuieli de judecată și pe cele efectuate de Deutsche Post AG.
4) UPS Europe SPRL/BVBA și United Parcel Service Deutschland Sàrl & Co. OHG suportă fiecare propriile cheltuieli de judecată.
Pelikánová | Valančius | Nihoul |
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 10 aprilie 2019.
Semnături