Language of document :

Cerere de decizie preliminară introdusă de Giudice di pace di Bologna (Italia) la 22 octombrie 2018 – UX/Governo della Repubblica italiana

(Cauza C-658/18)

Limba de procedură: italiana

Instanța de trimitere

Giudice di pace di Bologna

Părțile din procedura principală

Reclamantă: UX

Pârât: Governo della Repubblica italiana

Întrebările preliminare

Judecătorul de pace, în calitate de instanță de trimitere, este cuprins în noțiunea de instanță europeană de drept comun competentă să adreseze o cerere de decizie preliminară în temeiul articolului 267 TFUE, inclusiv în cazul în care ordinea juridică internă nu îi recunoaște, dată fiind precaritatea sa profesională, condiții de încadrare echivalente cu cele ale magistraților de profesie, deși îndeplinește aceleași funcții jurisdicționale și face parte din sistemul judiciar național, cu încălcarea garanțiilor de independență și de imparțialitate a instanței europene de drept comun, menționate de Curtea de Justiție în Hotărârea Wilson (EU:C:2006:587, punctele 47 53), în Hotărârea Associação Sindical dos Juízes Portugueses (EU:C:2018:117, punctul 32 și punctele 41 45), și în Hotărârea Minister for Justice and Equality (EU:C:2018:586, punctele 50 54)?

În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, activitatea de serviciu a judecătorului de pace reclamant este cuprinsă în noțiunea „lucrător pe durată determinată” prevăzută în dispozițiile coroborate ale articolului 1 alineatul (3) și ale articolului 7 din Directiva 2003/881 , ale clauzei 2 din Acordul cadru cu privire la munca pe durată determinată, pus în aplicare prin Directiva 1999/702 , și ale articolului 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, astfel cum au fost interpretate de Curtea de Justiție în Hotărârea O’Brien (EU:C:2012:110), și în Hotărârea King (EU:C:2017:914), și, în cazul unui răspuns afirmativ, magistratul de drept comun sau de profesie poate fi considerat lucrător pe durată nedeterminată comparabil cu lucrătorul pe durată determinată „judecător de pace”, în vederea aplicării acelorași condițiile de încadrare prevăzute în clauza 4 din Acordul cadru cu privire la munca pe durată determinată, pus în aplicare prin Directiva 1999/70?

În cazul unui răspuns afirmativ la prima și la a doua întrebare, având în vedere jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în materia răspunderii statului italian pentru încălcarea vădită a reglementării comunitare de către instanța de ultim grad, și anume Hotărârea Köbler (EU:C:2003:513), Hotărârea Traghetti del Mediterraneo, (EU:C:2006:391), și Hotărârea Comisia/Italia (EU:C:2011:775), articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene coroborat cu articolul 267 TFUE se opune articolului 2 alineatele 3 și 3 bis din Legea nr. 117 din 13 aprilie 1988 privind răspunderea civilă a magistraților, care prevede răspunderea judecătorului pentru fapte săvârșite cu intenție sau din culpă gravă „în cazul încălcării vădite a legii și a dreptului Uniunii Europene” și care pune instanța națională în fața alegerii – care, indiferent cum ar fi exercitată, angajează răspunderea civilă și disciplinară față de stat în cauzele în care parte pe fond este însăși administrația publică, în special atunci când instanța în cauză este un judecător de pace încadrat pe durată determinată, care nu dispune de o protecție efectivă juridică, economică și de securitate socială –, precum în speța dedusă judecății, între a încălca reglementarea internă prin neaplicarea acesteia și prin aplicarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiție, sau, dimpotrivă, a încălca dreptul Uniunii Europene prin aplicarea normelor interne care împiedică recunoașterea protecției efective și care contravin articolului 1 alineatul 3 și articolului 7 din Directiva 2003/88, clauzelor 2 și 4 din Acordul cadru cu privire la munca pe durată determinată, pus în aplicare prin Directiva 1999/70, și articolului 31 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene?

Potrivit articolului 2, articolului 4 alineatele (2) și (3), articolului 6 alineatul (1), articolului 9, articolului 10 alineatul (1) și articolului 17 alineatul (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, coroborate cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, constituie o încălcare gravă de natură să întemeieze acțiunea în răspundere extracontractuală împotriva Uniunii Europene prevăzută la articolul 340 al doilea paragraf TFUE comportamentul Comisiei Europene, care refuză să inițieze o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor sau să sesizeze Curtea de Justiție cu o acțiune în neîndeplinirea obligațiilor ca urmare a încălcării dreptului Uniunii de către un stat, atunci când, precum în speță, au fost constatate următoarele situații:

-    prin Comunicarea DG EMPL/B2/DA MAT/sk (2016), primită de autoritățile publice italiene la 10 iunie 2016, Comisia, în luna iunie 2016, a închis cu soluție negativă, preanunțând următoarea deschidere a unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, cazul EU Pilot 7779/15/EMPL, constatând incompatibilitatea cu dreptul Uniunii Europene a legislației naționale care reglementează serviciul prestat de magistrații onorifici, cu privire la reiterarea abuzivă a contractelor pe durată determinată, la diferențele de tratament în raport cu magistrații de drept comun sau de profesie în ceea ce privește remunerația, concediul anual și concediul de maternitate, procedură care nu a fost inițiată nici până în prezent;

-    în Comunicarea C(2016) 8600 final din 21 decembrie 2016, tot Comisia a precizat că are puterea discreționară de a hotărî dacă și când să inițieze o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor sau să sesizeze cu privire la un anumit caz Curtea de Justiție, a cărei jurisprudență recunoaște faptul că acțiunile formulate de persoane fizice împotriva Comisiei nu vor avea succes în cazurile în care aceasta refuză să lanseze o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor?

Independent de răspunsurile la cele patru întrebări care precedă, având în vedere articolul 2, articolul 4 alineatele (2) și (3), articolul 6 alineatul (1), articolul 9, articolul 10 alineatul (1) și articolul 17 alineatul (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, coroborate cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, articolul 268, articolul 274 și articolul 340 al doilea paragraf TFUE pot fi interpretate în sensul că acțiunea în răspundere extracontractuală împotriva Uniunii nu poate fi exclusă din competența instanțelor naționale într-o speță precum cea dedusă judecății, în care neaplicarea în ordinea juridică internă a dreptului Uniunii care garantează principiul independenței și imparțialității instanțelor a avut drept cauză concurentă încălcarea gravă de către Comisie a sarcinilor și a obligațiilor care decurg din rolul de gardian al tratatelor și puterea discreționară a Comisiei de a hotărî dacă și când să inițieze o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor sau să sesizeze cu privire la un anumit caz Curtea de Justiție, a cărei jurisprudență recunoaște faptul că acțiunile formulate de persoane fizice împotriva Comisiei nu vor avea succes în cazurile în care aceasta refuză să lanseze o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, având astfel drept consecință lipsirea de efecte a competenței Curții de Justiție de a soluționa în mod exclusiv litigiile având ca obiect răspunderea extracontractuală a Uniunii?

____________

1 Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (JO 2003, L 299, p. 9, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 3).

2 Directiva 1999/70/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 privind acordul-cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP (JO 1999, L 175, p. 43, Ediție specială 05/vol. 5, p. 129).