HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a cincea)
23 ianuarie 2020(*)
„Trimitere preliminară – Piața internă a energiei electrice – Directiva 2009/72/CE – Articolul 3 – Protecția consumatorilor – Articolul 37 – Atribuțiile și competențele autorității de reglementare – Soluționarea extrajudiciară a litigiilor – Noțiunea de «parte» – Dreptul de a exercita o cale de atac împotriva deciziei autorității de reglementare – Plângere formulată de un client casnic împotriva unei întreprinderi care operează un sistem de distribuție a energiei electrice”
În cauza C‑578/18,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Korkein hallinto‑oikeus (Curtea Administrativă Supremă, Finlanda), prin decizia din 7 septembrie 2018, primită de Curte la 14 septembrie 2018, în procedura inițiată de
Energiavirasto
intervenienți:
A,
Caruna Oy,
CURTEA (Camera a cincea),
compusă din domnul E. Regan, președinte de cameră, și domnii I. Jarukaitis (raportor), E. Juhász, M. Ilešič și C. Lycourgos, judecători,
avocat general: domnul E. Tanchev,
grefier: doamna C. Strömholm, administratoare,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 19 iunie 2019,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru Energiavirasto, de N. Kankaanrinta;
– pentru A, de el însuși;
– pentru guvernul finlandez, de H. Leppo și de J. Heliskoski, în calitate de agenți;
– pentru guvernul maghiar, de M. Z. Fehér și de Z. Wagner, în calitate de agenți;
– pentru guvernul neerlandez, de M. Bulterman și de M. de Ree, în calitate de agenți;
– pentru Comisia Europeană, de M. Huttunen și de O. Beynet, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 24 octombrie 2019,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 37 din Directiva 2009/72/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piața internă a energiei electrice și de abrogare a Directivei 2003/54/CE (JO 2009, L 211, p. 55).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri inițiate de Energiavirasto (Autoritatea pentru energie, Finlanda), în legătură cu refuzul acestei autorități de a acorda lui A statutul de parte în procedura inițiată împotriva societății Caruna Oy, o întreprindere care operează o rețea de distribuție a energiei electrice, ca urmare a unei plângeri formulate de A.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
3 Considerentele (37), (42), (51) și (54) ale Directivei 2009/72 au următorul cuprins:
„(37) […] Autoritățile de reglementare din domeniul energiei ar trebui, de asemenea, să aibă competența să contribuie […] la asigurarea unei eficiențe depline a măsurilor de protecție a consumatorilor. […]
[…]
(42) Toate sectoarele industriale și comerciale din [Uniunea Europeană], inclusiv întreprinderile mici și mijlocii, precum și toți cetățenii Uniunii care beneficiază de avantajele economice ale pieței interne ar trebui, de asemenea, să poată beneficia de un nivel înalt de protecție a consumatorilor și, în special, clienții casnici […] Clienții în cauză ar trebui să beneficieze, de asemenea, de posibilitatea de a alege, de echitate, de reprezentare și de mecanisme de soluționare a litigiilor.
[…]
(51) Interesele consumatorilor ar trebui să se afle în centrul prezentei directive, iar calitatea serviciilor ar trebui să reprezinte una dintre principalele responsabilități ale întreprinderilor din sectorul energiei electrice. Drepturile actuale ale consumatorilor trebuie să fie consolidate și garantate și ar trebui să includă o mai mare transparență. Protecția consumatorilor ar trebui să garanteze că toți consumatorii din spațiul [Uniunii] extins beneficiază de o piață competitivă. Respectarea drepturilor consumatorilor ar trebui asigurată de statele membre sau, atunci când un stat membru a stabilit astfel, de autoritățile de reglementare.
[…]
(54) Existența unor căi de soluționare a litigiilor eficace și accesibile tuturor reprezintă garanția unei mai mari protecții a consumatorilor. Statele membre ar trebui să instituie proceduri rapide și eficiente de gestionare a plângerilor.”
4 Articolul 1 din această directivă are următorul cuprins:
„Prezenta directivă stabilește norme comune pentru producerea, transportul, distribuția și furnizarea energiei electrice, precum și dispoziții privind protecția consumatorilor, în vederea îmbunătățirii și integrării piețelor de energie competitive […] în [Uniune]. […] Directiva stabilește, în același timp, obligațiile de serviciu universal și drepturile consumatorilor de energie electrică și clarifică obligațiile privind concurența.”
5 Articolul 2 din directiva menționată, intitulat „Definiții”, prevede printre altele că, „[î]n sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții […] «client casnic» înseamnă clientul care cumpără energie electrică pentru propriul consum casnic, exclusiv activități comerciale sau profesionale”.
6 Articolul 3 din aceeași directivă, intitulat „Obligațiile de serviciu public și protecția consumatorului”, prevede:
„[…]
(7) Statele membre iau măsurile corespunzătoare pentru protecția clienților finali garantând, în special, protecția adecvată a clienților vulnerabili. […] [s]tatele membre garantează un nivel înalt de protecție a consumatorilor, în special în ceea ce privește transparența condițiilor contractuale, a informațiilor generale și a mecanismelor de soluționare a litigiilor. […] Cel puțin în ceea ce privește clienții casnici, aceste măsuri le includ pe cele prevăzute la anexa I.
[…]
(13) Statele membre garantează că este înființat un mecanism independent, de exemplu, un mediator pentru energie sau un organism pentru consumatori pentru tratarea eficientă a plângerilor și soluționarea extrajudiciară a litigiilor.”
7 Articolul 36 din Directiva 2009/72, intitulat „Obiectivele generale ale autorităților de reglementare”, prevede:
„În îndeplinirea atribuțiilor de reglementare prevăzute de prezenta directivă, autoritățile de reglementare iau toate măsurile rezonabile în vederea realizării următoarelor obiective în cadrul atribuțiilor și competențelor prevăzute la articolul 37, în cooperare strânsă, după caz, cu alte autorități naționale competente, inclusiv cu autoritățile din domeniul concurenței, și fără a aduce atingere competențelor acestora:
[…]
(g) […] sprijinirea asigurării protecției consumatorilor;
[…]”
8 Articolul 37 din această directivă, intitulat „Atribuțiile și competențele autorităților de reglementare”, prevede:
„(1) Autoritățile de reglementare au următoarele atribuții:
[…]
(b) să asigure respectarea de către operatorii de transport și de distribuție, precum și, atunci când este cazul, de către proprietarii de sisteme electrice și de către orice întreprindere din domeniul energiei electrice, a obligațiilor care le revin în temeiul prezentei directive și în temeiul legislației [Uniunii] relevante, inclusiv în ceea ce privește aspectele transfrontaliere;
[…]
(j) să monitorizeze […] plângerile înaintate de clienții casnici […];
[…]
(n) să contribuie, împreună cu alte autorități competente, la asigurarea eficacității și aplicării măsurilor de protecție a consumatorilor, inclusiv a celor cuprinse în anexa I;
[…]
(2) Atribuțiile de monitorizare prevăzute la alineatul (1) pot fi îndeplinite de alte autorități decât autoritățile de reglementare, în cazul în care un stat membru prevede acest lucru. În acest caz, informațiile obținute ca urmare a monitorizării sunt puse la dispoziția autorităților de reglementare în cel mai scurt timp posibil.
[…]
(3) Pe lângă atribuțiile care le revin în temeiul alineatului (1) din prezentul articol, în cazul desemnării, în temeiul articolului 13, a unui operator de sistem independent, autoritățile de reglementare:
[…]
(b) […] acționează ca autoritate de soluționare a litigiilor între operatorul de sistem independent și proprietarul sistemului de transport cu privire la plângerile înaintate de oricare dintre aceștia, în conformitate cu alineatul (11);
[…]
(4) Statele membre se asigură că autorităților de reglementare le sunt conferite competențele care să le permită să își îndeplinească în mod eficient și rapid atribuțiile prevăzute la alineatele (1), (3) și (6). În acest scop, autoritățile de reglementare au cel puțin următoarele competențe:
[…]
(e) să dețină drepturi corespunzătoare pentru desfășurarea de investigații și competențele aferente în legătură cu soluționarea litigiilor, în conformitate cu alineatele (11) și (12).
(5) Pe lângă atribuțiile și competențele care le revin în temeiul alineatelor (1) și (4) din prezentul articol, în cazul desemnării, în temeiul capitolului V, a unui operator de sistem independent, autorităților de reglementare le vor fi conferite cel puțin următoarele atribuții și competențe:
[…]
(c) să acționeze ca o autoritate de soluționare a litigiilor între întreprinderea integrată vertical și operatorul de transport și de sistem cu privire la plângerile înaintate de oricare dintre aceștia, în conformitate cu alineatul (11);
[…]
(11) Orice parte care depune o plângere împotriva unui operator de transport și de sistem sau de distribuție referitoare la obligațiile care revin operatorului în temeiul prezentei directive poate înainta această plângere autorității de reglementare care, acționând ca autoritate de soluționare a litigiilor, emite o decizie în termen de două luni de la data primirii plângerii. Acest termen poate fi prelungit cu două luni în cazul în care autoritatea de reglementare are nevoie de informații suplimentare. Acest termen extins poate fi prelungit în continuare cu acordul reclamantului. Decizia autorității de reglementare produce efecte obligatorii până la o eventuală hotărâre contrarie pronunțată în urma unei căi de atac.
(12) Orice parte care se consideră lezată și care are dreptul de a contesta o decizie privind metodologiile luată în temeiul prezentului articol sau, în cazul în care autoritățile de reglementare au obligația de a se consulta, o decizie privind metodologiile sau tarifele propuse, poate să depună o contestație în vederea revizuirii respectivei decizii sau propuneri de decizie, în termen de maximum două luni de la publicarea acesteia sau într‑un termen mai scurt prevăzut de statele membre. Contestația nu are efect suspensiv.
[…]
(15) Plângerile menționate la alineatele (11) și (12) nu aduc atingere exercitării dreptului de a introduce o cale de atac în temeiul legislației [Uniunii] și/sau naționale.
(16) Deciziile luate de autoritățile de reglementare sunt pe deplin întemeiate și motivate pentru a permite controlul judiciar. Deciziile sunt disponibile publicului, păstrându‑se confidențialitatea informațiilor sensibile din punct de vedere comercial.
(17) Statele membre asigură existența la nivel național a mecanismelor adecvate care să garanteze că partea afectată de o decizie a autorității de reglementare are dreptul de a introduce o cale de atac în fața unui organism independent de orice parte afectată și de orice guvern.”
9 Anexa I la Directiva 2009/72 este consacrată măsurilor de protecție a consumatorului. Rezultă printre altele din cuprinsul punctului 1 litera (d) din această anexă că măsurile prevăzute la articolul 3 din directiva respectivă urmăresc să permită clienților să aleagă între modalități de plată, care nu discriminează în mod nejustificat între aceștia. Pe de altă parte, punctul 1 litera (f) din anexa menționată precizează că măsurile prevăzute la articolul 3 din directiva respectivă au scopul de a le garanta clienților „posibilitatea de a beneficia de proceduri transparente, simple și ieftine de soluționare a plângerilor. În special, toți consumatorii au dreptul la un standard ridicat de furnizare a serviciilor și gestionare a plângerilor de către furnizorul lor de energie electrică. Aceste proceduri de soluționare extrajudiciară a litigiilor permit soluționarea corectă și promptă a litigiilor, preferabil în termen de trei luni, și prevăd, în toate cazurile justificate, un sistem de rambursare și/sau compensare. Aceste proceduri ar trebui să respecte, atunci când este posibil, principiile enunțate în Recomandarea 98/257/CE a Comisiei din 30 martie 1998 privind principiile aplicabile organismelor responsabile pentru soluționarea extrajudiciară a diferendelor cu consumatorii [(JO 1998, L 115, p. 31)]”.
Dreptul finlandez
10 În temeiul articolului 5 din laki sähkö- ja maakaasumarkkinoiden valvonnasta (590/2013) [Legea privind supravegherea piețelor de energie electrică și de gaze naturale (590/2013), denumită în continuare: „Legea privind supravegherea”], este responsabilitatea Autorității pentru energie să controleze aplicarea normelor cu putere de lege și a normelor administrative naționale și ale Uniunii prevăzute la articolul 2 din această lege, precum și să exercite celelalte atribuții care îi sunt conferite prin reglementarea menționată la acest articol 2.
11 Potrivit articolului 6 primul paragraf punctul 13 din Legea privind supravegherea, este responsabilitatea Autorității pentru energie, în calitate de autoritate națională de reglementare în sensul dispozițiilor dreptului Uniunii cu privire la sectorul energiei electrice și al gazelor naturale, să asigure eficiența și executarea măsurilor de protecție a consumatorului referitoare la piața energiei electrice și a gazelor naturale.
12 Articolul 57 alineatul (2) din sähkömarkkinalaki (588/2013) [Legea privind piața energiei electrice (588/2013), denumită în continuare „Legea privind piața energiei electrice”] prevede că operatorul sistemului de distribuție trebuie să ofere consumatorilor diferite mijloace de plată pentru a achita facturile de energie electrică. Opțiunile oferite nu trebuie să conțină clauze abuzive sau condiții discriminatorii pentru grupe de clienți.
13 Articolul 106 al doilea paragraf din Legea privind piața energiei electrice prevede că este responsabilitatea Autorității pentru energie să supravegheze respectarea legii respective, a dispozițiilor și a reglementărilor administrative adoptate în temeiul său, precum și a autorizațiilor acordate în temeiul său. Potrivit acestei dispoziții, supravegherea este reglementată în mod distinct în Legea privind supravegherea. În temeiul celui de al patrulea paragraf al articolului 106 menționat, kuluttaja‑asiamies (Mediatorul consumatorului, Finlanda) supraveghează legalitatea clauzelor contractelor (de furnizare de energie electrică) menționate în capitolul 13 al Legii privind piața energiei electrice, din punctul de vedere al protecției consumatorului.
14 În conformitate cu articolul 114 din Legea privind piața energiei electrice, împotriva unei decizii adoptate de Autoritatea pentru energie în temeiul Legii privind piața energiei electrice poate fi introdusă o cale de atac, în conformitate cu procedurile stabilite de hallintolainkäyttölaki (586/1996) [Legea privind procedura administrativă precontencioasă și contenciosul administrativ (586/1996)]. Articolul 5 primul paragraf din această lege prevede că o „decizie împotriva căreia poate fi formulată o cale de atac” este „un act prin intermediul căruia o cauză este soluționată pe fond sau considerată inadmisibilă”, în timp ce articolul 6 primul paragraf din legea respectivă prevede că poate formula o cale de atac împotriva unei decizii acea persoană împotriva căreia este îndreptată decizia sau acea persoană ale cărei drepturi, obligații sau interese au fost afectate în mod direct prin decizie.
Litigiul principal și întrebările preliminare
15 A, care este un client casnic, a încheiat un contract de furnizare a energiei electrice cu o întreprindere care operează un sistem de distribuție a energiei electrice, devenită Caruna. La 5 septembrie 2013, acesta a transmis Autorității pentru energie un e‑mail pentru a‑i solicita să verifice dacă modul de facturare practicat de această întreprindere era în conformitate cu Legea privind piața energiei electrice, în special cu articolul 57 alineatul (2) din aceasta, care prevede că operatorul sistemului de distribuție trebuie să ofere consumatorilor diferite modalități de plată în vederea plății facturilor de energie electrică, în conformitate cu punctul 1 litera (d) din anexa I la Directiva 2009/72. După ce a examinat legalitatea acestei modalități de facturare, Autoritatea pentru energie a emis la 31 martie 2014 o decizie potrivit căreia Caruna nu a încălcat articolul 57 alineatul (2) din Legea privind piața energiei electrice și nu era necesară adoptarea unor măsuri. În această decizie, A a fost desemnat „solicitant al investigației”.
16 Prin decizia din 28 aprilie 2014, Autoritatea pentru energie a respins contestația introdusă de A împotriva deciziei respective din 31 martie 2014 ca fiind inadmisibilă, precum și cererea formulată de A de a i se acorda statutul de parte în procedură. Prin urmare, A a sesizat Helsingin hallinto‑oikeus (Tribunalul Administrativ din Helsinki, Finlanda) cu o acțiune prin care solicita să îi fie recunoscută calitatea de parte în procedură în cauza soluționată de această autoritate, anularea deciziilor adoptate de aceasta din urmă la 31 martie 2014 și la 28 aprilie 2014 și retrimiterea cazului la autoritatea menționată pentru ca aceasta să îl soluționeze din nou. Prin hotărârea din 23 mai 2016, aceste capete de cerere au fost admise.
17 Autoritatea pentru energie a formulat o cale de atac împotriva acestei hotărâri la instanța de trimitere, Korkein hallinto‑oikeus (Curtea Administrativă Supremă, Finlanda), susținând că faptul că A i‑a adresat o cerere de investigație nu îi conferea statutul de parte la decizia pe care a luat‑o și nici dreptul de a introduce o cale de atac jurisdicțională împotriva acestei decizii.
18 Instanța de trimitere arată că trebuie să soluționeze problema dacă A avea dreptul de a sesiza o instanță națională cu o cale de atac împotriva deciziei Autorității pentru energie de a nu adopta măsuri în privința întreprinderii care operează rețeaua.
19 Aceasta arată că jurisprudența instanțelor naționale vine în susținerea poziției Autorității pentru energie, potrivit căreia, în litigiul principal, A a avut un simplu statut de inițiator și nu avea dreptul să formuleze o cale de atac jurisdicțională împotriva deciziei acestei autorități.
20 Totuși, în lipsa unei jurisprudențe a Curții și a unei definiții a noțiunii de „parte” în Directiva 2009/72, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 37 din directiva respectivă trebuie interpretat în sensul că un client casnic al unei întreprinderi care operează o rețea, care consideră că a fost lezat, în calitate de consumator, ca urmare a modului de facturare practicat de această întreprindere și care se adresează autorității de reglementare, poate fi calificat drept „parte”, în sensul acestei dispoziții, și poate sesiza o instanță cu o cale de atac împotriva deciziei luate de această autoritate de a nu adopta măsuri împotriva întreprinderii respective.
21 În aceste condiții, Korkein hallinto‑oikeus (Curtea Administrativă Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 37 din Directiva 2009/72[…] trebuie interpretat în sensul că o persoană care este client consumator al unui operator de rețea și care a sesizat autoritatea de reglementare națională cu o plângere împotriva operatorului respectiv trebuie considerată, în sensul alineatului (17) al articolului menționat, «parte» afectată de decizia autorității de reglementare și, deci, autorizată să introducă o cale de atac în fața unei instanțe naționale împotriva deciziei autorității de reglementare cu privire la operatorul de rețea?
2) În cazul în care persoana menționată la prima întrebare nu trebuie considerată «parte», în sensul articolului 37 din Directiva 2009/72, un client consumator cu un statut similar cu cel al recurentului din litigiul principal are dreptul, pe baza unui alt temei juridic în conformitate cu dreptul Uniunii, de a participa în fața autorității de reglementare la soluționarea unei cereri de intervenție sau dreptul de a sesiza cu această cauză o instanță națională, ori această chestiune este reglementată de dreptul național?”
Cu privire la întrebările preliminare
22 Prin intermediul celor două întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 37 din Directiva 2009/72 trebuie interpretat în sensul că impune statelor membre să confere autorității de reglementare competența de a soluționa litigiile dintre clienții casnici și operatorii de rețea și de a acorda, în consecință, clientului casnic care a adresat acestei autorități o plângere împotriva unui operator de rețea, calitatea de „parte”, în sensul acestei dispoziții, și dreptul de a exercita o cale de atac împotriva deciziei luate de autoritatea menționată în urma acestei plângeri.
23 Potrivit articolului 1 din Directiva 2009/72, aceasta are ca obiect stabilirea unor norme comune pentru producerea, transportul, distribuția și furnizarea energiei electrice, precum și dispoziții privind protecția consumatorilor, în vederea îmbunătățirii și a integrării piețelor de energie competitive, conectate printr‑o rețea comună, în Uniune. În acest cadru, articolul 3 din directiva respectivă stabilește printre altele obligațiile statelor membre în ceea ce privește protecția consumatorilor, inclusiv cele referitoare la soluționarea plângerilor și la soluționarea extrajudiciară a litigiilor, în timp ce articolul 37 din această directivă definește atribuțiile și competențele autorității de reglementare.
24 Potrivit jurisprudenței constante a Curții, cu ocazia interpretării unei dispoziții de drept al Uniunii trebuie să se țină seama nu numai de formularea acesteia, ci și de contextul ei și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție (Hotărârea din 19 iulie 2012, A, C‑33/11, EU:C:2012:482, punctul 27, și Hotărârea din 15 martie 2017, Al Chodor, C‑528/15, EU:C:2017:213, punctul 30).
25 În speță, în ceea ce privește modul de redactare a articolului 37 din Directiva 2009/72, este necesar să se constate că, printre atribuțiile și competențele care trebuie încredințate cel puțin autorității de reglementare naționale în temeiul articolului 37 alineatul (4) litera (e) și al articolului 37 alineatul (5) litera (c) din această directivă figurează drepturi corespunzătoare pentru desfășurarea de investigații și competențele aferente în legătură cu soluționarea litigiilor, în conformitate cu articolul 37 alineatele (11) și (12) din directiva menționată, precum și atribuția de a acționa ca o autoritate de soluționare a litigiilor între întreprinderea integrată vertical și operatorul de transport și de sistem cu privire la plângerile înaintate de oricare dintre aceștia, în conformitate cu articolul 37 alineatul (11) din aceeași directivă.
26 Această din urmă dispoziție prevede că orice parte care depune o plângere împotriva unui operator de transport și de sistem sau de distribuție referitoare la obligațiile care revin operatorului în temeiul directivei respective poate înainta această plângere autorității de reglementare care, acționând ca autoritate de soluționare a litigiilor, emite o decizie în termen de două luni de la data primirii plângerii. Decizia acestei autorități produce efecte obligatorii până la o eventuală hotărâre contrarie pronunțată în urma unei căi de atac. În ceea ce privește articolul 37 alineatul (12) din Directiva 2009/72, acesta prevede o procedură care permite oricărei părți care se consideră lezată și care are dreptul de a contesta o decizie privind metodologiile luată în temeiul articolului 37 din această directivă sau, în cazul în care autoritatea de reglementare are obligația de a se consulta, o decizie privind metodologiile sau tarifele propuse, de a depune o contestație în vederea revizuirii respectivei decizii.
27 În plus, articolul 37 din Directiva 2009/72 prevede printre altele, la alineatele (15)-(17), că plângerile menționate la alineatele (11) și (12) ale articolului respectiv nu aduc atingere exercitării dreptului de a introduce o cale de atac în temeiul legislației Uniunii și/sau naționale, că autoritățile de reglementare trebuie să își motiveze și să își fundamenteze pe deplin deciziile pentru a permite controlul jurisdicțional și că statele membre asigură existența la nivel național a mecanismelor adecvate care să garanteze că partea afectată de o decizie a autorității de reglementare are dreptul de a introduce o cale de atac în fața unui organism independent de orice parte afectată și de orice guvern.
28 Rezultă din ansamblul acestor dispoziții că autoritatea de reglementare are competența unui organ de soluționare extrajudiciară a litigiilor atunci când soluționează o plângere formulată în temeiul articolului 37 alineatele (11) și (12) din Directiva 2009/72 și că părțile la aceste litigii dispun de dreptul de a exercita o cale de atac împotriva deciziei luate de această autoritate în urma unei asemenea plângeri în cazul în care le este nefavorabilă.
29 Totuși, trebuie să se constate că dispozițiile menționate nu precizează dacă această competență include competența de soluționare a litigiilor dintre clienții casnici și operatorii de sistem și că noțiunea de „parte” sau de „parte afectată” care figurează la articolul 37 din Directiva 2009/72 nu este definită de aceasta din urmă, astfel încât textul articolului 37 nu permite să se stabilească dacă această noțiune include clientul casnic care a depus o plângere împotriva unui operator de sistem pentru încălcarea dispozițiilor directivei respective și, în consecință, dacă acest tip de litigiu intră în mod obligatoriu sub incidența competenței privind soluționarea alternativă a litigiilor care trebuie conferită de statele membre autorității de reglementare.
30 În această privință, trebuie să se sublinieze, în primul rând, că articolul 37 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2009/72, care conferă autorității de reglementare atribuția de a asigura respectarea de către operatorii de transport și de distribuție, precum și, atunci când este cazul, de către proprietarii de sisteme electrice și de orice întreprindere din domeniul energiei electrice a obligațiilor care le revin în temeiul acestei directive și în temeiul legislației Uniunii relevante, nu face referire la competența autorității de reglementare de a soluționa litigiile.
31 În al doilea rând, nicio dispoziție a articolului 37 din Directiva 2009/72 care face referire la competența autorității de reglementare de a soluționa litigiile nu menționează litigiile dintre clienții casnici și operatorii de rețea. În special, situația se prezintă astfel în cazul articolului 37 alineatul (3) litera (b), care vizează în mod expres litigiile dintre operatorul de sistem independent și proprietarul sistemului de transport, al articolului 37 alineatul (4) litera (e), care prevede drepturi de investigare, și a articolului 37 alineatul (5) litera (c), care privește litigiile dintre întreprinderea integrată vertical și operatorul de transport și de sistem.
32 În al treilea rând, articolul 37 din Directiva 2009/72, la alineatul (1) litera (j), conferă autorității de reglementare atribuția de a monitoriza plângerile înaintate de clienții casnici și, la alineatul (1) litera (n), de a contribui împreună cu alte autorități competente la asigurarea eficacității și a aplicării măsurilor de protecție a consumatorilor, inclusiv a celor cuprinse în anexa I la această directivă. Articolul 37 alineatul (2) din directiva menționată prevede că atribuțiile de monitorizare prevăzute la alineatul (1) al acestui articol pot fi îndeplinite de alte autorități decât autoritățile de reglementare, în cazul în care un stat membru prevede acest lucru.
33 În ceea ce privește contextul în care se înscrie articolul 37 din Directiva 2009/72 și obiectivul urmărit de reglementarea din care face parte, trebuie arătat, în primul rând, că considerentele (42), (51) și (54) ale acestei directive precizează că clienții casnici trebuie să beneficieze de mecanisme de soluționare a litigiilor, că interesele consumatorilor se află în centrul directivei respective, că respectarea drepturilor consumatorilor trebuie asigurată de statele membre sau, atunci când un stat membru a stabilit astfel, de autoritățile de reglementare, că existența unor căi de soluționare a litigiilor eficace și accesibile tuturor reprezintă garanția unei mai mari protecții a consumatorilor și că statele membre trebuie să instituie proceduri rapide și eficiente de gestionare a plângerilor.
34 În al doilea rând, astfel cum s‑a amintit la punctul 23 din prezenta hotărâre, obiectul Directivei 2009/72 este printre altele, potrivit articolului 1, să stabilească dispoziții referitoare la protecția consumatorilor și să definească drepturile consumatorilor de energie electrică. Astfel, articolul 3 din această directivă prevede obligațiile care revin statelor membre pentru a asigura protecția consumatorilor. Acesta le impune, la alineatul (7), garantarea unui nivel înalt de protecție a consumatorilor, în special în ceea ce privește mecanismele de soluționare a litigiilor. Măsurile pe care statele membre trebuie să le adopte în această privință, în temeiul dispoziției respective și al anexei I la directiva menționată, la care aceasta face trimitere, au ca obiect să asigure, potrivit punctului 1 litera (f) din această anexă, ca clienții să beneficieze de proceduri transparente, simple și ieftine de soluționare a plângerilor care trebuie să permită o soluționare corectă și promptă a litigiilor. În acest scop, articolul 3 alineatul (13) din Directiva 2009/72 impune statelor membre să garanteze că este înființat un mecanism independent, de exemplu un mediator pentru energie sau un organism pentru consumatori, pentru tratarea eficientă a plângerilor și pentru soluționarea extrajudiciară a litigiilor.
35 În al treilea rând, în ceea ce privește autoritatea de reglementare, considerentul (37) al Directivei 2009/72 menționează că autorităților de reglementare trebuie să li se confere competența de a asigura o eficiență deplină a măsurilor de protecție a consumatorilor. Articolul 36 din această directivă, care definește obiectivele generale ale autorității respective, prevede că aceasta trebuie să ia toate măsurile rezonabile în vederea realizării obiectivelor stabilite de acest articol, în cadrul atribuțiilor și al competențelor prevăzute la articolul 37 din directiva menționată, în cooperare strânsă, după caz, cu alte autorități naționale competente, fără a aduce atingere competențelor acestora. Printre aceste obiective se numără, la articolul 36 litera (g) din aceeași directivă, cel de a sprijini asigurarea protecției consumatorilor.
36 Nu reiese din niciuna dintre dispozițiile Directivei 2009/72 menționate la punctele 34 și 35 din prezenta hotărâre și nici din vreo altă dispoziție din aceasta că statele membre sunt obligate să atribuie autorității de reglementare, cu excluderea oricărei alte autorități, competența privind soluționarea extrajudiciară a litigiilor dintre clienții casnici și întreprinderile de energie electrică, în special operatorii de rețea.
37 Dimpotrivă, pe de o parte, considerentul (51) și articolul 36 litera (g) din Directiva 2009/72 confirmă că obiectivul atribuit de aceasta autorității de reglementare constă, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 42 din concluziile sale, în a contribui, în colaborare cu alte autorități competente, la asigurarea eficacității și a punerii în aplicare a măsurilor de protecție a consumatorilor, inclusiv soluționarea plângerilor, și că statele membre au posibilitatea de a încredința atribuții referitoare la drepturile consumatorilor fie autorității de reglementare, fie altor autorități.
38 Pe de altă parte, în ceea ce privește mai exact obligația statelor membre de a institui un mecanism independent însărcinat să asigure tratarea eficientă a plângerilor și soluționarea extrajudiciară a litigiilor, articolul 3 alineatul (13) din Directiva 2009/72, utilizând termenii „de exemplu, un mediator pentru energie sau un organism pentru consumatori”, indică în mod expres că alegerea autorității însărcinate cu soluționarea litigiilor dintre consumatori și întreprinderile de energie electrică aparține statelor membre.
39 Din ansamblul acestor constatări rezultă că statele membre pot atribui competența referitoare la soluționarea extrajudiciară a litigiilor dintre clienții casnici și întreprinderile de energie electrică unei alte autorități decât autoritatea de reglementare, în măsura în care, în conformitate cu considerentul (54) și cu articolul 3 alineatele (7) și (13), precum și cu punctul 1 litera (f) din anexa I la Directiva 2009/72, autoritatea desemnată este independentă și exercită această competență punând în aplicare proceduri rapide, eficiente, transparente, simple și necostisitoare de soluționare a plângerilor, care permit o soluționare echitabilă și rapidă a litigiilor.
40 De asemenea, statelor membre le este permis să confere această competență autorității de reglementare, întrucât expresia „autoritatea de reglementare are cel puțin următoarele competențe” utilizată la articolul 37 alineatul (4) din Directiva 2009/72 arată că acesteia îi pot fi atribuite alte competențe decât cele menționate în mod expres la articolul 37 din directiva respectivă. Atunci când statul membru alege să confere această competență autorității de reglementare, reiese cu claritate din articolul 37 alineatele (11), (16) și (17) din directiva menționată că unui client casnic trebuie să îi fie recunoscute calitatea de parte, precum și dreptul de a exercita o cale de atac jurisdicțională împotriva deciziei autorității de reglementare.
41 În speță, instanța de trimitere, Autoritatea pentru energie și guvernul finlandez au arătat că organul național competent să soluționeze plângerea unui consumator împotriva unei întreprinderi din sectorul energiei electrice este kuluttajariitalautakunta (Comisia pentru litigii în materie de consum, Finlanda), în fața căruia persoana care a formulat plângerea are statutul de parte. În plus, acest consumator poate adresa o plângere Mediatorului consumatorilor, în fața căruia consumatorul nu are, în schimb, statutul de parte. Așa cum rezultă din cuprinsul punctului 39 din prezenta hotărâre, un asemenea mecanism nu este contrar Directivei 2009/72, în măsura în care autoritatea extrajudiciară desemnată astfel este independentă și exercită această competență prin punerea în aplicare a unor proceduri rapide, eficiente, transparente, simple și necostisitoare de soluționare a plângerilor, care permit o soluționare echitabilă și rapidă a litigiilor.
42 Autoritatea pentru energie și guvernul finlandez au arătat de asemenea că legislația finlandeză obligă această autoritate să soluționeze cererile de investigații care îi sunt adresate și că statutul solicitantului unei investigații nu este cel al unei părți, ci al unui informator, ceea ce permite autorității de reglementare să își îndeplinească atribuția de supraveghere. În cadrul ședinței în fața Curții, guvernul finlandez a precizat că decizia eventual luată de autoritatea menționată în acest cadru nu este obligatorie pentru celelalte autorități publice. O astfel de soluție nu este contrară obligațiilor impuse statelor membre prin Directiva 2009/72, din moment ce ea poate să permită îndeplinirea atribuțiilor de supraveghere și de control încredințate autorității de reglementare de articolul 37 din directiva menționată, fără a aduce atingere drepturilor consumatorilor prevăzute de aceasta și în special dreptului lor de a beneficia de proceduri extrajudiciare de soluționare a litigiilor care îndeplinesc cerințele amintite la punctul precedent din prezenta hotărâre.
43 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 37 din Directiva 2009/72 trebuie interpretat în sensul că nu impune statelor membre să confere autorității de reglementare competența de a soluționa litigiile dintre clienții casnici și operatorii de sistem și de a acorda, în consecință, clientului casnic care a adresat autorității de reglementare o plângere împotriva unui operator de sistem calitatea de „parte”, în sensul acestei dispoziții, și dreptul de a exercita o cale de atac împotriva deciziei luate de autoritatea menționată în urma acestei plângeri.
Cu privire la cheltuielile de judecată
44 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:
Articolul 37 din Directiva 2009/72/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piața internă a energiei electrice și de abrogare a Directivei 2003/54/CE trebuie interpretat în sensul că nu impune statelor membre să confere autorității de reglementare competența de a soluționa litigiile dintre clienții casnici și operatorii de sistem și de a acorda, în consecință, clientului casnic care a adresat autorității de reglementare o plângere împotriva unui operator de sistem calitatea de „parte”, în sensul acestei dispoziții, și dreptul de a exercita o cale de atac împotriva deciziei luate de autoritatea menționată în urma acestei plângeri.
Semnături