Language of document : ECLI:EU:F:2014:224

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE
A UNIUNII EUROPENE
(Camera a treia)

25 septembrie 2014(*)

„Funcție publică – Remunerație – Personalul SEAE repartizat într‑o țară terță – Decizia AIPN de modificare a listei țărilor terțe pentru care condițiile de viață sunt echivalente cu cele obișnuite în Uniune – Act cu aplicabilitate generală – Admisibilitatea acțiunii – Evaluare anuală a indemnizației pentru condiții de viață – Desființare”

În cauza F‑100/13,

având ca obiect o acțiune introdusă în temeiul articolului 270 TFUE, aplicabil Tratatului CEEA în temeiul articolului 106a din acesta,

Bruno Julien‑Malvy, funcționar al Serviciului European de Acțiune Externă, cu domiciliul în Tokyo (Japonia), și ceilalți reclamanți, ale căror nume figurează în anexă, reprezentați de T. Bontinck și de A. Guillerme, avocați,

reclamanți,

împotriva

Serviciului European de Acțiune Externă (SEAE), reprezentat de S. Marquardt și de M. Silva, în calitate de agenți,

pârât,

TRIBUNALUL FUNCȚIEI PUBLICE(Camera a treia),

compus din domnii S. Van Raepenbusch (raportor), președinte, E. Perillo și J. Svenningsen, judecători,

grefier: domnul P. Cullen, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 12 mai 2014,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin cererea introductivă primită la grefa Tribunalului la 4 octombrie 2013, domnul Julien‑Malvy și ceilalți reclamanți, ale căror nume figurează în anexă, solicită Tribunalului să anuleze decizia din 19 decembrie 2012 a Serviciului European de Acțiune Externă (SEAE) întrucât suprimă, începând cu 1 ianuarie 2014, plata indemnizației pentru condiții de viață (denumită în continuare „ICV”) pentru personalul repartizat în Argentina, în Hong Kong, în Chile, în Japonia, în Malaysia, în Singapore și în Taiwan și, în consecință, să dispună plata sumelor despre care ei consideră că le sunt datorate ca ICV.

 Cadrul juridic

2        Decizia 2010/427/UE a Consiliului din 26 iulie 2010 privind organizarea și funcționarea SEAE (JO L 201, p. 30) prevede la articolul 1 că SEAE „este un organism autonom din punct de vedere funcțional al Uniunii Europene, separat față de Secretariatul General al Consiliului [Uniunii Europene] și de Comisi[a Europeană], cu capacitatea juridică necesară pentru a‑și îndeplini atribuțiile și pentru a‑și realiza obiectivele”. În temeiul articolului 6, Statutul funcționarilor Uniunii Europene, în versiunea aplicabilă litigiului (denumit în continuare „statutul”), anterioară intrării în vigoare a Regulamentului (UE, Euratom) nr. 1023/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 22 octombrie 2013 de modificare a Statutului funcționarilor Uniunii Europene și a Regimului aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii Europene (JO L 287, p. 15), precum și Regimul aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii se aplică personalului SEAE.

3        Articolul 1b din statut prevede printre altele că, „[c]u excepția cazului în care prezentul statut dispune altfel, [SEAE] […] [este] asimilat[…], în scopul punerii în aplicare a prezentului statut, instituțiilor Uniunii”.

4        Articolul 110 din statut precizează la primul alineat că „[d]ispozițiile generale de aplicare a prezentului statut sunt adoptate de fiecare instituție în urma consultării comitetului său pentru personal și obținerii avizului Comitetului pentru statutul personalului”. În conformitate cu al treilea paragraf al aceluiași articol, dispozițiile generale de punere în aplicare menționate la alineatul (1) (denumite în continuare „DGA”) „sunt aduse la cunoștința personalului”.

5        Articolul 1 din capitolul I, intitulat „D[ispoziții generale]”, din anexa X la statut care cuprinde dispoziții speciale și derogatorii aplicabile funcționarilor repartizați într‑o țară terță prevede:

„Prezenta anexă stabilește dispozițiile speciale și derogatorii aplicabile funcționarilor Comunităților Europene repartizați într‑o țară terță.

Numai resortisanții statelor membre ale Comunităților pot fi recrutați în vederea repartizării într‑o țară terță, autoritatea împuternicită să facă numiri neavând posibilitatea de a invoca derogarea prevăzută la articolul 28 litera (a) din statut.

Dispozițiile generale de punere în aplicare sunt adoptate în conformitate cu articolul 110 din statut.”

6        Articolul 10 alineatul (1) din anexa X la statut prevede:

„În funcție de locul de repartizare al funcționarului, se stabilește o [ICV], sub forma unui procent dintr‑o valoare de referință. […]

O indemnizație de această natură nu este acordată atunci când funcționarul este repartizat într‑o țară în care condițiile de viață pot fi considerate echivalente celor existente în mod obișnuit în Uniune.

În cazul celorlalte locuri de repartizare, modalitatea de stabilire a [ICV] este descrisă mai jos.

Următorii parametri sunt luați în considerare la stabilirea [ICV]:

–        mediul sanitar și spitalicesc;

–        condițiile de securitate;

–        condițiile climatice,

celor trei parametri de mai sus aplicându‑li‑se coeficientul 1;

–        gradul de izolare;

–        alte condiții locale,

celor doi parametri de mai sus aplicându‑li‑se coeficientul 0,5.

Fiecare parametru are următoarea valoare:

0: atunci când condițiile sunt normale, fără a fi însă echivalente condițiilor obișnuite din Uniune;

2: atunci când condițiile sunt dificile în raport cu condițiile obișnuite din Uniune;

4: atunci când condițiile sunt foarte dificile în raport cu condițiile obișnuite din Uniune.

[…]

[ICV] stabilită pentru fiecare loc de repartizare face obiectul unei evaluări anuale și, după caz, al unei revizuiri de către autoritatea împuternicită să facă numiri, după obținerea avizului comitetului pentru personal.

[…]”

7        Decizia înaltului reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate din 17 decembrie 2013 privind ICV și indemnizația suplimentară prevăzute la articolul 10 din anexa X la statut în versiunea rezultată din Regulamentul nr. 1023/2013 (în continuare, „directivele interne”) prevede la articolul 1:

„Parametrii vizați la alineatul (1) al articolului 10 din anexa X la [s]tatut sunt evaluați de [autoritatea împuternicită să facă numiri], care se poate baza, între altele, pe informații furnizate de surse de încredere cu caracter internațional, publice sau private, de statele membre, precum și de delegațiile Uniunii și de serviciile [i]nstituțiilor și organelor Uniunii.”

8        Articolul 2 din directivele interne prevede:

„După avizul comitetului pentru personal al SEAE și al Comisiei, [autoritatea împuternicită să facă numiri determină procentajele [ICV] referitoare la diferite locuri de repartizare. […]

O indemnizație de această natură nu este acordată în caz de repartizare într‑o țară în care condițiile de viață pot fi considerate echivalente cu cele obișnuite în Uniune […].

Echivalența este determinată de [autoritatea împuternicită să facă numiri] pe baza unei comparații a nivelului de dezvoltare al țărilor terțe vizate și a rangului lor comparativ în clasamentele O[rganizației Națiunilor Unite] (alocație pentru condiții de viață), ale [Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare] (indice de dezvoltare umană), ale F[ondului Monetar Internațional] ([produs intern brut] pe locuitor), ale O[rganizației pentru Cooperare și Dezvoltare în Europa] ([indice al nivelului de trai]) și, dacă este necesar, a altor informații emanând de la surse fiabile cu caracter internațional, publice sau private.”

 Situația de fapt

9        La 19 decembrie 2012, directorul general administrativ al SEAE, acționând în calitate de autoritate împuternicită să facă numiri (în continuare, „AIPN”), a adoptat, în aplicarea articolului 10 din anexa X la statut, o decizie de revizuire a cuantumului ICV plătite agenților repartizați în țările terțe. Această decizie actualizează printre altele lista țărilor terțe pentru care condițiile de viață sunt considerate echivalente cu cele obișnuite în Uniunea Europeană (denumită în continuare „lista”) și suprimă, în consecință, plata ICV pentru agenții care sunt repartizați, printre altele, ca și reclamanții, în Argentina, în Hong Kong, în Chile, în Japonia, în Malaysia, în Singapore și în Taiwan, stabilind intrarea în vigoare a acestei suprimări la 1 ianuarie 2014.

10      Reclamanții au introdus reclamații îndreptate împotriva deciziei sus‑menționate întrucât suprimă ICV pentru agenții repartizați în țările lor de repartizare la 12, la 15, la 17 și, respectiv, la 18 martie 2013 (denumite în continuare, împreună, „reclamațiile”).

11      AIPN a respins reclamațiile prin deciziile din 26 iunie și din 2 iulie 2013.

 Procedura și concluziile părților

12      Reclamanții solicită Tribunalului:

–        anularea deciziei directorului general administrativ al SEAE din 19 decembrie 2012 întrucât suprimă ICV pentru agenții repartizați în Argentina, în Hong Kong, în Chile, în Japonia, în Malaysia, în Singapore și în Taiwan (denumită în continuare „decizia atacată”);

–        dispunerea, în consecință, a plății ICV la rata de 15 % începând cu 1 ianuarie 2014;

–        obligarea SEAE la plata cheltuielilor de judecată.

13      SEAE solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        pronunțarea asupra cheltuielilor de judecată.

 În drept

 Cu privire la admisibilitatea acțiunii

14      Trebuie amintit că funcționarii și agenții au dreptul de a introduce o acțiune împotriva unei măsuri cu caracter general a AIPN care îi lezează atunci când, pe de o parte, această măsură nu necesită, pentru a produce efecte juridice, măsuri de aplicare sau nu lasă, pentru aplicarea sa, nicio marjă de apreciere autorităților însărcinate cu punerea sa în aplicare și, pe de altă parte, afectează în mod imediat interesele funcționarilor modificând în mod distinct situația lor juridică (a se vedea în acest sens, în ceea ce privește omisiunea AIPN de a efectua verificarea legalității alegerilor pentru comitetul pentru personal, Hotărârea De Dapper și alții/Parlamentul, 54/75, EU:C:1976:127; în ceea ce privește o decizie privind regimul electoral al unui comitet pentru personal, Hotărârea Diezler și alții/CESE, 146/85 și 431/85, EU:C:1987:457, punctele 6 și 7; în ceea ce privește o decizie a AIPN de modificare a modului de calcul al indemnizației pentru diferență datorate funcționarilor care, în urma unui concurs, trec într‑o categorie superioară, Hotărârea Brown/Curtea de Justiție, 125/87, EU:C:1988:136, punctul 16).

15      În speță, decizia atacată, care a fost adoptată de AIPN în aplicarea articolului 10 din anexa X la statut, determină în privința agenților repartizați în delegațiile și în birourile Uniunii din Argentina, din Hong Kong, din Chile, din Japonia, din Malaysia, din Singapore și din Taiwan suprimarea ICV începând cu 1 ianuarie 2014. Decizia atacată apare astfel drept suficient de precisă și necondiționată pentru a nu necesita nicio măsură specială de aplicare pentru a produce efecte juridice în raport cu agenții repartizați în țările terțe vizate.

16      Desigur, punerea în aplicare a deciziei atacate impune măsuri administrative, de aplicabilitate individuală, pentru încetarea acordării ICV care era plătită până atunci agenților repartizați în țările terțe sus‑menționate, printre care și reclamanții. Cu toate acestea, adoptarea de astfel de măsuri intermediare, care intervine în lipsa unei marje de apreciere a autorităților gestionare, nu este de natură să se opună caracterului imediat al afectării situației juridice a reclamanților, care trebuiau în mod necesar să se aștepte la pierderea beneficiului ICV începând cu 1 ianuarie 2014.

17      Din cele ce precedă rezultă că acțiunea este admisibilă.

 Cu privire la concluziile în anulare

18      Reclamanții invocă șase motive, întemeiate, primul, pe încălcarea articolului 1 al treilea paragraf din anexa X la statut, precum și a principiilor securității juridice și transparenței, al doilea, pe încălcarea obligației de motivare, al treilea, pe nerespectarea articolului 10 alineatul (1) din anexa X la statut, pe o eroare vădită de apreciere și pe încălcarea principiului proporționalității, al patrulea, pe abuz de putere și de procedură, al cincilea, pe eroare de drept și pe eroare de fapt, respectiv al șaselea și ultimul, pe încălcarea principiului încrederii legitime.

 Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 1 al treilea paragraf din anexa X la statut, precum și a principiilor securității juridice și transparenței

19      Reclamanții susțin, în esență, că SEAE era obligat, în conformitate cu al treilea paragraf al articolului 1 din anexa X la statut, potrivit căruia „[DGA] sunt adoptate în conformitate cu articolul 110 din statut”, să adopte DGA a articolului 10 din anexa menționată pentru a dota cu un temei legal „clar și suficient de previzibil” decizia atacată. În absența unor asemenea DGA, decizia atacată ar încălca principiile securității juridice și transparenței.

20      SEAE solicită respingerea motivului. El arată că obligația de a adopta DGA prevăzută la articolul 1 din anexa X la statut nu poate privi, în lipsa unor dispoziții exprese în acest sens, ansamblul dispozițiilor respectivei anexe, din care în special articolul 10. În plus, acest articol este, în orice caz, suficient de clar și de precis pentru a evita orice risc de arbitrar în aplicarea sa.

21      În această privință, reiese din jurisprudență că DGA în sensul articolului 110 din statut vizează, în primul rând, măsurile de aplicare prevăzute în mod expres de anumite dispoziții speciale din statut și că, în lipsa unei prevederi exprese, obligația de a adopta măsuri de executare supuse condițiilor formale cuprinse în articolul 110 din statut nu poate fi admisă decât cu titlu excepțional, și anume atunci când dispozițiile din statut sunt lipsite de claritate și de precizie, astfel că nu se pretează la o aplicare lipsită de arbitrar (Hotărârea Behmer/Parlamentul, F‑47/07, EU:F:2009:103, punctul 47).

22      În speță, deși articolul 10 din anexa X la statut, care, după cum s‑a spus anterior, este temeiul legal al deciziei atacate, nu conține nicio dispoziție expresă care să prevadă adoptarea de DGA conform articolului 110 din statut, în schimb articolul 1 al treilea paragraf din anexa X la statut, care face parte din capitolul 1 din această anexă, consacrat „D[ispozițiilor generale]”, enunță în mod expres o asemenea obligație. Executarea acestei obligații nu poate fi limitată la punerea în aplicare a articolului 1 din anexa X la statut. Astfel, primul paragraf al acestui articol se limitează să precizeze obiectul anexei X la statut, și anume „stabil[irea] dispozițiil[or] speciale și derogatorii aplicabile funcționarilor Uniunii Europene repartizați într‑o țară terță”. În ceea ce privește al doilea paragraf al articolului 1 din anexa X la statut, potrivit căruia „[n]umai resortisanții statelor membre ale Uniunii pot fi recrutați în vederea repartizării într‑o țară terță, [AIPN] neavând posibilitatea de a invoca derogarea prevăzută la articolul 28 litera (a) din statut”, aici este vorba despre o dispoziție imperativă și necondiționată care nu necesită nicio măsură specială de aplicare pentru a fi pusă în practică.

23      Așadar, dispozițiile articolului 1 al treilea paragraf din anexa X la statut au o aplicabilitate generală și DGA a căror adoptare o prevăd privesc ansamblul anexei X din statut, inclusiv dispozițiile care reglementează acordarea ICV.

24      Aplicabilitatea generală a dispozițiilor articolului 1 al treilea paragraf din anexa X la statut nu poate fi contrazisă de împrejurarea că articolul 3 din anexa menționată, care face parte de asemenea din capitolul 1 din această anexă, consacrat „D[ispozițiilor generale]”, prevede că funcționarii repartizați anterior într‑o țară terță și cărora li se schimbă repartizarea temporar la sediul SEAE sau în orice alt loc de repartizare din Uniune pot continua să beneficieze de anumite dispoziții din anexa X la statut, „în temeiul [DGA]” adoptate de AIPN. Trebuie, astfel, să se arate că dispoziția despre care este vorba, cuprinsă în articolul 3 din anexa X la statut, este prevăzută în mod expres „[p]rin derogare de la articolul 1 primul paragraf” din aceeași anexă.

25      În consecință, DGA la care face referire articolul 3 din anexa X la statut și care privesc situația funcționarilor cărora li s‑a schimbat repartizarea temporar în cadrul Uniunii nu se pot aplica „dispozițiil[or] speciale și derogatorii aplicabile funcționarilor […] repartizați într‑o țară terță”, prevăzute la articolul 1 primul paragraf din anexa X la statut, și nu pot face trimitere astfel la DGA prevăzute la al treilea paragraf al aceluiași articol 1. În aceste condiții, stabilind la articolul 3 din anexa X la statut obligația de a adopta DGA în cazul pe care îl definește acest articol, legiuitorul Uniunii nu poate să fi înțeles să limiteze conținutul obligației de a adopta DGA în temeiul articolului 1 al treilea paragraf din anexa X la statut numai la articolul 3.

26      SEAE arată în plus că, în ceea ce privește dreptul instituției de a recupera sume plătite unui funcționar aflat în perioada de probă în cazul netitularizării persoanei interesate, articolul 22 din anexa X la statut prevede obligația de a adopta dispoziții „stabilite de [AIPN]” pentru punerea sa în aplicare, fără a preciza natura acestor dispoziții, mai exact, tot în opinia SEAE, fără a impune adoptarea de DGA. Totuși, presupunând chiar că legiuitorul Uniunii nu a intenționat să oblige AIPN să adopte DGA pentru punerea în aplicare a articolului 22 din anexa X la statut, care nu privește ICV, ci posibilitatea de a recupera anumite sume în cazul în care funcționarul aflat în perioada de probă nu este titularizat, această împrejurare nu poate dispensa AIPN, în lipsa unei dispoziții exprese în acest sens, de adoptarea de DGA pentru punerea în aplicare a articolului 10 din anexa X la statut. În plus, trimiterea la „dispoziții stabilite de [AIPN]” efectuată la articolul 22 din anexa X la statut nu interzice nicicum ca aceste dispoziții să poată lua forma de DGA în sensul articolului 110 din statut.

27      Nici împrejurarea, invocată de asemenea de SEAE, că anumite dispoziții din anexa X la statut ar fi atât de clare și de precise încât nu ar necesita DGA nu permite să se concluzioneze că regula generală stabilită la articolul 1 al treilea paragraf din anexa X la statut nu s‑ar aplica dispozițiilor articolului 10 din anexa X la statut. Prezentul litigiu scoate în evidență tocmai dificultățile de interpretare a celui de al doilea paragraf al alineatului (1) al articolului 10 din anexa X la statut, excluzând funcționarii de la beneficiul ICV în cazul repartizării „într‑o țară în care condițiile de viață pot fi considerate echivalente celor existente în mod obișnuit în Uniune”.

28      În sfârșit, împrejurarea că versiunea articolului 10 din anexa X la statut, în versiunea rezultată din Regulamentul nr. 1023/2013, în vigoare de la 1 ianuarie 2014, precizează că „[AIPN] stabilește modalitățile de aplicare a prezentului articol”, fără a face referire la DGA de la articolul 110 din statut, nu poate dovedi, a posteriori, intenția presupusă a legiuitorului Uniunii, la adoptarea versiunii inițiale a articolului menționat, aplicabilă litigiului, și anume în octombrie 1987, de a nu face obligatorie adoptarea de DGA pentru punerea în aplicare a articolului menționat. În plus, versiunea articolului 1 din anexa X la statut, în versiunea rezultată din Regulamentul nr. 1023/2013, este identică cu cea aplicabilă prezentului litigiu și prevede de asemenea obligația de a adopta DGA. Pe de altă parte, trimiterea la „modalități de aplicare”, efectuată în noul articol 10 din anexa X la statut, nu interzice nicicum ca aceste dispoziții să poată lua forma de DGA în sensul articolului 110 din statut.

29      Ținând seama de tot ce precedă, SEAE avea obligația de a adopta DGA a articolului 10 din anexa X la statut, conform articolului 1 al treilea paragraf din anexa menționată.

30      Or, nu reiese din dosar că SEAE, acționând față de personalul său ca instituție în sensul din statut, ar fi adoptat DGA pentru punerea în practică a articolului 10 din anexa X la statut, în conformitate cu dispozițiile articolului 110 din acesta. Directivele interne au fost adoptate ulterior deciziei atacate și, așadar, nu pot fi invocate în mod util de SEAE. În plus, aceste directive interne au fost adoptate fără consultarea prealabilă a Comitetului pentru statut. Prin urmare, ele nu pot avea valoare de DGA, în sensul articolului 110 din statut, nefiind adoptate potrivit procedurii prevăzute la acest articol. De altfel, situația este aceeași în privința directivelor interne ale Comisiei din 10 octombrie 1987 privind ICV și indemnizația suplimentară prevăzute la articolul 10 din anexa X la statut, pe care SEAE a indicat, în ședință, că le‑a aplicat prin analogie personalului său.

31      Trebuie să se constate însă că adoptarea de DGA presupunea în prealabil crearea unui comitet pentru personal. Conform articolului 99 din statut, SEAE avea ca termen 31 decembrie 2011 pentru a crea în cadrul său un astfel de comitet. În aceste condiții, oricât de regretabilă ar fi întârzierea înregistrată în punerea în aplicare a articolului 1 al treilea paragraf din anexa X la statut, trebuie să se admită că, la data deciziei atacate, SEAE se afla încă, în privința aplicării acestei dispoziții, într‑o perioadă de adaptare (a se vedea în acest sens, în legătură cu obligația de a adopta DGA pentru punerea în practică a articolelor 43 și 45 din statut, Hotărârea Bernusset/Comisia, 94/63 și 96/63, EU:C:1964:41, și Hotărârea De Pascale/Comisia, 97/63, EU:C:1964:61). În consecință, carența SEAE nu poate fi considerată în sine drept cauză de nulitate a deciziei atacate având în vedere în special necesitățile serviciului și mai ales obligația AIPN de a proceda anual, conform articolului 10 alineatul (1) al șaptelea paragraf din anexa X la statut, la evaluarea ICV pentru fiecare loc de repartizare.

32      În plus, trebuie să se arate că lipsa DGA a anexei X la statut nu lipsește de temei legal decizia atacată, care a fost adoptată în temeiul dispozițiilor articolului 10 alineatul (1) din anexa menționată, în special al celui de al doilea paragraf, potrivit căruia „[ICV] nu este acordată atunci când funcționarul este repartizat într‑o țară în care condițiile de viață pot fi considerate echivalente celor existente în mod obișnuit în Uniune”.

33      În orice caz, reclamanții nu pot invoca în mod util motivul întemeiat pe lipsa DGA a anexei X la statut decât în ipoteza în care neregularitatea invocată îi poate afecta personal (a se vedea în acest sens Concluziile avocatului general Warner prezentate în cauza Deboeck/Comisia, 90/74, EU:C:1975:109). În această privință, trebuie subliniat că DGA au ca obiectiv principal stabilirea criteriilor care pot ghida administrația în exercitarea puterii sale discreționare sau precizarea conținutului dispozițiilor statutare care sunt atât de neclare și de imprecise încât nu s‑ar preta unei aplicări lipsite de arbitrar (a se vedea în acest sens Hotărârea Ianniello/Comisia, T‑308/04, EU:T:2007:347, punctul 38, și Hotărârea Behmer/Parlamentul, EU:F:2009:103, punctul 47). Din moment ce imprecizia unei dispoziții nu poate fi suficientă prin ea însăși pentru a conduce la o aplicare arbitrară a acestei dispoziții, reclamanții nu ar avea interesul de a invoca un asemenea motiv decât în cazul în care carența SEAE de a adopta DGE i‑ar fi lezat personal, conducând AIPN, în împrejurările din speță, să aplice situației lor dispozițiile articolului 10 din anexa X la statut cu parțialitate și în mod arbitrar.

34      Or, reclamanții nu aduc niciun element de natură să demonstreze că lipsa DGA ar fi condus AIPN la o aplicare arbitrară a articolului 10 din anexa X la statut în privința lor. Ei se limitează astfel să afirme, fără elemente de probă în susținerea celor afirmate, că SEAE a considerat „în mod arbitrar că condițiile de viață [din țările lor de repartizare erau] echivalente” cu cele obișnuite din Uniune și susțin că „nu trebuie să demonstreze că dispozițiile [în cauză] sunt lipsite de claritate și imprecise”. În special, împrejurarea că AIPN nu a utilizat parametrii definiți la alineatul (1) al patrulea paragraf al articolului 10 din anexa X la statut pentru a determina cuantumul ICV în funcție de locul de repartizare nu este suficientă pentru a dovedi că AIPN ar fi „întocmit arbitrar lista locurilor de repartizare în care condițiile de viață pot fi considerate echivalente celor [obișnuite] din Uniune”. Reiese de altfel din dosar că, pe lângă că nu a fost „ghidată de niciun criteriu”, AIPN a stabilit criterii apte să îi ghideze aprecierea privind echivalența condițiilor de viață. AIPN a precizat astfel, în decizia atacată, metoda utilizată, indicând că exercițiul anual de evaluare a ICV includea „o analiză a condițiilor de viață care prevalează la locurile de repartizare, urmărind să determine dacă ele [erau] sau rămân[eau] echivalente cu cele obișnuite în Uniune”, adăugând că, „[d]acă este cazul, pe baza acestei verificări, AIPN [va] decide că nu [va] trebui[…] acordată nicio [ICV]” și precizând în plus că „[t]rebui[a] să se țină seama de analizele efectuate de serviciile competente ale Uniunii Europene, de cotațiile sistemului «Hardship allowance» [«indemnizații pentru misiuni dificile»] [al Organizației] Națiunilor Unite și de celelalte elemente aflate la dispoziția serviciilor”. S‑au menționat de asemenea criteriile utilizate de AIPN atât în memoriul în apărare al SEAE, cât și în răspunsurile la reclamațiile reclamanților, criterii a căror luare în considerare în aprecierea situației individuale a reclamanților nu a fost contestată. Deși reclamanții afirmă că metodologia astfel prezentată este insuficient precizată, ei nu demonstrează prin ce anume ar fi insuficientă și nici, în orice caz, că această imprecizie ar fi condus AIPN la a‑i trata în mod arbitrar în raport cu agenții repartizați în alte locuri.

35      În subsidiar, reclamanții susțin că, în ipoteza în care astfel de DGA ar exista, SEAE ar fi încălcat atunci principiul transparenței întrucât nu le‑a adus la cunoștința membrilor personalului și nu le‑a comunicat comitetului pentru personal. Dar, din moment ce nu reiese din dosar, astfel cum s‑a spus, că ipoteza avansată de reclamanți este dovedită, motivul nu poate fi decât respins.

36      În sfârșit, împrejurarea că intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 1023/2013 ar face cu atât mai necesară o asemenea comunicare cu cât referirea la „factorul de ponderare” nu mai apare în versiunea articolului 10 din anexa X la statut rezultată din acest regulament este lipsită de influență asupra legalității deciziei atacate, care nu a fost adoptată în temeiul regulamentului menționat.

37      Ținând seama de cele ce precedă, absența DGA a anexei X la statut nu poate determina nulitatea deciziei atacate și, pe cale de consecință, primul motiv trebuie respins.

 Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o motivare insuficientă

38      Reclamanții susțin că decizia atacată încalcă obligația de motivare a deciziilor care lezează, astfel cum este prevăzută la articolul 25 din statut. Decizia atacată s‑ar limita astfel să vizeze necesitatea de a actualiza lista, fără a furniza cea mai mică motivare sau cea mai mică explicație, în special în ceea ce privește metoda utilizată, în susținerea afirmării unei astfel de necesități. Mai precis, simpla referire, într‑o notă internă, precum și în răspunsurile la reclamații, la cotațiile utilizate pentru propriii agenți de Organizația Națiunilor Unite (ONU) sau la indicele de dezvoltare umană utilizat în cadrul Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) sau chiar la cotațiile folosite de Statele Unite ale Americii pentru personalul său diplomatic nu poate permite să se înțeleagă metodologia urmată.

39      SEAE solicită respingerea motivului.

40      În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, conținutul obligației de motivare depinde de natura actului în cauză și că, atunci când este vorba, ca în speță, despre un act cu aplicabilitate generală, motivarea se poate limita să menționeze, pe de o parte, situația de ansamblu care a condus la adoptarea acestuia și, pe de altă parte, scopurile generale pe care își propune să le atingă (Hotărârea Regatul Unit/Consiliul, C‑150/94, EU:C:1998:547, punctele 25 și 26, Hotărârea Luxemburg/Parlamentul și Consiliul, C‑168/98, EU:C:2000:598, punctul 62, Hotărârea Kik/OAPI, C‑361/01 P, EU:C:2003:434, punctul 102, și Hotărârea Spania/Consiliul, C‑342/03, EU:C:2005:151, punctul 55; a se vedea de asemenea, în ceea ce privește regulamentele privind remunerația funcționarilor, Hotărârea Abrias și alții/Comisia, 3/83, EU:C:1985:283, punctele 30 și 31, și Hotărârea Rijnoudt și Hocken/Comisia, T‑97/92 și T‑111/92, EU:T:1994:69, punctul 49 și următoarele).

41      Pe de altă parte, instanța Uniunii a statuat în mod repetat că, atunci când un act cu aplicabilitate generală lasă să reiasă esențialul obiectivului urmărit de instituție, ar fi excesiv să se impună o motivare specifică pentru diferitele opțiuni tehnice alese (a se vedea în special Hotărârea Spania/Consiliul, C‑284/94, EU:C:1998:548, punctul 30), cum ar fi de exemplu aspectele tehnice ale modalităților de calcul în materia remunerației funcționarilor (Hotărârea Abello și alții/Comisia, T‑544/93 și T‑566/93, EU:T:1995:202, punctul 89).

42      În sfârșit, nu se impune, oricare ar fi natura actului în cauză, ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, în măsura în care motivarea unui act trebuie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare a acestui act, ci și în raport cu contextul său și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă (Hotărârea Țările de Jos/Comisia, C‑26/00, EU:C:2005:450, punctul 113 și jurisprudența citată).

43      În speță, motivarea deciziei atacate vizează articolul 10 din anexa X la statut. Ea amintește că revizuirea ICV este un exercițiu anual care acoperă toate locurile de repartizare pentru a ține seama de evoluția contextului. Precizează că un astfel de exercițiu include o analiză a condițiilor de viață care prevalează la locurile de repartizare, urmărind să determine dacă sunt sau rămân echivalente cu cele obișnuite în Uniune. Arată că, dacă este cazul, pe baza acestei verificări, AIPN va decide că nu se va acorda nicio ICV. Precizează printre altele că ține cont de analizele efectuate de serviciile competente ale Uniunii, de cotațiile sistemului de indemnizații pentru misiuni dificile ale ONU și de recomandările grupului tehnic al SEAE din 5 și din 19 octombrie 2012 privind revizuirea ICV. În sfârșit, indică faptul că trebuie actualizată lista, adăugând anumite țări terțe pe care le enumeră. Motivarea deciziei atacate menționează astfel atât situația de ansamblu care a condus la adoptarea sa, cât și obiectivele generale pe care își propune să le atingă.

44      În plus, trebuie să se arate că decizia atacată a intervenit după ce comitetul central pentru personal – secțiunea exteriorul Uniunii – a fost consultat cu privire la adoptarea sa. Deși acesta a invocat lipsa accesului la anumite baze de date și a emis un aviz negativ referitor la proiectul de decizie care i‑a fost prezentat, totuși decizia atacată a intervenit într‑un context cunoscut de reclamanți, care au avut cunoștință despre avizul comitetului menționat, permițându‑le astfel să înțeleagă conținutul măsurii în privința lor.

45      Trebuie să se observe de asemenea că o notă internă a Direcției resurse umane a SEAE din 21 decembrie 2012 a fost difuzată tuturor agenților repartizați în delegații. Această notă preciza printre altele că decizia atacată era întemeiată pe articolul 10 alineatul (1) al doilea paragraf din anexa X la statut, care, potrivit cuprinsului acestei note, „conferă AIPN o largă putere discreționară pentru stabilirea listei […]”. Ea indica în plus că analiza AIPN avea la bază o „comparație între condițiile de viață din țările în discuție”, „confirmarea unei ameliorări în timp a condițiilor de viață din țările terțe în discuție”, „comparația cu cotațiile [ONU] pentru propriii agenți, precum și cotațiile [PNUD și indicele de dezvoltare umană]”.

46      În sfârșit, AIPN a dezvoltat motivarea deciziei atacate în răspunsurile oferite la reclamații, în care a precizat printre altele că consecințele crizei economice în cadrul Uniunii au contribuit mult la apropierea nivelului de viață european de nivelurile de viață constatate în țările terțe pe care le‑a adăugat pe listă și care, unele dintre ele, cunosc chiar de mai mulți ani o puternică creștere economică. În răspunsurile la reclamații, AIPN s‑a străduit de asemenea să răspundă punct cu punct la diferite argumente factuale formulate de reclamanți, permițându‑le să aprecieze temeinicia deciziei atacate și oportunitatea introducerii unei acțiuni la Tribunal.

47      În aceste condiții, Tribunalul apreciază că, în conformitate cu principiile stabilite de jurisprudență, motivarea deciziei atacate, deși succintă, este suficientă (a se vedea în acest sens Hotărârea Di Marzio și Lebedef/Comisia, T‑98/92 și T‑99/92, EU:T:1994:70, punctele 80 și 81, și Hotărârea Chassagne/Comisia, F‑43/05, EU:F:2007:14, punctul 108).

48      Această concluzie nu poate fi repusă în discuție de împrejurarea că comitetul pentru personal nu ar fi putut avea acces la „documente de referință” sau la anumite „baze de date”, precum și la „chestionare”. Astfel, deși consultarea acestui comitet face parte dintre obligațiile statutare, reclamanții nu dovedesc și nici nu pretind că transmiterea către reprezentanții personalului a documentelor la care fac referire și pe care nu le desemnează de altfel în mod precis ar constitui o formalitate prealabilă care trebuie îndeplinită de AIPN în cadrul procedurii de adoptare a deciziei atacate (a se vedea în acest sens Hotărârea Dalmasso/Comisia, F‑112/11, EU:F:2013:43, punctul 29).

49      Ținând seama de ceea ce precedă, este necesar să se respingă al doilea motiv.

 Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe nerespectarea articolului 10 alineatul (1) din anexa X la statut, pe o eroare vădită de apreciere și pe încălcarea principiului proporționalității

50      Al treilea motiv este format din trei aspecte, întemeiate, primul, pe o eroare de drept, al doilea, pe o eroare vădită de apreciere, al treilea, în sfârșit, pe încălcarea principiului proporționalității.

51      În ceea ce privește, mai întâi, primul aspect al celui de al treilea motiv, reclamanții susțin că decizia atacată a AIPN este afectată de o eroare de drept, întrucât nu s‑a făcut aplicarea celor cinci parametri enumerați la articolul 10 alineatul (1) al patrulea paragraf din anexa X la statut pentru stabilirea listei. AIPN s‑ar fi limitat astfel să stabilească arbitrar lista și nu ar fi ținut cont de parametrii în cauză decât pentru a determina cuantumul ICV care trebuie plătită în alte locuri de repartizare. Lipsa de criterii ar da o marjă de apreciere prea largă AIPN și ar fi astfel contrară principiului transparenței. Referirea la „analizele efectuate de serviciile […] Uniunii Europene”, la „cotați[a] sistemului [«indemnizații pentru misiuni dificile» ale ONU]” sau, în plus, la regimul PNUD sau la cel al Statelor Unite ale Americii nu ar fi relevantă pentru stabilirea echivalenței condițiilor de viață. AIPN ar fi trebuit, în schimb, să țină seama de răspunsurile la chestionarele privind condițiile de viață completate de delegații. În sfârșit, AIPN ar fi fost în măsură, spre deosebire de ceea ce pretinde, să ia în considerare regimul aplicat de statele membre pentru propriul personal diplomatic aflat la post în străinătate.

52      În această privință, trebuie amintit că, din cauza naturii sale speciale și derogatorii, anexa X la statut trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte (Ordonanța Marcuccio/Comisia, C‑617/11 P, EU:C:2013:657, punctul 31).

53      În plus, este necesar să se observe că, deși articolul 10 alineatul (1) al patrulea paragraf din anexa X la statut enumeră limitativ parametrii de stabilire a valorii ICV care trebuie plătită pentru țările de repartizare în care condițiile de viață nu sunt considerate echivalente cu cele obișnuite în Uniune, în schimb, legiuitorul Uniunii nu a definit niciun criteriu pentru a defini echivalența condițiilor de viață dintre țările Uniunii și țările terțe. De altfel, după cum s‑a spus la punctul 31 din prezenta hotărâre, SEAE se afla, la data deciziei atacate, într‑o perioadă de adaptare care putea explica în mod valabil lipsa, chiar și la acea dată, a DGA susceptibile să ghideze puterea sa de apreciere în aplicarea articolului 10 din anexa X la statut.

54      În aceste condiții, trebuie să se admită că, prin nestabilirea niciunui criteriu pentru determinarea echivalenței condițiilor de viață dintre țările Uniunii și țările terțe, legiuitorul Uniunii a intenționat să lase AIPN, în cadrul DGA pe care trebuia să le adopte pentru viitor, o largă marjă de apreciere. În aceste condiții, Tribunalul estimează că, la data deciziei atacate, SEAE a putut, fără a săvârși o eroare de drept și în limitele puterii sale de apreciere, să țină seama de alte criterii decât parametrii enumerați explicit la articolul 10 alineatul (1) al patrulea paragraf din anexa X la statut pentru a proceda la aprecierea acestei echivalențe.

55      În consecință, AIPN, contrar celor susținute de reclamanți, nu era ținută și nici limitată de parametrii prevăzuți la alineatul (1) al articolului 10 din anexa X la statut pentru a aprecia condițiile de viață și pentru a le determina echivalența între țările Uniunii și țările terțe. Deși reclamanții susțin în plus că AIPN ar fi trebuit să țină seama, în aprecierea sa privind echivalența condițiilor de viață, de evaluările realizate de statele membre pentru personalul lor diplomatic, ei nu prezintă niciun element de drept susceptibil să stabilească temeinicia unei astfel de argumentații. În aceste condiții, având în vedere gradul de complexitate a materiei și larga putere de apreciere a AIPN, aceasta a putut ține seama, așa cum a procedat, de indicii și de datele referitoare la nivelul de dezvoltare economică atins în țările în cauză, precum și de evaluările realizate de anumite organisme internaționale sau de anumite state, cum sunt cele efectuate de ONU în cadrul PNUD pentru determinarea elementelor de remunerație acordate propriilor agenți sau cele efectuate de Statele Unite ale Americii pentru personalul său diplomatic repartizat în străinătate.

56      Având în vedere actele dosarului, utilizarea acestor date și metoda astfel descrisă, care privilegiază o abordare economică globală întemeiată pe compararea nivelurilor de dezvoltare economică și care ține seama de analizele realizate de alte organisme internaționale sau de anumite state pentru personalul lor diplomatic, pentru determinarea echivalenței condițiilor de viață dintre țările Uniunii și țările terțe nu apar ca fiind contrare articolului 10 alineatul (1) din anexa X la statut.

57      Această concluzie nu poate fi repusă în discuție de împrejurarea, de altfel nedovedită, că metoda utilizată pentru determinarea echivalenței condițiilor de viață ar fi fost diferită de cea utilizată în trecut, din moment ce, după cum s‑a spus, metoda utilizată se înscria în limitele puterii de apreciere a AIPN și nicio dispoziție legală nu îi stabilea obligația de a‑și păstra neschimbată metoda.

58      În sfârșit, a admite, așa cum lasă să se înțeleagă reclamanții, că revizuirea echivalenței condițiilor de viață trebuia efectuată după metoda și parametrii utilizați pentru evaluarea cuantumului ICV ar conduce la a garanta, de la un an la altul, chiar dacă condițiile de viață ar fi considerate echivalente, plata către agenții vizați a unei ICV cu o rată minimă de 10 %, corespunzând ipotezei în care toți parametrii ar fi evaluați la „0”. O astfel de abordare ar fi vădit contrară voinței legiuitorului Uniunii, care a înțeles să excludă de la beneficiul ICV agenții repartizați în țări terțe care cunosc condiții de viață echivalente cu condițiile obișnuite din Uniune.

59      În continuare, în ceea ce privește al doilea aspect al celui de al treilea motiv, întemeiat pe o eroare vădită de apreciere, trebuie amintit, cu titlu introductiv, că, potrivit unei jurisprudențe constante, în domeniile în care legiuitorul Uniunii dispune de o largă putere de apreciere, controlul legalității exercitat de instanță trebuie să se limiteze la a verifica dacă măsura în cauză nu este afectată de o eroare vădită sau de un abuz de putere ori dacă autoritatea în discuție nu a depășit în mod vădit limitele puterii sale de apreciere (Hotărârea Jippes și alții, C‑189/01, EU:C:2001:420, punctul 80 și jurisprudența citată, Hotărârea Spania/Consiliul, C‑310/04, EU:C:2006:521, punctul 96, Hotărârea Busacca și alții/Curtea de Conturi, T‑164/97, EU:T:1998:233, punctul 48, și Hotărârea Chassagne/Comisia, EU:F:2007:14, punctul 56).

60      În plus, trebuie subliniat că, potrivit unei jurisprudențe de asemenea constante, pe de o parte, un act administrativ se bucură de o prezumție de legalitate și, pe de altă parte, sarcina probei revine, în principiu, celui care formulează acuzații, astfel încât reclamanților le revine sarcina de a furniza cel puțin indicii suficient de precise, obiective și concordante de natură a susține caracterul adevărat sau verosimil al faptelor în susținerea pretenției lor (Hotărârea Wiame/Comisia, F‑15/08, EU:F:2010:7, punctul 21 și jurisprudența citată).

61      În lumina principiilor jurisprudențiale care au fost amintite trebuie analizate elementele furnizate de reclamanți pentru fiecare țară de repartizare în cauză, în susținerea celui de al doilea aspect al celui de al treilea motiv, întemeiat pe o eroare vădită de apreciere.

62      Reclamanții susțin, în esență, că cei cinci parametri stabiliți la articolul 10 din anexa X la statut pentru determinarea cuantumului ICV nu au cunoscut nicio ameliorare în perioada de referință în țările vizate și unii dintre ei chiar s‑ar fi degradat. Aceasta ar fi situația condițiilor climatice, în special în Japonia, cu creșterea riscului de cutremur sau de uragan, în Malaysia, în Hong‑Kong sau în Singapore, cu agravarea poluării atmosferice, sau în Argentina, cu un risc crescut de inundație. În această ultimă țară, condițiile sanitare, ținând seama de epidemia de febră dengue, sau cele referitoare la securitate, având în vedere nivelul ridicat de infracționalitate care este înregistrat aici, s‑ar fi degradat de asemenea foarte mult. Reclamanții aduc în susținerea argumentelor lor articole de presă, articole de pe site‑uri internet, studii ale Organizației Mondiale a Sănătății în special în ceea ce privește calitatea aerului în Hong‑Kong sau în Chile sau rezultatele chestionarelor completate în delegații. Reclamanții consideră astfel că, suprimând cele două puncte pe care le acordase în anul precedent pentru condiții climatice pentru a stabili în acel an cuantumul ICV la 15 % din valoarea de referință pentru Japonia, Hong‑Kong, Chile, Taiwan, Malaysia și Singapore și suprimând cele două puncte acordate de asemenea în anul precedent pentru securitate pentru a stabili cuantumul ICV pentru Argentina, AIPN ar fi săvârșit o eroare vădită în aprecierea condițiilor de viață în aceste țări terțe și, în consecință, ar fi estimat în mod eronat că deveniseră echivalente cu cele constatate în mod obișnuit în Uniune.

63      Tribunalul consideră însă că astfel de considerații sunt lipsite de incidență asupra soluționării prezentului litigiu, din moment ce, după cum s‑a spus anterior, pentru a‑și întemeia aprecierea privind echivalența condițiilor de viață, AIPN nu s‑a raportat la parametrii prevăzuți la articolul 10 alineatul (1) al patrulea paragraf din anexa X la statut. Deși în răspunsurile la reclamații, în special în cele formulate pentru reclamanții repartizați în Malaysia, AIPN a contestat temeinicia argumentelor reclamanților referitoare la parametrii sus‑menționați, nu ar fi putut totuși, în niciun caz, doar pentru că s‑a plasat pe terenul temeiniciei parametrilor menționați, să fi procedat la o substituire de motive: AIPN, în răspunsurile la reclamații – și nici SEAE, în documentele în apărare din cadrul prezentei proceduri – nu s‑a întemeiat nicicum pe asemenea parametri pentru a aprecia echivalența condițiilor dintre țări ale Uniunii și țări terțe, ceea ce reclamanții nu contestă de altfel.

64      Presupunând chiar că, în răspunsurile la argumentele reclamanților, AIPN ar fi săvârșit erori de fapt sau o eroare vădită în aprecierea ponderării care trebuie dată parametrilor citați anterior pentru țările în cauză, o asemenea împrejurare ar fi lipsită de incidență asupra legalității deciziei atacate. Reiese astfel atât din răspunsurile date la reclamații, cât și din elementele formulate de SEAE în memoriul în apărare că AIPN, pentru a‑și întemeia aprecierea privind echivalența condițiilor de viață dintre țările Uniunii și țările terțe, s‑a întemeiat în esență, după cum s‑a spus, pe date și pe indici economici.

65      Așadar, într‑o primă etapă, AIPN și‑a întemeiat aprecierea pe evaluarea nivelului de dezvoltare atins în țările de repartizare vizate, atât în termeni absoluți, cât și relativi, pe baza unor indicatori precum produsul intern brut pe locuitor utilizat de Fondul Monetar Internațional sau indicele nivelului de trai utilizat de Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare în Europa.

66      AIPN a subliniat că analiza desfășurată în această primă etapă a demonstrat că condițiile de viață din cadrul Uniunii s‑au degradat sub impactul crizei financiare și că, în schimb, condițiile de viață din țările de repartizare vizate s‑au ameliorat, ajungând uneori să fie mai favorabile decât cele constatate în mod obișnuit în Uniune. Ulterior, într‑o a doua etapă, AIPN a comparat rezultatele obținute cu statisticile întocmite în special de ONU și de Statele Unite ale Americii pentru personalul lor corespunzător repartizat în străinătate în cadrul unor misiuni dificile, estimând că sistemele ONU și american erau, sub numeroase aspecte, foarte apropiate de cel utilizat de Uniune pentru agenții săi repartizați în țările terțe. În sfârșit, AIPN și‑a completat analiza prin luarea în considerare a anumitor indici internaționali, printre care indicele de dezvoltare umană utilizat în cadrul PNUD, care măsoară în același timp speranța de viață, nivelul de educație și nivelul de viață.

67      Pentru a contesta o asemenea metodă de apreciere, reclamanții se limitează, în esență, la a afirma că datele utilizate de SEAE sunt, „într‑un anumit mod, lipsit[e] de pertinență și neadaptat[e]”. Ei susțin că în trecut SEAE nu s‑ar fi „alinia[t] la [regimul de indemnizații pentru misiuni dificile al ONU sau la cel al Statelor Unite ale Americii]” și ar fi „acordat [ICV] în cazuri în care [ONU] nu o f[ăcea]”. Ei se referă în plus la concluziile grupului tehnic privind ICV potrivit cărora „analiza [ONU] [ar] trebui[…] utilizată cu precauție întrucât «[ONU] [își] întemeia[ză] notarea pe țară în general, în timp ce [Comisia] […] [își] întemeiază [analiza] pe situația din capitale»”. Asemenea argumente, lipsite de orice precizie, nu pot fi însă suficiente pentru a dovedi că aprecierea AIPN privind echivalența condițiilor de viață ar fi afectată de o eroare vădită. În sfârșit, deși reclamanții susțin în cererea introductivă că comitetul pentru personal ar fi reținut că Japonia și Taiwanul nu făceau obiectul unei evaluări în „regimul [de indemnizații pentru misiuni dificile al ONU]”, ei nu demonstrează acest lucru.

68      Având în vedere actele dosarului, ținând seama de larga putere de apreciere a AIPN în materie și în condițiile în care reclamanții nu au adus niciun element susceptibil de a repune în discuție metoda de apreciere a echivalenței condițiilor de viață pe care a utilizat‑o, Tribunalul estimează că luarea în considerare a impactului negativ al consecințelor cumulate ale crizei financiare asupra condițiilor de viață în cadrul Uniunii începând din 2008 și cea a ameliorării concomitente a indicatorilor socioeconomici în ultimii ani în țările de repartizare au putut conduce AIPN în mod valabil, sprijinindu‑se pe o analiză comparativă a rezultatelor obținute de alte mari sisteme statistice internaționale, să estimeze că condițiile de viață în țările terțe vizate deveniseră echivalente cu cele obișnuite în Uniune, fără ca aprecierea sa cu privire la acest aspect să fie afectată de o eroare vădită.

69      În sfârșit, în ceea ce privește al treilea aspect al celui de al treilea motiv, reclamanții susțin că decizia atacată încalcă principiul proporționalității, dezavantajele cauzate fiind, având în vedere situațiile reale din țările în cauză, disproporționate în raport cu obiectivele urmărite. Consecințele deciziei atacate ar fi deosebit de grave în ceea ce privește gradele cele mai scăzute și funcționarii și agenții care suportă obligații importante de familie. În sprijinul acestui aspect al motivului, reclamanții par să susțină că dispozițiile articolului 10 din anexa X la statut prevăd, chiar atunci când toți parametrii sunt evaluați la zero, o ICV de 10 % din valoarea de referință. Un asemenea argument nu poate, în niciun caz, să fie reținut, întrucât articolul 10 din anexa X la statut prevede evaluarea la zero a unui parametru atunci când „condițiile sunt normale, fără a fi însă echivalente condițiilor obișnuite din Uniune”, și, în consecință, nu se aplică decât situațiilor în care condițiile de viață sunt considerate normale, iar nu echivalente cu cele obișnuite în Uniune.

70      În aceste condiții, trebuie amintit că principiul proporționalității impune ca actele instituțiilor Uniunii să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru atingerea scopului urmărit (a se vedea Hotărârea National Farmersʼ Union și alții, C‑157/96, EU:C:1998:191, punctul 60, și Hotărârea Verein für Konsumenteninformation/Comisia, T‑2/03, EU:T:2005:125, punctul 99).

71      În speță, decizia atacată a fost adoptată, în conformitate cu dispozițiile articolului 10 din anexa X la statut, în cadrul exercițiului anual de evaluare a ICV care trebuie plătită agenților repartizați în țări terțe pentru a ține cont de condițiile de viață deosebite care le sunt impuse în exercitarea atribuțiilor lor în serviciul instituțiilor în afara Uniunii. Din moment ce s‑a constatat că în speță AIPN a putut estima, în mod întemeiat, că condițiile de viață din țările în cauză erau echivalente cu cele obișnuite în Uniune și că, în consecință, nu trebuia să se țină seama de nicio condiție de viață deosebită, decizia atacată, care stabilește data intrării sale în vigoare la mai mult de un an de la data adoptării, tocmai pentru a ține cont de impactul său asupra remunerațiilor plătite, nu a depășit limitele a ceea ce era necesar pentru atingerea obiectivului stabilit prin dispozițiile articolului 10 din anexa X la statut.

72      Rezultă din ceea ce precedă că cele trei aspecte ale celui de al treilea motiv au fost respinse, astfel încât al treilea motiv trebuie înlăturat.

 Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe un abuz de putere și de procedură

73      Reclamanții susțin că decizia atacată nu a fost adoptată din cauza echivalenței condițiilor de viață dintre țările Uniunii și țările lor de repartizare, ci pentru a permite SEAE să realizeze economii bugetare în scopul „credibilității față de Parlamentul European și față de contribuabil”, potrivit termenilor utilizați într‑o notă din 7 iunie 2013 a directorului general administrativ al SEAE. Ei susțin că decizia atacată este o decizie „politică”, iar nu administrativă, care nu ar aplica parametrii definiți la articolul 10 din anexa X la statut, singurii care ar fi trebuit să fie luați în considerare în susținerea deciziei menționate. AIPN s‑ar fi întemeiat astfel în mod arbitrar pe alte criterii decât cele prevăzute statutar în singurul scop de a nu trebui să plătească ICV reclamanților. Întrucât în anii precedenți administrația nu a estimat că condițiile de viață din țările în cauză erau echivalente cu cele obișnuite în Uniune, schimbarea de metodă operată pentru aprecierea condiției echivalenței condițiilor de viață din țările terțe ar fi avut ca singur scop numai reducerea costurilor salariale, sub presiunea statelor membre și în legătură cu reforma statutară din 2013.

74      În această privință, este necesar să se amintească faptul că o decizie este afectată de abuz de putere, abuzul de procedură fiind doar o formă a acestuia, numai atunci când reiese, pe baza unor indicii obiective, relevante și concordante, că a fost adoptată pentru atingerea altui scop decât cel urmărit de reglementarea în cauză (Hotărârea Lux/Curtea de Conturi, 69/83, EU:C:1984:225, punctul 30, Hotărârea Pitrone/Comisia, T‑46/89, EU:T:1990:62, punctul 70, și Hotărârea Angelidis/Parlamentul, F‑104/08, EU:F:2010:23, punctul 89).

75      În orice caz, este suficient să se amintească ceea ce s‑a constatat mai sus, și anume că decizia atacată, care nu a calculat ICV datorată reclamanților, ci a suprimat ICV la care aveau dreptul anterior, a fost adoptată legal de AIPN pe baza altor elemente de apreciere decât parametrii prevăzuți la articolul 10 alineatul (1) al patrulea paragraf din anexa X la statut și că aprecierea la care a recurs AIPN nu a fost afectată de nicio eroare vădită și se înscria în limitele puterii sale de apreciere. O astfel de suprimare fiind justificată din punct de vedere legal și răspunzând scopului legitim al instituției de a adapta remunerațiile din cauza condițiilor speciale de exercitare a atribuțiilor în țările de repartizare terțe, economiile bugetare care au putut fi realizate printr‑o asemenea decizie nu pot intra în sfera unui abuz de putere sau de procedură.

76      Simplul fapt că decizia atacată a putut fi calificată de SEAE drept „politică” într‑o notă internă nu poate fi de natură a repune în discuție o asemenea apreciere, în condițiile în care nu reiese nicicum din nota în cauză că decizia atacată ar fi fost adoptată în alt scop decât cel în care era prevăzută din punct de vedere legal. Nici, cu atât mai mult, faptul, presupunându‑l dovedit, că AIPN a schimbat metoda prin care a apreciat dacă condițiile de viață din țările de repartizare terțe erau echivalente cu cele obișnuite în Uniune nu este suficient pentru a se stabili existența unui abuz de procedură. Întrucât nu a fost stabilită nicio procedură, după cum s‑a spus, prin textele aplicabile, AIPN putea, ca în speță, într‑un domeniu în care beneficiază de o largă marjă de apreciere, să își adapteze metoda de apreciere de la un an la altul, din moment ce, ca în speță, această abordare nu depășea limitele puterii sale de apreciere și nu era contrară niciunei norme din statut și niciunui principiu de drept al Uniunii în domeniul funcției publice de care reclamanții s‑ar fi putut prevala.

77      Prin urmare, al patrulea motiv nu poate fi primit.

 Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe o eroare de drept și pe o eroare de fapt

78      Reclamanții susțin că AIPN a săvârșit o eroare de drept întrucât a considerat, în răspunsurile la reclamații, că, „dacă administrația consideră că, într‑o țară, «condițiile de viață pot fi considerate echivalente în raport cu condițiile obișnuite din Uniune», revizuirea anuală nu mai are loc”.

79      În această privință, trebuie să se arate că o asemenea formulare, după cum admite SEAE, poate duce la confuzie. Cu toate acestea, așa cum reiese din explicațiile oferite în apărare, printr‑o astfel de indicație, SEAE nu a lăsat deloc să se înțeleagă, contrar celor susținute de reclamanți, că o ICV suprimată nu mai poate fi în niciun caz acordată din nou. Considerentele deciziei atacate precizează, dimpotrivă, că revizuirea este un exercițiu anual care „include o analiză a condițiilor de viață care prevalează la locurile de repartizare, urmărind să determine dacă sunt sau rămân echivalente cu cele obișnuite în Uniune”, și că, dacă este cazul, AIPN, pe baza acestei verificări, decide „că nu trebuie acordată nicio [ICV] sau că o [ICV] trebuie (re)introdusă”. Contrar celor pretinse de reclamanți, abordarea adoptată de AIPN nu este deloc contradictorie. În orice caz, presupunând‑o chiar eronată, afirmația criticată de reclamanți nu are nicio incidență asupra legalității deciziei atacate, valabil motivată pe de altă parte.

80      În sfârșit, reclamanții susțin că AIPN a săvârșit o eroare de fapt întrucât a considerat, astfel cum ar reieși din motivarea respingerii reclamației formulate de reclamanții repartizați în Japonia, că condițiile de viață s‑ar fi ameliorat în această țară într‑o perioadă semnificativă, indicând că Japonia putea „să nu fi cunoscut o ameliorare în termeni absoluți”. După cum remarcă în mod întemeiat SEAE, o astfel de motivare nu dovedește nici o eroare de fapt, nici o contradicție, din moment ce o situație economică poate să nu fi progresat în termeni absoluți, dar să se fi ameliorat relativ în raport cu alte țări, în speță în raport cu țările Uniunii, pentru care, în aceeași perioadă de referință, condițiile de viață s‑ar fi deteriorat.

81      În consecință, al cincilea motiv nu poate fi decât respins.

 Cu privire la al șaselea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului încrederii legitime

82      Reclamanții susțin că SEAE, întrucât nu a modificat cel puțin din 2007 ICV atribuită agenților repartizați în țările terțe care de acum nu mai dau dreptul la ICV, în pofida crizei economice, a dat naștere unor speranțe legitime privind menținerea sa și aceasta cu atât mai mult cu cât situația s‑a agravat în țările vizate, în special sub efectul accidentului de la Fukushima din Japonia, al calității scăzute a aerului în Chile sau în China, a condițiilor sanitare precare în Singapore sau a nivelului de infracționalitate ridicat în Argentina.

83      SEAE solicită respingerea motivului.

84      În această privință, trebuie amintit că dreptul de a invoca protecția încrederii legitime aparține oricărui particular aflat într‑o situație din care reiese că administrația l‑a determinat să nutrească speranțe întemeiate prin furnizarea unor asigurări precise, sub forma unor informații precise, necondiționate și concordante, emise de surse autorizate și de încredere (a se vedea cu titlu de exemplu Hotărârea Centeno Mediavilla și alții/Comisia, T‑58/05, EU:T:2007:218, punctul 96).

85      În speță, în orice caz, simpla împrejurare că ICV a rămas neschimbată mai mulți ani nu poate fi suficient pentru ca reclamanții să invoce principiul protecției încrederii legitime întrucât dispozițiile care reglementează atribuirea ICV prevăd în mod expres că ea face obiectul unei evaluări anuale și că este deci susceptibilă de a fi modificată de la un an la altul sau chiar suprimată. Reclamanții nu pot susține în mod serios, în aceste condiții, că administrația, nemodificând ICV de la începutul crizei economice, le‑ar fi furnizat asigurări precise și necondiționate de natură să creeze în beneficiul lor un drept la ICV.

86      În plus, după cum s‑a amintit la punctul 71 din prezenta hotărâre, AIPN a prevăzut o aplicare amânată a deciziei atacate, asigurând astfel o tranziție suplă în timp între situația veche și cea nouă, de natură să protejeze suficient speranțele reclamanților în menținerea unei situații juridice date.

87      Așadar, al șaselea motiv trebuie de asemenea înlăturat.

88      Rezultă din tot ceea ce precedă că concluziile în anulare trebuie respinse.

 Cu privire la concluziile referitoare la somație

89      Trebuie amintit că nu este de competența instanței Uniunii să adreseze somații administrației în cadrul controlului de legalitate întemeiat pe articolul 91 din statut (Hotărârea Di Marzio/Comisia, T‑14/03, EU:T:2004:59, punctul 63). În consecință, concluziile prin care reclamanții solicită Tribunalului să dispună plata ICV la care pretind că au dreptul trebuie respinse ca inadmisibile.

90      Rezultă din tot ceea ce precedă că prezenta acțiune trebuie respinsă.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

91      Potrivit articolului 87 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, sub rezerva altor prevederi din capitolul VIII din titlul II din respectivul regulament, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. În temeiul alineatului (2) al aceluiași articol, Tribunalul poate, în măsura impusă de echitate, să decidă ca o parte care cade în pretenții să fie obligată numai la plata parțială a cheltuielilor de judecată sau chiar să nu fie obligată la plata acestora. În plus, în lipsa unor concluzii privind cheltuielile de judecată, în conformitate cu alineatul (3) al articolului 89 din Regulamentul de procedură, fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată.

92      Rezultă din motivele enunțate în prezenta hotărâre că reclamanții au căzut în pretenții. Totuși, în concluziile sale, SEAE nu a solicitat în mod expres ca reclamanții să fie obligați la plata cheltuielilor de judecată, ci s‑a limitat să solicite Tribunalului să se pronunțe asupra cheltuielilor de judecată. Întrucât împrejurările speței nu justifică aplicarea dispozițiilor articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, reclamanții și SEAE trebuie să suporte propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL FUNCȚIEI PUBLICE(Camera a treia)

declară și hotărăște:

1)      Respinge acțiunea.

2)      Domnul Julien‑Malvy și ceilalți reclamanți ale căror nume figurează în anexă suportă propriile cheltuieli de judecată.

3)      Serviciul European de Acțiune Externă suportă propriile cheltuieli de judecată.

Van Raepenbusch

Perillo

Svenningsen

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 25 septembrie 2014.

Grefier

 

      Președinte

W. Hakenberg

 

      S. Van Raepenbusch

ANEXĂ

Ținând seama de numărul mare de reclamanți din această cauză, numele lor nu mai sunt preluate în prezenta anexă.


* Limba de procedură: engleza.