Language of document : ECLI:EU:C:2020:128

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL EVGENI TANCHEV

prezentate la 27 februarie 2020(1)(i)

Cauza C897/19 PPU

I.N.,

cu participarea:

Federației Ruse

[cerere de decizie preliminară formulată de
Vrhovni sud (Curtea Supremă, Croația)]

„Acordul privind SEE și libertatea de a beneficia de servicii – Încrederea reciprocă și sistemul european comun de azil – Regulamentul Dublin III și statele asociate spațiului Schengen – Cerere de extrădare prezentată de un stat terț unui stat membru al Uniunii cu privire la un resortisant AELS – Acordarea azilului de către respectivul stat AELS, înainte de dobândirea cetățeniei, unui resortisant al SEE care face obiectul unei cereri de extrădare ca urmare a riscului de expunere la tratamente inumane și degradante și la proceduri penale inechitabile în caz de returnare în statul terț solicitant – Arestare și reținere de către un stat membru al Uniunii în vederea extrădării resortisantului SEE în scopul urmării sale penale pentru aceleași infracțiuni examinate în cadrul procedurii de azil din statul AELS – Discriminare pe motiv de cetățenie în cadrul unei extrădări – Acord internațional între Islanda, Norvegia și Uniunea Europeană privind procedura de predare și cooperarea judiciară în materie penală – Aspectul dacă statul membru solicitat este obligat să informeze statul SEE în legătură cu cererea de extrădare a statului terț – Aspectul dacă un stat membru al Uniunii este mai degrabă obligat să returneze un resortisant al SEE în statul său de origine, decât să se conformeze cererii de extrădare a unui stat terț – Hotărârea Petruhhin a Curții – Risc de impunitate – Articolele 4, 19 și 47 din Carta drepturilor fundamentale”






1.        I.N. este un resortisant al Federației Ruse (denumită în continuare „Rusia”), care a devenit resortisant al Republicii Islanda (denumită în continuare „Islanda”) la 19 iunie 2019, după ce a obținut azilul, în calitate de refugiat în această țară, la 8 iunie 2015. La 30 iunie 2019, acesta a fost arestat de autoritățile croate în timp ce era în vacanță, atunci când autobuzul în care se afla împreună cu familia sa traversa frontiera dintre acest stat membru și Slovenia, aflându‑se în continuare în închisoare. Arestarea a avut loc în temeiul unui mandat de urmărire internațională de persoane emis la 20 mai 2015 de Biroul Interpol din Moscova.

2.        Rusia solicită extrădarea lui I.N. din Croația pentru motiv de corupție și este susținută de procurorul general al Croației care reprezintă Rusia (denumit în continuare „procurorul general”). Constituția croată se opune extrădării propriilor resortisanți, însă nu și a celor care nu dețin cetățenia statului, precum I.N., atunci când, la fel ca în cazul Rusiei, nu există niciun acord de extrădare. Procurorul general susține că, în împrejurările procedurii principale, dreptul Uniunii nu se opune acestei situații.

3.        Islanda solicită un permis de liberă trecere a lui I.N. în Islanda, în contextul în care procedura de urmărire penală a acestuia în Rusia pare să fi stat la baza acordării azilului înainte de dobândirea de către I.N. a cetățeniei islandeze.

4.        În susținerea solicitării permisului de liberă trecere, I.N. și Islanda urmăresc să invoce dreptul Uniunii Europene, însă în special dreptul SEE(2). În același timp, Islanda invocă articolele 18 și 21 TFUE, care, potrivit celor statuate de Curte în Hotărârea Petruhhin(3), se opun unei discriminări pe motiv de cetățenie în materie de extrădare către state terțe a cetățenilor Uniunii care și‑au exercitat drepturile la liberă circulație, ce fac însă obiectul unor rezerve importante și relevante pentru procedura principală.

5.        Aceasta este esența cererii de decizie preliminară formulate de Vrhovni sud, Hrvatska (Curtea Supremă, Croația, denumită în continuare „instanța de trimitere”). Această cerere oferă Curții posibilitatea de a se pronunța cu privire la punctele de intersecție dintre dreptul SEE și dreptul Uniunii, cu privire la consecințele care rezultă din participarea unor state terțe, precum Islanda, la acquis‑ul Schengen în calitate de state asociate spațiului Schengen(4), precum și în special cu privire la asocierea Islandei la Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid(5) (denumit în continuare „Regulamentul Dublin III”). Participarea atât a Islandei(6), cât și a Croației la Regulamentul Dublin este de o importanță deosebită pentru procedura principală, la fel ca, în sens mai general, pentru sistemul european comun de azil(7).

6.        Pe lângă aceasta, este necesar să se ia în considerare Acordul între Uniunea Europeană și Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind procedura de predare între statele membre ale Uniunii Europene și Islanda și Norvegia(8) (denumit în continuare „Acordul privind procedura de predare”), la baza acestuia aflându‑se o serie de instrumente ale Consiliului Europei în materie de extrădare(9), precum și Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților(10). O atenție deosebită trebuie acordată și interzicerii în temeiul dreptului Uniunii a extrădării în condiții de tratament sau pedepse inumane și degradante, care se aplică atât în ceea ce privește extrădările către state terțe(11), cât și în ceea ce privește extrădările între statele membre ale Uniunii în contextul mandatului european de arestare(12) (astfel cum se prevede la articolul 19, respectiv la articolul 4 din cartă), precum și interdicției extrădării în prezența unor pretinse deficiențe sistemice din cadrul sistemului judiciar al statului membru de primire, compromițând astfel desfășurarea unui proces echitabil (articolul 47 din cartă)(13).

7.        În răspunsul la prima întrebare adresată am ajuns la concluzia că autoritățile croate sunt obligate, în temeiul principiilor stabilite în Hotărârea Petruhhin, să informeze autoritățile islandeze în legătură cu cererea de extrădare a lui I.N. prezentată de Rusia și continuă să fie obligate să transmită Islandei toate elementele aflate în posesia lor, susceptibile să ajute autoritățile din Islanda să adopte o decizie cu privire la o eventuală începere a urmării penale a lui I.N. în Islanda și cu privire la o cerere de returnare a acestuia.

8.        În plus, ca urmare a obligației de încredere reciprocă în ceea ce privește calitatea și legalitatea reglementărilor statelor participante care stau la baza sistemului european comun de azil și în special a Regulamentului Dublin III, autorităților croate, inclusiv instanțelor, le este interzis să nu se conformeze unei decizii de acordare a azilului adoptate de un stat asociat spațiului Schengen, precum Islanda, în temeiul sistemului european comun de azil. O astfel de incompatibilitate ar apărea în cazul în care Croația (i) s‑ar abține să comunice Islandei o cerere de extrădare referitoare la capete de urmărire penală identice sau similare celor în temeiul cărora Islanda i‑a acordat azil lui I.N., având în vedere că Islanda a constatat că era statul membru responsabil în temeiul Regulamentului Dublin III(14), și în cazul în care (ii) una dintre autoritățile croate, inclusiv instanțele, s‑a pronunțat asupra riscului ca I.N. să fie expus unor tratamente inumane sau degradante sau unei denegări de dreptate flagrante în Rusia, la data începerii procedurii în Croația, incompatibile cu acordarea, în anul 2015, a azilului lui I.N. de către Islanda.

9.        În cadrul răspunsului la a doua întrebare, având în vedere că Islanda trebuie încă să prezinte o cerere de extrădare, Croația nu este în prezent obligată să îl predea efectiv pe I.N. Islandei în temeiul Acordului privind procedura de predare(15). Va reveni instanțelor croate sarcina de a stabili dacă, având în vedere ansamblul împrejurărilor, coroborat cu Acordul privind procedura de predare, un mandat de arestare emis în cele din urmă de Islanda oferă o protecție împotriva impunității echivalentă cu extrădarea, fără a absolvi aceste instanțe de obligația de a se conforma acordării, în anul 2015, a azilului de către Islanda.

I.      Cadrul juridic

A.      Dreptul Uniunii

10.      Articolul 18 primul paragraf TFUE prevede:

„În domeniul de aplicare a tratatelor și fără a aduce atingere dispozițiilor speciale pe care le prevăd, se interzice orice discriminare exercitată pe motiv de cetățenie sau naționalitate.”

11.      Articolul 2 alineatul (1) din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 între guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune(16), prevede:

„Frontierele interne pot fi traversate în orice punct, fără efectuarea unui control al persoanelor.”

12.      Articolul 2 din Protocolul (nr. 19) privind acquis‑ul Schengen integrat în cadrul Uniunii Europene(17) prevede:

„Acquis‑ul Schengen se aplică statelor membre menționate la articolul 1, fără a aduce atingere articolului 3 din Actul de aderare din 16 aprilie 2003 și articolului 4 din Actul de aderare din 25 aprilie 2005. Consiliul se substituie Comitetului executiv înființat prin acordurile de la Schengen.”

13.      Primul paragraf al articolul 6 din Protocolul (nr. 19) privind acquis‑ul Schengen integrat în cadrul Uniunii Europene(18) prevede:

„Republica Islanda și Regatul Norvegiei sunt asociate la punerea în aplicare a acquis‑ului Schengen și la dezvoltarea în continuare a acestuia. În acest scop se prevăd proceduri corespunzătoare în cuprinsul unui acord cu statele respective, încheiat de Consiliu, care hotărăște cu unanimitatea membrilor menționați la articolul 1. Un astfel de acord trebuie să conțină dispoziții cu privire la contribuția Islandei și a Norvegiei la orice consecință financiară care decurge din punerea în aplicare a prezentului protocol.”

14.      Articolul 1 din Acordul de asociere la acquis‑ul Schengen(19) prevede:

„Republica Islanda și Regatul Norvegiei, denumite în continuare «Islanda», respectiv «Norvegia», se asociază la activitățile Comunității Europene și ale Uniunii Europene în domeniile avute în vedere de dispozițiile menționate în anexele A și B la prezentul acord, precum și la dezvoltarea ulterioară a acestora.

Prezentul acord instituie drepturi și obligații reciproce, în conformitate cu procedurile stabilite mai jos”.

15.      Articolul 4 alineatul (1) și alineatul (2) primul paragraf din Actul de aderare a Republicii Croația(20) prevede:

„(1)      Dispozițiile acquis‑ului Schengen, prevăzute de protocolul privind acquis‑ul Schengen, care a fost integrat în cadrul Uniunii Europene (denumit în continuare «Protocolul Schengen») și anexat la TUE și TFUE, precum și actele care se întemeiază pe acesta sau care sunt conexe acestuia, enumerate în anexa II(21), precum și orice alte noi acte adoptate înainte de data aderării sunt obligatorii și se aplică în Croația de la data aderării.

(2)      Dispozițiile acquis‑ului Schengen care au fost integrate în cadrul Uniunii Europene și actele care se întemeiază pe acesta sau care sunt conexe acestuia și care nu sunt prevăzute la alineatul (1), deși sunt obligatorii pentru Croația de la data aderării, se aplică pe teritoriul Croației numai în temeiul unei decizii a Consiliului adoptate în acest sens, după verificarea, în conformitate cu procedurile de evaluare Schengen aplicabile în materie, a îndeplinirii pe teritoriul Croației a condițiilor necesare aplicării tuturor părților din acquis‑ul relevant, inclusiv aplicarea eficace a tuturor normelor Schengen în conformitate cu standardele comune convenite și cu principiile fundamentale.”

B.      Dreptul SEE

16.      Articolul 4 din Acordul privind Spațiul Economic European(22) (denumit în continuare „Acordul privind SEE”) prevede:

„În cadrul domeniului de aplicare a prezentului acord și fără a aduce atingere nici unor dispoziții speciale conținute în acesta, este interzisă orice discriminare pe motiv de cetățenie.”

17.      Articolul 36 alineatul (1) din Acordul privind SEE prevede:

„În cadrul dispozițiilor prezentului acord, nu există restricții în ceea ce privește libertatea de a presta servicii pe teritoriul părților contractante cu privire la resortisanții statelor membre ale CE și ai statelor membre AELS care sunt stabiliți într‑un stat membru al CE sau într‑un stat AELS, altul decât cel al persoanei căreia îi sunt destinate serviciile”.

C.      Dreptul statului membru

18.      Articolul 9 din Constituția Republicii Croația („Narodne novine” nr. 56/90, 135/97, 113/00, 28/01, 76/10 și 5/14) prevede:

„Un resortisant al Republicii Croația nu poate fi expulzat din Republica Croația, nici privat de cetățenia sa și nici extrădat într‑un alt stat, cu excepția situației executării unei decizii privind extrădarea sau predarea, adoptată în conformitate cu tratatele internaționale sau cu acquis‑ul comunitar.”

19.      Articolul 12 alineatul (1) punctele 1, 3 și 4 din Zakon o međunarodnoj pravnoj pomoći u kaznenim stvarima (Legea privind asistența judiciară internațională în materie penală, „Narodne novine” nr. 178/04, denumită în continuare „ZOMPO”) prevede că o cerere de extrădare poate fi respinsă atunci când (1) cererea privește un act considerat a fi o infracțiune politică sau un act legat de o asemenea infracțiune, […] (3) acceptarea cererii ar putea aduce atingere suveranității, securității, ordinii juridice sau altor interese vitale ale Republicii Croația și (4) se poate presupune în mod rezonabil că persoana vizată de cererea de extrădare ar fi, în cazul extrădării, urmărită sau sancționată penal pe motive de rasă, de religie, de cetățenie, de apartenență la un anumit grup social sau de opinii politice ori că situația sa ar fi mai dificilă pentru unul dintre aceste motive.

20.      Articolul 55 din ZOMPO prevede:

„(1)      Atunci când instanța competentă statuează că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru extrădare, ea adoptă o ordonanță de respingere a cererii de extrădare și transmite fără întârziere Vrhovni sud (Curtea Supremă) a Republicii Croația, care, după ascultarea procurorului general competent, confirmă, infirmă sau modifică ordonanța.”

II.    Situația de fapt din procedura principală și întrebările preliminare

21.      Astfel cum s‑a menționat mai sus, la 20 mai 2015, Biroul Interpol din Moscova a emis un mandat de urmărire internațională a lui I.N. în scopul arestării pentru motivul începerii urmăririi sale penale pentru corupție și, mai precis, pentru o formă de corupție cunoscută sub numele de luare de mită [articolul 290 alineatul (5) din Codul penal al Federației Ruse]. I.N. este suspectat că a primit, în calitate de director al Direcției de licențe și certificate a ministerului rus al situațiilor de urgență din Republica Karelia, după acordul prealabil încheiat cu alți funcționari ai ministerului și în cadrul unui abuz al funcțiilor sale oficiale, mită în valoare de 833 000 de ruble ruse (RUB) (circa 11 700 de euro) din partea reprezentantului unei întreprinderi și că, în schimb, i‑a eliberat acestuia licențe pentru montarea, susținerea tehnică și repararea unor aparate de prevenire a incendiilor în imobile și pe șantiere.

22.      La 30 iunie 2019, la un punct de trecere a frontierei croate, I.N. a fost arestat pe baza mandatului de urmărire internațională de persoane menționat mai sus. La frontieră, I.N. a prezentat un document de călătorie islandez pentru refugiați nr. […], valabil de la 25 februarie 2019 până la 25 februarie 2021.

23.      La 1 iulie 2019, I.N. a fost adus în fața judecătorului de instrucție al Županijski sud (denumit în continuare „Tribunalul de Comitat din Zagreb”). În aceeași zi, Tribunalul de Comitat din Zagreb a dispus reținerea lui I.N. până la extrădare, în conformitate cu articolul 47 din ZOMPO. I.N. se află încă în detenție, căile sale de atac rămânând fără câștig de cauză.

24.      La 1 august 2019, administrația afacerilor consulare, serviciul pentru vize și străini de pe lângă Ministerul afacerilor externe și europene al Republicii Croația, a transmis Tribunalului de Comitat din Zagreb o notă din partea ambasadei Islandei, în care se arăta că I.N. are cetățenia islandeză și are reședința permanentă în Islanda. În această notă se menționează că I.N. a dobândit cetățenia islandeză la 19 iunie 2019. Înainte de dobândirea acestei cetățenii, acesta era deținătorul unui document de călătorie pentru refugiați nr. […]. În notă se arată de asemenea că guvernul islandez solicită ca lui I.N. să i se asigure un permis de liberă trecere (safe passage) către Islanda în cel mai scurt termen.

25.      La 6 august 2019, Tribunalul de Comitat din Zagreb a primit o cerere din partea Ministerului Public General al Federației Ruse, prin care se solicita extrădarea lui I.N. către Federația Rusă, în conformitate cu dispozițiile Convenției europene de extrădare(23). Cererea de extrădare era întemeiată pe existența unor proceduri de urmărire penală pentru nouă infracțiuni de luare de mită prevăzute la articolul 290 alineatul (3) din Codul penal al Federației Ruse și pentru cinci infracțiuni de luare de mită prevăzute la articolul 290 alineatul (5) litera (a) din codul menționat. În susținerea cererii de extrădare, au fost prezentate de asemenea documente în conformitate cu dispozițiile Convenției europene de extrădare, neexistând niciun acord de extrădare între Croația și Rusia.

26.      În cerere se arăta că Ministerul Public General al Federației Ruse garantează că cererea de extrădare nu are ca scop urmărirea persoanei din motive politice, din cauza rasei, a religiei, a cetățeniei sau a opiniilor sale, că vor fi puse la dispoziția lui I.N. toate posibilitățile de a‑și asigura apărarea, inclusiv asistența unui avocat, și că nu va fi supus torturii, unor tratamente crude sau inumane ori unor pedepse care aduc atingere demnității umane.

27.      La 5 septembrie 2019, camera Tribunalului de Comitat din Zagreb care s‑a pronunțat asupra cauzei a statuat că erau îndeplinite condițiile legale pentru extrădare în vederea urmăririi penale privind resortisantul străin, prevăzute la articolele 33, 34 și 37 din ZOMPO.

28.      La 30 septembrie 2019, I.N. a declarat apel la instanța de trimitere. Potrivit ordonanței de trimitere, I.N. a declarat că există un risc concret, serios și previzibil în mod rezonabil ca, în caz de extrădare, acesta să fie supus torturii și tratamentelor inumane și degradante. În cadrul apelului, acesta a declarat, printre altele, că statutul de refugiat îi fusese recunoscut în Islanda tocmai din cauza urmăririi penale efective în Rusia, că este deținătorul unui document de călătorie islandez pentru refugiați valabil și că Tribunalul de Comitat din Zagreb a pus capăt de facto protecției internaționale care i‑a fost acordată în Islanda. Acesta a susținut totodată că Tribunalul de Comitat din Zagreb a interpretat greșit Hotărârea Petruhhin a Curții(24).

29.      Potrivit jurisprudenței instanței de trimitere, o cerere de extrădare trebuie respinsă atunci când există un risc real ca, în caz de extrădare a persoanei în cauză, aceasta să fie supusă torturii sau unor pedepse ori tratamente inumane. În ordonanța de trimitere se precizează că aceste aspecte vor fi examinate în cadrul procedurii de apel.

30.      Cu toate acestea, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la aspectul dacă, înainte de adoptarea unei decizii privind cererea de extrădare în temeiul dispozițiilor dreptului Uniunii, este necesar ca cererea de extrădare să fie adusă la cunoștința Republicii Islanda, al cărei resortisant este străinul, astfel încât acest stat să solicite eventual predarea resortisantului său în vederea desfășurării unei proceduri având ca obiect evitarea riscului de impunitate.

31.      Având în vedere că există îndoieli în ceea ce privește aplicarea dreptului Uniunii, la 26 noiembrie 2019, instanța de trimitere a hotărât să suspende judecarea cauzei și a adresat Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolul 18 TFUE trebuie interpretat în sensul că un stat membru al Uniunii Europene care se pronunță cu privire la extrădarea către un stat terț a unui resortisant al unui stat care nu este membru al Uniunii Europene, dar care este membru al spațiului Schengen, are obligația să informeze cu privire la cererea de extrădare statul membru al spațiului Schengen a cărui cetățenie o are această persoană?

2)      În cazul în care se răspunde afirmativ la întrebarea precedentă, iar statul membru al spațiului Schengen a solicitat predarea acestei persoane în vederea desfășurării unei proceduri pentru care se solicită extrădarea, această persoană trebuie să fie predată statului respectiv în conformitate cu Acordul dintre Uniunea Europeană și Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind procedura de predare între statele membre ale Uniunii Europene și Islanda și Norvegia?”

32.      Ordonanța de trimitere a fost primită de Curte la 5 decembrie 2019 și s‑a decis soluționarea sa potrivit procedurii preliminare de urgență.

33.      I.N., procurorul general, Republica Croația și Comisia Europeană au depus observații scrise la Curte. I.N. și Comisia au participat la ședința care a avut loc la Curte la 31 ianuarie 2020, la fel ca Republica Elenă, Republica Irlanda, Republica Islanda, Regatul Norvegiei și Autoritatea AELS de Supraveghere (denumită în continuare „ESA”).

III. Rezumatul observațiilor scrise și orale

34.      I.N. afirmă că autoritățile islandeze au stabilit că acesta depusese mărturie în fața autorităților ruse competente împotriva superiorilor săi ierarhici din administrația publică cu privire la activitățile lor de corupție, dar că, din cauza legăturilor superiorilor săi cu înalți funcționari din administrația publică, mai degrabă el a fost cel care a fost persecutat decât acești superiori.

35.      I.N. susține că urmărirea penală este nelegală și neclară și că Croația acționează cu încălcarea articolului 6 din CEDO. Acesta afirmă că statutul său de refugiat este încă actual și că acest statut ar fi trebuit să fie luat în considerare. I.N. subliniază de asemenea că nu poate să solicite azil în temeiul dreptului croat, deoarece aceasta i‑a fost acordat deja și că există o jurisprudență din anul 2018 a Curții Constituționale a Croației care obligă instanțele croate să ia în considerare acordarea protecției internaționale în temeiul Regulamentului Dublin III(25).

36.      Noțiunea de egalitate de tratament în raport cu cele patru libertăți se află în centrul relațiilor dintre SEE și statele membre ale Uniunii (a se vedea al cincisprezecelea considerent al Acordului privind SEE și articolul 4 din acesta), la fel ca interpretarea uniformă a Acordului privind SEE și a legislației Uniunii. Obiectivul este asigurarea omogenității între aceste două sisteme (articolul 105 din Acordul privind SEE).

37.      I.N. adaugă că jurisprudența Curții referitoare la articolul 18 TFUE se aplică prin analogie, deoarece articolul 4 din Acordul privind SEE îl reproduce în esență. Astfel, o persoană care se află într‑o situație care intră în sfera de aplicare a Acordului privind SEE trebuie să fie tratată în același mod, indiferent de cetățenia sa(26), or procedura principală intră în domeniul de aplicare al articolului 36 din Acordul privind SEE, care reproduce în esență articolul 56 TFUE privind libera circulație a serviciilor. Dacă resortisanții SEE nu ar putea să se prevaleze de protecția împotriva extrădării, astfel cum aceasta este stabilită în Hotărârea Petruhhin(27), aceștia ar recurge mai rar la serviciile operatorilor de turism care propun călătorii pe tot teritoriul Europei.

38.      I.N. adaugă că libera circulație a persoanelor care nu exercită o activitate economică în cadrul SEE și care nu se referă la una dintre cele patru libertăți intră uneori în domeniul de aplicare al Acordului privind SEE, deoarece Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora(28) a fost integrată în cadrul dreptului SEE prin Decizia nr. 158/2007 a Comitetului mixt al SEE din 7 decembrie 2007 de modificare a anexei V (Libera circulație a lucrătorilor) și a anexei VIII (Dreptul de stabilire) la Acordul SEE(29). În Hotărârea Gunnarsson(30) și în Hotărârea Jabbi(31), Curtea AELS a interpretat Directiva 2004/38 în sens larg pentru a compensa lipsa unei dispoziții a dreptului SEE care să corespundă articolului 21 TFUE în materie de cetățenie.

39.      I.N. susține că evitarea riscului de impunitate este un obiectiv legitim care justifică o restrângere a libertăților fundamentale, însă că același obiectiv poate fi atins prin măsuri mai puțin restrictive decât extrădarea(32), și face trimitere la Acordul privind procedura de predare între Uniunea Europeană și Islanda și Norvegia(33), al cărui conținut corespunde aproape în întregime celui al Deciziei‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre(34). I.N. arată similitudinile între definiția mandatului european de arestare care figurează la articolul 1 din Decizia 2002/584/JAI și cea care figurează la articolul 2 alineatul (5) din Acordul privind procedura de predare(35).

40.      Potrivit procurorului general, întrucât Islanda nu este un stat membru al Uniunii Europene, la data arestării sale, I.N. exercita drepturile care decurg din Acordul privind SEE, însă nu pe cele care decurg din TFUE în beneficiul resortisanților statelor membre ale Uniunii. Dreptul la libera circulație în temeiul Acordului privind SEE este mai restrâns decât drepturile recunoscute la articolul 21 TFUE, iar dreptul la liberă circulație recunoscut în Acordul privind SEE nu acoperă extrădarea. Prin urmare, principiul nediscriminării prevăzut la articolul 4 din Acordul privind SEE nu se aplică în procedura principală(36).

41.      În plus, procedura de extrădare croată nu cunoaște nicio practică în care acuzatul să fie returnat mai degrabă în statul al cărui resortisant este, decât să fie trimis în statul care solicită extrădarea. Nu este vorba în acest caz despre o măsură mai puțin restrictivă în sensul Hotărârii Petruhhin, întrucât aceasta prelungește perioada de detenție până la extrădare. Nu este așadar necesar ca Islanda să fie informată în legătură cu procedura de extrădare despre care, în orice caz, aceasta are cunoștință.

42.      În cadrul ședinței, Irlanda a solicitat Curții să reconsidere Hotărârea Petruhhin, prin adoptarea abordării reținute de avocatul general Bot în acea cauză(37), în sensul că resortisanții altor țări și resortisanții naționali nu se află în situații comparabile din punctul de vedere al normelor care exclud extrădarea către țări terțe; urmărirea penală a resortisanților naționali în statele membre de origine respectă cerința de evitare a impunității. În ceea ce privește reexaminarea constatărilor reținute în Hotărârea Petruhhin, Irlanda se referă în special la punctele 47, 48 și 49 din aceasta.

43.      În ședință, Grecia a susținut că trebuie aplicate principiile stabilite în Hotărârea Petruhhin. I.N. și‑a exercitat dreptul la liberă circulație și nu ar putea face obiectul unei discriminări pe motiv de cetățenie, deși Grecia nu exclude faptul că extrădarea către o țară terță poate urmări un scop legitim, cum ar fi evitarea impunității. Era important ca instanța de trimitere să evalueze motivul pentru care lui I.N. i se acordase statutul de refugiat. Grecia a făcut trimitere la articolele 3, 4, 28 și 36 din Acordul privind SEE(38).

44.      În ședință, ESA a subliniat că SEE reprezintă o ordine juridică sui generis bazată pe încredere reciprocă și pe cooperare, caracterizată prin apropierea de valorile fundamentale comune ale statelor membre ale Uniunii și ale AELS(39). Clauza de bună credință prevăzută la articolul 3 din Acordul privind SEE este echivalentă celei prevăzute la articolul 4 TUE. Sistemul se caracterizează printr‑o uniformizare dinamică a dispozițiilor materiale, iar statele AELS se află pe picior de egalitate cu statele membre ale Uniunii în ceea ce privește propunerile legislative ale Comisiei [articolul 99 alineatul (1) din Acordul privind SEE]; este vorba despre un proces continuu de consultare [articolul 99 alineatul (3) din Acordul privind SEE]. Actele relevante ale Uniunii se adaugă la Acordul privind SEE și fac parte din acquis dacă acestea nu sunt modificate (articolul 102 din Acordul privind SEE). Omogenitatea este asigurată prin articolele 6 și 105 din Acordul privind SEE. Jurisprudența Curții AELS și a Curții întărește această uniformizare dinamică, iar diferențele dintre cele două nu se extind la temeiurile și la valorile lor.

45.      Astfel, ESA a susținut că Croația a restricționat dreptul la liberă circulație de care beneficia I.N. și că Hotărârea Petruhhin se aplică cu aceeași forță resortisanților SEE. Aplicarea articolului 4 din Acordul privind SEE coroborat cu dispozițiile corespunzătoare ale Acordului privind SEE în materie de liberă circulație conduc la același rezultat.

46.      ESA s‑a întemeiat de asemenea pe Ordonanța din 6 septembrie 2017, Peter Schotthöfer & Florian Steiner(40). Cetățenii Uniunii Europene și resortisanții SEE care circulă în mod liber trebuie să fie protejați în cazul extrădării lor către state terțe care implică expunerea la tratamente inumane și degradante, astfel cum prevede articolul 19 din cartă.

47.      ESA consideră că Ordonanța Schotthöfer reprezintă un principiu absolut și susține că Croația ar trebui să aibă încredere în aprecierea efectuată de Islanda în ceea ce privește consecințele extrădării. Ar trebui să existe o prezumție de temeinicie a motivelor de acordare a azilului(41). Aceste motive nu au dispărut odată cu acordarea cetățeniei islandeze lui I.N. ESA arată că articolul 15 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională(42) este prevăzut în dreptul islandez. ESA susține că articolul 21 TFUE nu poate restrânge dreptul la liberă circulație aplicabil în mod normal în temeiul dreptului SEE și că acquis‑ul în materie de liberă circulație nu face nicio distincție cu privire la aspectul dacă o restricție este întemeiată în dreptul civil, în dreptul penal sau în dreptul public.

48.      În ședință, Islanda a furnizat detalii cu privire la călătoriile întreprinse de I.N. Acesta a rezervat un zbor împreună cu soția și cu cei doi copii ai săi, din Islanda la Viena, și apoi un autobuz cu destinația Zagreb pentru o vacanță planificată pe plajele croate.

49.      Islanda susține că Hotărârea Petruhhin se aplică în procedura principală, deoarece articolul 36 din Acordul privind SEE în materie de servicii este echivalent cu articolul 56 TFUE și că, în Hotărârea Cowan(43), Curtea a stabilit că serviciile turistice reprezintă servicii și că Directiva 2004/38 este integrată în dreptul SEE. Aceasta a invocat de asemenea Hotărârea Curții AELS pronunțată în cauza Wahl/Islanda(44), Islanda susținând că articolul 4 din Acordul privind SEE este echivalent cu articolul 18 TFUE.

50.      Potrivit Islandei, Croația era obligată să îi furnizeze informațiile necesare pentru a se pronunța cu privire la oportunitatea de a începe urmărirea penală a lui I.N. și de a solicita apoi predarea sa în temeiul Acordului privind procedura de predare(45).

51.      Acordarea protecției internaționale de către Direcția islandeză pentru Imigrări la 8 iunie 2015 a fost întemeiată pe o mărturie care era considerată a fi detaliată, fără contradicții, clară, coerentă, credibilă și realistă. Aceasta s‑a întemeiat și pe situația generală a drepturilor omului existentă în Rusia la acel moment, astfel cum a fost descrisă în rapoartele ONG‑urilor, precum și în rapoartele naționale și internaționale privind corupția generalizată din administrație și din sistemul judiciar, precum și rata de succes anormal de scăzută a căilor de atac în materie penală (1 %). Islanda avea cunoștință de notificarea împotriva lui I.N. pentru infracțiunea pretins săvârșită de acesta, atunci când a obținut protecție internațională. Islanda nu a răspuns solicitărilor transmise de Rusia referitoare la locul unde se afla I.N. Începând din anul 2015, din 47 de cereri, a fost acordată protecție internațională unui număr de 12 resortisanți ruși. Patru dintre acestea au fost acordate lui I.N. și familiei sale.

52.      În plus, în ședință, Islanda a susținut că respectarea cartei este necesară și în cadrul SEE(46) și că I.N. trebuia să fie protejat împotriva deficiențelor sistemice din cadrul sistemului judiciar rus(47).

53.      După ce a fost întrebată în legătură cu semnificația atribuită cererii de eliberare a unui permis „de liberă trecere”, Islanda a adăugat că, la 24 iulie 2019, Ambasada Islandei la Berlin a primit o note verbale potrivit căreia I.N. fusese arestat luna precedentă. Ambasadorul a răspuns la notă în conformitate cu Convenția de la Viena privind relațiile consulare(48) în sensul că guvernul acestuia dorește ca procedurile să se desfășoare cu celeritate și că lui I.N. trebuie să i se acorde un permis de liberă trecere cât mai repede posibil. Acordul privind procedura de predare nu era aplicabil la acel moment(49).

54.      Islanda a declarat că aceasta ar putea avea competența de a‑l judeca pe I.N. în temeiul articolului 6 din Codul penal islandez, însă că aceasta reprezintă o chestiune care ține de decizia procurorului general, care își desfășoară activitatea în mod independent. I.N. nu poate fi extrădat din Islanda în calitate de resortisant islandez în temeiul legii islandeze privind extrădarea.

55.      În ședință, Norvegia a susținut că nicio dispoziție din Acordul privind SEE nu era echivalentă cu articolul 21 TFUE. Dispozițiile Acordului privind SEE aplicabile erau articolele 4, 28 și 36, însă revenea doar instanței de trimitere sarcina de a decide care dintre libertăți, după caz, se aplica și nu se putea prezuma că I.N. era destinatarul serviciilor, aspect care trebuia stabilit de asemenea de o instanță croată. Nici Directiva 2004/38 nu poate fi aplicată, întrucât nu reglementează cererile de extrădare. Materia penală nu intră în domeniul de aplicare al Acordului privind SEE.

56.      Norvegia subliniază că Curtea Supremă a Norvegiei a solicitat Curții AELS să anuleze, în Hotărârea pendinte Campbell(50), Hotărârea Jabbi(51), în care aceasta a susținut că Directiva 2004/38 ar putea fi interpretată ca acordând drepturi care sunt identice cu cele prevăzute la articolul 21 TFUE. Norvegia consideră că Hotărârea Jabbi este incompatibilă cu articolul 6 din Acordul privind SEE și invită Curtea să se pronunțe în sensul că drepturile întemeiate exclusiv pe articolul 21 TFUE nu intră în domeniul de aplicare al Acordului privind SEE, ca urmare a lipsei unei dispoziții corespunzătoare.

57.      În ceea ce privește prima întrebare, Norvegia a susținut că Acordul privind procedura de predare încheiat între Islanda și Norvegia reprezintă un tratat internațional valabil care nu face parte din dreptul SEE și care nu poate fi interpretat în același mod ca Decizia‑cadru privind MEA(52). Contextul și obiectivul sunt diferite, chiar dacă formularea este similară. Hotărârea Petruhhin a scos în evidență contextul și obiectivul deciziei‑cadru.

58.      În Hotărârea Petruhhin s‑a considerat că o diferență de tratament ar putea fi justificată prin prevenirea impunității și că măsurile adoptate trebuiau să fie în măsură să atingă acest obiectiv. Ceea ce se impune este identificarea unui mijloc mai puțin restrictiv al liberei circulații, însă care este la fel de eficient ca extrădarea în ceea ce privește prevenirea impunității(53).

59.      Potrivit Norvegiei, Decizia‑cadru privind MEA permite instanței naționale să acorde o astfel de prioritate, ceea ce nu permite însă Acordul privind procedura de predare, acesta din urmă având un obiectiv și un context diferit, precum și lipsa unui obiectiv de încredere reciprocă echivalent cu cel al Deciziei‑cadru privind MEA(54) sau cu cel prevăzut la articolul 3 paragraful 2 TUE (a se vedea Hotărârea Petruhhin). În Hotărârea Petruhhin, Curtea a făcut de asemenea trimitere la articolul 1 alineatul (2) din Decizia‑cadru privind MEA, acordându‑i acesteia prioritate, în lipsa unei dispoziții similare prevăzute în Acordul privind procedura de predare, preambulul acestuia referindu‑se doar la noțiunea „încredere reciprocă”. Articolul 3 din Acordul privind SEE impune ca statele contractante ale Acordului privind SEE să faciliteze cooperarea, însă acest articol nu cuprinde cerințele suplimentare prevăzute la articolul 4 TUE. Articolul 19 alineatul (1) din Acordul privind procedura de predare impune aprecierea tuturor circumstanțelor pertinente.

60.      În ceea ce privește a doua întrebare, drepturile fundamentale fac parte din dreptul SEE(55), iar articolul 19 din cartă se opune expulzărilor care ar putea atrage riscul de expunere la pedepse sau tratamente inumane ori degradante(56). Potrivit Norvegiei, instanța de trimitere este obligată să aprecieze dovezile existenței unui risc real de expunere la tratamente inumane sau degradante în caz de extrădare către Rusia(57) și trebuie să ia în considerare decizia autorităților islandeze de acordare a statutului de refugiat, precum și elementele de probă invocate în această decizie.

61.      Croația afirmă că articolele 28 și 36 din Acordul privind SEE corespund articolelor 45 și 56 TFUE(58), precizând în același timp că articolul 21 TFUE privește și persoanele care călătoresc în alte state membre pentru motive care nu sunt legate de o activitate economică. Articolul 21 TFUE vizează resortisanții SEE, întrucât Directiva 2004/38 nu se limitează la activitățile economice.

62.      Deoarece I.N. și‑a exercitat dreptul la liberă circulație, situația sa intră în domeniul de aplicare al tratatelor în sensul articolului 18 TFUE, precum și al interdicției de discriminare pe motive de cetățenie(59), care corespunde articolului 4 din Acordul privind SEE.

63.      Croația susține că, în lumina Hotărârii Petruhhin(60), pentru a evita o impunitate și pentru a aplica măsuri care sunt mai puțin restrictive în ceea ce privește libera circulație, ar trebui aplicate toate măsurile de asistență reciprocă și de cooperare în vigoare în dreptul penal. În acest scop, Croația se referă la domeniul de aplicare al dispozițiilor acquis‑ului Schengen prevăzut la articolul 6 din Protocolul nr. 19 privind acquis‑ul Schengen, care este integrat în dreptul Uniunii și care se aplică Islandei și Norvegiei.

64.      Croația se referă la Convenția de aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985(61). Obiectivul fundamental al acestui acord constă în instaurarea unui spațiu de libertate, securitate și justiție, care să garanteze libera circulație a persoanelor, atât pentru cetățenii Uniunii, cât și pentru străinii care se află în vizită pe teritoriul Uniunii.

65.      Convenția de aplicare a Acordului Schengen prevede punerea în aplicare a dispozițiilor fundamentale privind asistența reciprocă în materie penală (capitolul 2 din titlul III privind poliția și securitatea), pe care se întemeiază în prezent dezvoltarea asistenței judiciare reciproce în materie penală. Acquis‑ul Schengen include și Sistemul de Informații Schengen(62).

66.      În consecință, Croația susține că ar trebui să se acorde prioritate schimbului de informații cu statul membru a cărui cetățenie o are persoana interesată, în scopul de a da acestui stat membru posibilitatea de a urmări persoana, în măsura în care acesta are competență în ceea ce privește fapte săvârșite în afara teritoriului național și de a emite un mandat de arestare în conformitate cu Acordul privind procedura de predare.

67.      În sfârșit, Croația susține că principiul nereturnării și al neexpunerii la tratamente inumane și degradante reprezintă principiul fundamental al dreptului internațional în materie de refugiați. În cazul în care I.N. ar fi cerut azil în Croația, acest lucru i‑ar fi fost refuzat în temeiul articolului 43 alineatul (1) din Legea croată privind protecția internațională, întrucât protecția internațională a fost acordată de un stat membru al SEE.

68.      Croația precizează că Islanda aplică Protocolul privind aplicarea Regulamentului Dublin III(63) și este implicată în Eurodac(64). Astfel, Croația susține că se poate accepta că Islanda respectă normele Uniunii în materie de azil și de protecție internațională. În anul 2014, Islanda a încheiat un acord cu Biroul European de Sprijin pentru Azil(65) privind participarea acesteia(66).

69.      Prin urmare, Croația susține că deși nu există în prezent niciun sistem de recunoaștere reciprocă a deciziilor în materie de azil în SEE, cadrul juridic este definit de sistemul european comun de azil, iar condițiile de acordare a azilului sunt uniforme în fiecare țară.

70.      Spre deosebire de Croația, Comisia consideră că statutul Islandei de parte la Acordul privind SEE este mai relevant decât apartenența sa la spațiul Schengen pentru soluționarea litigiului. Comisia consideră că anumite dispoziții ale Acordului privind SEE conduc la același rezultat ca cel obținut în cauza Petruhhin. În ședință, Comisia a recunoscut că au existat anumite piese din puzzle‑ul cauzei Petruhhin care lipseau în procedura principală, cum ar fi faptul că I.N. nu este cetățean al Uniunii, însă că aceste piese puteau fi acoperite de alte dispoziții ale Acordului privind SEE.

71.      Comisia amintește că, potrivit articolului 1 din Acordul privind SEE, obiectivul acestuia din urmă este acela „de a promova consolidarea continuă și echilibrată a relațiilor comerciale și economice dintre părțile contractante în condiții concurențiale egale și respectarea acelorași norme, în scopul creării unui Spațiu Economic European omogen”.

72.      Comisia recunoaște că Declarația comună a părților contractante privind Decizia nr. 158/2007 a Comitetului mixt al SEE care integrează Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului în Acordul privind SEE(67) include Directiva 2004/38 în dreptul SEE și indică, printre altele, că noțiunea de cetățenie a Uniunii nu are echivalent în dreptul SEE, precum și că Acordul privind SEE nu furnizează un temei pentru drepturile politice ale resortisanților SEE.

73.      Cu toate acestea, toate drepturile și libertățile prevăzute de Directiva 2004/38 sunt integrate în dreptul SEE. Sub rezerva respectării anumitor condiții, resortisanții SEE au dreptul de a circula în cadrul SEE, precum și dreptul de ședere de maximum trei luni într‑un stat contractant al Acordului privind SEE și beneficiază, în anumite condiții, de protecție împotriva discriminărilor, chiar dacă aceștia nu sunt activi din punct de vedere economic(68). Comisia afirmă că revine instanței de trimitere sarcina de a decide dacă situația lui I.N. intră în domeniul de aplicare material al articolului 28 sau 36 din Acordul privind SEE și în cel al Directivei 2004/38, subliniind că I.N. ar fi putut profita de dreptul său de a beneficia de servicii în calitate de turist(69). Comisia afirmă că, în orice caz, situația lui I.N. intră în domeniul de aplicare al Acordului privind SEE în virtutea faptului că acesta a părăsit Islanda pentru a călători în Croația. Prin urmare, acesta este îndreptățit să obțină protecție împotriva discriminării (articolul 4 din Acordul privind SEE și articolul 18 TFUE).

74.      Potrivit Comisiei, Hotărârea Petruhhin nu era în esență întemeiată pe noțiunea abstractă de cetățenie, ci pe dreptul la liberă circulație și pe articolul 18 TFUE, iar Comisia susține în plus că, în Hotărârea Pisciotti(70), punctul de plecare pentru punerea în aplicare a procedurii vizate în cauza Petruhhin era existența unei discriminări în sensul articolului 18 TFUE, corespunzător articolului 4 din Acordul privind SEE.

75.      Comisia susține că este util să se compare Hotărârea Curții pronunțată în cauza O. și B.(71) cu Hotărârea Curții AELS pronunțată în cauza Jabbi(72). În Hotărârea O. și B., Curtea a dedus din interpretarea articolului 21 TFUE existența unui drept de ședere derivat în favoarea unui resortisant al unui stat terț care este membru al familiei unui cetățean al Uniunii în statul membru de origine al acestuia din urmă. În Hotărârea Jabbi, Curtea AELS a ajuns la aceeași concluzie prin aplicarea Directivei 2004/38 în raport cu resortisanții SEE care nu sunt activi din punct de vedere economic, deși, în Hotărârea O. și B., Curtea refuzase să aplice Directiva 2004/38 în acest mod.

76.      Comisia observă că Acordul privind SEE recunoaște „relația privilegiată dintre Comunitatea Europeană, statele membre ale acesteia și statele [membre] AELS” bazată pe „proximitate, valori comune durabile”(73), fondată pe „norme comune”(74), obiectivul părților contractante fiind acela „de a realiza și de a menține interpretarea și aplicarea uniformă a prezentului acord și a acelor dispoziții ale legislației comunitare care sunt reproduse în mod substanțial” în Acordul privind SEE, precum și „de a ajunge la tratamentul egal al persoanelor și agenților economici în ceea ce privește cele patru libertăți”(75). Articolele 105 și 106 din Acordul privind SEE stabilesc o interpretare uniformă(76).

77.      Prin urmare, Comisia concluzionează că trebuie respectate principiile stabilite în Hotărârea Petruhhin, susținând că autoritățile din Islanda dispun de un instrument care este echivalent cu mandatul european de arestare(77), și anume Acordul privind procedura de predare. Comisia concluzionează că autoritățile croate trebuie să informeze Islanda în legătură cu primirea cererii de extrădare din partea Rusiei, ceea ce permite Islandei să solicite returnarea acestei persoane, în măsura în care Islanda are competența de a începe proceduri de urmărire penală împotriva resortisanților săi în temeiul Acordului privind procedura de predare. Croația trebuie să acorde prioritate acestei cereri(78). De îndată ce primește această cerere, Croația este obligată să îl predea pe I.N. Islandei.

IV.    Analiză

A.      Identificarea aspectelor cheie ale litigiului întrun sistem juridic multistratificat

78.      Cu titlu preliminar, este util să subliniem că există șapte sisteme juridice în discuție în litigiul principal. Trei sisteme juridice naționale, și anume cel al Islandei, al Croației și al Rusiei, și trei sisteme transnaționale, cel al Uniunii Europene, al Consiliului Europei și al Spațiului Economic European, alături de instrumente juridice universale ale sistemului de drept internațional public, precum Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților(79). Aceste sisteme se suprapun într‑o serie de cercuri concentrice, niciunul neavând prioritate față de celelalte, sub rezerva situației excepționale în care unul dintre acestea, cu excepția celui al Rusiei sau al Islandei, aduce atingere supremației, unității și eficacității dreptului Uniunii(80).

79.      O astfel de chestiune nu se ridică însă în mod direct în procedura principală. Astfel, ordinea juridică supranațională, astfel cum este caracterizată de Uniune, ca ordine constituțională suplimentară, nu este ierarhic superioară sau inferioară față de cea a instanței de trimitere(81), nici față de cea a oricăreia dintre celelalte ordini juridice care se suprapun. Aceste ordini juridice funcționează ca niște sinergii care se influențează reciproc(82).

80.      Pe scurt, prin ordonarea acestor sisteme juridice – numeroasele ordini juridice care formează cadrul juridic din această cauză – fiecare dintre aceste sisteme este interierarhic, însă nu constituie o entitate intraierarhică.

81.      Astfel, prima sarcină cu care se confruntă Curtea este aceea de a identifica dispozițiile normative care să îi permită să răspundă la întrebările adresate în contextul a ceea ce a fost descris drept o cooperare pe mai multe niveluri a instanțelor constituționale europene(83), și anume Curtea de Justiție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului și, în acest caz, Curtea Supremă a Croației(84). Astfel, în procedura principală, acest trio devine un cvartet, având în vedere pertinența rolului Curții AELS și al jurisprudenței sale pentru soluționarea litigiului.

82.      Merită să observăm că, deși nu există nicio dispoziție expresă în TFUE care să reflecte articolul 6 din Acordul privind SEE(85), Curtea, după ce a precizat că unul dintre principalele obiective ale Acordului privind SEE este extinderea pieței interne instituite pe teritoriul Uniunii la statele contractante ale AELS, a declarat că mai multe dispoziții ale Acordului privind SEE vizau „să garanteze o interpretare cât mai uniformă cu putință a acestuia pe tot cuprinsul SEE […]. În acest cadru, este de competența Curții să vegheze ca regulile din Acordul privind SEE care sunt identice în esență cu cele din tratat să fie interpretate uniform în interiorul statelor membre”(86). Acest așa‑numit principiu al omogenității consolidează locul SEE în ordinea constituțională organizată pe mai multe niveluri, care este examinată în speță(87).

83.      Aspectele cheie ale litigiului care trebuie să fie soluționate sunt următoarele: (1) întinderea dreptului la liberă circulație și a dreptului de a beneficia de servicii, precum și interdicția discriminărilor pe motiv de cetățenie, protejate atât în temeiul TFUE (articolele 56 și 18)(88), cât și în temeiul Acordului privind SEE (articolele 4 și 36); (2) justificarea obiectivă a unei restrângeri clare a acestui drept; (3) normele și faptele pertinente în scopul unei justificări obiective în împrejurările procedurii principale, printre care se numără normele care decurg din sistemul european comun de azil, rolul încrederii reciproce și acordul internațional reprezentat de Acordul privind procedura de predare; (4) garantarea dreptului fundamental al lui I.N. de a nu fi expus la tratamente inumane sau degradante ori la o procedură juridică inechitabilă, care este protejat prin articolele 6 și 13 din CEDO, precum și prin articolele 4, 19 și 47 din cartă(89).

B.      Stabilirea normelor aplicabile

1.      Libertatea de a beneficia de servicii

a)      Articolul 36 și articolul 4 din Acordul privind SEE

84.      În ceea ce privește stabilirea normelor aplicabile, pe baza elementelor furnizate Curții în ședință cu privire la activitățile întreprinse de I.N. la intrarea sa pe teritoriul croat, și anume acelea potrivit cărora acesta se afla în vacanță (a se vedea punctul 48 de mai sus), se poate concluziona că acesta era destinatarul serviciilor în temeiul articolului 36 din Acordul privind SEE privind libera circulație a serviciilor. Curtea a constatat că articolul 36 din acord „este similar articolului 56 TFUE”, astfel încât o restricție adusă articolului 56 TFUE „trebuie în principiu să fie considerată contrară și articolului 36”(90). Curtea a declarat, de asemenea, că textul articolului 4 din Acordul privind SEE este practic identic cu cel a articolului 18 TFUE, astfel încât acest articol „trebuie să fie interpretat în mod uniform” cu articolul 18 TFUE(91). Trebuie să amintim că I.N. a făcut obiectul unei discriminări pe motiv de cetățenie în ceea ce privește protecția împotriva extrădării în timp ce beneficia de servicii de turism.

85.      Ceea ce este mai important este faptul că Curtea AELS a aplicat Hotărârea Cowan(92) a Curții atunci când a stabilit dreptul de a beneficia de servicii(93) și acesta este contextul în care a luat naștere interdicția de discriminare pe motiv de cetățenie. Această soluție se poate transpune în procedura principală, în care acest drept intră mai degrabă în sarcina examinării de către Curte, decât de Curtea AELS.

86.      De fapt, restrângerea dreptului lui I.N. de a beneficia de servicii de turism a fost mult mai gravă (reținerea dispusă de o instanță penală în vederea extrădării în cursul vacanței) decât restrângerea care a decurs din Hotărârea Cowan(94). Acea cauză privea excluderea de la participarea la un fond de acordare a unei indemnizații ca urmare a unei agresiuni suferite în cursul unei vacanțe, însă ale cărei sechele nu au apărut decât ulterior vacanței.

87.      În plus, astfel cum a susținut ESA în ședință, faptul că restrângerea a intervenit în cadrul aplicării dreptului penal nu are nicio incidență (a se vedea mai sus punctul 47), având în vedere că o distincție între restrângerile întemeiate pe dreptul civil, administrativ sau penal nu este cunoscută în jurisprudența Curții. La aceasta am adăuga faptul că, înainte de intrarea în vigoare a Acordului privind SEE, s‑a stabilit că normele de drept penal pot da naștere unor restricții privind libera circulație(95) și că interdicția discriminării pe motiv de cetățenie fusese deja aplicată de Curte în cadrul unei proceduri penale(96).

88.      Din motive de exhaustivitate, am dori să adăugăm că, contrar celor susținute de Norvegia în ședință (a se vedea mai sus punctul 55), nu există un monopol deținut de instanțele statelor membre în ceea ce privește stabilirea libertății care este în discuție într‑o anumită cauză, precum și faptul că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței de trimitere toate indicațiile necesare în lumina dreptului Uniunii pentru a‑i permite să soluționeze litigiul cu care aceasta este sesizată(97).

89.      Prin urmare, ne vom referi la articolele 4 și 36 din Acordul privind SEE pentru a răspunde la întrebările adresate (a se vedea mai jos punctul 124 din prezentele concluzii).

b)      Articolul 21 TFUE este irelevant pentru litigiul principal

90.      Odată ce s‑a stabilit că articolele 4 și 36 din Acordul privind SEE reprezintă normele esențiale relevante, putem lăsa deoparte dezbaterea referitoare la aspectul dacă drepturile acordate cetățenilor Uniunii în temeiul articolului 21 TFUE pot fi sau nu pot fi transpuse resortisanților SEE, în pofida examinării acestor chestiuni în cuprinsul observațiilor(98). După cum a subliniat agentul ESA în ședință, articolul 21 TFUE nu poate atrage o restrângere a dreptului la liberă circulație care poate fi deja invocată în temeiul Acordului privind SEE (a se vedea mai sus punctul 47 din prezentele concluzii).

91.      Oricare ar fi statutul drepturilor exercitate în temeiul articolului 21 TFUE în raport cu dreptul SEE, chestiune care va fi în scurt timp examinată din nou de către Curtea AELS(99) (a se vedea punctul 56 de mai sus), acesta nu are nicio influență asupra rezultatului litigiului principal(100). Este suficient să declarăm aici că scepticismul referitor la pertinența jurisprudenței elaborate de Curte, întemeiată exclusiv pe articolul 21 TFUE, din care un exemplu a fost menționat de Comisie (la punctul 75 din prezentele concluzii), ar părea întemeiat, având în vedere că articolul 21 TFUE a fost integrat în tratate prin Tratatul de la Lisabona din 2007, cu mult după intrarea în vigoare a Acordului privind SEE, care a avut loc la 1 ianuarie 1994(101).

2.      Justificare obiectivă

a)      Evitarea riscului de impunitate reprezintă o justificare obiectivă pentru restricționarea libertății de a beneficia de servicii

92.      Dreptul la libera circulație a serviciilor turistice face obiectul unei justificări obiective în temeiul dreptului SEE(102), astfel cum prevede articolul 56 TFUE. Croația poate invoca evitarea riscului de impunitate ca justificare obiectivă a limitării dreptului lui I.N. la liberă circulație în temeiul articolului 36 din Acordul privind SEE, prin reținerea sa în scopul extrădării, în condițiile în care resortisanții croați nu sunt supuși aceluiași tratament?

93.      Abia în acest context începe Hotărârea Petruhhin(103) să devină pertinentă pentru procedura principală, cu toate că se pare că a existat un element cheie al procedurii desfășurate în fața instanțelor croate și care a ajuns astfel să influențeze, poate disproporționat, conținutul dosarului.

94.      În Hotărârea Petruhhin, Curtea a declarat că evitarea riscului de impunitate a persoanelor care au comis o infracțiune trebuie, în principiu, „considerat[ă] ca prezentând un caracter legitim în dreptul Uniunii”(104), iar această aprobare de principiu a evitării riscului de impunitate pentru a justifica restricția adusă liberei circulații a fost confirmată în hotărârile ulterioare, Pisciotti(105) și Raugevicius(106).

95.      Imperativul omogenității între dreptul SEE și dreptul Uniunii ar părea să impună un răspuns pozitiv autorităților croate în ceea ce privește invocarea evitării riscului de impunitate în reținerea și extrădarea lui I.N. Având în vedere că restricțiile la libera circulație pot fi întemeiate pe dreptul penal, ar fi ilogic să se interzică unui stat membru să se întemeieze pe considerații care își au temeiul tot în aplicarea dreptului penal în scopul unei justificări.

96.      Aceasta reprezintă însă o chestiune distinctă de aspectul dacă, având în vedere toate circumstanțele procedurii principale, actele autorităților croate la acest moment „pot fi justificate prin considerații obiective […] necesare pentru protecția intereselor pe care urmăresc să le garanteze și numai în măsura în care aceste obiective nu pot fi atinse prin măsuri mai puțin restrictive”(107).

b)      Lipsa obligației de încredere reciprocă în dreptul SEE nu reprezintă un obstacol în aplicarea Hotărârii Petruhhin

97.      În primul rând, suntem de acord cu argumentele formulate de Norvegia în ședință, potrivit cărora principiul încrederii reciproce, astfel cum a evoluat în Uniunea Europeană începând cu Tratatul de la Lisabona din 2007, nu își găsește aplicarea în dreptul SEE. În pofida naturii sui generis a ordinii juridice a SEE, a proximității relațiilor dintre statele AELS și statele membre ale Uniunii, astfel cum reiese din descrierea efectuată de ESA, menționată mai sus la punctul 44, precum și în pofida dispozițiilor Acordului privind SEE menționate de Comisie la punctul 76 de mai sus referitoare la relația privilegiată între SEE și Uniune, nu este mai puțin adevărat că încrederea reciprocă se afla relativ la începuturile sale anterior Tratatului de la Lisabona(108). Astfel cum a observat Norvegia la punctul 59 de mai sus, articolul 3 paragraful 2 TUE nu are niciun corespondent în Acordul privind SEE.

98.      Nu împărtășim însă poziția Norvegiei potrivit căreia, pentru faptul că, în Hotărârea Petruhhin, Curtea s‑a întemeiat pe recurgerea la un mandat european de arestare ca alternativă la extrădare mai puțin restrictivă pentru libera circulație, Curtea a considerat că recurgerea la un mandat european de arestare constituie singura alternativă acceptabilă de care se poate prevala un acuzat atunci când un stat membru invocă evitarea riscului de impunitate ca restricție justificată de la libera circulație.

99.      Acest lucru este confirmat de Hotărârea Pisciotti, în care, spre deosebire de Hotărârea Petruhhin, nu s‑a făcut nicio trimitere la dispozițiile Deciziei‑cadru privind mandatul european de arestare(109) în raport cu cooperarea reciprocă (a se compara argumentele formulate de Norvegia, reproduse mai sus la punctele 57-59). În Hotărârea Pisciotti, accentul a fost pus mai degrabă pe posibilitatea existenței unui mecanism în temeiul căruia acuzatul poate fi de fapt urmărit efectiv. Curtea a declarat următoarele:

„În această privință, Curtea a statuat că trebuie privilegiat schimbul de informații cu statul membru al cărui cetățean este persoana interesată în scopul de a oferi autorităților acestui stat membru, dacă este cazul, posibilitatea de a emite un mandat european de arestare în vederea urmăririi penale. Astfel, atunci când unui stat membru în care s‑a deplasat un cetățean al Uniunii resortisant al unui alt stat membru i se adresează o cerere de extrădare de către un stat terț cu care primul stat membru a încheiat un acord de extrădare, acesta are obligația să informeze statul membru al cărui resortisant este respectivul cetățean și, dacă este cazul, la cererea acestui din urmă stat membru, să i‑l predea pe acel cetățean, în conformitate cu dispozițiile Deciziei‑cadru 2002/584, cu condiția ca acest stat membru să fie competent, în temeiul dreptului său național, să o urmărească penal pe această persoană pentru fapte săvârșite în afara teritoriului său național (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 septembrie 2016, Petruhhin, C‑182/15, EU:C:2016:630, punctele 48 și 50)”(110).

100. Prin urmare, considerăm că în această hotărâre accentul s‑a pus pe existența unei alternative care să garanteze lipsa riscului de impunitate într‑o măsură identică sau similară cu extrădarea. Vom examina, la punctele 119-123 din prezentele concluzii, dacă măsurile adoptate de Islanda până în prezent respectă acest prag.

c)      Încrederea reciprocă și sistemul european comun de azil

101. Deși recunoaștem că, în temeiul acordului de aderare a Croației la Uniunea Europeană, participarea sa la acquis‑ul Schengen este doar parțială (punctul 15 de mai sus)(111), Croația participă la sistemul european comun de azil. Nu numai că Croația este parte la Regulamentul Dublin III(112) (ale cărui consecințe au fost analizate de Curte în Hotărârea AS(113)), precum și la Regulamentul Eurodac(114), însă aceasta a și transpus și aplicat în mod regulat Directiva privind condițiile pentru protecția internațională(115), Directiva privind procedurile de azil(116) și Directiva privind condițiile de primire(117). Prin urmare, aceasta este obligată să respecte articolul 80 TFUE, conform căruia punerea în aplicare a sistemului european comun de azil este reglementată „de principiul solidarității”.

102. Parametrii largi care stau la baza participării la regimul Dublin III, atât în ceea ce privește statele membre, cât și în ceea ce privește statele asociate spațiului Schengen precum Islanda, a fost analizată de avocata generală Sharpston în concluziile pe care le‑a prezentat în cauza A.S. și Jafari(118). Aceasta a făcut următoarele observații:

„SECA a fost conceput într‑un context în care era rezonabil să se presupună că toate statele participante, indiferent dacă sunt state membre sau state terțe, respectă drepturile fundamentale, inclusiv drepturile care își au temeiul în Convenția de la Geneva și în Protocolul din 1967, precum și în CEDO […] și că statele membre își pot acorda, prin urmare, încredere reciprocă în această privință […]. «Tocmai în temeiul principiului încrederii reciproce, legiuitorul Uniunii a adoptat [Regulamentul Dublin II], pentru a raționaliza soluționarea cererilor de azil și pentru a evita aglomerarea sistemului prin obligarea autorităților statelor să soluționeze cereri multiple introduse de același solicitant, pentru a întări securitatea juridică în ceea ce privește determinarea statului responsabil de soluționarea cererii de azil și pentru a evita astfel „forum shoppingul”, sistemul având ca obiectiv principal accelerarea soluționării cererilor atât în interesul solicitanților de azil, cât și al statelor participante» […]. Aceste aspecte sunt centrate pe conceptul de «spațiu de libertate, securitate și justiție» […] și mai ales pe SECA, ce se bazează pe încrederea reciprocă și pe prezumția de respectare de către celelalte state membre a dreptului Uniunii, în special a drepturilor fundamentale […]”(119).

103. În ceea ce privește Islanda, în anul 2001, Comunitatea Europeană, în configurarea sa de la acel moment, a încheiat un acord cu Norvegia și cu Islanda privind criteriile și mecanismele de determinare a statului responsabil cu examinarea unei cereri de azil prezentate în Islanda sau în Norvegia(120). În consecință, astfel cum a subliniat Croația la punctul 68 de mai sus, Islanda participă pe deplin la regimul Dublin III și la Eurodac(121), și este implicată în Biroul european de sprijin pentru azil prin intermediul unui acord internațional, în timp ce ESA a susținut, de asemenea, la punctul 47 de mai sus, că articolul 15 din Directiva privind condițiile pentru protecția internațională este prevăzut în dreptul islandez.

104. Acești factori coroborați cu participarea mai largă a Islandei la acquis‑ul Schengen ca stat asociat spațiului Schengen(122) obligă Croația și Islanda la respectarea obligației de încredere reciprocă în ceea ce privește deciziile adoptate în cadrul politicii europene comune în materie de azil și în special a Regulamentului Dublin III.

105. Trebuie subliniat că obligația de încredere reciprocă nu se limitează, în jurisprudența Curții, la încrederea în ceea ce privește respectarea drepturilor fundamentale ale solicitanților de azil și la aplicarea corectă a Convenției de la Geneva privind statutul refugiaților(123). Aceasta se extinde în sens mai general la dreptul Uniunii(124), presupunând astfel că Regulamentul Dublin III a fost corect aplicat în Islanda sau, astfel cum a susținut ESA (punctul 47 de mai sus), trebuie să existe o prezumție potrivit căreia acordarea azilului de către Islanda a fost întemeiată, având în vedere că aceasta din urmă a considerat că era statul parte responsabil în temeiul capitolului III din Regulamentul Dublin și că și‑a apărat efectiv decizia în ședință (punctul 51 de mai sus). Această abordare este conformă și cu prioritățile și cu imperativele organizaționale ale sistemului Dublin III, după cum a explicat avocata generală Sharpston în concluziile citate la punctul 102 de mai sus (raționalizarea soluționării cererilor de azil, evitarea blocajelor, promovarea securității juridice, promovarea forum shopping‑ului).

106. De fapt, până în prezent, Curtea a atenuat rolul încrederii reciproce în contextul Regulamentului Dublin III doar în scopul de a garanta drepturile fundamentale ale solicitanților de azil(125). Această abordare a Curții ar fi axiomatică dacă obligația de încredere reciprocă ar putea fi diminuată în temeiul Regulamentului Dublin III, având drept consecință suprimarea drepturilor fundamentale.

107. Aceasta înseamnă că Croația are motive temeinice atunci când susține, la punctul 68 de mai sus, că trebuie să se admită că Islanda respectă normele Uniunii în materie de azil și de protecție internațională și că toate mecanismele de cooperare între cele două state se aplică în soluționarea cauzei lui I.N.(126). Încrederea reciprocă în cadrul sistemului european comun de azil este genul de încredere reciprocă care trebuie luată în considerare în aprecierea răspunsului Croației la cererile introduse de Islanda până în prezent împotriva principiilor stabilite în Hotărârea Petruhhin, mai degrabă decât încrederea reciprocă în cadrul cooperării în materie penală în temeiul dreptului Uniunii sau decât extinderea și dezvoltarea normelor de bună credință inerente Acordului privind SEE. Potrivit celui de a șaselea considerent al Protocolului (nr. 19) privind acquis‑ul Schengen(127), este necesar să se mențină „relații privilegiate” cu Islanda și cu Norvegia.

108. La aceasta trebuie adăugat faptul că încrederea reciprocă pe care Croația este obligată să o acorde Islandei nu este în niciun fel afectată de faptul că I.N. a dobândit cetățenia islandeză. În primul rând, documentele emise de Islanda care îi acordau lui I.N. statutul de refugiat erau încă valabile atunci când acesta a trecut frontiera croată. În al doilea rând, era imposibil pentru I.N. să solicite azil în temeiul atât al legislației croate (punctele 35 și 67 de mai sus), cât și în temeiul Regulamentului Dublin III(128), deoarece acesta dobândise deja azil într‑un stat participant. În al treilea rând, acordarea azilului în Islanda a rămas relevantă în scopul protecției lui I.N. împotriva comportamentelor interzise prin Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților(129) și al prevenirii forum shopping‑ului, unul dintre principalele obiective ale Regulamentului Dublin III(130). În al patrulea rând, statutul de refugiat al lui I.N. nu i‑a fost retras în aplicarea uneia dintre procedurile prevăzute în acest scop de dreptul Uniunii(131).

109. Admitem că articolul 1 litera C din Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților enumeră, la alineatul (3) al acesteia, cazul în care persoana a dobândit „o nouă cetățenie și se bucură de protecția țării a cărei cetățenie a dobândit‑o” drept unul dintre motivele de încetare a statutului de refugiat. Cu toate acestea, în lumina obiectivului convenției, încetarea statutului de refugiat prin dobândirea unei noi cetățenii poate avea loc doar „dacă împrejurările în urma cărora a fost acordat statutul de refugiat au încetat să existe, iar protecția nu mai este așadar necesară sau justificată”(132). După cum se arată în procedura principală, particularitățile gestiunii sistemului european comun de azil înseamnă că statutul de refugiat poate fi „necesar” pentru asigurarea protecției, chiar și după dobândirea unei noi cetățenii. Acesta este contextul în care trebuie să fie interpretat articolul 1 litera C alineatul (3) din Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților și care se opune interpretării literale a acestuia. În preambulul Convenției se arată că „Organizația Națiunilor Unite a manifestat, în mai multe rânduri, profunda solicitudine fața de refugiați și că s‑a preocupat să asigure acestora exercițiul cel mai larg posibil al drepturilor și libertăților fundamentale”(133).

110. În sfârșit, nimic nu ar putea fi mai în contradicție cu drepturile fundamentale ale lui I.N. decât înlăturarea protecției care i‑a fost conferită acestuia ca urmare a aplicării de către Islanda a Regulamentului Dublin III în urma dobândirii cetățeniei islandeze.

d)      Normele aplicabile privind protecția drepturilor fundamentale ale lui I.N.

111. În ceea ce privește drepturile fundamentale, obiectivul lui I.N. este acela de a evita să fie expus la tratamente sau la pedepse inumane ori degradante și la un proces inechitabil. În ceea ce privește aceste două categorii de drepturi, I.N. este supus unui tratament diferit față de cel al unui resortisant croat ca urmare a interdicției prevăzute de Constituția croată de extrădare a resortisanților naționali.

112. În acest stadiu, ar putea fi util să precizăm că procedura principală reprezintă un exemplu de suprapunere în sinergiile cercurilor concentrice care cuprind seria de organizații internaționale în cauză, întrucât drepturile materiale care trebuie examinate sunt protejate într‑un mod similar în toate cele trei instrumente juridice, chiar dacă în alte condiții acestea ar putea fi considerate ca fiind concurente, și anume CEDO, carta și Acordul privind SEE. Interdicția tratamentelor inumane și degradante face parte din patrimoniul constituțional european comun.

113. Recunoaștem că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat că „deși Curtea AELS și‑a exprimat opinia potrivit căreia dispozițiile Acordului privind SEE «trebuie să fie interpretate în lumina drepturilor fundamentale» în scopul de a consolida coerența între dreptul SEE și dreptul Uniunii (a se vedea, printre altele, Hotărârea Curții AELS pronunțată în cauza E-28/15, Yankuba Jabbi [2016], punctul 81), Acordul privind SEE nu include Carta drepturilor fundamentale a Uniunii, nici altă referință de altă natură la alte instrumente juridice care au același efect, precum convenția”(134).

114. Totuși, în contextul procedurii principale, acest aspect nu are pur și simplu importanță, deoarece obligația care incumbă instanței unui stat contractant de evaluare a riscului de expunere la un tratament inuman sau degradant înainte de a proceda la o extrădare este consacrată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în temeiul articolului 3 din CEDO(135). Puntea de legătură cu dreptul Uniunii și cu carta rezultă din faptul că Curtea a declarat că „interzicerea tratamentelor inumane sau degradante, prevăzută la articolul 4 din cartă, corespunde celei enunțate la articolul 3 din CEDO și că, în această măsură, înțelesul și întinderea sa sunt, conform articolului 52 alineatul (3) din cartă, aceleași cu cele pe care i le conferă această convenție”(136). Nivelul de protecție a drepturilor fundamentale ale particularilor ar putea fi sporit prin extinderea domeniului de aplicare al cartei (poate, de exemplu, în ceea ce privește protecția proprietății în temeiul cartei, astfel cum aceasta se reflectă la articolul 17 din cartă, precum și trimiterea expresă la proprietatea intelectuală care figurează în acest articol), însă o situație de acest gen nu se regăsește în procedura principală.

115. Puntea de legătură cu dreptul SEE provine din faptul că CEDO este o sursă importantă consacrată a dreptului SEE, primul considerent al Acordului privind SEE indicând faptul că SEE se va fonda „pe pace, pe democrație și pe drepturile omului”, iar acest lucru se extinde până la obligarea părților contractante la Acordul privind SEE să respecte drepturile fundamentale, atunci când acestea derogă de la dreptul SEE(137).

116. În temeiul dreptului Uniunii, la fel ca în cel al CEDO, interdicția extrădării care dă naștere la condiții de tratament inumane sau degradante se aplică tuturor persoanelor, indiferent de cetățenia lor. Această interdicție se reflectă în noțiunea „nimeni” care figurează la articolul 19 alineatul (2) din cartă, iar această dispoziție importă în dreptul Uniunii principiile dezvoltate de Curtea Drepturilor Omului în cadrul articolului 3 din CEDO(138). Prin urmare, faptul că I.N. nu este un resortisant al Uniunii este lipsit de importanță pentru exercitarea acestui drept material, având în vedere domeniul de aplicare ratione personae al acestei dispoziții. Articolul 19 alineatul (2) din cartă se aplică independent atât de orice formă de discriminare, cât și de cetățenia Uniunii(139).

117. În ceea ce privește interdicția eliminării protecției ca urmare a unui proces inechitabil, cu încălcarea articolului 47 din cartă, ca urmare a defecțiunilor sistemice, Curtea a recunoscut‑o până în prezent doar într‑un context intraeuropean și doar în cadrul mandatului european de arestare(140). Totuși, astfel cum am observat în concluziile pe care le‑am prezentat în cauza Minister for Justice and Equality(141), Curtea Europeană a Drepturilor Omului interzice statelor contractante să expulzeze o persoană atunci când aceasta este expusă, în țara de destinație, unui risc real de a fi supusă unei erori flagrante de justiție, cu încălcarea articolului 6 din CEDO(142). Considerăm, așadar, că domeniul de aplicare material al articolului 47 din cartă vizează și situația în care o persoană, indiferent de cetățenia sa(143), este expusă unei astfel de erori de justiție într‑un stat terț, cu condiția ca situația acesteia să intre în domeniul de aplicare al cartei. Această amplă întindere a domeniului de aplicare decurge din faptul că articolul 52 alineatul (3) din cartă, care prevede că drepturile garantate de cartă care corespund celor prevăzute în CEDO trebuie să fie interpretate în același mod, lăsând Uniunii posibilitatea de a furniza un nivel mai ridicat de protecție. Cu alte cuvinte, dacă articolul 6 din CEDO se opune unei extrădări atunci când o persoană este expusă riscului unei erori flagrante de justiție, la fel trebuie să fie și cazul articolului 47 din cartă.

118. Situația lui I.N. intră în domeniul de aplicare al cartei din două puncte de vedere. În primul rând, atât în temeiul dreptului SEE, cât și al dreptului Uniunii în materie de drepturi fundamentale, derogările de la libera circulație trebuie să respecte drepturile fundamentale(144). În al doilea rând, având în vedere că instanța de trimitere este obligată să respecte obligația de încredere reciprocă care stă la baza Regulamentului Dublin II, toate dispozițiile pertinente ale Regulamentul Dublin III, precum articolul 3 alineatul (1) și interdicția sa (implicită) privind cererile de azil multiple trebuie să fie interpretate și aplicate în conformitate cu carta(145).

V.      Faptele relevante și răspunsurile la întrebările adresate

119. Am răspuns la întrebările adresate în sensul descris la punctele 7-9 din prezentele concluzii în temeiul principiilor juridice enunțate în partea IV și al următoarelor elemente de fapt importante.

120. Noțiunile utilizate în cuprinsul celei de a doua întrebări sugerează că Islanda a solicitat returnarea lui I.N. „pentru a desfășura procedura pentru care extrădarea este solicitată”. Cu toate acestea, răspunsurile la întrebările adresate Islandei în ședință au clarificat faptul că comunicarea efectuată de Ambasada Islandei la Berlin, la 24 iulie 2019, nu cuprindea nicio astfel de solicitare specifică (punctul de mai sus). În plus, agentul Islandei a declarat în ședință că Croația era obligată să furnizeze Islandei documentele aflate în posesia sa, astfel încât acestea să poată fi transferate procurorului în Islanda, care își desfășoară activitatea în mod independent, și care va examina ulterior oportunitatea începerii urmăririi penale a lui I.N. în Islanda (punctul 50 de mai sus). Nu există însă niciun element în dosar care să indice cu precizie când și dacă Islanda a adresat într‑adevăr această cerere Croației.

121. De asemenea, în dosar nu a existat nicio mențiune referitoare la aspectul dacă litigiul dintre Croația și Islanda a fost trimis comitetului mixt, instituit în temeiul articolului 3 din Acordul între Comunitatea Europeană, Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind criteriile și mecanismele de stabilire a statului responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate într‑un stat membru sau în Islanda sau Norvegia(146).

122. Prin urmare, în opinia noastră, ar fi prematur ca Curtea să răspundă afirmativ la a doua întrebare și să oblige Croația să adopte măsuri concrete de eliberare a lui I.N. în temeiul Acordului privind procedura de predare(147). În cazul în care Islanda emite un mandat de arestare(148), va reveni instanței croate sarcina de a aprecia, pe baza tuturor elementelor de probă relevante, să evalueze dacă propunerea Islandei garantează evitarea riscului de impunitate într‑un mod identic cu extrădarea, ceea ce constituie piatra de temelie a Hotărârii Petruhhin (punctele 99 și 100 de mai sus). Acestea fiind spuse, ne vom limita observațiile în ceea ce privește Acordul privind procedura de predare la afirmația că, la o primă vedere, o astfel de garanție este furnizată și că, în mod contrar argumentelor Norvegiei (punctele 57-59 din prezentele concluzii), această garanție nu este diminuată ca urmare a lipsei unei referințe exprese la obligația de încredere reciprocă, rigoarea Acordului privind procedura de predare fiind amplu reglementată de alte dispoziții(149).

123. În același timp, răspunsul pe care îl furnizăm la a doua întrebare nu autorizează în niciun mod instanțele croate să acționeze în neconformitate cu decizia din 11 iunie 2015 de acordare a azilului lui I.N. emisă de Islanda (chiar dacă aprecierea de către instanțele croate a situației din Rusia va fi efectuată mai degrabă în raport cu circumstanțele actuale decât în raport cu cele care prevalau în anul 2015) ca urmare a obligației de încredere reciprocă care se aplică între Islanda și Croația și care rezultă din participarea acestora la sistemul european comun de azil și, mai precis, la Regulamentul Dublin III(150).

VI.    Concluzie

124. Prin urmare, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Curtea Supremă a Croației după cum urmează:

„1.      În împrejurările din litigiul principal, articolele 4 și 36 din Acordul privind SEE trebuie să fie interpretate în sensul că un stat membru al Uniunii Europene care se pronunță cu privire la extrădarea către un stat terț a unui resortisant al unui stat care nu este stat membru al Uniunii Europene, dar care este resortisant al unui stat asociat spațiului Schengen, este obligat să informeze acest din urmă stat în legătură cu cererea de extrădare. Statul membru este, în plus, obligat să transmită statului asociat spațiului Schengen orice element aflat în posesia sa, care este susceptibil să îl ajute pe acesta din urmă să decidă cu privire la oportunitatea începerii urmăririi penale a resortisantului vizat și cu privire la solicitarea returnării acestuia. În plus, ca urmare a obligației de încredere reciprocă inerentă sistemului european comun de azil care include Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid, autoritățile statului membru, inclusiv instanțele sale judecătorești nu pot să acționeze în alte condiții într‑un mod neconform cu acordarea azilului anterior dobândirii cetățeniei acestui stat asociat la Schengen. Acest lucru se aplică atunci când se apreciază riscul de expunere a resortisantului statului asociat la Schengen la tratamente inumane sau degradante ori la o eroare flagrantă de justiție, de la data începerii procedurilor în statul membru, în cazul în care acesta este extrădat către un stat terț.

2.      În cazul în care statul asociat spațiului Schengen trebuie să prezinte și o cerere de extrădare, statul membru nu este obligat să predea efectiv resortisantul statului asociat spațiului Schengen în temeiul Acordului între Uniunea Europeană și Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind procedura de predare între statele membre ale Uniunii Europene și Islanda și Norvegia. În cazul în care este prezentată o cerere de extrădare, va reveni instanțelor statului membru obligația de a stabili dacă, având în vedere toate circumstanțele, cererea de extrădare oferă garanții împotriva riscului de impunitate echivalente cu cele pe care le oferă extrădarea către statul terț, rămânând în același timp obligate să acționeze într‑un mod conform cu acordarea anterioară a azilului de către statul asociat spațiului Schengen.”


1      Limba originală: engleza.


i      Punctele 21, 25 și 31 din prezentul text au făcut obiectul unei modificări de ordin lingvistic ulterior primei publicări.


2      Articolul 216 alineatul (2) TFUE prevede că acordurile încheiate de Uniune sunt obligatorii pentru instituțiile Uniunii și pentru statele membre. A se vedea de exemplu Hotărârea din 30 aprilie 1974, Haegeman (181/73, EU:C:1974:41, punctul 5).


3      Hotărârea din 6 septembrie 2016, Petruhhin (C‑182/15, EU:C:2016:630).


4      A se vedea Acordul încheiat de Consiliul Uniunii Europene și Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind asocierea acestora din urmă la implementarea, aplicarea și dezvoltarea acquis‑ului Schengen (JO 1999, L 176, p. 36, Ediție specială, 11/vol. 19, p. 147) (denumit în continuare „Acordul de asociere la Schengen”).


5      JO 2013, L 180, p. 31. Articolul 48 abrogă Regulamentul (CE) nr. 343/2003 al Consiliului din 18 februarie 2003 (Regulamentul Dublin II).


6      Acordul între Comunitatea Economică Europeană, Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind criteriile și mecanismele de determinare a statului responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate într‑un stat membru, în Islanda sau în Norvegia (JO 2001, L 93, p. 40, Ediție specială, 19/vol. 1, p. 110).


7      Normele de bază primare și legislative ale sistemului european comun de azil sunt următoarele: articolele 67, 78 și 80 TFUE, precum și articolul 18 din cartă, Regulamentul Dublin III, Regulamentul (UE) nr. 603/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 privind instituirea sistemului „Eurodac” pentru compararea amprentelor digitale în scopul aplicării eficiente a Regulamentului (UE) nr. 604/2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid și privind cererile autorităților de aplicare a legii din statele membre și a Europol de comparare a datelor Eurodac în scopul asigurării respectării aplicării legii și de modificare a Regulamentului (UE) nr. 1077/2011 de instituire a Agenției europene pentru gestionarea operațională a sistemelor informatice la scară largă, în spațiul de libertate, securitate și justiție (denumit în continuare „Regulamentul Eurodac”) (JO 2013, L 180, p. 1), Directiva 2011/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate (reformare) (denumită în continuare „Directiva privind condițiile pentru protecția internațională”) (JO 2011, L 337, p. 9), Directiva 2013/32/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale (reformare) („Directiva privind procedurile de azil”) (JO 2013, L 180 p. 60), Directiva 2013/33/UE al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a standardelor pentru primirea solicitanților de protecție internațională (denumită în continuare „Directiva privind condițiile de primire”) (JO 2013, L 180, p. 96), Regulamentul (UE) nr. 439/2010 al Parlamentului European și al Consiliului din 19 mai 2010 privind înființarea unui Birou European de Sprijin pentru Azil (JO 2010, L 132, p. 11) și Directiva 2001/55/CE a Consiliului din 20 iulie 2001 privind standardele minime pentru acordarea protecției temporare, în cazul unui aflux masiv de persoane strămutate, și măsurile de promovare a unui echilibru între eforturile statelor membre pentru primirea acestor persoane și suportarea consecințelor acestei primiri (JO 2001, L 212, p. 12, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 179).


8      JO 2006, L 292, p. 2, Ediție specială, 19/vol. 8, p. 74. Acest acord este integrat în dreptul Uniunii prin Decizia Consiliului din 27 noiembrie 2014 privind încheierea Acordului dintre Uniunea Europeană și Republica Islanda și Regatul Norvegiei privind procedura de predare între statele membre ale Uniunii Europene și Islanda și Norvegia (JO 2014, L 343, p. 1) (denumit în continuare „Acordul privind procedura de predare”).


9      Convenția europeană de extrădare (ETS nr. 24). Convenția europeană de asistență judiciară în materie penală (ETS nr. 30) a intrat în vigoare la 12 iunie 1962. Rusia a ratificat ambele acorduri, iar Al doilea protocol adițional la Convenția europeană de asistență judiciară în materie penală (ETS nr. 182) a intrat în vigoare în ceea ce privește Rusia la 1 ianuarie 2020. Sub auspiciile Consiliului Europei, există și o Convenția Europeană privind transferul persoanelor condamnate (ETS nr. 112).


10      Încheiată la Geneva la 28 iulie 1951 și care a intrat în vigoare la 22 aprilie 1954 [United Nations, Treaty Series, vol. 189, p. 150, nr. 2545 (1954)], astfel cum a fost modificată prin Protocolul privind statutul refugiaților, încheiat la New York, la 31 ianuarie 1967, care a intrat în vigoare la 4 octombrie 1967 (denumite împreună „Convenția de la Geneva”).


11      Ordonanța din 6 septembrie 2017, Peter Schotthöfer & Florian Steiner (C‑473/15, EU:C:2017:633, punctul 24 și jurisprudența citată).


12      A se vedea de exemplu Hotărârea din 25 iulie 2018, Generalstaatsanwaltschaft (Condițiile de detenție din Ungaria) (C‑220/18 PPU, EU:C:2018:589).


13      Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențele sistemului judiciar) (C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586).


14      A se vedea nota de subsol 5 de mai sus.


15      A se vedea nota de subsol 8 de mai sus.


16      JO 2000, L 239, p. 19, Ediție specială, 19/vol. 1, p. 183, denumită în continuare „Convenția de aplicare a Acordului Schengen”.


17      JO 2012, C 326, p. 1.


18      Ibidem.


19      A se vedea nota de subsol 4 de mai sus.


20      A se vedea Decizia Consiliului Uniunii Europene din 5 decembrie 2011 privind aderarea Republicii Croația la Uniunea Europeană și Actul privind condițiile de aderare a Republicii Croația, precum și adaptările la Tratatul privind Uniunea Europeană, la Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și la Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice, astfel cum a fost modificat (JO 2012, L 112, p. 6).


21      Anexa II enumeră în primul rând Acordul din 14 iunie 1985 între guvernele statelor Uniunii Economice Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele lor comune (JO 2000, L 239, p. 13, Ediție specială, 19/vol. 1, p. 177) (denumit în continuare „Acordul Schengen din 14 iunie 1985”).


22      JO 1994, L 1, p. 3, Ediție specială, 11/vol. 53, p. 4.


23      A se vedea nota de subsol 9 de mai sus.


24      Hotărârea din 6 septembrie 2016 (C‑182/15, EU:C:2016:630).


25      A se vedea nota de subsol 5 de mai sus.


26      I.N. face trimitere la Hotărârea din 2 februarie 1989, Cowan (186/87, EU:C:1989:47, punctul 10).


27      Hotărârea din 6 septembrie 2016, Petruhhin (C‑182/15, EU:C:2016:630).


28      […] de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE (JO 2004, L 158, p. 77, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 56).


29      JO 2008, L 124, p. 20.


30      Hotărârea Curții AELS din 24 noiembrie 2014, Islanda/Gunnarsson (E-27/13, EFTA Ct. Rep.).


31      Hotărârea Curții AELS din 26 iulie 2016, Jabbi/Guvernul norvegian (E-28/15, EFTA Ct. Rep.).


32      I.N. face trimitere la Hotărârea din 6 septembrie 2016, Petruhhin (C‑182/15, EU:C:2016:630), și la Hotărârea din 13 noiembrie 2018, Raugevicius (C‑247/17, EU:C:2018:898).


33      A se vedea nota de subsol 8 de mai sus.


34      JO 2002, L 190, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3 (denumită în continuare „Decizia‑cadru privind MEA”).


35      A se vedea nota de subsol 8 de mai sus.


36      În ceea ce privește dreptul la liberă circulație consacrat la articolul 21 TFUE și derogările de la acesta, procurorul general menționează Hotărârea din 12 mai 2011, Runevič-Vardyn și Wardyn (C‑391/09, EU:C:2011:291), Hotărârea din 6 septembrie 2016, Petruhhin (C‑182/15, EU:C:2016:630), și Hotărârea din 13 noiembrie 2018, Raugevicius (C‑247/17, EU:C:2018:898).


37      C‑182/15, EU:C:2016:330.


38      Grecia a menționat de asemenea și alte hotărâri precum Hotărârea din 5 iulie 2007, Comisia/Belgia (C‑522/04, EU:C:2007:405).


39      Această poziție s‑a întemeiat pe primele două considerente ale Acordului privind SEE.


40      C‑473/15, EU:C:2017:633.


41      Cu privire la acest aspect, ESA face trimitere la Hotărârea din 21 decembrie 2011, N.S. și alții (C‑411/10 și C‑493/10, EU:C:2011:865, punctul 83).


42      A se vedea nota de subsol 7 de mai sus.


43      Hotărârea din 2 februarie 1989 (186/87, EU:C:1989:47).


44      Hotărârea din 22 iulie 2013 (E-15/12, EFTA Ct. Rep.).


45      A se vedea nota de subsol 8 de mai sus.


46      Islanda s‑a întemeiat pe Hotărârea din 26 februarie 2013, Åkerberg Fransson (C‑617/10, EU:C:2013:105).


47      Astfel cum acestea sunt interzise prin articolul 47 din cartă. Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586).


48      United Nations, Treaty Series, vol. 596, p. 261.


49      A se vedea nota de subsol 8 de mai sus. Acordul privind procedura de predare a intrat în vigoare la 1 noiembrie 2019.


50      Hotărârea (pendinte) Campbell/Guvernul norvegian (E-4/19).


51      Hotărârea din 26 iulie 2016, Jabbi/Guvernul norvegian (E-28/15, EFTA Ct. Rep.).


52      A se vedea nota de subsol 34 de mai sus. Norvegia a susținut că Acordul privind procedura de predare era mai degrabă reglementat de Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor (1969) (UNTS, vol. 1155, p. 331).


53      Norvegia menționează punctele 37 și 40 din Hotărârea din 6 septembrie 2016, Petruhhin (C‑182/15, EU:C:2016:630).


54      A se vedea nota de subsol 34 de mai sus.


55      Norvegia a menționat Hotărârea Curții AELS din 19 aprilie 2016, Holship Norge AS împotriva Norsk Transportarbeiderforbund (E-14/15, EFTA Ct. Rep., punctul 123).


56      Hotărârea din 6 septembrie 2016, Petruhhin (C‑182/15, EU:C:2016:630, punctul 62).


57      Ibidem, punctele 58 și 62.


58      Croația face trimitere la Hotărârea din 11 septembrie 2007, Comisia/Germania (C‑318/05, EU:C:2007:495, punctul 32 și jurisprudența citată), și la Hotărârea din 21 decembrie 2016, Comisia/Portugalia (C‑503/14, EU:C:2016:979, punctele 35 și 70).


59      Croația face trimitere la Hotărârea din 2 februarie 1989, Cowan (186/87, EU:C:1989:47, punctele 17-19).


60      Hotărârea din 6 septembrie 2016, Petruhhin (C‑182/15, EU:C:2016:630).


61      A se vedea nota de subsol 16 de mai sus.


62      Acest acquis este compus din trei regulamente: Regulamentul (UE) 2018/1860 al Parlamentului European și al Consiliului din 28 noiembrie 2018 privind utilizarea Sistemului de informații Schengen pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală (JO 2018, L 312, p. 1), Regulamentul (UE) 2018/1861 al Parlamentului European și al Consiliului din 28 noiembrie 2018 privind instituirea, funcționarea și utilizarea Sistemului de informații Schengen (SIS) în domeniul verificărilor la frontiere (JO 2018, L 312, p. 14), Regulamentul (UE) 2018/1862 al Parlamentului European și al Consiliului din 28 noiembrie 2018 privind instituirea, funcționarea și utilizarea SIS în domeniul cooperării polițienești și al cooperării judiciare în materie penală, de modificare și de abrogare a Deciziei 2007/533/JAI a Consiliului și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1986/2006 al Parlamentului European și al Consiliului și a Deciziei 2010/261/UE a Comisiei (JO 2018, L 312, p. 56).


63      A se vedea nota de subsol 6 de mai sus.


64      A se vedea nota de subsol 7 de mai sus.


65      A se vedea nota de subsol 7 de mai sus.


66      Croația face trimitere la Decizia 2014/194/UE a Consiliului din 11 februarie 2014 privind semnarea, în numele Uniunii, a Acordului între Uniunea Europeană și Republica Islanda privind participarea acesteia la Biroul European de Sprijin pentru Azil (JO 2014, L 106, p. 2).


67      A se vedea nota de subsol 29 de mai sus.


68      Comisia face trimitere la articolele 4-7 din Directiva 2004/38, precum și la punctele 78 și 79 din Hotărârea Curții AELS din 22 iulie 2013, Wahl (E-15/12, EFTA Ct. Rep.).


69      În acest caz Comisia face trimitere la Hotărârea din 2 februarie 1989, Cowan (186/87, EU:C:1989:47, punctele 14-17), și la Hotărârea Curții AELS din 25 aprilie 2012, Granville (E-13/11, EFTA Ct. Rep., punctul 37).


70      Hotărârea din 10 aprilie 2018 (C‑191/16, EU:C:2018:222).


71      Hotărârea din 12 martie 2014 (C‑456/12, EU:C:2014:135).


72      Hotărârea Curții AELS din 26 iulie 2016, Jabbi/Guvernul norvegian (E-28/15, EFTA Ct. Rep., punctele 66-77). Comisia menționează și Hotărârea Curții AELS din 24 noiembrie 2014, Islanda/Gunnarsson (E-27/13, punctele 79-82).


73      Al doilea considerent al Acordului privind SEE.


74      Al patrulea considerent.


75      Al cincisprezecelea considerent.


76      Hotărârea Curții AELS din 26 iulie 2016, Jabbi/Guvernul norvegian (E-28/15, EFTA Ct. Rep., punctele 68 și 70).


77      A se vedea nota de subsol 34 de mai sus.


78      Cu privire la acest aspect, Comisia face trimitere la Hotărârea din 6 septembrie 2016, Petruhhin (C‑182/15, EU:C:2016:630, punctul 49), și la Hotărârea din 10 aprilie 2018, Pisciotti (C‑191/16, EU:C:2018:222).


79      A se vedea nota de subsol 10 de mai sus.


80      A se vedea Hotărârea din 26 februarie 2013, Melloni (C‑399/11, EU:C:2013:107, în special punctele 58 și 59). A se vedea mai recent Hotărârea din 29 iulie 2019, Spiegel Online (C‑516/17, EU:C:2019:625, punctul 21).


81      Pernice, I., „Multilevel Constitutionalism and the Crisis of Democracy in Europe”, 11 (2015), European Constitutional Law Review, p. 541, la p. 544 și 545.


82      A se vedea Lenaerts, K., „The European Court of Human Rights and the Court of Justice of the European Union: Creating Synergies in the Field of Fundamental Rights Protection”, 1 (2018), Il Diritto del’Unione Europea, p. 9, precum și discursul său prezentat pe aceeași temă, la 23 martie 2018, la Facultatea de drept a Universității din Sofia.


83      Voßkuhle, A., Multilevel Cooperation of the European Constitutional Court „Der Europäische Verfassungsgerichtsverbund” 6 (2010), European Constitutional Law Review, p. 175.


84      În ceea ce privește instanțele constituționale ale statelor membre în această paradigmă, a se vedea Popelier, P., Mazmanyan, A. și Vandenbruwaene, W., (eds.) The Role of Constitutional Courts in Multilevel Governance, Intersentia, 2013.


85      Prima versiune a Acordului privind SEE cuprindea o astfel de dispoziție [articolul 104 alineatul (1)]. Cu toate acestea, în Avizul emis în temeiul articolului 228 alineatul (1) al doilea paragraf din tratat – Proiect de acord între Comunitate, pe de o parte, și țările Asociației Europene a Liberului Schimb, pe de altă parte, privind crearea Spațiului Economic European (Avizul 1/91, EU:C:1991:490), Curtea a declarat că această dispoziție este incompatibilă cu dreptul Uniunii. A se vedea Baudenbacher, C., „The EFTA Court: Structure and Tasks”, în Handbook of EEA Law, Springer, 2016, p. 179, la p. 188.


86      Hotărârea din 23 septembrie 2003, Ospelt și Schlössle Weissenberg (C‑452/01, EU:C:2003:493, punctul 29). A se vedea mai recent, de exemplu, Hotărârea din 20 octombrie 2011, Comisia/Germania (C‑284/09, EU:C:2011:670, punctul 95), Hotărârea din 19 iulie 2012, A (C‑48/11, EU:C:2012:485, punctul 22), și Hotărârea din 11 septembrie 2014, Essent Belgia (C‑204/12-C‑208/12, EU:C:2014:2192, punctul 72 și jurisprudența citată). În ceea ce privește cauzele cu care a fost sesizat Tribunalul, a se vedea Hotărârea din 22 ianuarie 1997, Opel Austria/Consiliul (T‑115/94, EU:T:1997:3).


87      Lipsa unei ierarhii între nivelurile care se suprapun este pusă în evidență prin comentarii care arată că Curtea AELS acordă o importanță mai mare dreptului la un proces echitabil în sensul articolului 6 din CEDO decât Curtea. A se vedea, de exemplu, Baudenbacher, B., „The EFTA Court and the Court of Justice of the European Union: Coming in Parts But Winning Minds”, în The Court of Justice and the Construction of Europe: Analyses and Perspectives on Sixty Years of Caselaw, TMC Asser Press (2013), p. 183, la p. 198, făcând trimitere la un comentariu făcut pe un blog de către de la Serr, E. B., referitor la Hotărârea din 8 decembrie 2011, KME Germany și alții/Comisia (C‑272/09 P, EU:C:2011:810), și la Hotărârea din 8 decembrie 2011, Chalkor/Comisia (C‑386/10 P, EU:C:2011:815).


88      Articolul 45 din cartă protejează de asemenea dreptul cetățenilor Uniunii Europene de liberă circulație și de ședere pe teritoriul Uniunii.


89      Alte norme europene pertinente sunt Convenția europeană privind asistența reciprocă în materie penală (ETS nr. 30) care a intrat în vigoare la 12 iunie 1962. Rusia a ratificat ambele acorduri, iar Al doilea protocol adițional la Convenția europeană privind asistența reciprocă în materie penală (ETS nr. 182) a intrat în vigoare în ceea ce privește Rusia la 1 ianuarie 2020. Sub auspiciile Consiliului Europei a fost de asemenea adoptată Convenția europeană privind transferul persoanelor condamnate (ETS nr. 112).


90      Hotărârea din 11 decembrie 2014, Comisia/Spania (C‑678/11, EU:C:2014:2434, punctul 66). A se vedea de asemenea de exemplu Hotărârea din 6 octombrie 2009, Comisia/Spania (C‑153/08, EU:C:2009:618, punctul 48): „În măsura în care dispozițiile articolului 36 din Acordul privind SEE au aceeași valoare juridică precum prevederile, în esență identice, ale articolului 49 CE” (în prezent articolul 56 TFUE), concluziile la care s‑a ajuns în ceea ce privește articolul 56 TFUE, care include justificarea discriminării, sunt „aplicabile mutatis mutandis”.


91      Hotărârea din 11 septembrie 2014, Essent Belgium (C‑204/12-C‑208/12, EU:C:2014:2192, punctul 123 coroborat cu punctul 72). Curtea a făcut trimitere la Hotărârea din 1 aprilie 2004, Bellio F.lli (C‑286/02, EU:C:2004:212, punctele 34 și 35), și la Hotărârea din 10 aprilie 2008, Comisia/Portugalia (C‑265/06, EU:C:2008:210, punctul 30).


92      Hotărârea din 2 februarie 1989 (186/87, EU:C:1989:47).


93      Hotărârea Curții AELS din 25 aprilie 2012, Granville (E-13/11, EFTA Ct. Rep., punctul 37).


94      Hotărârea din 2 februarie 1989 (186/87, EU:C:1989:47).


95      Hotărârea din 24 noiembrie 1993, Keck și Mithouard (C‑267/91 și C‑268/91, EU:C:1993:905).


96      De exemplu, Hotărârea din 10 iulie 1984, Kirk (63/83, EU:C:1984:255).


97      A se vedea de exemplu recent Hotărârea din 8 mai 2019, Związek Gmin Zagłębia Miedziowego (C‑566/17, EU:C:2019:390, punctul 44).


98      A se vedea mai sus punctele 38, 40, 55, 56, 61 și 75 din prezentele concluzii.


99      A se vedea inițial Hotărârea Curții AELS din 26 iulie 2016, Jabbi/Guvernul Norvegian (E-28/15, EFTA Ct. Rep.). I.N. nu a ridicat vreo obiecție specifică întemeiată pe Directiva 2004/38, precum încălcarea unui drept de intrare în temeiul articolului 5 din această directivă, astfel cum aceasta a fost examinată în Hotărârea Curții AELS din 22 iulie 2013, Wahl (E-15/12, EFTA Ct. Rep.). În această situație, nu vom mai examina în plus Directiva 2004/38, cu excepția faptului de a observa că, drept măsură de drept derivat, aceasta trebuie interpretată în conformitate cu măsura de drept primar constituită de articolul 36 din Acordul privind SEE. A se vedea Hotărârea Curții AELS din 23 ianuarie 2012, STX Norway Offshore AS și alții/Statul norvegian (E-2/11, AELS, EFTA Ct. Rep., punctul 34).


100      Prezenta dezbatere referitoare la aspectul dacă cetățenia poate fi decuplată de cetățenia unui stat membru poate fi, de asemenea, lăsată de o parte. A se vedea de exemplu Nic Shuibhine, N., „The Territory of the Union in EU citizenship Law: Charting a Route from Parallel to Integrated Narratives”, 2019, Yearbook of European Law, ediția I.


101      Ne referim aici la distincția, făcută în dreptul SEE, între hotărârile Curții de Justiție pronunțate anterior datei intrării în vigoare a Acordului privind SEE, care se aplică dispozițiilor SEE „identice din punctul de vedere al conținutului cu normele corespondente din Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene” (articolul 6 din Acordul privind SEE) și hotărârile Curții adoptate după data încheierii Acordului privind SEE. Autoritatea de supraveghere AELS și Curtea AELS sunt doar obligate să „țină seama în mod corespunzător de principiile stabilite de jurisprudența pertinentă” a Curții [articolul 3 punctul 2 din Acordul încheiat între statele AELS privind instituirea unei Autorități de Supraveghere și a unei Curți de Justiție (JO 1994, L 344, p. 1)].


102      Hotărârea Curții AELS din 19 aprilie 2016, Holship Norge AS împotriva Norsk Transportarbeiderforbund (E-14/15, EFTA Ct. Rep., punctul 123).


103      Hotărârea din 6 septembrie 2016, Petruhhin (C‑182/15, EU:C:2016:630).


104      Ibidem, punctul 37.


105      Hotărârea din 10 aprilie 2018 (C‑191/16, EU:C:2018:222, punctul 47).


106      Hotărârea din 13 noiembrie 2018 (C‑247/17, EU:C:2018:898, punctul 32). Curtea a atras de asemenea atenția asupra riscului de impunitate atunci când a elaborat jurisprudența sa referitoare la restricțiile aduse funcționării mandatului european de arestare și la riscul de a fi expus la tratamente sau pedepse inumane ori degradante. A se vedea Hotărârea din 25 iulie 2018, Generalstaatsanwaltschaft (Condițiile de detenție în Ungaria) (C‑220/18 PPU, EU:C:2018:589, punctele 85 și 86).


107      Hotărârea din 10 aprilie 2018, Pisciotti (C‑191/16, EU:C:2018:222, punctul 48 și jurisprudența citată).


108      Pentru o imagine de ansamblu, a se vedea Brouwer, E., „Mutual Trust and the Dublin Regulation: the Protection of Fundamental Rights in the EU and the Burden of Proof” 9 (2013), Utrecht Law Review, p. 135.


109      Acest lucru se aplică în același mod în ceea ce privește Hotărârea din 13 noiembrie 2018, Raugevicius (C‑247/17, EU:C:2018:898), care privea cererea unui stat terț care viza executarea unei pedepse privative de libertate împotriva unui cetățean al Uniunii care își exercitase dreptul la liberă circulație.


110      Sublinierea noastră. Hotărârea din 10 aprilie 2018, Pisciotti (C‑191/16, EU:C:2018:222, punctul 51).


111      Acest lucru se poate schimba în scurt timp. A se vedea Comunicarea Comisiei adresată Parlamentului European și Consiliului privind verificarea aplicării integrale a acquis‑ului Schengen de către Croația, COM(2019) 497 final.


112      A se vedea nota de subsol 5 de mai sus.


113      Hotărârea din 26 iulie 2017, A.S. (C‑490/16, EU:C:2017:585).


114      A se vedea nota de subsol 7 de mai sus.


115      A se vedea nota de subsol 7 de mai sus.


116      A se vedea nota de subsol 7 de mai sus.


117      https://www.asylumineurope.org/reports/country/croatia/annex-i-transposition-ceas-national-legislation.


118      C‑490/16 și C‑646/16, EU:C:2017:443.


119      Sublinierea noastră. Ibidem, punctul 123. Avocata generală a menționat considerentele (2), (3), (19) și (39) ale Regulamentului Dublin III, precum și Hotărârea din 21 decembrie 2011, N.S. și alții (C‑411/10 și C‑493/10, EU:C:2011:865), Hotărârea din 6 iunie 2013, MA și alții (C‑648/11, EU:C:2013:367), și Hotărârea din 10 decembrie 2013, Abdullahi (C‑394/12, EU:C:2013:813). Textul citat în interior este extras din Hotărârea Abdullahi, punctul 53.


120      Decizia Consiliului 2001/258/CE (JO 2001, L 93, p. 38, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 108). A se vedea de asemenea articolul 1 din acordul menționat la nota de subsol 6 de mai sus.


121      A se vedea notele de subsol 6 și 7.


122      Acest lucru este prevăzut în principal prin Acordul de asociere la Schengen (nota de subsol 4 de mai sus) și include de exemplu Acordul Schengen din 1985 (nota de subsol 21 de mai sus) și, sub rezerva anumitor excepții, Convenția semnată la Schengen la 19 iunie 1990, între Regatul Belgiei, Republica Federală Germania, Republica Franceză, Marele Ducat al Luxemburgului și Regatul Țărilor de Jos de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 (nota de subsol 16 de mai sus), Regulamentul (CE) nr. 574/1999 al Consiliului din 12 martie 1999 de stabilire a țărilor terțe ale căror resortisanți trebuie să dețină o viză la trecerea frontierelor externe ale statelor membre (JO 1999, L 72, p. 2), [în prezent Regulamentul (UE) 2018/1806 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 noiembrie 2018 de stabilire a listei țărilor terțe ai căror resortisanți trebuie să dețină viză pentru trecerea frontierelor externe și a listei țărilor terțe ai căror resortisanți sunt exonerați de această obligație, JO 2018, L 303, p. 39] și Regulamentul (CE) nr. 1683/95 al Consiliului din 29 mai 1995 de instituire a unui model uniform de viză (JO 1995, L 164, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 1, p. 9).


123      A se vedea nota de subsol 10 de mai sus. A se vedea în sens general Lawunmi, D., „The Dublin Regulation and the Charter: an impetus for change” în Peers, S., și alții (eds.), The EU Charter of Fundamental Rights: a Commentary, a doua ediție, Hart Publishing, 2020 (în curs de apariție).


124      A se vedea de exemplu Hotărârea din 19 martie 2019, Jawo (C‑163/17, EU:C:2019:218, punctul 81).


125      A se vedea Hotărârea din 21 decembrie 2011, N.S. și alții (C‑411/10 și C‑493/10, EU:C:2011:865), și interacțiunea acesteia cu Hotărârea CEDO din 21 ianuarie 2011, M.S.S. împotriva Belgiei și Greciei, CE:ECHR:2011:0121JUD003069609. A se vedea recent Hotărârea din 19 martie 2019, Jawo (C‑163/17, EU:C:2019:218).


126      S‑ar părea că Croația are motive temeinice atunci când susține că aceasta trebuie să respecte dispozițiile capitolului II privind asistența reciprocă în materie penală din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen (nota de subsol 16 de mai sus), cel puțin în parte. A se vedea anexa II la Actul de aderare a Republicii Croate (nota de subsol 20 de mai sus). Islanda este obligată să respecte capitolul II privind asistența reciprocă în materie penală din aceeași convenție, în temeiul părții I din anexa A la Acordul de asociere la Schengen (nota de subsol 4 de mai sus).


127      A se vedea nota de subsol 17 de mai sus.


128      În temeiul articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III (nota de subsol 5 de mai sus), cererea de azil „este examinată de un singur stat membru”.


129      A se vedea nota de subsol 10 de mai sus. În conformitate cu considerentul (3) al Regulamentului Dublin III, această convenție este o sursă de interpretare a Regulamentului Dublin III.


130      A se vedea Concluziile avocatei generale Sharpston prezentate în cauza A.S. și Jafari, punctul 102 de mai sus.


131      A se vedea Directiva privind procedurile de azil menționată la nota de subsol 7 de mai sus.


132      Kapferer, S. „Cancellation of Refugee Status”, Legal and Protection Policy Research Series, UNHCR, PPLA/2003/02, martie 2003, p. 36-37.


133      Sublinierea noastră. A se vedea nota de subsol 10 de mai sus. A se vedea de asemenea Hotărârea din 14 mai 2019, M și alții (Revocarea statutului de refugiat), (C‑391/16, C‑77/17 și C‑78/17, EU:C:2019:403, punctele 78 și 81) privind statutul Convenției de la Geneva în dreptul Uniunii. La punctul 108, Curtea a statuat de asemenea că dreptul derivat al Uniunii nu trebuie interpretat în sensul că ar avea ca efect să incite statele membre „să se sustragă de la obligațiile lor internaționale, astfel cum rezultă acestea din Convenția de la Geneva, prin limitarea drepturilor” conferite de convenția respectivă.


134      Decizia menționată în cea de a doua secțiune, întemeiată pe Hotărârea CEDO din 5 noiembrie 2019, Konkurrenten NO A.S. împotriva Norvegiei (cererea nr. 47341/15, punctul 43).


135      A se vedea de exemplu Hotărârea Curții EDO din 19 noiembrie 2019, TK și SR împotriva Rusiei (ECLI:CE:ECHR:2019:1119JUD002849215, punctul 78 și punctele 91-96).


136      Hotărârea Curții din 16 februarie 2017 C. K. și alții (C‑578/16 PPU, EU:C:2017:127, punctul 67).


137      Hotărârea Curții AELS din 19 aprilie 2016, Holship Norge AS împotriva Norsk Transportarbeiderforbund (E-14/15, EFTA Ct. Rep., punctul 123).


138      A se vedea explicațiile referitoare la articolul 19 alineatul (2) din cartă (JO 2007, C 303, p. 17).


139      Ordonanța din 6 septembrie 2017, Peter Schotthöfer & Florian Steiner (C‑473/15, EU:C:2017:633). Dispozitivul acestei hotărâri se referă la cetățenie, însă nu și punctele care stabilesc principiile juridice care rezultă din articolul 19 alineatul (2) din cartă. A se vedea, în special, punctele 22, 24 și 26. Punctul 24 privește mai degrabă o „persoană” decât un cetățean. În ceea ce privește aspectul returnării și articolul 19 alineatul (2) din cartă, a se vedea Hotărârea din 14 mai 2019, M și alții (Revocarea statutului de refugiat), (C‑391/16, C‑77/17 și C‑78/17, EU:C:2019:403, punctul 95).


140      Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586).


141      C‑216/18 PPU, EU:C:2018:517, punctul 66.


142      Hotărârea Curții EDO, 17 ianuarie 2012, Othman (Abu Qatada) împotriva Regatului Unit (CE:ECHR:2012:0117JUD000813909, punctul 258).


143      Observăm că nici interdicția de discriminare pe motiv de naționalitate prevăzută la articolul 4 din Acordul privind SEE sau la articolul 18 TFUE nu se limitează la resortisanții SEE, respectiv, la resortisanții Uniunii și nici cel de al doilea paragraf al articolului 21 din cartă nu este formulat în astfel de termeni. Toate discriminările sunt prevăzute de domeniul de aplicare al instrumentelor lor respective.


144      A se vedea Hotărârea Curții AELS din 19 aprilie 2016, Holship Norge AS/Norsk Transportarbeiderforbund (E-14/15, EFTA Ct. Rep., punctul 123), respectiv Hotărârea din 20 decembrie 2017, Global Starnet (C‑322/16, EU:C:2017:985, punctul 44 și jurisprudența citată).


145      Hotărârea din 19 martie 2019, Jawo (C‑163/17, EU:C:2019:218, punctul 78). Având în vedere faptul că I.N. nu este un cetățean al Uniunii și că Decizia‑cadru privind MEA (nota de subsol 34 de mai sus) nu este aplicabilă în acest caz, temeiul aplicării cartei, în Hotărârea din 6 septembrie 2016, Petruhhin (C‑182/15, EU:C:2016:630), nu poate fi transpus în procedura principală.


146      A se vedea nota de subsol 6 de mai sus. A se vedea prin analogie Hotărârea din 16 ianuarie 2018, E (C‑240/17, EU:C:EU:C:2018:8). Articolul 3 din Acordul de asociere Schengen (nota de subsol 4 de mai sus) și comitetul mixt care stabilește că acest acord este de asemenea pertinent.


147      A se vedea nota de subsol 8 de mai sus.


148      A se vedea Hotărârea din 10 aprilie 2018, Pisciotti (C‑191/16, EU:C:2018:222, punctul 55). În această hotărâre, Curtea a considerat determinant faptul că autoritățile statului membru nu au emis niciodată un mandat european de arestare.


149      De exemplu, primul, al treilea, al optulea considerent, articolul 1 și motivele limitate de neexecutare prevăzute la articolul 4 din acordul menționat, alături de similitudinea de ansamblu a acestuia cu mandatul european de arestare. A se vedea Acordul privind procedura de predare (nota de subsol 8 de mai sus).


150      A se vedea nota de subsol 6 de mai sus.