HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a treia)
6 decembrie 2018(*)
„Trimitere preliminară – Recunoașterea calificărilor profesionale – Directiva 2005/36/CE – Recunoașterea titlurilor de calificare obținute la încheierea unor perioade de formare care pot fi parțial suprapuse – Competențe de verificare ale statului membru gazdă”
În cauza C‑675/17,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Consiglio di Stato (Consiliul de Stat, Italia), prin decizia din 12 octombrie 2017, primită de Curte la 30 noiembrie 2017, în procedura
Ministero della Salute
împotriva
Hannes Preindl,
CURTEA (Camera a treia),
compusă din domnul M. Vilaras, președintele Camerei a patra, îndeplinind funcția de președinte al Camerei a treia, domnii J. Malenovský, L. Bay Larsen (raportor), M. Safjan și D. Šváby, judecători,
avocat general: domnul M. Bobek,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru domnul Preindl, de M. Schullian și de C. Senoner, avvocati;
– pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de M. Russo, avvocato dello Stato;
– pentru guvernul spaniol, inițial de A. Gavela Llopis și ulterior de L. Aguilera Ruiz, în calitate de agenți;
– pentru guvernul austriac, de G. Hesse, în calitate de agent;
– pentru Comisia Europeană, de H. Støvlbæk și de L. Malferrari, în calitate de agenți,
având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 21, 22 și 24 din Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoașterea calificărilor profesionale (JO 2005, L 255, p. 22, Ediție specială, 05/vol. 8, p. 3, rectificare în JO 2007, L 271, p. 18).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Ministero della Salute (Ministerul Sănătății, Italia) (denumit în continuare „ministerul”), pe de o parte, și domnul Hannes Preindl, pe de altă parte, în legătură cu refuzul acestui minister de a recunoaște un titlu de calificare ca medic eliberat de autoritatea competentă austriacă.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
3 Considerentele (1) și (19) ale Directivei 2005/36 sunt redactate după cum urmează:
„(1) În temeiul articolului 3 alineatul (1) litera (c) [CE], eliminarea, între statele membre, a obstacolelor în calea liberei circulații a persoanelor și serviciilor constituie unul dintre obiectivele Uniunii Europene. Pentru resortisanții statelor membre, acest lucru include, în special, dreptul de a exercita o profesie, ca lucrători salariați sau care desfășoară o activitate independentă, într‑un alt stat membru decât cel în care și‑au obținut calificările profesionale. De asemenea, articolul 47 alineatul (1) [CE] prevede adoptarea unor directive care au ca obiect recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri oficiale de calificare.
[…]
(19) Libera circulație și recunoașterea reciprocă a titlurilor de calificare de medic, de asistent medical generalist, de medic stomatolog, de medic veterinar, de moașă, de farmacist și de arhitect trebuie să se bazeze pe principiul fundamental al recunoașterii automate a titlurilor de calificare pe baza coordonării condițiilor minime de formare profesională. De asemenea, accesul în statele membre la profesiile de medic, de asistent medical generalist, de medic stomatolog, de medic veterinar, de moașă și de farmacist trebuie condiționat de necesitatea deținerii unei calificări determinate, care reprezintă garanția că persoana în cauză a urmat studii care îndeplinesc condițiile minime stabilite. Acest sistem ar trebui completat printr‑o serie de drepturi dobândite de care să beneficieze profesioniștii calificați în anumite condiții.”
4 Articolul 1 din această directivă, intitulat „Obiectul”, prevede:
„Prezenta directivă stabilește normele conform cărora un stat membru care condiționează accesul la o profesie reglementată sau exercitarea acesteia, pe teritoriul său, de posesia anumitor calificări profesionale (denumit în continuare «stat membru gazdă») recunoaște, pentru accesul la această profesie și exercitarea acesteia, calificările profesionale obținute în unul sau mai multe dintre celelalte state membre (denumite în continuare «state membre de origine») și care permit titularului respectivelor calificări să exercite aceeași profesie în respectivul sau respectivele state membre.”
5 Articolul 21 alineatul (1) din directiva menționată, intitulat „Principiul recunoașterii automate”, prevede:
„Fiecare stat membru recunoaște calificările de medic, care permit accesul la activitățile profesionale de medic cu formare de bază și medic specialist, precum și calificările de asistent medical generalist, de medic dentist, de medic dentist specialist, de medic veterinar, de farmacist și de arhitect, prevăzute în anexa V punctele 5.1.1, 5.1.2, 5.2.2, 5.3.2, 5.3.3, 5.4.2, 5.6.2 și 5.7.1, care îndeplinesc condițiile minime de formare prevăzute la articolele 24, 25, 31, 34, 35, 38, 44 și 46 și le conferă, în ceea ce privește accesul la activitățile profesionale și exercitarea acestora, același efect pe teritoriul său ca și titlurilor de calificare pe care le eliberează el însuși.
Respectivele titluri de formare trebuie eliberate de către organismele competente ale statelor membre și însoțite, după caz, de certificatele prevăzute în anexa V punctele 5.1.1, 5.1.2, 5.2.2, 5.3.2, 5.3.3, 5.4.2, 5.6.2 și 5.7.1.
[…]”
6 Articolul 22 litera (a) din aceeași directivă, intitulat „Dispoziții comune privind formarea”, are următorul cuprins:
„În ceea ce privește formarea menționată la articolele 24, 25, 28, 31, 34, 35, 38, 40, 44 și 46:
(a) statele membre pot autoriza formarea cu frecvență parțială, în condițiile prevăzute de autoritățile competente; acestea se asigură ca durata totală, nivelul și calitatea respectivei formări să nu fie inferioare celor ale formărilor continue pe bază de program integral;”
7 Articolul 24 alineatele (2) și (3) din Directiva 2005/36, intitulat „Formarea de bază în medicină”, prevede:
„(2) Formarea de bază în medicină cuprinde în total cel puțin șase ani de studii sau 5 500 de ore de instruire teoretică și practică asigurate de o universitate sau sub supravegherea unei universități.
[…]
(3) Formarea de bază în medicină oferă garanția că persoana în cauză a dobândit următoarele cunoștințe și competențe:
(a) cunoștințele corespunzătoare despre științele pe care se bazează medicina și o bună înțelegere a metodelor științifice, inclusiv a principiilor de măsurare a funcțiilor biologice, evaluarea datelor stabilite științific și analiza lor;
(b) cunoștințele corespunzătoare despre structura, funcțiile și comportamentul persoanelor sănătoase și bolnave, precum și relațiile dintre starea de sănătate și mediul social și fizic al ființei umane;
(c) cunoștințele corespunzătoare despre materiile și practicile clinice care i‑a oferit o imagine coerentă a afecțiunilor mintale și fizice, a medicinii din perspectiva profilaxiei, diagnosticului, terapiei și reproducerii umane;
(d) experiență clinică utilă în spitale sub supraveghere corespunzătoare.”
8 Articolul 34 alineatele (2) și (3) din această directivă, intitulat „Formare de bază de medic dentist”, prevede:
„(2) Formarea de bază de medic dentist constă în total în cel puțin cinci ani de instruire teoretică și practică pe bază de program integral, cuprinzând cel puțin programa prevăzută în anexa V punctul 5.3.1, și efectuați într‑o universitate, într‑o instituție de învățământ superior de un nivel recunoscut ca fiind echivalent sau sub supravegherea unei universități.
[…]
(3) Formarea de bază de medic dentist garantează că persoana în cauză a dobândit următoarele cunoștințe și competențe:
(a) cunoștințe corespunzătoare despre științele pe care se bazează stomatologia, precum și o bună înțelegere a metodelor științifice, în special a principiilor de măsurare a funcțiilor biologice, de evaluare a faptelor stabilite științific și de analiză a datelor;
(b) cunoștințe corespunzătoare despre constituția, fiziologia și comportamentul persoanelor sănătoase și bolnave, precum și influența pe care o au mediul natural și mediul social asupra stării de sănătate a ființei umane, în măsura în care aceste elemente se raportează la stomatologie;
(c) cunoștințe corespunzătoare despre structura și funcția dinților, gurii, maxilarelor și țesuturilor conexe, atât sănătoase, cât și bolnave, precum și raportul lor cu starea de sănătate generală și bunăstarea fizică și socială a pacientului;
(d) cunoștințe corespunzătoare despre disciplinele și metodele clinice care îi oferă o imagine coerentă asupra anomaliilor, leziunilor și bolilor dinților, gurii, maxilarelor și țesuturilor conexe, precum și despre odontologie din perspectiva profilaxiei, diagnosticului și terapiei;
(e) o experiență clinică corespunzătoare sub supraveghere adecvată.
[…]”
9 Articolul 50 alineatul (2) din Directiva menționată, intitulat „Documente și formalități”, are următorul cuprins:
„În cazul unor îndoieli justificate, statul membru gazdă poate solicita autorităților competente ale unui stat membru o confirmare a autenticității certificatelor și a titlurilor de calificare eliberate în acest alt stat membru, precum și, după caz, confirmarea faptului că beneficiarul îndeplinește, în ceea ce privește profesiile prevăzute la capitolul III din prezentul titlu, condițiile minime de formare prevăzute la articolele 24, 25, 28, 31, 34, 35, 38, 40, 44 și 46.”
Dreptul italian
10 Articolul 142 al doilea paragraf din Regio Decreto n. 1592 – approvazione del testo unico delle leggi sull’istruzione superiore (Decretul regal nr. 1592 – aprobarea textului unic al legilor referitoare la învățământul superior) din 31 august 1933 (supliment ordinar la GURI nr. 283 din 7 decembrie 1933), în vigoare la data faptelor din litigiul principal, prevede că, „[f]ără a aduce atingere dispozițiilor articolului 39 litera c), se interzice înscrierea simultană la universități diferite și la instituții de învățământ superior diferite, la facultăți sau la școli diferite din cadrul aceleiași universități sau al aceleiași instituții și la cursuri universitare sau la diplome diferite din cadrul aceleiași facultăți sau școli”.
Litigiul principal și întrebările preliminare
11 La 26 martie 2013, domnul Preindl, resortisant italian, a depus la minister, în vederea exercitării profesiei de medic dentist în Italia, o cerere de recunoaștere a titlului „Doktor der Zahnheilkunde” care i‑a fost eliberat, la 8 ianuarie 2013, de Universitatea de Medicină din Innsbruck (Austria).
12 Printr‑un decret din 20 mai 2013, ministerul a recunoscut acest titlu ca titlu de medic dentist după ce a luat cunoștință de documentul emis de autoritatea competentă austriacă, și anume Colegiul Medicilor Dentiști din Austria, care atesta respectarea condițiilor minime prevăzute la articolul 34 din Directiva 2005/36.
13 La 16 octombrie 2014, domnul Preindl a depus la minister, pentru a exercita în Italia și profesia de „medic chirurg”, o cerere de recunoaștere a titlului „Doktor der Gesamten Heilkunde”, eliberat la 20 august 2014 de Universitatea de Medicină din Innsbruck. Această cerere era însoțită printre altele de o declarație scrisă a autorității competente austriece, și anume Colegiul Medicilor din Austria, care atesta că titlul respecta criteriile prevăzute la articolul 24 din Directiva 2005/36 și corespundea diplomei care conferea titlul universitar de medic pentru Austria, prevăzut la punctul 5.1.1 din anexa V la Directiva 2005/36.
14 Sesizat cu această a doua cerere de recunoaștere, ministerul a constatat că titlurile austriece de medic dentist și de medic i‑au fost eliberate domnului Preindl la 8 ianuarie 2013 și, respectiv, la 20 august 2014 și că acest din urmă titlu a fost eliberat la încheierea unui curs de studii finalizat cu licență în medicină cu o durată de 15 luni, cu mult inferioară celor șase ani necesari obținerii titlului de medic, precizați la articolul 24 din Directiva 2005/36.
15 Ministerul s‑a adresat atunci Colegiului Medicilor din Austria, pentru a înțelege în ce măsură titlul de medic eliberat domnului Preindl putea îndeplini toate condițiile prevăzute la articolul 24 din Directiva 2005/36.
16 Colegiul Medicilor din Austria a confirmat, la 19 martie 2015, că acest titlu respecta condițiile respective și că domnul Preindl și‑a început studiile de dentist la 7 septembrie 2004, terminându‑le la 8 ianuarie 2013, iar studiile de medicină la 21 martie 2006, terminându‑le la 20 august 2014.
17 Având în vedere aceste informații, ministerul a refuzat să îi recunoască domnului Preindl titlul care îi permitea să exercite profesia de „medic chirurg” în Italia, pentru motivul că Directiva 2005/36 nu ar prevedea că o persoană poate efectua două formări în mod simultan.
18 Domnul Preindl a formulat o acțiune la Tribunale amministrativo regionale del Lazio (Tribunalul Administrativ Regional din Lazio, Italia), invocând faptul că refuzul ministerului ar fi vădit contrar principiului recunoașterii automate a titlurilor de medic, prevăzut la articolul 21 din Directiva 2005/36. Persoana în cauză a adăugat că în certificatul emis de Colegiul Medicilor din Austria s‑ar fi recunoscut în mod expres că condițiile minime de formare indicate la articolul 21 alineatul (1) din directivă, prevăzute la articolul 24 din aceeași directivă, erau îndeplinite în parcursul de formare realizat de reclamant.
19 Tribunale amministrativo regionale del Lazio (Tribunalul Administrativ Regional din Lazio) a admis acțiunea. Ministerul a formulat apel în fața Consiglio di Stato (Consiliul de Stat, Italia). Potrivit ministerului, Directiva 2005/36 enumeră condițiile imperative privind formarea care trebuie garantate de statele membre în vederea acordării unui titlu medical de bază. În această privință, articolul 24 din această directivă ar prevedea în special că formarea de bază în medicină cuprinde în total cel puțin șase ani de studii sau 5 500 de ore de instruire teoretică și practică asigurate de o universitate sau sub supravegherea unei universități. În cazul de față, numeroase examene date de domnul Preindl ar fi fost luate în considerare, în mod simultan, atât pentru titlul de medic dentist, cât și pentru titlul de medic. Această procedură ar constitui o modalitate prevăzută de legislația internă a Austriei, dar care, potrivit ministerului, ar contraveni în mod clar dispozițiilor Directivei 2005/36 și ar implica, în plus, o inegalitate de tratament, care constituie o discriminare considerabilă între resortisanții austrieci și resortisanții din celelalte state membre ale Uniunii Europene, printre care Republica Italiană, în care este interzisă în mod expres înscrierea simultană la două cursuri de calificare.
20 Instanța de trimitere consideră că formarea cu frecvență parțială se deduce din posibilitatea de a urma în mod simultan mai multe cursuri universitare finalizate cu licență și ridică problema dacă, în pofida caracterului automat al recunoașterii calificărilor profesionale, în sensul articolelor 21 și 24 din Directiva 2005/36, o asemenea formare îndeplinește condițiile minime prevăzute la articolul 24 și în anexa V la această directivă. În cazul unui răspuns afirmativ, această instanță ridică de asemenea problema dacă statul membru sesizat cu cererea de recunoaștere a titlurilor de calificare are dreptul de a verifica dacă formarea dobândită cu frecvență parțială în statul membru de origine corespunde în mod efectiv formării minime prevăzute în aceste dispoziții.
21 În aceste condiții, Consiglio di Stato (Consiliul de Stat) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolele 21, 22 și 24 din [D]irectiv[a 2005/36] impun unui stat membru, în care se aplică obligația de formare cu frecvență integrală și interdicția corespunzătoare privind înscrierea simultană la două cursuri universitare, recunoașterea automată a titlurilor care sunt în schimb obținute în statul membru de proveniență în același timp sau în perioade parțial suprapuse?
2) În cazul unui răspuns afirmativ, articolul 22 litera (a) și articolul 21 din [D]irectiv[a] [2005/36] pot fi interpretate în sensul că acestea îi permit totuși autorității statului membru căruia i se solicită recunoașterea să verifice condiția ca durata totală, nivelul și calitatea respectivei formări să nu fie inferioare celor ale formărilor continue cu frecvență integrală?”
Cu privire la întrebările preliminare
Observații introductive
22 După cum s‑a menționat la punctul 20 din prezenta hotărâre, instanța de trimitere consideră că se poate deduce în mod rezonabil din împrejurarea că persoana în cauză a urmat simultan mai multe parcursuri universitare că formarea universitară s‑a efectuat cu frecvență parțială.
23 În schimb, Comisia Europeană, precum și guvernele spaniol și austriac subliniază că faptul de a frecventa simultan două parcursuri de studii nu exclude în mod necesar ca aceste parcursuri să corespundă unor formări pe bază de program integral.
24 În această privință, este necesar să se amintească, pe de o parte, că, în cadrul procedurii de cooperare instituite la articolul 267 TFUE, nu este de competența Curții, ci a instanței naționale să stabilească faptele care au stat la baza litigiului și să desprindă din aceasta consecințele pentru decizia pe care trebuie să o dea. Pe de altă parte, Curtea trebuie să ia în considerare, în cadrul repartizării competențelor între aceasta din urmă și instanțele naționale, contextul factual și normativ în care se încadrează întrebările preliminare, astfel cum este definit în decizia de trimitere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 iunie 2018, Scotch Whisky Association, C‑44/17, EU:C:2018:415, punctul 24 și jurisprudența citată).
25 În consecință, cu toate că teza Comisiei, precum și guvernele spaniol și austriac nu pare a fi a priori complet neplauzibilă, întrebările preliminare vor fi examinate ținând seama de situația de fapt astfel cum a fost reținută de instanța de trimitere.
Cu privire la prima întrebare
26 Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolele 21, 22 și 24 din Directiva 2005/36 trebuie interpretate în sensul că obligă un stat membru, a cărui legislație prevede obligația de formare pe bază de program integral și interdicția înscrierii simultane la două formări, să recunoască automat titlurile eliberate într‑un alt stat membru la încheierea unor formări în parte concomitente.
27 În această privință, trebuie amintit, după cum reiese din cuprinsul considerentului (19) al Directivei 2005/36, că aceasta prevede, în ceea ce privește în special profesiile de medic și de medic dentist, un sistem de recunoaștere automată a titlurilor de calificare, întemeiat pe coordonarea condițiilor minime de formare profesională (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 aprilie 2014, Ordre des architectes, C‑365/13, EU:C:2014:280, punctul 20).
28 Astfel, articolul 21 alineatul (1) din Directiva 2005/36, referitor la principiul recunoașterii automate, prevede că fiecare stat membru recunoaște în special calificările de medic, care permit accesul la activitățile profesionale de medic cu formare de bază, și de medic dentist, prevăzute în anexa V punctele 5.1.1 și, respectiv, 5.3.2 din această directivă, care îndeplinesc condițiile minime de formare prevăzute la articolele 24 și 34 din directiva menționată, și le conferă, în ceea ce privește accesul la activitățile profesionale și exercitarea acestora, același efect pe teritoriul său ca și titlurilor de calificare pe care le eliberează el însuși.
29 În plus, articolul 22 litera (a) din Directiva 2005/36 prevede că, în ceea ce privește anumite formări, printre care formarea de bază în medicină și formarea de medic dentist prevăzute la articolele 24 și, respectiv, 34 din această directivă, statele membre pot autoriza formarea cu frecvență parțială, în condițiile prevăzute de autoritățile competente ale acestor state membre, asigurându‑se încă de faptul că durata totală, nivelul și calitatea respectivei formări nu sunt inferioare celor ale formărilor continue pe bază de program integral.
30 În sfârșit, trebuie precizat că nicio dispoziție din directiva menționată nu se opune ca statele membre să autorizeze înscrierea simultană la mai multe formări.
31 Prin urmare, recunoașterea titlurilor de calificare, printre care în special titlul de medic cu formare de bază și titlul de medic dentist, este automată și necondiționată în sensul că obligă statele membre să admită echivalența titlurilor de calificare vizate de Directiva 2005/36, fără a putea pretinde din partea persoanelor interesate respectarea altor condiții decât cele prevăzute de această directivă. La baza acestei recunoașteri stă încrederea reciprocă dintre statele membre în caracterul suficient al titlurilor de formare eliberate de alte state membre, această încredere fiind întemeiată pe un sistem de formare al cărui nivel a fost stabilit de comun acord (a se vedea prin analogie Hotărârea din 19 iunie 2003, Tennah‑Durez, C‑110/01, EU:C:2003:357, punctul 30).
32 În consecință, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolele 21 22 și 24 din Directiva 2005/36 trebuie interpretate în sensul că obligă un stat membru, a cărui legislație prevede obligația de formare pe bază de program integral și interdicția înscrierii simultane la două formări, să recunoască automat titlurile de calificare prevăzute de această directivă și eliberate de un alt stat membru la încheierea unor formări parțial concomitente.
Cu privire la a doua întrebare
33 Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 21 și articolul 22 litera (a) din Directiva 2005/36 trebuie interpretate în sensul că statul membru gazdă poate să verifice respectarea condiției potrivit căreia durata totală, nivelul și calitatea formărilor cu frecvență parțială nu sunt inferioare celor ale formărilor continue cu frecvență integrală.
34 După cum s‑a arătat deja la punctele 28 și 29 din prezenta hotărâre, Directiva 2005/36 prevede, la articolele 21 și 22, recunoașterea reciprocă a titlurilor de medic și de medic dentist și autorizează statele membre să organizeze, cu respectarea anumitor cerințe, formări în medicină și în medicină dentară cu frecvență parțială. Or, responsabilitatea de a se asigura că cerințele de formare, atât calitative, cât și cantitative, stabilite de Directiva 2005/36 sunt respectate pe deplin revine în totalitate autorității competente din statul membru care eliberează titlul de calificare (a se vedea prin analogie Hotărârea din 19 iunie 2003, Tennah‑Durez, C‑110/01, EU:C:2003:357, punctul 56).
35 Aceasta trebuie să își exercite competențele ținând seama de faptul că titlurile de calificare vor permite titularilor acestora să circule și să își exercite profesia în toate statele membre ale Uniunii Europene, în temeiul recunoașterii automate și necondiționate a acestor titluri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 iunie 2003, Tennah‑Durez, C‑110/01, EU:C:2003:357, punctul 56), care are la bază, după cum s‑a amintit la punctul 31 din prezenta hotărâre, încrederea reciprocă a statelor membre în caracterul suficient al titlurilor de calificare eliberate de celelalte state membre.
36 În această privință, se poate preciza că un sistem de recunoaștere automată și necondiționată a titlurilor de calificare precum cel prevăzut la articolul 21 din Directiva 2005/36 ar fi grav compromis dacă statele membre ar avea posibilitatea să repună în discuție, la aprecierea lor, temeinicia deciziei autorității competente dintr‑un alt stat membru de a elibera titlul respectiv (a se vedea prin analogie Hotărârea din 19 iunie 2003, Tennah‑Durez, C‑110/01, EU:C:2003:357, punctul 75).
37 Or, caracterul automat și necondiționat al recunoașterii titlurilor de calificare rămâne neschimbat atunci când statul membru de origine eliberează un titlu de calificare la finalul unei formări de bază în medicină sau al unei formări de medic dentist, desfășurată în aplicarea articolului 22 litera (a) din Directiva 2005/36. Tot în acest context, revine autorităților competente din statul membru de origine, cu excluderea celor din statul membru gazdă, să vegheze ca durata totală, nivelul și calitatea formărilor cu frecvență parțială să nu fie inferioare celor ale formărilor continue pe bază de program integral și, pe un plan mai general, să se asigure că toate cerințele stabilite de Directiva 2005/36 sunt pe deplin respectate.
38 Pentru orice eventualitate, trebuie subliniat că articolul 50 alineatul (2) din Directiva 2005/36 permite statului membru gazdă, în cazul unei îndoieli justificate, să solicite autorităților competente dintr‑un stat membru o confirmare a autenticității certificatelor și a titlurilor de calificare eliberate în celălalt stat membru, precum și, dacă este cazul, confirmarea faptului că beneficiarul îndeplinește, pentru profesiile prevăzute de această directivă, condițiile minime de formare prevăzute de aceasta.
39 Un asemenea mijloc permite, de altfel, statului membru gazdă să se asigure că certificatele și titlurile de calificare care îi sunt prezentate pot beneficia de recunoaștere automată și necondiționată (a se vedea prin analogie Hotărârea din 19 iunie 2003, Tennah‑Durez, C‑110/01, EU:C:2003:357, punctul 76).
40 Astfel, atunci când un parcurs de studii îndeplinește cerințele de formare prevăzute de Directiva 2005/36, aspect a cărui verificare revine autorității statului membru care eliberează titlul de calificare, autoritățile statului membru gazdă nu pot refuza recunoașterea acestui titlu. Împrejurarea că persoana în cauză a urmat o formare cu frecvență parțială, în aplicarea articolului 22 litera (a) din această directivă, sau mai multe cursuri simultan ori eventual în perioade parțial suprapuse este lipsită de incidență în această privință din moment ce sunt îndeplinite cerințele de formare prevăzute de directiva menționată.
41 Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 21 și articolul 22 litera (a) din Directiva 2005/36 trebuie interpretate în sensul că se opun ca un stat membru gazdă să verifice respectarea condiției potrivit căreia durata totală, nivelul și calitatea formărilor cu frecvență parțială nu sunt inferioare celor ale formărilor continue pe bază de program integral.
Cu privire la cheltuielile de judecată
42 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară:
1) Articolele 21, 22 și 24 de Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoașterea calificărilor profesionale trebuie interpretate în sensul că obligă un stat membru, a cărui legislație prevede obligația de formare pe bază de program integral și interdicția înscrierii simultane la două formări, să recunoască automat titlurile de calificare prevăzute de această directivă și eliberate de un alt stat membru la încheierea unor formări parțial concomitente.
2) Articolul 21 și articolul 22 litera (a) din Directiva 2005/36 trebuie interpretate în sensul că se opun ca un stat membru gazdă să verifice respectarea condiției potrivit căreia durata totală, nivelul și calitatea formărilor cu frecvență parțială nu sunt inferioare celor ale formărilor continue pe bază de program integral.
Semnături