CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
ELEANOR SHARPSTON
prezentate la 8 noiembrie 2018(1)
Cauza C‑551/18 PPU
IK
[cerere de decizie preliminară formulată de
Hof van Cassatie (Curtea de Casație, Belgia)]
„Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie penală – Decizia‑cadru 2002/584/JAI – Mandat european de arestare – Conținut – Articolul 8 alineatul (1) litera (f) – Mandat european de arestare care nu menționează o pedeapsă complementară pronunțată împotriva persoanei căutate – Predare în temeiul unui asemenea mandat – Consecințe”
1. Tinerii studenți la drept din Europa sunt deseori inițiați în dreptul penal printr‑o locuțiune latină: „nullum crimen, nulla poena sine legescripta, praevia, certa et stricta”. Este o normă clară și un principiu fundamental al dreptului: legalitatea infracțiunilor și a pedepselor. Ceea ce descoperim mai târziu, în calitate de student la drept, practician, avocat, profesor sau chiar avocat general al Curții de Justiție a Uniunii Europene, sunt nuanțele infinite pe care le pot îmbrăca acești termeni latini. Termeni precum „poena” necesită întotdeauna interpretare.
2. Astfel, în prezenta cauză, este vorba despre o „pedeapsă complementară” care constă în punerea la dispoziție a persoanei condamnate pentru o durată de zece ani la expirarea unei pedepse privative de libertate principale și imediate de trei ani. Această pedeapsă complementară figurează printre elementele care trebuie menționate în mandatul european de arestare în temeiul articolului 8 din Decizia‑cadru 2002/584/JAI privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre(2) și,în caz afirmativ, care sunt consecințele lipsei acestei mențiuni?
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
3. Articolul 1 din decizia‑cadru, intitulat „Definiția mandatului european de arestare și obligația de executare a acestuia”, prevede:
„(1) Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.
(2) Statele membre execută orice mandat european de arestare, pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii‑cadru.
(3) Prezenta decizie‑cadru nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 [TUE].”
4. Potrivit articolului 2 alineatul (1) din decizia‑cadru, un mandat european de arestare „ poate fi emis pentru fapte pedepsite de legea statului membru emitent cu o pedeapsă sau o măsură de siguranță privative de libertate a căror durată maximă este de cel puțin douăsprezece luni sau, atunci când s‑a dispus o condamnare la o pedeapsă sau s‑a pronunțat o măsură de siguranță, pentru condamnări pronunțate cu o durată de cel puțin patru luni”.
5. Articolul 3 enumeră motivele de neexecutare obligatorie a unui mandat european de arestare, în timp ce articolul 4 prevede motivele de neexecutare facultativă(3).
6. Articolul 4a din decizia‑cadru conține norme detaliate cu privire la circumstanțele în care executarea unui mandat european de arestare poate fi refuzată în cazul în care persoana nu a fost prezentă în persoană la procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia(4).
7. Articolul 6 alineatele (1) și (2) din decizia‑cadru definește „autoritatea judiciară emitentă” ca fiind „autoritatea judiciară a statului membru emitent care este competentă să emită un mandat european de arestare, în conformitate cu dreptul acestui stat” și „autoritatea judiciară de executare” ca fiind „autoritatea judiciară a statului membru de executare, care este competentă să execute mandatul european de arestare, în conformitate cu dreptul acestui stat”.
8. Articolul 8 alineatul (1) din decizia‑cadru, intitulat „Conținutul și forma mandatului european de arestare”, prevede:
„Mandatul european de arestare conține următoarele informații, prezentate în conformitate cu formularul din anexă:
(a) identitatea și cetățenia persoanei căutate;
(b) numele, adresa, numerele de telefon și de fax și adresa electronică a autorității judiciare emitente;
(c) indicarea existenței unei hotărâri executorii, a unui mandat de arestare sau a oricărei alte decizii judiciare executorii având același efect, intrând în sfera de aplicare a articolelor 1 și 2;
(d) natura și încadrarea juridică a infracțiunii, în special cu respectarea articolului 2;
(e) descrierea circumstanțelor comiterii infracțiunii, inclusiv a momentului, locului și gradului de implicare a persoanei căutate la infracțiune;
(f) pedeapsa pronunțată, în cazul în care este vorba despre o hotărâre definitivă, sau seria de pedepse prevăzute pentru infracțiune de legea statului membru emitent;
(g) în măsura posibilă, alte consecințe ale infracțiunii.”
9. Potrivit articolului 11 alineatul (1) din decizia‑cadru, atunci când o persoană căutată este arestată, autoritatea de executare competentă o informează, în conformitate cu dreptul intern, „despre existența și conținutul mandatului european de arestare, precum și despre posibilitatea care îi este oferită de a consimți la predarea sa către autoritatea judiciară emitentă”.
10. Articolul 13 din decizia‑cadru privește consimțământul persoanei căutate la predarea sa:
„(1) În cazul în care persoana arestată indică faptul că ea consimte la predarea sa, acest consimțământ și, după caz, renunțarea sa expresă la drepturile conferite de «principiul specialității», prevăzut la articolul 27 alineatul (2), sunt date în fața autorității judiciare de executare, în conformitate cu dreptul intern al statului membru de executare.
(2) Fiecare stat membru adoptă măsurile necesare pentru ca acest consimțământ și, după caz, renunțarea, prevăzute la alineatul (1) să fie obținute în condiții care să arate faptul că persoana le‑a exprimat în mod liber și în deplină cunoștință a consecințelor acestuia. În acest scop, persoana căutată are dreptul să fie asistată de un avocat.
(3) Consimțământul și, după caz, renunțarea, prevăzute la alineatul (1) sunt consemnate într‑un proces‑verbal, în conformitate cu procedura prevăzută de dreptul intern al statului membru de executare.
(4) Consimțământul este, în principiu, irevocabil. […]”
11. Potrivit articolului 14 din decizia‑cadru, „[î]n cazul în care persoana arestată nu consimte la predarea sa în modul prevăzut la articolul 13, aceasta are dreptul să fie audiată de autoritatea judiciară de executare, în conformitate cu dreptul statului membru de executare”.
12. Articolul 15 din decizia‑cadru privește decizia de predare:
„(1) Autoritatea judiciară de executare decide, în termenele și în condițiile stabilite în prezenta decizie‑cadru, predarea persoanei.
(2) În cazul în care autoritatea judiciară de executare consideră că informațiile comunicate de statul membru emitent sunt insuficiente pentru a‑i permite să decidă predarea, aceasta solicită furnizarea de urgență a unor informații suplimentare necesare, în special în legătură cu articolele 3-5 și 8, și poate stabili o dată limită pentru primirea acestora, ținând cont de necesitatea de a respecta termenele stabilite la articolul 17.
(3) Autoritatea judiciară emitentă poate, în orice moment, să transmită toate informațiile suplimentare utile autorității judiciare de executare.”
13. Articolul 17 alineatul (1) din decizia‑cadru prevede că mandatul european de arestare „se soluționează și se execută în regim de urgență”. Potrivit alineatelor (2) și (3) ale acestui articol, în cazul în care persoana căutată consimte la predare, decizia definitivă privind executarea mandatului european de arestare se ia în termen de 10 zile de la data consimțământului menționat anterior, în timp ce în celelalte cazuri, decizia definitivă privind executarea mandatului european de arestare se ia în termen de 60 de zile de la data arestării persoanei căutate. Alineatul (6) al acestui articol prevede că orice refuz de a executa un mandat european de arestare trebuie să fie motivat.
14. Articolul 19 din decizia‑cadru privește audierea persoanei căutate în cazul în care aceasta nu consimte la predare:
„(1) Persoana căutată este audiată de autoritatea judiciară, asistată de o altă persoană, desemnată în conformitate cu dreptul statului membru căruia îi aparține instanța judecătorească sesizată.
(2) Audierea persoanei căutate se realizează în conformitate cu dreptul statului membru de executare și în condițiile stabilite de comun acord de autoritatea judiciară emitentă și autoritatea judiciară de executare.
(3) Autoritatea judiciară de executare competentă poate însărcina o altă autoritate judiciară a statului membru din care provine să participe la audierea persoanei căutate, pentru a garanta aplicarea corectă a prezentului articol și a condițiilor stabilite.”
15. Sub titlul „Eventuala urmărire penală pentru alte infracțiuni”, articolul 27 din decizia‑cadru are următorul cuprins:
„(1) Fiecare stat membru poate notifica Secretariatului General al Consiliului că, în relațiile sale cu alte state membre care au dat aceeași notificare, se prezumă că s‑a dat consimțământul pentru ca o persoană să fie urmărită penal, condamnată sau deținută în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării acesteia, alta decât cea care a motivat predarea, cu excepția situației în care, într‑un anumit caz, autoritatea judiciară de executare dispune în alt mod în decizia sa de predare.
(2) Cu excepția cazurilor prevăzute la alineatele (1) și (3), o persoană care a fost predată nu poate fi urmărită penal, condamnată sau privată de libertate pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării sale, alta decât cea care a motivat predarea sa.
[…]”
16. În temeiul articolului 31 alineatul (1), decizia‑cadru înlocuiește dispozițiile corespunzătoare ale mai multor convenții aplicabile în materie de extrădare între statele membre, printre care Convenția europeană privind extrădarea(5) și Convenția privind extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene(6).
17. Formularul de mandat european de arestare, care figurează în anexa la decizia‑cadru, cuprinde o rubrică (c), „Indicații privind durata pedepsei”, ale cărei puncte 1 și 2 sunt intitulate „Durata maximă a pedepsei sau a măsurii de siguranță privative de libertate care poate fi aplicată pentru infracțiunea (infracțiunile) săvârșită (săvârșite)” și, respectiv, „Durata pedepsei sau a măsurii de siguranță privative de libertate aplicate”.
18. Rubrica (f) din formularul de mandat european de arestare este intitulată „Alte circumstanțe pertinente în speță” și precizează că aceste informații sunt facultative.
Dreptul belgian
19. Potrivit articolului 34 bis din Codul penal belgian, punerea la dispoziție reprezintă o pedeapsă complementară care trebuie sau poate să fie pronunțată, în cazurile prevăzute de lege, pentru protejarea societății față de persoanele care comit fapte grave care aduc atingere integrității persoanelor. Executarea acesteia este reglementată de articolele 95/2-95/30 din Legea din 17 mai 2006 privind statutul juridic extern al persoanelor condamnate la o pedeapsă privativă de libertate și drepturile recunoscute victimei în cadrul modalităților de executare a pedepsei (denumită în continuare „Legea din 17 mai 2006”).
20. Potrivit articolului 95/2 din Legea din 17 mai 2006, punerea la dispoziție începe la momentul expirării pedepsei principale. Înainte de expirarea pedepsei principale, tribunal de l’application des peines (Tribunalul pentru aplicarea pedepselor) dispune fie privarea de libertate, fie liberarea sub supraveghere a condamnatului pus la dispoziție. Acesta din urmă este privat de libertate dacă prezintă un risc de a comite infracțiuni grave care aduc atingere integrității fizice a terților, risc care nu poate fi contracarat prin impunerea unor condiții speciale în cadrul unei liberări sub supraveghere. În ședință, guvernul belgian a confirmat că privarea de libertate suplimentară nu este automată, ci depinde de examinarea cazului individual al condamnatului.
Litigiul principal și întrebările preliminare
21. Prin hotărârea hof van beroep te Antwerpen (Curtea de Apel din Antwerpen, Belgia) din 1 februarie 2013, pronunțată în cadrul unei proceduri contradictorii, IK, un resortisant belgian, a fost condamnat la o pedeapsă principală de trei ani de închisoare pentru un act de atentat la pudoare, comis fără violență sau amenințări, asupra unui minor cu vârsta sub 16 ani (denumită în continuare „pedeapsa principală”). De asemenea, prin aceeași hotărâre și pentru aceeași infracțiune, el a fost pus la dispoziția tribunal de l’application des peines (Tribunalul pentru aplicarea pedepselor, Belgia) pentru o perioadă de zece ani (denumită în continuare „pedeapsa complementară”).
22. Întrucât IK a fugit în Țările de Jos după judecarea sa, autoritatea judiciară belgiană competentă a emis, la 27 august 2014, un mandat european de arestare împotriva sa. Mandatul european de arestare îl identifica, menționa pedeapsa principală, natura și încadrarea juridică a infracțiunilor, precum și dispozițiile legale aplicabile și conținea o expunere a faptelor. Acesta nu menționa însă pedeapsa complementară la care IK fusese de asemenea condamnat.
23. După arestarea lui IK în Țările de Jos, rechtbank Amsterdam, internationale rechtshulpkamer (Tribunalul din Amsterdam, Camera de asistență judiciară internațională, Țările de Jos), prin decizia din 8 martie 2016, a autorizat predarea lui IK către Regatul Belgiei în vederea executării pedepsei privative de libertate.
24. Ulterior, IK a fost predat autorităților belgiene și plasat în detenție. Această detenție era întemeiată pe condamnarea sa la pedeapsa principală, al cărei termen fusese stabilit la 12 august 2018, precum și pe punerea la dispoziție pentru o durată de zece ani.
25. Înainte de expirarea termenului pedepsei principale, în cadrul procedurii privind pedeapsa complementară aplicată lui IK, directorul închisorii din Wortel (Belgia) și Ministerul Public au emis un aviz privind privarea de libertate a lui IK. La 21 iunie și la 19 iulie 2018, strafuitvoeringsrechtbank Antwerpen (Tribunalul pentru Aplicarea Pedepselor din Antwerpen, Belgia) a organizat ședințe pentru a statua cu privire la pedeapsa complementară.
26. În cadrul acestei proceduri, IK a susținut că predarea de către autoritățile neerlandeze nu privea pedeapsa complementară. Potrivit acestuia, tribunal de l’application des peines (Tribunalul pentru Aplicarea Pedepselor) nu putea dispune o privare de libertate în vederea executării acestei pedepse, dat fiind că mandatul european de arestare emis de autoritățile belgiene nu o menționa.
27. Ulterior, la 2 iulie 2018, autoritatea emitentă competentă de pe lângă strafuitvoeringsrechtbank te Antwerpen (Tribunalul pentru Aplicarea Pedepselor din Antwerpen) a adresat autorităților neerlandeze o cerere de consimțământ suplimentar pentru pedeapsa punerii la dispoziție pronunțată împotriva lui IK, în temeiul articolului 27 din decizia‑cadru. Întrucât a apreciat că un consimțământ suplimentar nu poate fi acordat decât în vederea condamnării sau a urmăririi penale pentru altă infracțiune decât cea care a motivat acordarea predării și că această situație nu se regăsea în speță, autoritățile neerlandeze nu au admis această cerere.
28. Printr‑o hotărâre din 31 iulie 2018, strafuitvoeringsrechtbank te Antwerpen (Tribunalul pentru Aplicarea Pedepselor din Antwerpen) a respins argumentele lui IK și a hotărât menținerea sa în detenție. În vederea executării acestei decizii, IK a rămas în detenție până la luarea unei noi decizii de către strafuitvoeringsrechtbank (Tribunalul pentru Aplicarea Pedepselor).
29. La 3 august 2018, IK a formulat un recurs în casație împotriva acestei hotărâri în fața Hof van cassatie (Curtea de Casație, Belgia, denumită în continuare „instanța de trimitere”). Potrivit unicului motiv invocat, mandatul european de arestare emis de Ministerul Public belgian menționează numai pedeapsa privativă de libertate aplicată lui IK. În consecință, nu există niciun mandat european de arestare emis de autoritățile belgiene pentru pedeapsa complementară, iar predarea de către instanța neerlandeză în temeiul mandatului european de arestare al autorităților belgiene nu se poate referi la aceasta.
30. Ținând seama de motivul invocat de IK, instanța de trimitere a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 8 alineatul (1) litera (f) din [decizia‑cadru] trebuie interpretat în sensul că este suficient ca, în mandatul european de arestare, autoritatea judiciară emitentă să facă mențiune doar despre pedeapsa privativă de libertate executorie care a fost aplicată, fără să menționeze, așadar, pedeapsa complementară pronunțată pentru aceeași infracțiune și prin aceeași hotărâre judecătorească, precum punerea la dispoziție, care va determina o privare efectivă de libertate doar după executarea [pedepsei principale] și doar după o decizie expresă pronunțată în acest scop de tribunal de l’application des peines (Tribunalul pentru Aplicarea Pedepselor)?
2) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, articolul 8 alineatul (1) litera (f) din [decizia‑cadru] trebuie interpretat în sensul că predarea de către statul membru al autorității judiciare de executare pe baza unui mandat european de arestare care menționează doar pedeapsa privativă de libertate executorie care a fost aplicată, așadar nu și pedeapsa complementară […] care a fost pronunțată pentru aceeași infracțiune și prin aceeași hotărâre judecătorească, are drept consecință faptul că, în statul membru al autorității judiciare emitente, se poate proceda la privarea efectivă de libertate în vederea executării pedepsei complementare?
3) În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare, articolul 8 alineatul (1) litera (f) din [decizia‑cadru] trebuie interpretat în sensul că nemenționarea în mandatul european de arestare de către autoritatea judiciară emitentă a pedepsei complementare […] care a fost pronunțată are drept consecință faptul că această pedeapsă complementară, despre care se poate presupune că autoritatea judiciară de executare nu are cunoștință, nu poate conduce la o privare efectivă de libertate în statul membru al autorității judiciare emitente?”
31. Au depus observații scrise IK, guvernul belgian, guvernul neerlandez, precum și Comisia Europeană. Părțile citate anterior, precum și guvernul irlandez și guvernul polonez au prezentat observații orale în cadrul ședinței din 22 octombrie 2018.
Cu privire la aplicarea procedurii preliminare de urgență
32. Instanța de trimitere a solicitat ca prezenta trimitere preliminară să fie judecată potrivit procedurii de urgență prevăzute la articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții. În susținerea acestei cereri, ea a arătat că IK se află în detenție în Belgia, menținerea sa în detenție depinzând în mod direct de răspunsul Curții la întrebările preliminare.
33. În această privință, trebuie să se constate, în primul rând, că prezenta trimitere preliminară privește interpretarea deciziei‑cadru, care face parte din domeniile prevăzute în titlul V din partea a treia din Tratatul FUE, referitor la spațiul de libertate, securitate și justiție. În consecință, această trimitere poate să fie judecată potrivit procedurii preliminare de urgență, în conformitate cu articolul 107 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții.
34. În al doilea rând, în ceea ce privește criteriul privind urgența, trebuie, conform unei jurisprudențe constante a Curții, să se ia în considerare împrejurarea că persoana vizată în cauza principală este în prezent lipsită de libertate și că menținerea sa în detenție depinde de soluționarea litigiului principal. Pe de altă parte, situația persoanei în cauză trebuie apreciată astfel cum se prezintă la data examinării cererii de judecare a trimiterii preliminare potrivit procedurii preliminare de urgență(7).
35. Or, în speță, pe de o parte, este cert că la data respectivă IK era privat de libertate. Pe de altă parte, menținerea în detenție a acestuia din urmă depinde de consecințele lipsei menționării, în mandatul european de arestare în discuție în litigiul principal, a pedepsei complementare. Potrivit explicațiilor furnizate de instanța de trimitere, măsura detenției care i se aplică în prezent a început la momentul expirării pedepsei principale.
36. În aceste condiții, Camera întâi a Curții a decis, la 10 septembrie 2018, la propunerea judecătorului raportor, după ascultarea avocatului general, să admită cererea instanței de trimitere privind judecarea prezentei trimiteri preliminare potrivit procedurii preliminare de urgență.
Analiză
Observații introductive
Cu privire la conținutul, obiectivele și domeniul de aplicare ale deciziei‑cadru
37. Decizia‑cadru marchează trecerea de la sistemul de extrădare a persoanelor căutate, întemeiat pe conceptul de suveranitate a statelor, la sistemul de predare, al cărui temei este încrederea reciprocă dintre statele membre.
38. Acest demers este în conformitate cu concluziile Consiliului European de la Tampere, potrivit cărora ar trebui să fie eliminată, între statele membre, procedura formală de extrădare pentru persoanele care încearcă să se sustragă justiției după ce au făcut obiectul unei condamnări definitive și să fie înlocuită cu un simplu transfer al acestor persoane(8). El se înscrie de asemenea în obiectivul stabilit pentru Uniune de a deveni un spațiu de libertate, securitate și justiție(9).
39. Astfel, noul sistem înlocuiește relațiile de cooperare clasice care au prevalat între statele membre până la adoptarea deciziei‑cadru cu libera circulație a deciziilor judiciare în materie penală, atât a celor anterioare sentinței de condamnare, cât și a celor definitive(10). În acest context, predarea este solicitată și acordată în cadrul unui sistem juridic supranațional de integrare, în care statele renunță parțial la suveranitatea lor(11). Elementele cheie ale rupturii de normele privind extrădarea introduse prin decizia‑cadru sunt generalizarea predării resortisanților naționali(12), eliminarea parțială a dublei incriminări(13) și delimitarea motivelor de refuz al executării în liste exhaustive(14). Schimbarea în raport cu fostul sistem de extrădare se intenționează a fi „radicală”(15).
40. Această trecere de la sistemul de extrădare la sistemul de predare a fost de asemenea subliniată în nenumărate rânduri de Curte, de la prima hotărâre privind decizia‑cadru(16) și până în prezent(17).
41. Astfel, mandatul european de arestare a fost conceput ca un sistem menit să înlocuiască procedura de extrădare cu scopul de a facilita predarea unei persoane căutate care se află într‑un alt stat membru decât cel în care a fost emis acest mandat. Această concepție reiese clar din definiția enunțată la articolul 1 alineatul (1) din decizia‑cadru, potrivit căreia mandatul european de arestare este o decizie judiciară care urmărește arestarea persoanei căutate într‑un alt stat membru decât statul membru emitent, în vederea predării ei acestuia din urmă.
42. În acest context, obiectivele deciziei‑cadru sunt clar enunțate.
43. În special din articolul 1 alineatele (1) și (2) și din considerentele (5) și (7) ale deciziei‑cadru reiese că aceasta are ca obiect instituirea unui sistem de predare între autoritățile judiciare a persoanelor condamnate sau bănuite, cu scopul executării sentințelor de condamnare sau a urmăririlor, bazat pe principiul recunoașterii reciproce. Decizia‑cadru urmărește astfel, prin introducerea acestui sistem simplificat și mai eficient, să faciliteze și să accelereze cooperarea judiciară în scopul de a contribui la realizarea obiectivului atribuit Uniunii de a deveni un spațiu de libertate, securitate și justiție, întemeindu‑se pe gradul ridicat de încredere care trebuie să existe între statele membre(18).
44. Acest sistem pune în aplicare principiul recunoașterii reciproce, pe care Consiliul European l‑a descris, în concluziile de la Tampere, ca fiind „piatra de temelie” a cooperării judiciare(19). Acest principiu se află la baza cooperării judiciare în materie penală în cadrul Uniunii(20). El presupune un grad ridicat de încredere între statele membre, în special în ceea ce privește respectarea dreptului Uniunii și a drepturilor fundamentale pe care acest drept le recunoaște(21). Aplicarea principiului recunoașterii reciproce conduce la admiterea, de către fiecare autoritate judiciară națională, ipso facto șidupă un control minim, a cererii de predare a unei persoane solicitate de autoritatea judiciară a unui alt stat membru(22).
45. Domeniul de aplicare al mandatului european de arestare este clar definit de decizia‑cadru. Astfel, el privește arestarea și predarea unei persoane fie pentru efectuarea urmăririi penale, fie pentru executarea unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate(23). În prima situație, „pragul” stabilit de decizia‑cadru menționează că faptele aflate la originea urmăririi penale trebuie să fie pedepsite în statul membru emitent cu o pedeapsă sau o măsură de siguranță privative de libertate de cel puțin douăsprezece luni; în a doua situație, condamnarea pronunțată trebuie să fie de cel puțin patru luni(24).
46. Formularul care figurează în anexa la decizia‑cadru reflectă domeniul de aplicare al mandatului european de arestare, precum și distincția dintre situația pedepsei posibile și cea a pedepsei pronunțate. Astfel, la rubrica (c) intitulată „Indicații privind durata pedepsei”, acest formular prevede că trebuie menționate, la punctul 1, durata maximă a pedepsei sau a măsurii de siguranță privative de libertate care „poate fi aplicată” (și notăm aici că nu se referă la pedeapsa minimă, ceea ce ar permite să se verifice dacă ne aflăm sub pragul de douăsprezece luni) și, la punctul 2, durata pedepsei sau a măsurii de siguranță privative de libertate „aplicate”.
47. Prezenta cauză privește mai precis a doua situație, și anume executarea unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță aplicate.
Cu privire la principiul specialității
48. Guvernul neerlandez se întemeiază pe principiul specialității pentru a reține că pedeapsa complementară nu poate fi executată deoarece statul membru de executare nu a fost informat cu privire la aceasta. În consecință, considerăm necesară precizarea chiar din acest moment a eventualei aplicabilități a acestui principiu în prezenta cauză.
49. Noțiunea de specialitate își are originile în normele privind extrădarea. Ea constă în ideea de a limita faptele pentru care extrădatul va fi judecat după extrădare la cele care au motivat predarea sa(25). Astfel, Convenția din 1957 prevede, la articolul 14, principiul specialității în temeiul căruia persoana extrădată nu va fi nici urmărită, nici judecată, nici deținută, nici supusă unei restricții a libertății sale pentru un fapt anterior predării sale, altul decât cel care a motivat extrădarea. Convenția din 1996, la articolul 10, cuprinde de asemenea acest principiu, dar cu un domeniu de aplicare redus.
50. În normele privind extrădarea, principiul specialității limitează competențele statului emitent către care o persoană a fost extrădată în vederea protejării acestei persoane față de o condamnare sau de o pedeapsă legată de alte fapte decât cele pentru care a fost extrădată. Justificarea acestui principiu era temerea ca statul care solicită extrădarea să nu limiteze cererea sa la actele pentru care era acordată extrădarea, pentru a urmări ulterior persoana extrădată pentru alte infracțiuni, de exemplu politice(26).
51. În conformitate cu încrederea reciprocă care constituie piatra de temelie a mandatului european de arestare, propunerea de decizie‑cadru prevedea o ruptură de acest principiu și propunea eliminarea sa, împreună cu eliminarea principiului dublei incriminări(27). Cu toate acestea, în textul final al deciziei‑cadru, acest principiu a fost reținut la articolul 27, intitulat „Eventuala urmărire penală pentru alte infracțiuni”, inserat în capitolul 3 privind „Efectele predării”.
52. Astfel, potrivit articolului 27 alineatul (2) din decizia‑cadru, o persoană care a fost predată nu poate fi urmărită penal, condamnată sau privată de libertate pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării sale, alta decât cea care a motivat‑o(28). Acest principiu este legat de suveranitatea statului membru de executare și conferă persoanei căutate dreptul de a nu fi urmărită penal, condamnată sau privată de libertate decât pentru infracțiunea care a motivat predarea sa(29).
53. Atât din istoria și din conținutul principiului specialității, cât și din formularea sa în contextul deciziei‑cadru, inclusiv din modul de redactare a articolului 27 din aceasta, reiese clar că acest principiu privește doar (i) infracțiunile săvârșite înaintea predării și care (ii) sunt diferite de infracțiunea sau de infracțiunile care au motivat predarea. Niciun element nu permite să se concluzioneze că principiul specialității exclude de asemenea executarea altor pedepse privative de libertate. Extinderea domeniului de aplicare al acestui principiu la alte elemente s‑ar opune, în opinia noastră, sistemului instituit prin decizia‑cadru, întemeiat pe încrederea reciprocă în vederea simplificării procedurilor de predare.
54. În consecință, respingem argumentele guvernului neerlandez pe care le considerăm ancorate în vechea perspectivă a sistemului de extrădare întemeiată pe o abordare de suveranitate națională.
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la prima întrebare
55. Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 8 alineatul (1) litera (f) din decizia‑cadru impune ca pedeapsa complementară să fie menționată în mandatul european de arestare.
56. Articolul 8 alineatul (1) litera (f) din decizia‑cadru prevede că mandatul european de arestare trebuie să conțină informații, prezentate în conformitate cu formularul care figurează în anexă, referitoare la „pedeapsa pronunțată, în cazul în care este vorba despre o hotărâre definitivă”.
57. Aceste informații trebuie să fie menționate la rubrica (c) din formularul care figurează în anexa la decizia‑cadru, intitulată „Indicații privind durata pedepsei” și al cărei punct 2 prevede să fie indicată durata pedepsei sau a măsurii de siguranță privative de libertate.
58. Noțiunea „pedeapsă” nu este definită de decizia‑cadru. Ea trebuie să facă obiectul unei interpretări uniforme și autonome în cadrul Uniunii, independent de normele de fond și de procedură, prin natura lor divergente, în materie penală, din diferitele state membre(30). Această interpretare trebuie să țină seama în același timp de termenii acestei dispoziții, de contextul său, precum și de obiectivele reglementării din care face parte(31).
59. Termenul „pedeapsă” înseamnă, în conformitate cu sensul său obișnuit și cu etimologia sa(32), o corecție, o sancțiune. În materie penală, această corecție este prevăzută de lege și este aplicată cu titlu de sancțiune de o instanță în numele și pentru apărarea interesului public.
60. Decizia‑cadru impune de asemenea ca această pedeapsă, pentru executarea căreia o persoană este căutată, să fie „pronunțată” printr‑o hotărâre definitivă.
61. Din contextul deciziei‑cadru reiese clar că legiuitorul Uniunii avea intenția de a include în noțiunea „pedeapsă” celelalte măsuri privative de libertate(33). În consecință, chiar dacă articolul 8 alineatul (1) litera (f) menționează doar „pedeapsa” pronunțată, considerăm că, în lumina rubricii (c) din formularul care figurează în anexa la decizia‑cadru, acest termen trebuie înțeles ca incluzând și măsurile privative de libertate.
62. Totuși, mandatul european de arestare care constituie obiectul deciziei‑cadru privește numai executarea „pedepselor” sau a „măsurilor de siguranță” care sunt privative de libertate(34). Astfel, „pedepsele” și „măsurile de siguranță” care nu sunt privative de libertate nu trebuie, în opinia noastră, să fie menționate la rubrica (c) din formularul care figurează în anexa la decizia‑cadru.
63. În ceea ce privește conținutul noțiunii „privare de libertate”, remarcăm că Curtea a statuat că măsurile care restrâng în mod cert libertatea de mișcare a persoanei în cauză, precum arestul la domiciliu cu o durată de nouă ore în timpul nopții, însoțit de supravegherea acestei persoane prin intermediul unei brățări electronice, obligația de a se prezenta zilnic sau de mai multe ori pe săptămână la o secție de poliție la ore fixe, precum și interdicția de a solicita eliberarea de documente care să permită călătoria în străinătate nu sunt într‑atât de constrângătoare încât să producă un efect privativ de libertate(35). Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului confirmă această interpretare. Astfel, s‑a statuat că măsurile care obligau persoana în cauză să se prezinte o dată pe lună la autoritatea de poliție însărcinată cu supravegherea, să păstreze legătura cu un centru de psihiatrie al spitalului respectiv, să locuiască într‑un loc precis, să nu se îndepărteze de localitatea în care își avea reședința, precum și să rămână la domiciliul său de la ora 22.00 până la ora 7.00 nu constituiau o privare de libertate, în sensul articolului 5 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950(denumită în continuare „CEDO”)(36).
64. Pentru a trece acum la obiectivul deciziei‑cadru, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că aceasta urmărește să faciliteze și să accelereze cooperarea judiciară(37).
65. În cadrul acestui sistem, considerăm că informațiile impuse la articolul 8 alineatul (1) din decizia‑cadru servesc dublului obiectiv de a da statului membru de executare informațiile necesare pentru predarea persoanei căutate și de a garanta acestei persoane respectarea drepturilor sale (vom reveni asupra acestui aspect mai jos, la punctul 106 și următoarele).
66. În ceea ce privește mai precis ratio a articolului 8 alineatul (1) litera (f) din decizia‑cadru, rubrica (c) din anexa la această decizie, „Indicații privind durata pedepsei”, considerăm că aceasta este corect descrisă în anexa III la manual. Aceste informații servesc „la consemnarea respectării […] a pragurilor pedepselor prevăzute la articolul 2 alineatul (1) din decizia‑cadru”.
67. În consecință, pedeapsa pentru a cărei executare se solicită predarea este o informație fundamentală pentru atingerea acestor obiective. În plus, durata acestei pedepse este un element menționat în mod special la rubrica (c) din formularul care figurează în anexa la decizia‑cadru.
68. Or, se ridică problema dacă o pedeapsă complementară, aplicată prin aceeași hotărâre precum cea privind pedeapsa principală privativă de libertate, constituie o „pedeapsă pronunțată” în sensul articolului 8 alineatul (1) litera (f) din decizia‑cadru. Din informațiile prezentate Curții reiese că această pedeapsă constă în punerea la dispoziția tribunal d’application des peines (Tribunalul pentru Aplicarea Pedepselor) pentru o perioadă de 10 ani. Aceasta începe doar la momentul expirării pedepsei principale. Nu există privare de libertate suplimentară decât dacă tribunal d’application des peines (Tribunalul pentru Aplicarea Pedepselor) hotărăște astfel.
69. Remarcăm de la bun început că această pedeapsă complementară ilustrează perfect nuanțele infinite pe care le pot îmbrăca sancțiunile penale la nivel național. Admitem cu ușurință dificultățile pe care le pot prezenta astfel de specificități pentru autoritatea judiciară emitentă, atunci când este vorba de completarea rubricilor formularului de mandat european de arestare care este în cele din urmă o soluție „de‑a gata” și în care, pentru simplificarea predării persoanelor căutate, trebuie menționate toate informațiile necesare.
70. Ce este de făcut cu această pedeapsă complementară, a cărei natură „privativă de libertate”, potrivit termenilor dreptului Uniunii, și eventuala durată, deși pronunțată prin aceeași hotărâre cu pedeapsa principală, rămân incerte la momentul în care instanța națională completează formularul de mandat european de arestare?
71. Nu putem subscrie la abordarea Comisiei potrivit căreia această informație ar trebui menționată la rubrica (c) punctul 1 din formularul care figurează în anexa la decizia‑cadru, parte prevăzută în cazul în care mandatul european de arestare este „emis în vederea efectuării urmăririi penale”(38). Considerăm că această interpretare este eronată deoarece, pentru a răspunde unei specificități naționale, și anume punerea la dispoziție în dreptul belgian, ea nu respectă structura binară a sistemului instituit prin decizia‑cadru care subliniază clar diferența dintre un mandat european de arestare emis pentru efectuarea urmăririi penale, pe de o parte, și cel emis pentru executarea unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, pe de altă parte(39). Procedând astfel, ea ar putea aduce atingere caracterului clar și lizibil al mandatului european de arestare. Acest lucru ar avea drept consecință compromiterea obiectivelor deciziei‑cadru, și anume simplificarea procedurilor de predare prin trecerea la un formular uniformizat la nivelul Uniunii(40).
72. Instanța națională este cea care dispune de toate informațiile necesare cu privire la această pedeapsă complementară pentru a stabili, în lumina considerațiilor expuse anterior, dacă ea corespunde noțiunii „pedeapsă pronunțată” din articolul 8 alineatul (1) litera (f) din decizia‑cadru și ar trebui, în consecință, să fie menționată la rubrica (c) punctul 2 din formularul de mandat european de arestare.
73. În opinia noastră, în această apreciere trebuie luate în considerare următoarele elemente.
74. Având în vedere faptul că pedeapsa complementară nu corespunde decât unei eventualități și că ea ar putea să nu conducă la o pedeapsă suplimentară privativă de libertate (singurul obiect al unui mandat european de arestare în conformitate cu articolul 1 alineatul (1) și cu articolul 2 alineatul (1) din decizia‑cadru), ar fi posibilă menționarea ei ca „alte consecințe ale infracțiunii”, în temeiul articolului 8 alineatul (1) litera (g) și, în consecință, la rubrica (f) din formularul de mandat european de arestare, intitulată „Alte circumstanțe pertinente în speță (informații facultative)”. Manualul explică faptul că, în general, această rubrică nu este completată, dar că ea poate servi, după un proces, pentru a menționa, de exemplu, „absența ilegală din închisoare”. Remarcăm că includerea acestor informații în mandatul european de arestare se face „în măsura posibilului”(41). Or, importanța consecințelor pe care le poate avea această pedeapsă pentru condamnat (în prezenta cauză până la 10 ani de privare de libertate) ne determină să concluzionăm că ar fi mai potrivită alegerea rubricii (c) punctul 2 din formular. În schimb, pedepsele neprivative de libertate își pot avea locul la rubrica (f) din formular.
75. Astfel, atunci când pedeapsa complementară formează un tot indivizibil cu pedeapsa principală(42), pronunțată prin aceeași decizie judiciară, și când este de natură privativă de libertate, considerăm că ea corespunde noțiunii „pedeapsă pronunțată” în sensul articolului 8 alineatul (1) litera (f). Faptul că forma executării sale nu ar fi cunoscută încă nu este suficient în sine pentru a exonera statul membru emitent de cerința de a informa statul membru de executare cu privire la aceasta. Subliniem aici că ipoteza în care durata exactă a acestei pedepse nu ar fi cunoscută dinainte pare să fie avută în vedere de manualul care prevede că, pentru a completa rubrica (c) din formularul care figurează în anexa la decizia‑cadru, „în cazurile în care s‑a dispus o condamnare la o pedeapsă sau la o măsură de siguranță privativă de libertate, durata măsurii de siguranță privative de libertate poate fi nedeterminată, de exemplu o condamnare la o pedeapsă cu închisoarea cu caracter permanent sau la o îngrijire psihiatrică”(43).
76. În orice caz, guvernul belgian a confirmat în ședință că practica din acest stat membru este de a menționa pedeapsa complementară la rubrica (c) punctul 2 din formularul care figurează în anexa la decizia‑cadru și că o pedeapsă complementară precum cea în discuție în litigiul principal este unul dintre elementele care trebuie menționate în această rubrică.
77. În consecință, propunem Curții să răspundă la prima întrebare în sensul că o pedeapsă complementară, precum cea în discuție în prezenta cauză, trebuie să fie menționată la rubrica (c) punctul 2 din mandatul european de arestare, în temeiul articolului 8 alineatul (1) litera (f) din decizia‑cadru.
Cu privire la a doua și la a treia întrebare
78. Considerăm că a doua și a treia întrebare sunt strâns legate și sunt adresate în funcție de răspunsul, afirmativ sau negativ, care trebuie dat la prima întrebare. Astfel, instanța de trimitere solicită în esență lămuriri cu privire la posibilitatea menținerii lui IK în detenție în vederea executării pedepsei complementare, după cum Curtea consideră că este suficient ca mandatul european de arestare să menționeze numai pedeapsa principală sau apreciază că pedeapsa complementară ar fi trebuit de asemenea să fie menționată în mandatul european de arestare.
79. Am explicat deja în răspunsul nostru la prima întrebare că o pedeapsă complementară, precum cea în discuție în prezenta cauză, trebuie să fie menționată în mandatul european de arestare, în conformitate cu cerințele articolului 8 alineatul (1) litera (f) din decizia‑cadru. În consecință, considerăm că nu este necesar să explorăm ipoteza celei de a doua întrebări adresate Curții. Cu toate acestea, din motive de exhaustivitate, notăm că, dacă Curtea ar considera că nu este necesar să se menționeze, în mandatul european de arestare, o pedeapsă complementară precum cea în discuție în prezenta cauză, nu înțelegem cum această lipsă a menționării ar putea împiedica executarea acestei pedepse.
80. Ne aplecăm acum asupra problemei privind consecințele lipsei menționării pedepsei complementare în mandatul european de arestare pentru privarea de libertate a persoanei în cauză în vederea executării acestei pedepse.
81. În această privință, ținem să subliniem de la bun început că, în sistemul de cooperare judiciară instituit prin decizia‑cadru, statele membre rămân stăpânele dreptului lor penal național în ceea ce privește în special definirea infracțiunilor, urmărirea penală, pedepsele impuse și executarea lor.
82. Domeniul de aplicare al mandatului european de arestare este clar descris și delimitat la articolul 1 alineatul (1) din decizia‑cadru: arestarea și predarea unei persoane căutate. Acestea și sunt efectele juridice ale acestei decizii judiciare.
83. Este vorba despre o „buclă” care se deschide cu emiterea mandatului european de arestare în conformitate cu articolul 8 din decizia‑cadru și trece prin transmiterea sa (articolele 9 și 10), arestarea persoanei căutate de către statul membru de executare, informarea persoanei căutate și eventuala audiere a acesteia (articolele 11, 14 și 19), detenția sa sau punerea provizorie în libertate (articolul 12) și decizia de predare și notificarea sa (articolele 15-18 și 22). Această „buclă” se închide astfel cu executarea mandatului european de arestare care se realizează prin predare (articolele 23-25).
84. În opinia noastră, efectele acestei proceduri nu pot depăși domeniul de aplicare și obiectivul deciziei‑cadru, adică predarea persoanei căutate. Cele câteva efecte ale acestei proceduri care continuă să se producă după predare sunt clar definite în capitolul 3 din decizia‑cadru. Este vorba despre principiul specialității, explorat la punctul 49 și următoarele de mai sus, și de anumite limitări aduse posibilității de predare sau de extrădare ulterioară.
85. În lumina celor de mai sus trebuie stabilite consecințele lipsei menționării existenței unei pedepse complementare în mandatul european de arestare.
86. De la bun început, ținem să subliniem că această lipsă a menționării nu afectează nicidecum validitatea mandatului european de arestare.
87. Conceptul de mandat european de arestare „invalid”, deja, nu este avut în vedere de decizia‑cadru. El a fost introdus de jurisprudență, și anume prin Hotărârea Bob‑Dogi, într‑un context foarte precis(44).
88. Or, prezenta cauză se deosebește de cauza Bob‑Dogi, în care Curtea a statuat că nerespectarea unei cerințe de legalitate a cărei respectare constituie o condiție pentru validitatea mandatului european de arestare trebuie, în principiu, să determine autoritatea judiciară de executare să nu dea curs acestui mandat de arestare(45).
89. Astfel, în cauza Bob‑Dogi, era vorba despre executarea unui mandat european de arestare întemeiat pe același mandat, iar nu pe un mandat de arestare național sau pe o altă decizie națională. Curtea a constatat că articolul 8 alineatul (1) litera (c) din decizia‑cadru cuprinde o cerință de legalitate a cărei respectare constituie o condiție pentru validitatea mandatului european de arestare, a cărei nerespectare trebuie, în principiu, să determine autoritatea judiciară de executare să nu dea curs acestuia. Totuși, înainte de a acționa astfel, trebuie ca această autoritate, în aplicarea articolului 15 alineatul (2) din decizia‑cadru, să solicite autorității judiciare din statul membru emitent să îi furnizeze de urgență orice informație suplimentară necesară pentru a ști dacă lipsa indicării existenței unui mandat de arestare național în mandatul european de arestare se explică fie prin faptul că efectiv un asemenea mandat de arestare național prealabil și distinct de mandatul european de arestare nu există, fie prin faptul că un asemenea mandat există, dar nu a fost menționat. Astfel, numai dacă temeiul juridic al mandatului european de arestare, și anume, în speță, mandatul de arestare național, nu există efectiv, autoritatea judiciară de executare poate să nu îl execute(46).
90. În cauza Bob‑Dogi, mandatul european de arestare fusese emis în vederea predării pentru urmărirea penală, dar în lipsa unei decizii naționale care să constituie temeiul juridic al acestuia. Astfel cum a subliniat avocatul general Bot, era vorba despre lipsa unui temei juridic național care face ca actul să nu mai poată fi calificat drept mandat european de arestare, iar nu despre o neregulă formală ce poate fi remediată prin folosirea cadrului de cooperare prevăzut la articolul 15 alineatul (2) din decizia‑cadru(47).
91. Două elemente diferențiază prezenta cauză de cauza Bob‑Dogi. În primul rând, este vorba despre un mandat european de arestare emis în vederea executării unei pedepse, iar din informațiile prezentate Curții reiese că această pedeapsă a fost pronunțată în conformitate cu dreptul național de instanțele naționale competente printr‑o hotărâre din 1 februarie 2013. Prin urmare, hotărârea executorie care constituie temeiul juridic al mandatului european de arestare în discuție, în conformitate cu articolul 8 alineatul (1) litera (c) din decizia‑cadru, există – era de altfel menționată la rubrica (b) punctul 2 din mandatul european de arestare. În al doilea rând, există și pedeapsa privativă de libertate care depășește pragul impus la articolul 2 alineatul (1) din decizia‑cadru. În consecință, nu există o lipsă a unui temei juridic național în ceea ce privește pedeapsa principală și pedeapsa complementară.
92. În plus, neregula care constă în lipsa menționării pedepsei complementare este, astfel cum a explicat guvernul belgian în ședință, o omisiune din partea autorității emitente (îndrăznim chiar să adăugăm că, având în vedere dificultatea de a stabili natura exactă a pedepsei complementare analizate la punctul 69 și următoarele de mai sus și confuzia care a apărut în ședință cu privire la rubrica adecvată pentru a o menționa, considerăm că această omisiune este destul de scuzabilă). Această eroare formală nu invalidează în niciun fel existența temeiului juridic național necesar. De altfel, ea ar fi putut fi corectată cu ușurință în cursul procedurii de predare, dacă unul dintre participanții la procedură (și anume autoritatea emitentă, autoritatea de executare sau persoana căutată) ar fi remarcat‑o.
93. În consecință, această neregulă nu afectează validitatea mandatului european de arestare și nu poate constitui un motiv pentru a nu‑i da curs.
94. Pe de altă parte, constatăm că absența acestei informații nu poate constitui nici un motiv de neexecutare a mandatului european de arestare.
95. Articolul 1 alineatul (2) din decizia‑cadru pune în aplicare principiul recunoașterii reciproce. El consacră regula potrivit căreia statele membre sunt obligate să execute orice mandat european de arestare pe baza acestui principiu și în conformitate cu dispozițiile deciziei‑cadru. Autoritățile judiciare de executare nu pot refuza, așadar, în principiu, să execute un asemenea mandat decât pentru motivele de neexecutare, enumerate în mod exhaustiv, prevăzute de decizia‑cadru, iar executarea mandatului european de arestare nu poate fi subordonată decât uneia dintre condițiile care sunt enumerate în mod limitativ în aceasta. În consecință, în timp ce executarea mandatului european de arestare constituie principiul, refuzul executării este conceput ca o excepție, care trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte. Astfel, decizia‑cadru prevede în mod explicit, la articolul 3, motivele de neexecutare obligatorie a mandatului european de arestare, la articolele 4 și 4a, motivele de neexecutare facultativă a acestuia, precum și, la articolul 5, garanțiile pe care trebuie să le ofere statul membru emitent în cazuri speciale(48).
96. Trebuie să se constate că lipsa indicării în mandatul european de arestare a existenței unei pedepse complementare nu figurează printre motivele de neexecutare enumerate la articolele 3, 4 și 4a din decizia‑cadru și nici nu intră în sfera de aplicare a articolului 5 din aceasta.
97. În acest context, întrucât s‑a stabilit că lipsa menționării pedepsei complementare în mandatul european de arestare nu constituie nici o neregulă care afectează validitatea mandatului menționat, nici un motiv de neexecutare a acestuia, care ar trebui să fie eventualele consecințe ale acestei nereguli?
98. Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să se țină seama de dublul obiectiv al cerinței de a menționa pedeapsa pronunțată în mandatul european de arestare.
99. În primul rând, este vorba de a da statului membru de executare informațiile necesare pentru predarea persoanei în cauză și de a‑i permite să își exercite controlul cu privire la acest mandat (chiar dacă acest control se dovedește a fi minim). Indicarea pedepsei servește astfel la verificarea dacă mandatul intră în domeniul de aplicare al deciziei‑cadru, adică dacă pedeapsa pronunțată este privativă de libertate și este mai mare de patru luni în conformitate cu articolul 2 alineatul (1) din decizia‑cadru(49). Ea servește de asemenea la asigurarea respectării garanției prevăzute la articolul 5 alineatul (2) din decizia‑cadru privind pedepsele și măsurile de siguranță privative de libertate cu caracter permanent.
100. În al doilea rând, este vorba de a asigura respectarea drepturilor persoanei căutate. Această persoană are dreptul, în conformitate cu articolul 11 alineatul (1) din decizia‑cadru, de a fi informată despre existența și conținutul mandatului european de arestare și de a consimți sau nu la predarea sa.
101. Pentru a atinge aceste obiective, sistemul instituit prin decizia‑cadru prevede proceduri în cazul informațiilor incomplete sau care lipsesc. Aceste proceduri sunt deschise diferiților participanți la procedura de predare, și anume statul membru emitent, statul membru de executare și persoana căutată, astfel încât să se asigure fiecăruia dintre ei respectarea prerogativelor sau drepturilor respective printr‑un „control” care se vrea deci multilateral, astfel încât să nu se compromită eficacitatea sistemului.
102. Astfel, statul membru emitent poate, în orice moment și din propria sa inițiativă, să transmită toate informațiile suplimentare utile autorității judiciare de executare, în conformitate cu articolul 15 alineatul (3) din decizia‑cadru.
103. La rândul său, statul membru de executare are posibilitatea, în conformitate cu articolul 15 alineatul (2) din decizia‑cadru, în cazul în care constată că informațiile comunicate de statul membru emitent sunt insuficiente sau incomplete, să solicite comunicarea informațiilor suplimentare pe care le consideră necesare pentru a lua o decizie cu privire la predarea persoanei în cauză(50). Această comunicare între autoritățile emitente și cele de executare constituie un element esențial al cooperării judiciare care stă la baza sistemului de recunoaștere reciprocă(51).
104. Subliniem că, în sistemul simplificat de predare a persoanelor căutate instituit prin decizia‑cadru, conținutul mandatului european de arestare prevăzut la articolul 8 alineatul (1) corespunde unor informații destinate să furnizeze datele formale minime și suficiente pentru a permite autorităților judiciare de executare să dea curs rapid mandatului european de arestare, adoptând în regim de urgență decizia de predare. Numai în cazul în care autoritatea judiciară de executare consideră că nu dispune de toate elementele formale necesare va recurge, în ultimă instanță, la procedura prevăzută la articolul 15 alineatul (2)(52).
105. Poziția persoanei căutate este deosebit de importantă, mai ales în cazul în care autoritățile competente emitente și cele de executare nu au observat (și probabil nu ar fi putut să observe) o asemenea neregulă.
106. Această persoană beneficiază de garanții în cursul procedurii de predare care îi permit să își invoce drepturile și eventualele nereguli ale mandatului european de arestare.
107. Remarcăm aici că, deși obligațiile ce revin statelor membre în temeiul deciziei‑cadru privesc în esență aspecte de natură procedurală, aceasta nu înseamnă că legiuitorul nu a luat în considerare drepturile fundamentale și drepturile omului cu ocazia adoptării deciziei‑cadru. Dimpotrivă, le‑a luat în considerare în mai multe moduri(53).
108. Astfel, legiuitorul a introdus în cuprinsul deciziei‑cadru referiri exprese la aceste drepturi. Aceasta rezultă cu claritate, de exemplu, din considerentele (10), (12) și (13) ale deciziei‑cadru. Mai mult, articolul 1 alineatul (3) prevede că decizia‑cadru nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de ceea ce a devenit articolul 6 TUE. În plus, respectarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene se impune, astfel cum reiese din articolul 51 alineatul (1) din aceasta, statelor membre și, în consecință, instanțelor acestora atunci când acestea din urmă pun în aplicare dreptul Uniunii. Această situație se regăsește atunci când autoritatea judiciară emitentă și autoritatea judiciară de executare aplică dispozițiile naționale adoptate în executarea deciziei‑cadru(54).
109. Decizia‑cadru cuprinde de asemenea un anumit număr de dispoziții specifice prin care se urmărește protejarea drepturilor persoanei căutate. În contextul procedurii de predare, legiuitorul european a asigurat respectarea dreptului de a fi audiat în statul membru de executare într‑un mod care să nu compromită eficacitatea mecanismului mandatului european de arestare(55).
110. Astfel, persoana căutată are dreptul, în conformitate cu articolul 11 alineatul (1) din decizia‑cadru, de a fi informată despre existența și conținutul mandatului european de arestare. În plus, articolul 11 alineatul (2) și articolul 13 alineatul (2) din decizia‑cadru prevăd că persoana căutată are dreptul să fie asistată de un avocat, în special în cazul în care consimte la predarea sa și, eventual, renunță la principiul specialității. Pe de altă parte, în temeiul articolelor 14 și 19 din decizia‑cadru, persoana căutată, atunci când nu consimte la predarea sa și face obiectul unui mandat european de arestare emis în scopul urmăririi penale, are dreptul de a fi audiată de autoritatea judiciară de executare în condițiile stabilite de comun acord de autoritatea judiciară emitentă și de autoritatea judiciară de executare(56).
111. Din informațiile prezentate Curții reiese că IK nu a ignorat nici existența, nici durata pedepsei sale, inclusiv a pedepsei complementare. Avocatul său chiar a afirmat în ședință că el nu a consimțit la predarea sa, motiv pentru care predarea sa a fost hotărâtă de rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam, Țările de Jos), dar că el nu a evocat în fața acestei instanțe lipsa menționării pedepsei complementare în mandatul european de arestare.
112. Astfel, IK avea posibilitatea de a invoca neregularitatea mandatului european de arestare în cursul procedurii de predare. De altfel, în afară de câteva referiri de ordin general la drepturile care rezultă din articolul 6 CEDO și din articolul 48 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale, IK nu a evocat nici în observațiile scrise, nici în ședință nici cea mai mică încălcare a drepturilor sale fundamentale în cursul procedurii de predare sau chiar în afara acesteia.
113. Revenim acum la imaginea buclei pe care am utilizat‑o mai sus (punctul 83), pentru a descrie domeniul de aplicare și efectele mandatului european de arestare și ale procedurii de predare.
114. În prezenta cauză, atunci când s‑a deschis această buclă prin emiterea mandatului european de arestare privind predarea lui IK, iar acesta a fost arestat, el a avut ocazia de a invoca lipsa menționării pedepsei complementare în mandatul european de arestare. Întrucât nu a procedat astfel în cursul procedurii de executare a mandatului european de arestare, bucla s‑a închis cu executarea mandatului menționat și predarea sa autorităților belgiene. Așadar, IK nu mai poate invoca această neregulă materială trei ani mai târziu, într‑o procedură, fără nicio legătură cu mandatul european de arestare, care constă în stabilirea modalităților de executare a pedepsei complementare.
115. A admite contrariul ar depăși limitele procedurii de predare, precum și domeniul de aplicare al deciziei judiciare care este mandatul european de arestare.
116. În aceeași perspectivă, respingem de asemenea argumentația Comisiei potrivit căreia autoritatea judiciară emitentă ar avea posibilitatea de a informa autoritatea judiciară de executare cu privire la existența pedepsei complementare prin intermediul procedurii prevăzute la articolul 15 alineatele (2) și (3) din decizia‑cadru.
117. Această soluție este, în opinia noastră, contrară atât sistemului de predare creat de decizia‑cadru, cât și literei și obiectivului articolului 15 alineatele (2) și (3).
118. Astfel, titlul articolului 15 este clar: această procedură de informare suplimentară se aplică în vederea adoptării deciziei de predare. De altfel, acest articolul este inserat în capitolul 2 din decizia‑cadru, denumit „Procedura de predare”. Astfel, obiectivul acestei dispoziții este de a permite autorității judiciare de executare să obțină informațiile necesare pentru acordarea predării. Extinderea acestei proceduri dincolo de procedura de predare nu ar ține seama de faptul că sistemul instituit prin decizia‑cadru (i) are un domeniu de aplicare limitat de articolul 1 alineatul (1) la arestarea și predarea persoanei căutate și (ii) trebuie să fie rapid și eficace. Considerăm că perpetuarea schimburilor potențiale între autoritățile judiciare emitente și cele de executare, chiar după câțiva ani de la executarea unui mandat european de arestare, este inutilă și potențial dăunătoare pentru eficacitatea sistemului.
119. Din cele de mai sus rezultă că sistemul instituit prin decizia‑cadru nu permite repunerea în discuție a executării unei pedepse complementare naționale ca urmare a faptului că aceasta nu a fost menționată într‑un mandat european de arestare care a fost executat.
120. Din motive de exhaustivitate, adăugăm că argumentația prezentată Curții potrivit căreia, în cazul în care mandatul european de arestare a fost emis doar pentru pedeapsa principală, iar decizia de predare privește doar această pedeapsă, numai această pedeapsă poate fi executată de statul emitent, nu găsește niciun temei în decizia‑cadru. Considerăm că aceasta este ancorată într‑o perspectivă a extrădării și a suveranității naționale în care statul solicitant nu poate depăși elementele acoperite de consimțământul statului solicitat. Or, în contextul spațiului de libertate, securitate și justiție, impregnat de încredere reciprocă, nu mai este vorba despre punerea în contact a două state suverane, statul solicitant și statul solicitat, care acționează de pe poziții autonome(57). Dimpotrivă, este vorba despre cooperarea loială în vederea atingerii obiectivelor deciziei‑cadru care converg spre predarea rapidă și eficace a persoanelor căutate.
121. În consecință, propunem să se răspundă la a doua și la a treia întrebare adresate Curții în sensul că lipsa menționării unei pedepse complementare (precum cea în discuție în prezenta cauză) în mandatul european de arestare aflat la originea predării persoanei în cauză nu poate împiedica executarea acestei pedepse atunci când ea a fost pronunțată în conformitate cu dispozițiile naționale pertinente.
Concluzie
122. Pentru aceste motive, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Hof van Cassatie (Curtea de Casație, Belgia) după cum urmează:
„1) O pedeapsă complementară, precum cea în discuție în prezenta cauză, trebuie să fie menționată la rubrica (c) punctul 2 din mandatul european de arestare, în temeiul articolului 8 alineatul (1) litera (f) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009.
2) Lipsa menționării unei pedepse complementare (precum cea în discuție în prezenta cauză) în mandatul european de arestare aflat la originea predării persoanei în cauză nu poate împiedica executarea acestei pedepse atunci când ea a fost pronunțată în conformitate cu dispozițiile naționale pertinente.”