HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE
(Camera a doua)
27 octombrie 2010
Cauza F‑60/09
Gerhard Birkhoff
împotriva
Comisiei Europene
„Funcționari — Remunerație — Alocații familiale — Alocație pentru creșterea copilului aflat în întreținere — Copil afectat de o boală gravă sau de o infirmitate care îl împiedică să se întrețină singur — Cerere de prelungire a plății alocației — Articolul 2 alineatul (5) din anexa VII la statut — Venitul maxim al copilului drept condiție pentru prelungirea plății alocației — Cheltuieli deductibile din venitul menționat”
Obiectul: Acțiune introdusă în temeiul articolelor 236 CE și 152 EA, prin care domnul Birkhoff solicită, în esență, anularea deciziei Comisiei din 14 noiembrie 2008 prin care se respinge prelungirea după 31 decembrie 2008 a plății alocației pentru creșterea copilului aflat în întreținere pe care o primea din 1978, în temeiul articolului 2 alineatul (5) din anexa VII la Statutul funcționarilor Uniunii Europene, pentru fiica sa, afectată de o infirmitate
Decizia: Respinge acțiunea. Obligă reclamantul la plata tuturor cheltuielilor de judecată.
Sumarul hotărârii
1. Funcționari — Remunerație — Alocații familiale — Alocație pentru creșterea copilului aflat în întreținere — Drept la prelungire fără limită de vârstă în cazul imposibilității copilului de a se întreține singur
[Statutul funcționarilor, anexa VII, art. 2 alin. (5)]
2. Funcționari — Remunerație — Alocații familiale — Alocație pentru creșterea copilului aflat în întreținere — Refuzul instituției de a prelungi acordarea alocației amintite — Expertiză medicală
3. Funcționari — Remunerație — Alocații familiale — Alocație pentru creșterea copilului aflat în întreținere — Prelungire fără limită de vârstă în cazul imposibilității copilului de a se întreține singur
[Statutul funcționarilor, anexa VII, art. 2 alin. (5)]
1. Alocația pentru creșterea copilului aflat în întreținere vizează un obiectiv de ordin social justificat prin cheltuielile care decurg dintr‑o necesitate actuală și certă, legată de existența copilului și de întreținerea sa efectivă. Or, trebuie să se verifice în fiecare caz particular și în raport cu situația în care se află persoanele vizate dacă obiectivul social urmărit prin plata alocației în cauză, a cărei prelungire poate fi obținută în temeiul articolului 2 alineatul (5) din anexa VII la statut, este îndeplinit. În consecință, pentru aplicarea articolului respectiv, revine administrației vizate sarcina de a determina, în fiecare caz particular și ținând seama de toate împrejurările speței dacă boala gravă sau infirmitatea care afectează copilul vizat îl împiedică să se întrețină singur.
În acest sens, este justificat ca instituțiile Uniunii să dezvolte o interpretare comună a unei noțiuni statutare vagi precum cerința de a fi „în imposibilitatea de a‑și câștiga existența” potrivit articolului 2 alineatul (5) din anexa VII la statut. În această privință, o concluzie aprobată de șefii de administrații din cadrul Comisiei nu poate servi, în vederea aplicării articolului 2 alineatul (5) din anexa VII la statut, decât drept „punct de pornire” în raport cu aprecierea fiecărei spețe, iar formularea de către Comisie a criteriului obiectiv al procentului de 40 % din salariul de bază al unui funcționar de gradul 1 treapta 1 nu înlătură obligația de a examina împrejurările particulare ale fiecărei spețe.
Cheltuielile legate direct de infirmitate trebuie deduse în totalitate, cu titlu de „împrejurări speciale”, din venitul brut sau impozabil al copilului aflat în întreținere, ceea ce poate determina ca numai o parte din acest venit să fie luată în considerare cu ocazia verificării capacității sale de a se întreține singur. Prin urmare, administrația trebuie să efectueze o examinare detaliată a fiecărei cheltuieli efectuate de o persoană afectată de o infirmitate, cu scopul de a verifica dacă această cheltuială este legată direct de infirmitatea respectivă și, în acest caz, să efectueze deducerea cheltuielii respective și, dacă este cazul, să acorde alocația în cauză.
(a se vedea punctele 29‑31, 36, 40, 42 și 43)
Trimitere la:
Curte: 7 mai 1992, Consiliul/Brems, C‑70/91 P, Rec., p. I‑2973, punctul 9
Tribunalul de Primă Instanță: 30 noiembrie 1994, Dornonville de la Cour/Comisia, T‑498/93, RecFP, p. I‑A‑257 și II‑813, punctul 38; 21 octombrie 2003, Birkhoff/Comisia, T‑302/01, RecFP, p. I‑A‑245 și II‑1185, punctele 40, 41, 43, 44, 47 și 48
2. Deși instanța Uniunii poate controla cu dificultate temeinicia aprecierilor medicale formulate de medicii consultanți din cadrul birourilor de lichidare, totuși, nu consideră că aceste aprecieri, chiar dacă au fost formulate în condiții de legalitate, sunt definitive și că nu fac obiectul controlului său, precum se întâmplă în cazul aprecierilor medicale formulate de comisiile medicale și de comisiile de invaliditate, precum și în cazul celor formulate de medicul independent a cărui consultare este prevăzută la articolul 59 alineatul (1) al cincilea paragraf din statut, în cazul cererii de arbitraj. Motivul acestui fapt este că aprecierile medicale exprimate unilateral de un medic din cadrul instituției, precum medicul consultant din cadrul unui birou de lichidare, nu prezintă aceleași garanții de echilibru între părți și de obiectivitate precum aprecierile formulate de comisiile medicale și de comisiile de invaliditate, dată fiind compunerea acestora.
Din acest motiv, Tribunalul Funcției Publice exercită, cu privire la refuzul instituției de a prelungi plata alocației pentru creșterea copilului aflat în întreținere, precum și cu privire la avizul medicului consultant al biroului de lichidare care constituie, dacă este cazul, temeiul celui dintâi, un control – restrâns, desigur, dar care vizează erorile de fapt, erorile de drept și erorile vădite de apreciere.
(a se vedea punctele 48 și 49)
Trimitere la:
Curte: 21 mai 1981, Morbelli/Comisia, 156/80, Rec., p. 1357, punctele 15‑20
Tribunalul de Primă Instanță: 11 mai 2000, Pipeaux/Parlamentul European, T‑34/99, RecFP, p. I‑A‑79 și II‑337, punctele 29 și 30; 12 mai 2004, Hecq/Comisia, T‑191/01, RecFP, p. I‑A‑147 și II‑659, punctele 64‑78; 23 noiembrie 2004, O/Comisia, T‑376/02, RecFP, p. I‑A‑349 și II‑1595, punctul 29
Tribunalul Funcției Publice: 22 mai 2007, López Teruel/OAPI, F‑99/06, RepFP, p. I‑A‑1‑147 și II‑A‑1‑797, punctele 74‑76; 18 septembrie 2007, Botos/Comisia, F‑10/07, RepFP, p. I‑A‑1‑243 și II‑A‑1‑1345, punctele 40‑50
3. Lupta împotriva discriminării pe motive de handicap urmărește punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între persoana cu handicap și o persoană sănătoasă în situații similare, pentru a permite persoanei cu handicap să participe de asemenea la viața socială și/sau profesională. În consecință, o acțiune în favoarea persoanei cu handicap nu este un scop în sine, ci o măsură destinată garantării egalității de tratament. Astfel, o acțiune în favoarea persoanei cu handicap nu este autorizată decât dacă urmărește aplicarea principiului egalității de tratament în raport cu o persoană sănătoasă aflată în aceeași situație. Oricât de admirabil este efortul unei persoane cu handicap care încearcă să aibă o carieră atipică și dinamică, cadrul juridic al prestațiilor sociale, în stadiul actual al statutului, nu permite decât să se acorde persoanei cu handicap menționate mijloacele pentru a înlătura dezavantajele financiare care rezultă direct din infirmitatea sa. A admite că obiectivul articolului 2 alineatul (5) din anexa VII la statut se poate extinde și la măsurile de dezvoltare a vieții socioprofesionale a persoanei cu handicap ar însemna depășirea obiectivului urmărit la articolul respectiv. Astfel de măsuri în favoarea persoanelor cu handicap ar depăși cadrul alocației pentru copii, astfel cum este stabilit în secțiunea 1 din anexa VII la statut, intitulată „Alocațiile familiale”.
(a se vedea punctul 51)
Trimitere la:
Curte: 17 iulie 2008, Coleman, C‑303/06, Rep., p. I‑5603, punctul 47
Tribunalul de Primă Instanță: Birkhoff/Comisia, citată anterior, punctul 48