HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE A UNIUNII EUROPENE (Camera a treia)
30 septembrie 2010(*)
„Funcție publică — Funcționari — Remunerație — Articolul 64 din statut — Articolul 3 alineatul (5) primul paragraf și articolul 9 din anexa XI la statut — Coeficient corector — Egalitate de tratament”
În cauza F‑29/09,
având ca obiect o acțiune formulată în temeiul articolelor 236 CE și 152 EA,
Giorgio Lebedef și Trevor Jones, funcționari ai Comisiei Europene, cu domiciliul în Senningerberg (Luxemburg) și, respectiv, în Ernzen (Luxemburg), reprezentați de F. Frabetti și de J.‑Y. Vergnaud, avocați,
reclamanți,
împotriva
Comisiei Europene, reprezentată de domnii J. Currall și D. Martin, în calitate de agenți,
pârâtă,
susținută de
Consiliul Uniunii Europene, reprezentat de doamna K. Zieleśkiewicz și de domnul M. Bauer, în calitate de agenți,
intervenientă,
TRIBUNALUL FUNCȚIEI PUBLICE (Camera a treia),
compus din domnii P. Mahoney, președinte, H. Kreppel și S. Van Raepenbusch (raportor), judecători,
grefier: domnul R. Schiano, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 10 martie 2010,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Prin cererea introductivă transmisă la grefa Tribunalului la 30 martie 2009, domnii Lebedef și Jones solicită anularea unei pretinse decizii a Comisiei Comunităților Europene prin care se refuză creșterea puterii de cumpărare a funcționarilor repartizați la Luxemburg (Luxemburg) la un nivel echivalent celui al funcționarilor repartizați la Bruxelles (Belgia) și, în subsidiar, anularea fișelor de remunerație ale reclamanților începând din luna iunie 2008.
Cadrul juridic
2 Potrivit articolului 64 din Statutul funcționarilor Uniunii Europene (denumit în continuare „statutul”):
„Remunerației funcționarului exprimată în euro, după deducerea reținerilor obligatorii menționate în prezentul statut sau în regulamentele adoptate pentru punerea lui în aplicare, i aplică un coeficient corector superior, mai mic sau egal cu 100 %, în funcție de condițiile de viață din diferite locuri de repartizare.
[...] Coeficientul corector aplicabil remunerației funcționarilor repartizați la sediile provizorii ale Comunităților este, la 1 ianuarie 1962, egal cu 100 %.”
3 Articolul 1 din anexa XI la statut, intitulată „Norme de aplicare a articolelor 64 și 65 din statut”, prevede:
„1. Raportul Oficiului Statistic al Comunităților Europene (Eurostat)
În sensul revizuirii prevăzute la articolul 65 alineatul (1) din statut, Eurostat întocmește în fiecare an, înainte de sfârșitul lunii octombrie, un raport privind evoluția costului vieții la Bruxelles, pe baza parităților economice dintre Bruxelles și anumite locuri de repartizare în statele membre, precum și pe baza evoluției puterii de cumpărare a remunerațiilor funcționarilor naționali din administrațiile centrale.
[...]
3. Evoluția costului vieții în afara orașului Bruxelles (parități economice și indici impliciți)
[...]
d) Evoluția costului vieții în afara Belgiei și a Luxemburgului pe perioada de referință se măsoară cu ajutorul indicilor impliciți. Acești indici corespund produsului multiplicării indicelui internațional Bruxelles cu variația parității economice.
[...]”
4 Articolul 3 alineatul (5) primul paragraf din anexa XI la statut prevede:
„Nu se aplică niciun coeficient corector pentru Belgia și Luxemburg.”
5 Potrivit articolului 5 alineatul (3) din anexa XI la statut:
„Pentru fiecare dintre locurile de repartizare care au făcut obiectul stabilirii unui coeficient corector (cu excepția Belgiei și a Luxemburgului), se stabilește o estimare valabilă pentru luna decembrie a parităților economice menționate la articolul 1 alineatul (3). Evoluția costului vieții se calculează conform normelor definite la articolul 1 alineatul (3).”
6 În sfârșit, articolul 9 alineatul (1) din anexa XI la statut prevede:
„Autoritățile competente ale statelor membre în cauză, administrația unei instituții [a Uniunii Europene] sau reprezentanții funcționarilor [Uniunii Europene] dintr‑un loc de repartizare anume pot solicita instituirea unui coeficient corector propriu locului de repartizare în cauză.
Cererea prezentată în acest sens trebuie să fie motivată prin elemente obiective din care să reiasă existența, pe o perioadă de mai mulți ani, a unei diferențe semnificative între puterea de cumpărare dintr‑un loc de repartizare anume și puterea de cumpărare constatată în capitala statului membru respectiv (cu excepția Țărilor de Jos, unde raportarea se face mai degrabă la indicele Haga decât la indicele Amsterdam). În cazul în care Eurostat confirmă caracterul semnificativ (mai mare de 5 %) și durabil al diferenței, Comisia prezintă o propunere de stabilire a unui coeficient corector pentru locul de repartizare respectiv.”
Istoricul cauzei
7 Întrucât a apreciat că puterea de cumpărare a funcționarilor repartizați la Luxemburg se afla în declin constant de câțiva ani în raport cu cea a funcționarilor repartizați la Bruxelles, domnul M. Ott, președintele sindicatului Solidarité européenne, a adresat, la 28 octombrie 2005, o notă domnului S. Kallas, vicepreședinte al Comisiei, prin care îi solicita să inițieze un studiu privind posibilitatea de a atribui Luxemburgului un coeficient corector.
8 Prin scrisoarea din 29 noiembrie 2005, domnul Kallas a răspuns că nu era în interesul personalului să inițieze lucrări privind instituirea unui coeficient corector pentru Luxemburg pe motiv că, între altele, o astfel de măsură necesita o modificare a statutului, fapt care implica riscul unei renegocieri a metodei de ajustare anuală a remunerațiilor, care ar fi fost obținută „în urma unor negocieri lungi și dificile în contextul reformei”.
9 La 3 aprilie 2007, organizația sindicală interinstituțională, care reunește mai multe organizații sindicale și profesionale ale Parlamentului European, ale Comisiei și ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, a adresat o notă directorului general al Eurostat, prin care îi solicita efectuarea unui studiu având drept scop stabilirea caracterului real al scăderii puterii de cumpărare a funcționarilor repartizați la Luxemburg în raport cu a celor repartizați la Bruxelles și inițierea procedurii prevăzute la articolul 9 din anexa XI la statut în vederea instituirii unui coeficient corector propriu pentru Luxemburg.
10 Prin nota din 6 iunie 2007, directorul general al Eurostat a răspuns că orice solicitare de instituire a unui coeficient corector se situa în afara competenței Eurostat și trebuia adresată Direcției Generale (DG) Personal și Administrație a Comisiei.
11 Prin nota din 12 aprilie 2008, mai multe organizații sindicale și profesionale reunite într‑un front sindical comun i‑au solicitat directorului general al DG Personal și Administrație o cooperare interinstituțională cu privire la scăderea puterii de cumpărare a personalului instituțiilor.
12 Prin scrisoarea din 12 septembrie 2008, înregistrată de administrație la 15 septembrie 2008, reclamanții au depus o reclamație împotriva propriilor fișe de remunerație din luna iunie 2008, care conțineau o rectificare a ajustării remunerațiilor care avusese loc la sfârșitul anului 2007, fără a include însă un coeficient corector propriu locului lor de repartizare, precum și împotriva fișelor de remunerație din lunile următoare.
13 Prin decizia din 17 decembrie 2008, notificată prin scrisoarea din 18 decembrie 2008, autoritatea împuternicită să facă numiri (denumită în continuare „AIPN”) a respins reclamația menționată.
Concluziile părților și procedura
14 Reclamanții solicită Tribunalului:
„— în principal, anularea deciziei implicite prin care se refuză creșterea puterii de cumpărare a remunerațiilor de la Luxemburg la un nivel echivalent celui al puterii de cumpărare a remunerațiilor de la Bruxelles;
— în subsidiar, anularea fișelor de remunerație ale reclamanților emise începând cu 15 iunie 2008”;
— obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.
15 Comisia solicită Tribunalului:
— respingerea acțiunii;
— obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.
16 Prin scrisoarea primită prin fax la grefa Tribunalului la 25 iunie 2009 (originalul fiind depus la 29 iunie 2009), Consiliul Uniunii Europene a formulat o cerere de intervenție în cauză în susținerea concluziilor Comisiei. Președintele Camerei a treia a Tribunalului a admis această cerere prin ordonanța din 7 septembrie 2009.
17 Prin memoriul său în intervenție, primit prin fax la grefa Tribunalului la 16 octombrie 2009, Consiliul solicită Tribunalului respingerea acțiunii ca vădit inadmisibilă și, în subsidiar, ca nefondată în ceea ce privește o excepție de nelegalitate care a fost invocată de reclamanți în susținerea acțiunilor proprii.
Cu privire la admisibilitatea acțiunii
Argumentele părților
18 Comisia consideră că acțiunea este inadmisibilă, indiferent dacă aceasta ar fi îndreptată împotriva pretinsului refuz de a institui un coeficient corector pentru Luxemburg sau împotriva fișelor de remunerație ale reclamanților începând cu luna iunie 2008.
19 Pe de o parte, Comisia observă că toate demersurile întreprinse anterior reclamației au fost de ordin sindical și politic, dar nu de ordin statutar. Nu ar fi existat niciodată o cerere, în sensul articolului 90 alineatul (1) din statut, provenită de la un funcționar în nume propriu.
20 În orice caz, acțiunea, în măsura în care ar fi îndreptată împotriva pretinsului refuz de a institui un coeficient corector pentru Luxemburg, ar fi tardivă, întrucât nicio reclamație nu a fost depusă în cele trei luni ulterioare respingerii de către domnul Kallas a cererii din luna octombrie 2005, nici în cele trei luni ulterioare refuzului directorului general al Eurostat de a efectua calculele solicitate. De asemenea, Comisia constată că reclamanții nu erau autorii cererilor în cauză.
21 În plus, cererea introductivă nu ar avea același obiect cu cererile anterioare. Obiectul principal al acesteia ar fi invocarea lipsei unui coeficient corector pentru Luxemburg, coeficient care ar trebui să fie în mod obligatoriu, potrivit reclamanților, mai mare decât cel pentru Bruxelles, în timp ce demersurile anterioare ar avea ca obiect lipsa unor calcule sau a cooperării.
22 Pe de altă parte, Comisia recunoaște că a fost declarată admisibilă acțiunea unui funcționar de a contesta propria fișă de remunerație în măsura în care aceasta nu includea aplicarea unui coeficient corector la care funcționarul considera că are dreptul (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 27 octombrie 1994, Chavane de Dalmassy și alții/Comisia, T‑64/92, RecFP, p. I‑A‑227 și II‑723). Totuși, această posibilitate ar presupune ca fișa în cauză să prezinte o schimbare de situație sau o nouă decizie – ceea ce nu ar fi fost cazul în luna iunie 2008.
23 În cadrul ședinței, reclamanții au arătat, în primul rând, că aveau dreptul de a ataca direct în fața Tribunalului decizia implicită prin care se refuza creșterea puterii de cumpărare a funcționarilor repartizați la Luxemburg la un nivel echivalent celui al puterii de cumpărare a funcționarilor repartizați la Bruxelles prin instituirea unui coeficient corector specific, în al doilea rând, că fișa de remunerație din luna iunie 2008 ilustra o schimbare de situație, întrucât includea o rectificare a ajustării remunerațiilor care avusese loc în urma revizuirii anuale de la sfârșitul anului 2007, fără a include însă un coeficient corector pentru Luxemburg, și, în sfârșit, că termenele pentru introducerea reclamației și a acțiunii au fost pe deplin respectate.
Aprecierea Tribunalului
Cu privire la acțiune, în măsura în care aceasta este îndreptată împotriva pretinsei decizii implicite prin care se refuză creșterea puterii de cumpărare a funcționarilor repartizați la Luxemburg la un nivel echivalent celui al puterii de cumpărare a funcționarilor repartizați la Bruxelles
24 Trebuie amintit că, în sistemul căilor de atac instituit prin articolele 90 și 91 din statut, o acțiune îndreptată împotriva unei decizii implicite de respingere necesită:
— fie introducerea unei cereri prealabile de către funcționarul interesat, potrivit articolului 90 alineatul (1) din statut, cerere care, în absența unui răspuns din partea AIPN într‑un termen de patru luni, se consideră că a fost respinsă implicit, caz în care funcționarul poate, într‑un nou termen de trei luni, să depună o reclamație la AIPN, potrivit articolului 90 alineatul (2) din statut,
— fie depunerea unei reclamații prealabile împotriva unui act care lezează, potrivit articolului 90 alineatul (2) din statut, absența unui răspuns într‑un termen de patru luni de la introducerea reclamației interpretându‑se, potrivit celui de al doilea paragraf al aceluiași alineat, ca fiind o decizie implicită de respingere a reclamației, care poate fi atacată în justiție în conformitate cu articolul 91 din statut.
25 În speță, trebuie constatat că procedura precontencioasă nu a fost urmată în mod corespunzător de reclamanți. Astfel, pe de o parte, aceștia nu au introdus o cerere prealabilă, potrivit articolului 90 alineatul (1) din statut, în vederea alinierii puterii de cumpărare a funcționarilor repartizați la Luxemburg la un nivel echivalent celui al puterii de cumpărare a funcționarilor repartizați la Bruxelles, întrucât scrisorile din 28 octombrie 2005, din 3 aprilie 2007 și din 12 aprilie 2008, chiar presupunând că ar putea fi calificate drept cereri în sensul articolului 90 alineatul (1) din statut, nu provin de la reclamanții înșiși.
26 Pe de altă parte și în orice caz, răspunsul din 29 noiembrie 2005 al domnului Kallas și cel din 6 iunie 2007 al directorului general al Eurostat au rămas fără urmări în termenele de introducere a reclamației și a acțiunii. De asemenea, organizațiile sindicale și profesionale nu au întreprins niciun demers după ce solicitarea acestora de cooperare interinstituțională din 12 aprilie 2008 a rămas fără un răspuns expres din partea directorului general al DG Personal și Administrație.
27 Prin urmare, acțiunea trebuie respinsă ca inadmisibilă în măsura în care este îndreptată împotriva pretinsei decizii implicite prin care se refuză creșterea puterii de cumpărare a funcționarilor repartizați la Luxemburg la un nivel echivalent celui al puterii de cumpărare a funcționarilor repartizați la Bruxelles.
Cu privire la acțiune, în măsura în care aceasta este îndreptată împotriva fișelor de remunerație ale reclamanților emise începând cu luna iunie 2008
28 Din cererea introductivă rezultă că reclamanții invocă, în esență, în susținerea acțiunii lor prin care se contestă fișele de remunerație emise începând cu luna iunie 2008, motive îndreptate împotriva articolului 3 alineatul (5) primul paragraf din anexa XI la statut, pentru a invoca în fața Tribunalului inaplicabilitatea articolului 3 alineatul (5) primul paragraf, menționat anterior.
29 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că articolul 241 CE, aplicabil la data introducerii acțiunii și devenit, după modificare, articolul 277 TFUE, prevede că, în cazul unui litigiu privind legalitatea unui regulament vizat de această dispoziție, în special în susținerea unei acțiuni împotriva unei măsuri de aplicare, orice parte se poate prevala de motivele de drept prevăzute la articolul 230 al doilea paragraf CE, devenit după modificare articolul 263 al doilea paragraf TFUE, chiar după expirarea termenului de introducere a unei acțiuni împotriva regulamentului. Dintr‑o jurisprudență constantă reiese că această cale de atac incidentă constituie expresia unui principiu general destinat să garanteze că orice persoană dispune sau a dispus de posibilitatea de a contesta un act al Uniunii care servește drept fundament al unei decizii care îi este opozabilă (Hotărârea Curții din 6 martie 1979, Simmenthal/Comisia, 92/78, Rec., p. 777, Hotărârea din 19 ianuarie 1984, Andersen și alții/Parlamentul European, 262/80, Rec., p. 195, și Hotărârea din 10 iulie 2003, Comisia/BCE, C‑11/00, Rec., p. 7147, punctele 74-78). Norma prevăzută la articolul 241 CE se impune cu siguranță în cadrul litigiului în fața Tribunalului în temeiul articolului 236 CE, devenit după modificare articolul 270 TFUE.
30 Cu toate acestea, rezultă de asemenea din jurisprudență că posibilitatea prevăzută de articolul 241 CE de a invoca inaplicabilitatea unui regulament nu constituie un drept la acțiune autonom și nu poate fi invocată decât în mod incident, astfel încât lipsa unui drept la acțiunea principală sau inadmisibilitatea acțiunii principale determină inadmisibilitatea excepției de nelegalitate (Hotărârea Curții din 16 iulie 1981, Albini/Consiliul și Comisia, 33/80, Rec., p. 2141, punctul 17, și Hotărârea din 7 iulie 1987, Étoile commerciale și CNTA/Comisia, 89/86 și 91/86, Rec., p. 3005, punctul 22).
31 Or, potrivit articolelor 90 și 91 din statut, reclamația și, prin urmare, acțiunea nu pot fi îndreptate decât împotriva unui act care lezează ce provine de la AIPN. Este de asemenea cert că un act care lezează, în sensul articolului 90 alineatul (2) și al articolului 91 alineatul (1) din statut, este acela care produce efecte juridice obligatorii de natură să afecteze în mod direct și imediat interesele reclamantului, modificând în mod distinct situația juridică a acestuia (Hotărârea Tribunalului din 28 iunie 2006, Grünheid/Comisia, F‑101/05, RecFP, p. I‑A‑1‑55 și II‑A‑1‑199, punctul 33 și jurisprudența citată).
32 Prin urmare, este necesar să se verifice dacă acțiunea, în măsura în care este îndreptată împotriva fișelor de remunerație ale reclamanților emise începând cu luna iunie 2008, îndeplinește condițiile prevăzute la articolele 90 și 91 din statut.
33 În această privință, este important de subliniat că o fișă de remunerație, prin natura și prin obiectul său, nu prezintă caracteristicile unui act care lezează din moment ce aceasta nu face decât să traducă în termeni financiari întinderea unor decizii administrative anterioare privind situația personală și juridică a funcționarului (Hotărârile Tribunalului din 23 aprilie 2008, Pickering/Comisia, F‑103/05, RepFP, p. I‑A‑101 și II‑A‑1‑527, punctul 72, și Bain și alții/Comisia, F‑112/05, RepFP, p. I‑A‑111 și II‑A‑1‑579, punctul 73). Totuși, în măsura în care indică în mod clar existența și conținutul unei decizii administrative cu caracter individual care până atunci a trecut neobservată, din moment ce nu a fost notificată în mod oficial persoanei interesate, fișa de remunerație, care conține detalierea unor drepturi pecuniare, poate fi considerată un act care lezează, care poate face obiectul unei reclamații și, dacă este cazul, al unei acțiuni (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 16 februarie 2005, Reggimenti/Parlamentul European, T‑354/03, RecFP, p. I‑A‑33 și II‑147, punctele 38 și 39, în ceea ce privește rambursarea unor cheltuieli de călătorie, precum și Ordonanța Tribunalului de Primă Instanță din 24 martie 1998, Meyer și alții/Curtea de Justiție, T‑181/97, RecFP, p. I‑A‑151 și II‑481, în ceea ce privește deducerea unei sume din alocațiile familiale primite din alte surse). În aceste condiții, comunicarea fișei de remunerație are ca efect începerea curgerii termenelor pentru introducerea reclamației și a acțiunii împotriva deciziei administrative adoptate cu privire la funcționarul în cauză și reflectate în fișă (Hotărârile citate anterior Pickering/Comisia, punctul 75, și Bain și alții/Comisia, punctul 76).
34 Același lucru este valabil în cazul în care fișa de remunerație materializează, pentru prima dată, punerea în aplicare a unui nou act cu caracter general privind stabilirea unor drepturi pecuniare, cum ar fi o decizie de modificare a metodei de calcul al cheltuielilor de călătorie (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 18 septembrie 2003, Lebedef și alții/Comisia, T‑221/02, RecFP, p. I‑A‑211 și II‑1037, punctele 24 și 25), o decizie de modificare a unei grile de contribuții parentale pentru serviciile de creșă (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 29 ianuarie 1997, Vanderhaeghen/Comisia, T‑297/94, RecFP, p. I‑A‑7 și II‑13), un regulament de modificare a unor coeficienți corectori (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 8 noiembrie 2000, Bareyt și alții/Comisia, T‑175/97, RecFP, p. I‑A‑229 și II‑1053, Hotărârile citate anterior Pickering/Comisia și Bain și alții/Comisia), un regulament de modificare a cuantumului remunerațiilor (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 22 iunie 1994, Di Marzio și Lebedef/Comisia, T‑98/92 și T‑99/92, RecFP, p. I‑A‑167 și II‑541) sau un regulament de instituire a unei contribuții excepționale de criză sau a unei contribuții temporare (Hotărârea Curții din 3 iulie 1985, Abrias și alții/Comisia, 3/83, Rec., p. 1995, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 22 iunie 1994, Rijnoudt și Hocken/Comisia, T‑97/92 și T‑111/92, RecFP, p. I‑A‑159 și II‑511).
35 În aceste ultime ipoteze, prima fișă de remunerație întocmită după intrarea în vigoare a unui act cu caracter general, care modifică drepturile pecuniare ale unei categorii abstracte de funcționari, înseamnă în mod obligatoriu, în privința destinatarului acesteia, adoptarea unei decizii administrative cu caracter individual care produce efecte juridice obligatorii, de natură să afecteze în mod direct și imediat interesele funcționarului în cauză. Astfel, chiar presupunând că se poate considera că lunar este adoptată de AIPN o nouă decizie administrativă cu caracter individual privind stabilirea drepturilor pecuniare ale funcționarului și că aceasta se reflectă în fișa de remunerație corespunzătoare, deciziile succesive ulterioare nu ar fi decât decizii de confirmare a primei decizii care a modificat în mod distinct situația juridică a persoanei interesate potrivit noului act cu aplicabilitate generală.
36 În consecință, un funcționar care a omis să conteste, în termenele de introducere a reclamației și a acțiunii, fișa de remunerație care materializează pentru prima dată punerea în aplicare a unui act cu caracter general privind stabilirea unor drepturi pecuniare nu poate contesta în mod valabil fișele ulterioare după expirarea termenelor menționate, invocând împotriva acestora aceeași nelegalitate ca aceea care ar afecta prima fișă (Hotărârile citate anterior Pickering/Comisia, punctele 75-89, și Bain și alții/Comisia, punctele 76-89).
37 Cu toate acestea, în speță, situația nu corespunde ipotezelor prezentate anterior. Astfel, din interpretarea argumentelor reclamanților rezultă că aceștia din urmă critică, în esență, persistența Comisiei în aplicarea articolului 3 alineatul (5) primul paragraf din anexa XI la statut, fără a se fi efectuat un studiu privind posibila diferență a puterii de cumpărare dintre Bruxelles și Luxemburg, în timp ce reclamanții invocă apariția unor împrejurări economice noi, care nu ar mai justifica aplicarea acestei dispoziții având în vedere în special principiul egalității de tratament.
38 În această privință, trebuie amintit că principiul egalității de tratament se impune legiuitorului, astfel cum recunoaște Comisia, și că, prin instituirea unor coeficienți corectori prevăzuți la articolele 64 și 65 din statut, se urmărește tocmai să pună în aplicare acest principiu prin garantarea menținerii unei puteri de cumpărare echivalente pentru toți funcționarii, indiferent care ar fi locul de repartizare al acestora (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 19 noiembrie 1981, Benassi/Comisia, 194/80, Rec., p. 2815, punctul 5, Hotărârea din 23 ianuarie 1992, Comisia/Consiliul, C‑301/90, Rec., p. I‑221, punctul 19, și Ordonanța Curții din 29 aprilie 2004, Drouvis/Comisia, C‑187/03 P, nepublicată în Recueil, punctul 25 și jurisprudența citată).
39 În cazul în care, precum în speță, un justițiabil apreciază că elemente noi determină obligația Uniunii Europene de a adopta măsuri legislative noi, acesta trebuie, în principiu, să urmeze procedurile prevăzute de tratat și de actele Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 22 octombrie 2002, National Farmers’Union, C‑241/01, Rec., p. I‑9079, punctul 38).
40 Cu toate acestea, se impune constatarea că articolul 90 alineatul (1) din statut le permite numai funcționarilor să solicite administrației care acționează în calitate de AIPN să adopte o decizie în privința lor. Această situație nu se regăsește în speță, întrucât reclamanții reproșează Comisiei, în esență, că nu a adoptat inițiativele politice necesare pentru a se stabili, în viitor, un coeficient corector specific pentru Luxemburg, ceea ce presupune abrogarea articolului 3 alineatul (5) primul paragraf din anexa XI la statut. O astfel de solicitare nu intră în domeniul de aplicare al articolului 90 alineatul (1) din statut, întrucât o inițiativă politică nu ar putea fi calificată drept o „decizie care vizează un funcționar”.
41 În aceste condiții și având în vedere dificultățile de ordin procedural pe care le‑ar întâmpina o persoană care ar intenționa să introducă o acțiune în constatarea abținerii de a acționa împotriva unei instituții, potrivit articolului 265 TFUE, pentru a abroga o dispoziție a unui regulament adoptat de legiuitorul Uniunii (a se vedea în acest sens, printre altele, Hotărârea Curții din 16 februarie 1993, ENU/Comisia, C‑107/91, Rec., p. I‑599, punctele 16 și 17), a exclude, potrivit jurisprudenței menționate la punctele 33-36 de mai sus, posibilitatea unui funcționar de a-și contesta propria fișă de remunerație ca urmare a unei schimbări a împrejurărilor de fapt, cum ar fi o schimbare a condițiilor economice, prin invocarea cu această ocazie a unei excepții de nelegalitate împotriva unei dispoziții statutare care, deși părea a fi valabilă la momentul adoptării sale, a devenit, potrivit funcționarului în cauză, nelegală ca urmare a schimbării acestor împrejurări, ar conduce practic la imposibilitatea exercitării unei acțiuni vizând asigurarea respectării principiului general al egalității de tratament recunoscut de dreptul Uniunii și astfel ar aduce o atingere disproporționată dreptului la protecție jurisdicțională efectivă.
42 Prin urmare, în împrejurările speciale ale speței, pentru a menține dreptul la acțiune al acestora, trebuie să se admită că funcționarii pot contesta propria fișă de remunerație invocând împotriva unei dispoziții statutare de stabilire a drepturilor lor pecuniare o excepție de nelegalitate întemeiată în principal pe încălcarea principiului egalității de tratament, în pofida restricțiilor care decurg din jurisprudență, amintite la punctele 33-36 de mai sus.
43 Având în vedere toate cele menționate anterior, în măsura în care este îndreptată împotriva fișelor de remunerație ale solicitanților începând cu luna iunie 2008, excepția de inadmisibilitate a acțiunii trebuie respinsă.
Cu privire la fond
44 În susținerea acțiunii lor, reclamanții invocă patru motive, primele trei, prezentate împreună în cerere, fiind întemeiate pe încălcarea principiului egalității de tratament și nediscriminării, a principiului bunei administrări, precum și a principiului protecției încrederii legitime, al patrulea motiv fiind întemeiat pe încălcarea articolului 64 din statut.
Cu privire la primele trei motive
Argumentele părților
45 Reclamanții arată că costul vieții este mai ridicat la Luxemburg decât la Bruxelles. În sprijinul acestei afirmații reclamanții invocă salariul minim la nivel național și costul aferent locuinței, precum și unele date publicate de societatea de servicii bancare UBS, unele calcule neoficiale obținute de la statisticieni din cadrul Eurostat și aprecierile unor colegi care, în contextul mobilității, s‑ar fi deplasat de la Luxemburg la Bruxelles sau invers.
46 Întrucât Luxemburg este singurul loc de repartizare care nu are un coeficient corector, reclamanții consideră că încălcarea principiului egalității de tratament și nediscriminării este evidentă.
47 Potrivit reclamanților, este dificil, chiar imposibil, să se calculeze un coeficient corector pentru Luxemburg în lipsa unui indice internațional al costului vieții în acest oraș, indice care ar trebui să fie stabilit prin intermediul unui sondaj efectuat de Eurostat, sondaj care nu ar fi fost efectuat niciodată.
48 Întrucât nu a dat curs solicitărilor formulate în acest sens de reprezentanții personalului, fapt care ar reieși din interpretarea fișelor de remunerație din luna iunie 2008 și din lunile următoare, Comisia nu ar fi respectat articolul 9 din anexa XI la statut și ar fi încălcat principiul bunei administrări. În opinia reclamanților, articolul menționat, întrucât face referire la „[o diferență semnificativă] între puterea de cumpărare dintr‑un loc de repartizare anume și puterea de cumpărare constatată în capitala statului membru respectiv”, se referă în realitate la „[o diferență semnificativă între puterea de cumpărare dintr‑un loc de repartizare determinat și puterea de cumpărare constatată în locul de repartizare care impune remunerațiile inclusiv în locul de repartizare determinat”.
49 În sfârșit, reclamanții arată că, potrivit unei jurisprudențe constante, dreptul de a pretinde protecția încrederii legitime se extinde asupra oricărei persoane căreia administrația i‑a indus speranțe întemeiate. În speță, reclamanții ar fi fost determinați să creadă că absența unui coeficient corector pentru Luxemburg însemna că fuseseră efectuate de Comisie verificările necesare, care i‑au permis să considere că era justificat să nu se prevadă un astfel de coeficient.
50 În replică, Comisia susține că reclamanții nu explică în niciun fel modul în care ar fi putut fi încălcat articolul 9 din anexa XI la statut în cazul Luxemburgului, dat fiind faptul că articolul 3 alineatul (5) primul paragraf din anexa menționată, care este de rang egal, exclude posibilitatea de a exista un coeficient corector pentru Luxemburg.
51 Desigur, Comisia nu contestă că legiuitorul ar fi obligat, în general, să respecte principiul egalității de tratament. Totuși, în ceea ce privește articolul 3 alineatul (5) primul paragraf din anexa XI la statut, invocarea unui astfel de motiv ar necesita o demonstrație deosebit de aprofundată cu privire la existența unei diferențe reale și persistente între Bruxelles și Luxemburg. Acest lucru ar decurge din jurisprudență, întrucât este vorba despre contestarea unui coeficient stabilit de Consiliu, în mod punctual, pentru un anumit loc de repartizare. Aceeași cerință a probei s‑ar impune a fortiori, întrucât trebuie să se demonstreze că legiuitorul a încălcat principiul egalității de tratament chiar în statut, atunci când a considerat că două locuri de repartizare trebuiau tratate în același mod.
52 De asemenea, Comisia amintește ampla marjă de apreciere de care dispun instituțiile cu privire la elementele care trebuie luate în considerare în vederea stabilirii coeficienților corectori, numai o eroare vădită de apreciere sau un abuz de putere putând fi sancționat de instanță (a se vedea printre altele Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 25 septembrie 2002, Ajour și alții/Comisia, T‑201/00 și T‑384/00, RecFP, p. I‑A‑167 și II‑885, punctele 47-49, și Hotărârea Bareyt și alții/Comisia, citată anterior, punctele 57 și 64).
53 Or, reclamanții nu ar prezenta nicio probă din care s‑ar putea deduce existența unei erori vădite de apreciere în ceea ce privește absența unui coeficient pentru Luxemburg.
54 În primul rând, în timp ce aprecia ca fiind evident că viața este mai scumpă la Luxemburg decât la Bruxelles, președintele sindicatului Solidarité européenne a solicitat Comisiei Europene, în anul 2005, efectuarea unui studiu privind fezabilitatea unui coeficient specific. Or, ar fi imposibil pentru Eurostat să efectueze o anchetă privind bugetele familiale ale funcționarilor repartizați la Luxemburg în vederea instituirii unui astfel de coeficient, întrucât, din punct de vedere legal, acesta nu poate exista potrivit articolului 3 alineatul (5) primul paragraf din anexa XI la statut.
55 În plus, Comisia consideră că reclamanții se limitează să formuleze unele aprecieri generale și vagi, fără nicio demonstrație privind prețurile, care să permită să se stabilească faptul că costul vieții la Luxemburg este efectiv mai mare decât la Bruxelles în mod semnificativ și durabil.
56 Pe de altă parte, Comisia consideră că, în speță, articolul 9 din anexa XI la statut este invocat în mod eronat, întrucât acest articol privește instituirea unui coeficient pentru un alt loc decât capitala unui stat, iar nu pentru capitala însăși, pentru care, fiind vorba despre Luxemburg, există o dispoziție specială prevăzută la articolul 3 alineatul (5) primul paragraf din anexa menționată.
57 Comisia mai arată că nu toate informațiile disponibile cu privire la costul vieții la Luxemburg reflectă situația indicată de reclamanți. Aceasta citează un exemplu extras din Mercer’s Cost of Living Survey, din care ar rezulta că, în luna martie 2008, costul vieții la Luxemburg (91,3) ar fi mai mic decât la Bruxelles (92,9), indicele costului vieții la New York fiind 100.
58 În ceea ce privește pretinsa încălcare a principiului bunei administrări, Comisia constată că, potrivit jurisprudenței, o dispoziție statutară nu poate fi contestată pentru acest motiv (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 29 noiembrie 2006, Campoli/Comisia, T‑135/05, RecFP, p. I‑A‑2‑297 și II‑A‑2‑1527, punctul 149).
59 În ceea ce privește pretinsa încălcare a principiului protecției încrederii legitime, Comisia apreciază că poziția reclamanților este incoerentă. Aceasta ar fi înțeles mai bine poziția în cauză dacă reclamanții ar fi susținut că administrația le promisese în mod efectiv instituirea unui coeficient specific pentru Luxemburg, fără a‑l fi instituit vreodată. În orice caz, din punct de vedere legal, ar fi fost exclus ca reclamanții să fi putut avea cea mai mică speranță de a obține un coeficient pentru Luxemburg, întrucât articolul 3 alineatul (5) primul paragraf din anexa XI la statut îl interzice în mod expres. Orice promisiune în acest sens, dacă ar fi existat, ar fi fost contrară dispozițiilor aplicabile și, prin urmare, incapabilă să dea naștere unei încrederi legitime (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 27 martie 1990, Chomel/Comisia, T‑123/89, Rec., p. II‑131, punctele 26-30).
Aprecierea Tribunalului
60 În esență, reclamanții reproșează Comisiei că nu a însărcinat Eurostat, în pofida articolului 3 alineatul (5) primul paragraf din anexa XI la statut, să efectueze anchete statistice care să permită stabilirea existenței sau a inexistenței unei diferențe semnificative, în detrimentul funcționarilor și al agenților repartizați la Luxemburg, între puterea de cumpărare a acestora și puterea de cumpărare constatată la Bruxelles. Aceștia consideră că, prin neexercitarea competențelor sale și în pofida indicilor prezentați de reclamanți, indici care ar arăta o creștere semnificativă a costului vieții la Luxemburg în ultimii ani, Comisia a încălcat principiul egalității de tratament, principiul bunei administrări și pe cel al protecției încrederii legitime.
61 Prin urmare, argumentația reclamanților trebuie înțeleasă ca urmărind să conteste în principal legalitatea articolului 3 alineatul (5) primul paragraf din anexa XI la statut, în măsura în care această dispoziție se opune nu numai posibilității de a institui un coeficient corector pentru Luxemburg, ci și posibilității Comisiei de a impune Eurostat efectuarea anchetelor statistice necesare pentru a demonstra existența unei eventuale diferențe dintre costul vieții la Bruxelles și costul vieții la Luxemburg, chiar dacă indicii prezentați de reclamanți ar justifica inițierea unor astfel de anchete.
62 În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, scopul coeficienților corectori care afectează remunerațiile funcționarilor, prevăzuți la articolele 64 și 65 din statut, este acela de a garanta menținerea unei puteri de cumpărare echivalente pentru toți funcționarii, indiferent de locul de repartizare al acestora, potrivit principiului egalității de tratament (a se vedea în acest sens Hotărârile citate anterior Benassi/Comisia, punctul 5, și Comisia/Consiliul, punctul 19, și Ordonanța Drouvis/Comisia, citată anterior, punctul 25 și jurisprudența citată). Potrivit articolului 65 alineatul (2) din statut, este de competența Consiliului ca, atunci când constată o variație importantă a costului vieții, să acționeze în consecință, prin adaptarea coeficienților corectori (Hotărârea Comisia/Consiliul, citată anterior, punctul 24). Curtea a adăugat, cu privire la o diferență importantă a costului vieții constatată între un loc de repartizare, altul decât capitala statului membru în cauză, și aceasta din urmă, că, în ceea ce privește Consiliul, acesta nu dispunea de nicio marjă de apreciere cu privire la necesitatea de a introduce un coeficient corector specific pentru un loc de repartizare (Hotărârea Comisia/Consiliul, citată anterior, punctul 25).
63 Trebuie de asemenea amintit că, după cum recunoaște Comisia, principiul egalității de tratament, care urmărește să asigure instituirea unor coeficienți corectori prevăzuți la articolele 64 și 65 din statut, se impune inclusiv legiuitorului.
64 În speță, este evident că reclamanții, care invocă o atitudine discriminatorie față de funcționarii repartizați la Luxemburg, ca urmare a lipsei unui coeficient corector specific pentru acest stat membru, potrivit articolului 3 alineatul (5) primul paragraf din anexa XI la statut, se află în fața Tribunalului într‑o situație deosebit de dificilă în ceea ce privește prezentarea probei, ca urmare a unor dificultăți tehnice legate de obținerea și de producerea unor date statistice suficient de fiabile.
65 În aceste condiții, Comisia nu se poate limita să susțină că reclamanții nu au demonstrat existența unei diferențe semnificative și durabile între Luxemburg și Bruxelles, în susținerea motivului invocat de aceștia, întemeiat pe o încălcare a egalității de tratament, argumentând totodată că îi este imposibil să solicite Eurostat să efectueze anchete statistice în această privință, pe motiv că articolul 3 alineatul (5) primul paragraf din anexa XI la statut interzice instituirea unui coeficient corector specific pentru Luxemburg. Un astfel de raționament circular, dacă ar fi urmat de Tribunal, nu ar permite să se garanteze respectarea egalității de tratament dintre funcționari în materie de remunerare și, în special, condiția de a menține o putere de cumpărare echivalentă pentru toți funcționarii.
66 În aceste condiții, ținând seama de dificultățile tehnice legate de definirea și de selectarea datelor de bază și a metodelor statistice, nu li se poate pretinde reclamanților să demonstreze în fața Tribunalului, corespunzător cerințelor legale, existența unei creșteri semnificative și durabile a costului vieții la Luxemburg în comparație cu cel de la Bruxelles, de natură să stabilească existența unei inegalități de tratament între funcționari în funcție de locul de repartizare al acestora. După cum a admis Consiliul în cadrul ședinței, reclamanții trebuie doar să prezinte o serie de indicii suficient de semnificative, care să dezvăluie o posibilă diferență a puterii de cumpărare, de natură să transfere sarcina probei asupra Comisiei și să justifice, dacă este cazul, inițierea unor anchete administrative de către Eurostat.
67 Este adevărat că din articolul 65 alineatul (2) din statut și din articolul 9 alineatul (1) din anexa XI la acesta rezultă că numai o creștere substanțială a costului vieții la Luxemburg, în comparație cu cel de la Bruxelles, ar putea justifica adoptarea unor măsuri de ajustare pentru a asigura echivalența puterii de cumpărare dintre funcționarii repartizați la Luxemburg și colegii acestora care lucrează la Bruxelles. Astfel, principiul egalității de tratament nu poate impune o egalitate perfectă a puterii de cumpărare a funcționarilor, indiferent de locul de repartizare al acestora, ci o echivalență substanțială a costului vieții între locurile de repartizare avute în vedere. În această privință, dată fiind complexitatea temei, legiuitorul dispune de o amplă marjă de apreciere, în timp ce intervenția instanței trebuie să se limiteze la a examina dacă instituțiile au rămas în limite rezonabile față de considerațiile care le‑au inspirat și nu și‑au exercitat puterea în mod vădit eronat (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 7 decembrie 1995, Abello și alții/Comisia, T‑544/93 și T‑566/93, RecFP, p. I‑A‑271 și II‑815, punctul 76).
68 Totuși, chiar dacă înscrisurile reclamanților nu sunt foarte clare în această privință, principalul motiv prezentat în susținerea prezentei acțiuni pare a fi persistența Comisiei în aplicarea articolului 3 alineatul (5) primul paragraf din anexa XI la statut, fără ca aceasta să fi efectuat un studiu privind posibila diferență dintre puterea de cumpărare la Bruxelles și la Luxemburg. Într‑un astfel de context, controlul instanței nu este limitat la verificarea erorii vădite de apreciere, ci privește problema dacă părțile în cauză au furnizat sau nu au furnizat indicii suficiente, cum ar fi studii statistice sau de altă natură, provenite din surse autorizate, suficient de fundamentate, care să justifice inițierea unei anchete.
69 Or, se impune constatarea faptului că, în speță, reclamanții se limitează să formuleze câteva considerații mai curând abstracte, fără a prezenta un început de probă care poate dovedi cel puțin o aparență a unei diferențe semnificative care să poată justifica inițierea unor anchete statistice de către Eurostat. Astfel, în cererea lor introductivă, reclamanții fac referire:
— la „date publicate de UBS”, fără ca aceste date să fie explicate sau măcar prezentate;
— la afirmații nesusținute privind salariul minim la nivel național, prețul locuinței, prețul de închiriere a birourilor la Luxemburg;
— la „informații obținute prin intermediul colegilor care, în contextul mobilității, s‑au deplasat de la Luxemburg la Bruxelles sau de la Bruxelles la Luxemburg și care au constatat că puterea lor de cumpărare la Luxemburg este mai mică decât la Bruxelles”, fără alte observații mai exacte;
— la „calcule neoficiale obținute de la statisticieni din cadrul Eurostat”, de asemenea fără alte observații;
— la o scrisoare din 6 martie 2006 a directorului de resurse al Agenției NATO de întreținere și aprovizionare, în care acesta se limitează să își exprime îngrijorarea cu privire la „decalajul tot mai mare între costul vieții la Bruxelles și la Luxemburg”,
— și la alte afirmații cuprinse în scrisori și pliante sindicale, anexate la cerere.
70 Astfel de indicii nu sunt suficiente pentru a stabili o aparență de diferență semnificativă și durabilă a costului vieții între cele două locuri de repartizare în cauză care, în lipsa unui coeficient corector specific pentru Luxemburg, ar reduce în mod substanțial puterea de cumpărare a funcționarilor repartizați la Luxemburg față de cea a colegilor lor care lucrează la Bruxelles, cu atât mai mult cu cât Comisia, în ceea ce o privește, a prezentat înscrisuri care sugerează, dimpotrivă, existența unui cost al vieții mai scăzut la Luxemburg decât la Bruxelles (a se vedea punctul 57 de mai sus).
71 Pe de altă parte, în ceea ce privește pretinsa încălcare a principiului bunei administrări, este suficient să se amintească faptul că, în orice caz, o dispoziție statutară adoptată în mod corespunzător de Consiliu nu poate fi contestată în mod util pentru motivul unei pretinse încălcări a unui astfel de principiu (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 15 februarie 2005, Pyres/Comisia, T‑256/01, RecFP, p. I‑A‑23 și II‑99, punctul 66, și Hotărârea Campoli/Comisia, citată anterior, punctul 149).
72 În sfârșit, în ceea ce privește pretinsa încălcare a principiului protecției încrederii legitime, este suficient, de asemenea, să se constate că reclamanții nu au putut dovedi că au obținut din partea administrației asigurări precise privind existența unei diferențe semnificative între puterea de cumpărare a funcționarilor la Bruxelles și la Luxemburg, respectiv privind adoptarea viitoare a unui coeficient corector pentru Luxemburg. În orice caz, un funcționar nu se poate prevala de principiul protecției încrederii legitime pentru a contesta legalitatea unei dispoziții statutare, în speță a articolului 3 alineatul (5) primul paragraf din anexa XI la statut, și pentru a se opune aplicării acesteia, întrucât promisiunile administrației care nu ar ține cont de dispozițiile statutare nu ar putea da naștere unei încrederi legitime din partea persoanei căreia i se adresează (a se vedea în acest sens Hotărârea Chomel/Comisia, citată anterior, punctele 26-30, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 7 iulie 2004, Schmitt/AER, T‑175/03, RecFP, p. I‑A‑211 și II‑939, punctele 46 și 47).
73 În plus, este necesar să se sublinieze în acest sens că acțiunea nu este îndreptată împotriva refuzului de a aproba o cerere privind realizarea unei anchete statistice, ci, printre altele, împotriva fișelor de remunerație, în temeiul unei excepții de nelegalitate îndreptate împotriva unei dispoziții statutare.
74 Având în vedere toate cele de mai sus, primele trei motive trebuie respinse.
În ceea ce privește al patrulea motiv
Argumentele părților
75 Reclamanții arată că, potrivit articolului 64 al doilea paragraf din statut, coeficientul corector „aplicabil remunerației funcționarilor repartizați la sediile provizorii ale Comunităților este, la 1 ianuarie 1962, egal cu 100 %”. Acest lucru ar însemna că, în timp, coeficientul pentru Luxemburg se poate modifica. Întrucât apreciază că anexa XI nu poate limita sfera de aplicare a articolului 64, reclamanții contestă legalitatea articolului 1 alineatul (3) litera (d), a articolului 3 alineatul (5) și a articolului 5 alineatul (3) din anexa XI la statut, care se referă la Luxemburg.
76 Reclamanții apreciază că există o legătură juridică între decizia individuală atacată, respectiv refuzul Comisiei de a crește puterea de cumpărare a funcționarilor repartizați la Luxemburg la un nivel echivalent celui al puterii de cumpărare a remunerațiilor de la Bruxelles, și actul general contestat și că excepția de nelegalitate invocată este limitată la ceea ce este esențial pentru soluționarea litigiului.
77 Comisia și Consiliul răspund că reclamanții nu prezintă niciun argument în susținerea celui de al patrulea motiv, fapt care ar trebui să conducă la respingerea acestui motiv ca inadmisibil, potrivit articolului 35 alineatul (1) literele (d) și (e) din Regulamentul de procedură.
78 Pe fond, Comisia susține, contrar celor sugerate de reclamanți, că articolul 64 din statut nu are un rang superior dispozițiilor din anexa XI. Prin urmare, ar fi imposibil să se susțină că acestea ar putea încălca articolul 64.
79 Toate dispozițiile invocate ar fi în realitate de același rang și, prin urmare, ar trebui coroborate pentru a se asigura interpretarea lor armonioasă. Totuși, articolul 64 din statut nu ar putea fi interpretat în sensul că poate fi adoptat un coeficient specific pentru Luxemburg, întrucât aceasta ar însemna ca acest articol să fie interpretat într‑un sens diferit de textul clar al articolului 3 alineatul (3) sau (5) din anexa XI. Dimpotrivă, articolul 64 trebuie înțeles ca făcând referire la alte cazuri decât cele care fac obiectul unor dispoziții speciale, cum sunt cele referitoare la Luxemburg.
80 Consiliul susține poziția Comisiei în această privință. Acesta mai arată că, în măsura în care reclamanții ar urmări să critice dispozițiile în cauză din perspectiva principiului egalității de tratament, rezultă din anexa XI și în special din articolul 9 alineatul (1) din aceasta că obiectivul legiuitorului nu este acela de a garanta egalitatea perfectă, în orice moment, a puterii de cumpărare a funcționarilor repartizați în locuri diferite. Astfel, dispoziția citată anterior prevede că o cerere de instituire a unui coeficient corector nou „trebuie să fie motivată prin elemente obiective din care să reiasă existența, pe o perioadă de mai mulți ani, a unei diferențe semnificative între puterea de cumpărare dintr‑un loc de repartizare anume și puterea de cumpărare constatată în capitala statului membru respectiv”. În plus, după cum a arătat avocatul general Capotorti în concluziile sale susținute la 30 septembrie 1982 în cauza care a condus la pronunțarea Hotărârii Curții de Justiție din 15 decembrie 1982, Roumengous Carpentier/Comisia (158/79, Rec., p. 4379), „adaptarea coeficienților corectori nu este obligatorie decât în cazul unei creșteri semnificative a costului vieții, [de unde] poate [fi dedus] faptul că obiectivul legiuitorului comunitar nu este identitatea perfectă de tratament (aceeași putere de cumpărare indiferent de locul de repartizare), ci o echivalență semnificativă și rațională de tratament, [cu] eventuale diferențe de importanță minoră”. Presupunând că articolul 9 alineatul (1) din anexa XI la statut ar putea fi transpus, prin analogie, în prezenta cauză, ar rezulta din acesta că legalitatea dispozițiilor relevante cu privire la Luxemburg, din perspectiva principiului egalității de tratament, nu ar putea fi contestată decât în prezența unor elemente obiective din care să reiasă existența unei diferențe semnificative și durabile între costul vieții la Bruxelles și la Luxemburg.
81 Or, reclamanții nu ar fi prezentat niciun element obiectiv din care să reiasă existența unei astfel de diferențe între cele două capitale, cu atât mai puțin caracterul semnificativ și durabil al unei astfel de diferențe.
Aprecierea Tribunalului
82 În esență, reclamanții susțin că dispozițiile din anexa XI la statut și în special articolul 3 alineatul (5) primul paragraf din aceasta nu se pot îndepărta de articolul 64 din statut, ale cărui literă și spirit ar implica în mod obligatoriu posibilitatea de a modifica, în funcție de condițiile de viață din diferitele locuri de repartizare, coeficienții corectori care afectează remunerațiile funcționarilor.
83 În această privință, este adevărat că „[a]rticolul 65a din statut prevede că normele de punere în aplicare a articolelor 64 și 65 sunt definite în anexa XI”. Este posibil să se deducă din aceasta că normele de punere în aplicare menționate nu se pot îndepărta de normele de bază prevăzute la articolele 64 și 65 din statut. În plus, în general, deși nu există propriu‑zis o ierarhie formală între normele organice din statut și anexele acestuia, întrucât cele două categorii de norme sunt adoptate de Consiliu, între acestea ar putea exista, după caz, o ierarhie substanțială, întrucât anexele trebuie să fie interpretate ținându‑se cont de fundamentele și de sistemul funcției publice al Uniunii Europene, astfel cum sunt acestea stabilite prin statutul propriu‑zis.
84 Cu toate acestea, în speță, reclamanții nu au dovedit că dispozițiile din anexa XI și în special articolul 3 alineatul (5) primul paragraf din aceasta încalcă o normă esențială, cuprinsă în articolul 64 din statut, întrucât aceștia nu au demonstrat că legiuitorul a apreciat în mod nelegal că instituirea unor coeficienți corectori distincți nu era justificată de condițiile de viață de la Bruxelles și de la Luxemburg. Problema dacă o astfel de apreciere încalcă principiul egalității de tratament sau dacă este afectată de o eroare vădită de apreciere a fost examinată separat, în cadrul primelor trei motive invocate în susținerea acțiunii.
85 Având în vedere cele menționate anterior, al patrulea motiv trebuie respins și, prin urmare, acțiunea în totalitate.
Cu privire la cheltuielile de judecată
86 Potrivit articolului 87 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, sub rezerva altor prevederi din capitolul VIII din titlul II al respectivului regulament, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. În temeiul alineatului (2) al aceluiași articol, Tribunalul poate, în măsura impusă de echitate, să decidă ca o parte care cade în pretenții să fie obligată numai la plata parțială a cheltuielilor de judecată sau chiar să nu fie obligată la plata acestora.
87 Rezultă din motivele enunțate anterior că reclamanții au căzut în pretenții. În plus, Comisia a solicitat în mod expres în concluziile sale ca reclamanții să fie obligați la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât împrejurările speței nu justifică aplicarea dispozițiilor articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, se impune obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.
88 Pe de altă parte, potrivit articolului 89 alineatul (4) din Regulamentul de procedură, intervenienta suportă propriile cheltuieli de judecată.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL FUNCȚIEI PUBLICE (Camera a treia)
declară și hotărăște:
1) Respinge acțiunea.
2) Domnii Lebedef și Jones suportă toate cheltuielile de judecată, cu excepția celor efectuate de Consiliul Uniunii Europene.
3) Consiliul Uniunii Europene, intervenient, suportă propriile cheltuieli de judecată.
Mahoney | Kreppel | Van Raepenbusch |
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 30 septembrie 2010.
Textul prezentei decizii, precum și textele deciziilor instanțelor Uniunii Europene citate în aceasta sunt disponibile pe pagina internet www.curia.europa.eu