HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE A UNIUNII EUROPENE (Camera a doua)
11 septembrie 2008(*)
„Funcție publică – Funcționari – Recrutare – Încadrare în grad și în treaptă – Încadrare incorectă – Revocarea unui act afectat de o ilegalitate – Încredere legitimă – Termen rezonabil – Dreptul la apărare – Dreptul la o bună administrare”
În cauza F‑51/07,
având ca obiect o acțiune introdusă în temeiul articolului 236 CE și al articolului 152 EA,
Philippe Bui Van, funcționar în cadrul Comisiei Comunităților Europene, cu domiciliul în Hettange-Grande (Franța), reprezentat de S. Rodrigues și R. Albelice, avocați,
reclamant,
împotriva
Comisiei Comunităților Europene, reprezentată de domnii J. Currall și G. Berscheid, în calitate de agenți,
pârâtă,
TRIBUNALUL (Camera a doua),
compus din domnul S. Van Raepenbusch (raportor), președinte, doamna I. Boruta și domnul H. Kanninen, judecători,
grefier: domnul R. Schiano, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 5 iunie 2008,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Prin cererea introductivă primită prin fax la grefa Tribunalului la 30 mai 2007 (originalul fiind depus la 4 iunie 2007), domnul Bui Van solicită anularea deciziei directorului general al Centrului comun de cercetare (denumit în continuare „CCC”) al Comisiei Comunităților Europene din 4 octombrie 2006 (denumită în continuare „decizia atacată”), în măsura în care aceasta îl reîncadrează pe reclamant în gradul AST 3 treapta 2, deși acesta fusese inițial încadrat în gradul AST 4 treapta 2, și decizia autorității împuternicite să facă numiri (denumită în continuare „AIPN”) din 5 martie 2007 prin care se respinge reclamația sa, precum și acordarea sumei de un euro cu titlu simbolic pentru repararea prejudiciului moral pe care reclamantul pretinde că l‑a suferit.
Cadrul juridic
2 Articolul 85 din Statutul funcționarilor Comunităților Europene (denumit în continuare „statutul”) prevede:
„Orice plată nedatorată se restituie, în cazul în care beneficiarul avea cunoștință de faptul că nu existau motive pentru plata sumei respective sau în cazul în care era atât de evident că plata sumei respective nu era datorată încât era imposibil ca beneficiarul acesteia să nu fi avut cunoștință de aceasta.
Cererea de restituire trebuie întocmită în termen de cinci ani de la efectuarea plății sumei respective. Termenul menționat anterior nu este opozabil [AIPN] atunci când aceasta este în măsură să stabilească faptul că persoana în cauză a indus în eroare în mod deliberat administrația, în scopul de a obține plata sumei în cauză.”
3 În temeiul articolului 13 alineatul (1) din anexa XIII la statut, intitulată „Măsuri tranzitorii aplicabile funcționarilor Comunităților”, introdusă prin Regulamentul (CE, Euratom) nr. 723/2004 al Consiliului de modificare a Statutului funcționarilor și a Regimului aplicabil celorlalți agenți ai Comunităților Europene (JO L 124, p. 1), în vigoare de la 1 mai 2004, funcționarii înscriși pe o listă de candidați eligibili înainte de 1 mai 2006 și recrutați după această dată sunt încadrați, dacă este vorba despre candidați care au reușit la un concurs general pentru gradele B 5 și B 4, în gradul AST 3.
4 Anunțul de concurs general EPSO/B/23/04, organizat în vederea constituirii unei rezerve pentru recrutări ulterioare a unor agenți tehnici (B 5/B 4) în domeniul cercetării și al tehnicii (JO C 81 A din 31 martie 2004, p. 17, denumit în continuare „anunțul de concurs”), conține o notă de subsol care are următorul cuprins:
„Acest concurs este publicat la nivelul B 5/B 4 conform dispozițiilor din statutul actual. Cu toate acestea, Comisia a transmis în mod oficial Consiliului o propunere de modificare a statutului. Această propunere cuprinde printre altele un nou sistem de carieră. Există posibilitatea ca acelor candidați care vor reuși la acest concurs să li se propună o recrutare în baz[a] dispozițiilor statutului modificat, în urma adoptării acestora de către Consiliu. Conform condițiilor prevăzute în anexa XIII la statut, Secțiunea 2, articolele 11 și 12 din statutul modificat, gradele B 5 și B 4 sunt înlocuite în perioada tranzitorie, de la 1 mai 2004 până la 30 aprilie 2006, prin gradul B*3 și după această dată prin gradul AST 3.”
Situația de fapt
5 Reclamantul este un candidat care a reușit la concursul EPSO/B/23/04.
6 După ce a fost înscris pe lista candidaților eligibili întocmită în decembrie 2005 de comisia de evaluare din cadrul concursului EPSO/B/23/04, reclamantul a fost recrutat, prin decizia AIPN din 28 iunie 2006, în calitate de funcționar stagiar în grupa de funcții AST, gradul 4 treapta 2, începând cu 16 septembrie 2006, și repartizat la CCC, în cadrul Institutului pentru Elemente Transuraniene din Karlsruhe (Germania). La 18 iulie 2006, reclamantul a confirmat primirea acestei decizii, despre care afirmă că a luat cunoștință prin mijloace electronice la 6 iulie 2006.
7 Reclamantul nu și‑a început activitatea la 16 septembrie 2006, ci la 1 octombrie 2006.
8 Prin decizia atacată, care anulează și înlocuiește decizia din 28 iunie 2006, reclamantul a fost încadrat în grupa de funcții AST, gradul 3 treapta 2, începând cu 1 octombrie 2006. Acest act i‑a fost înmânat personal la 19 octombrie 2006.
9 Prin scrisoarea din 7 noiembrie 2006, înregistrată în aceeași zi la Unitatea „Acțiuni” a DG Personal și Administrație, reclamantul a introdus, în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut, o reclamație împotriva deciziei atacate. În cuprinsul acestei reclamații, reclamantul a susținut, în esență, că încadrarea sa, efectuată la trei zile după angajarea în muncă, l‑a pus „în fața faptului împlinit” și că demisionase din postul precedent pentru o numire în gradul AST 4 treapta 2.
10 La 15 decembrie 2006, alți trei funcționari, domnii B., H., și L., recrutați în cadrul Institutului pentru Elemente Transuraniene și care au fost deopotrivă reîncadrați de la gradul AST 4 la gradul AST 3, au introdus de asemenea câte o reclamație împotriva deciziilor de reîncadrare care îi vizau.
11 Prin decizia din 5 martie 2007, AIPN a respins reclamația reclamantului. În schimb, aceasta a dat un răspuns favorabil reclamațiilor formulate de ceilalți trei funcționari menționați mai sus.
Concluziile părților
12 Reclamantul solicită Tribunalului:
– constatarea admisibilității acțiunii;
– anularea deciziei din 5 martie 2007 prin care se respinge reclamația sa;
– anularea deciziei atacate;
– indicarea către AIPN a efectelor pe care le are anularea deciziei atacate, în special în ceea ce privește încadrarea sa, retroactivitatea numirii de la data angajării în muncă, diferența de remunerație, dobânzile de întârziere și promovarea;
– acordarea către acesta a sumei de un euro cu titlu simbolic pentru repararea prejudiciului moral suferit;
– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.
13 Comisia solicită Tribunalului:
– respingerea cererii;
– pronunțarea asupra cheltuielilor de judecată conform legislației în vigoare.
În drept
A – Cu privire la concluziile prin care se solicită, pe de o parte, anularea deciziei din 5 martie 2007 și, pe de altă parte, ca Tribunalul să indice efectele pe care le‑ar avea anularea deciziei atacate
14 Deși concluziile reclamantului solicită, printre altele, anularea deciziei AIPN din 5 martie 2007 prin care se respinge, în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut, reclamația introdusă la 7 noiembrie 2006, prezenta acțiune are ca efect, potrivit unei jurisprudențe constante, sesizarea Tribunalului cu un act care lezează, împotriva căruia a fost formulată reclamația (a se vedea în acest sens, printre altele, Hotărârea Curții din 17 ianuarie 1989, Vainker/Parlamentul European, 293/87, Rec., p. 23, punctul 8, Hotărârea Tribunalului din 14 noiembrie 2006, Chatziioannidou/Comisia, F‑100/05, RecFP, p. I‑A‑129 și II‑487, punctul 24). Prin urmare, prin prezenta acțiune se solicită anularea deciziei atacate, adoptată la 4 octombrie 2006, prin care reclamantul este reîncadrat în gradul AST 3 treapta 2, deși fusese inițial încadrat în gradul AST 4 treapta 2.
15 În consecință, trebuie să se considere că respectiva concluzie care vizează în mod explicit decizia de respingere a reclamației contestă de asemenea decizia atacată și se contopește cu concluzia principală, îndreptată împotriva acestei decizii, prin care se solicită anularea sa.
16 În al doilea rând, reclamantul solicită Tribunalului să indice efectele pe care le‑ar avea o eventuală anulare a deciziei atacate.
17 În această privință, este suficient să amintim că nu este de competența Tribunalului să adreseze somații unei instituții comunitare (a se vedea printre altele Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 27 iunie 1991, Valverde Mordt/Curtea de Justiție, T‑156/89, Rec., p. II‑407, punctul 150, Hotărârea Tribunalului din 13 decembrie 2006, De Brito Sequeira Carvalho/Comisia, F‑17/05, RecFP, p. I‑A‑149 și II‑577, punctul 134), indiferent de obligația generală, prevăzută la articolul 233 CE, care incumbă instituției emitente a actului anulat de a lua măsurile implicate de executarea hotărârii prin care se dispune anularea.
18 Prin urmare, concluzia cuprinsă în cererea introductivă prin care se solicită adresarea unei somații este inadmisibilă și în consecință trebuie respinsă.
1. Cu privire la admisibilitatea acțiunii în anulare
a) Argumentele părților
19 Comisia observă că argumentul esențial prezentat în reclamația reclamantului este că acesta din urmă acceptase oferta de numire în gradul AST 4. Expresia „încredere legitimă” nu ar fi utilizată în cuprinsul plângerii, însă instituția acceptă intenția reclamantului de a se întemeia pe aceasta.
20 În reclamație nu s‑ar ridica nici problema unei pretinse încălcări a egalității de tratament. Cu toate acestea, Comisia recunoaște că acest aspect nu a putut fi invocat de reclamant decât după ce acesta din urmă a primit un răspuns la cererea sa și a avut posibilitatea să îl compare cu răspunsurile oferite celorlalte trei persoane care formulaseră reclamații similare. În aceste condiții, Comisia consideră că reclamantul ar fi putut fi în mod rezonabil dispensat de respectarea strictă a normei privind concordanța dintre reclamație și acțiune.
21 Potrivit reclamantului, din jurisprudență reiese că articolul 91 alineatul (2) din statut nu are ca obiect să condiționeze, în mod riguros și definitiv, eventuala etapă contencioasă, din moment ce acțiunea în contencios nu modifică nici cauza, nici obiectul reclamației (Hotărârea Curții din 7 mai 1986, Rihoux și alții/Comisia, 52/85, Rec., p. 1555, punctul 12). Astfel, capetele de cerere ale contestației ar putea fi dezvoltate în fața instanței comunitare prin prezentarea de motive și de argumente care nu figurează în mod necesar în reclamație, însă au un raport strâns cu aceasta (Hotărârea Rihoux și alții/Comisia, citată anterior, punctul 13).
22 Reclamantul amintește de asemenea că în hotărârea din 14 martie 1989, Del Amo Martinez/Parlamentul European (133/88, Rec., p. 689, punctul 11), Curtea subliniază că, întrucât procedura precontencioasă are un caracter neoficial, iar persoanele interesate acționează, în general, în această etapă fără asistența unui avocat, administrația nu trebuie să interpreteze reclamațiile în mod restrictiv, ci dimpotrivă, trebuie să le examineze în sens larg.
23 Or, în speță, reclamantul observă că și‑a formulat reclamația fără asistența unui avocat și că a invocat în susținerea acesteia o eroare de încadrare în măsura în care ar fi fost pus în fața faptului împlinit și nu ar fi fost încadrat în gradul în perspectiva căruia demisionase din postul anterior. Motivele invocate în susținerea acțiunii ar trebui considerate admisibile, întrucât au un raport strâns cu acest capăt de cerere al contestației.
b) Aprecierea Tribunalului
24 Potrivit unei jurisprudențe constante, concluziile prezentate în acțiunile funcționarilor trebuie nu numai să aibă același obiect cu cele expuse în reclamația administrativă prealabilă, ci să conțină de asemenea capete de cerere care să aibă același temei pe care îl au cele din reclamație (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 16 septembrie 1998, Rasmussen/Comisia, T‑193/96, RecFP, p. I‑A‑495 și II‑1495, punctul 47, Hotărârea Tribunalului din 21 februarie 2008, Putterie-De-Beukelaer/Comisia, F‑31/07, nepublicată încă în Repertoriu FP, care face obiectul unui recurs aflat pe rolul Tribunalului de Primă Instanță, cauza T‑160/08 P, punctul 43). Totuși, aceste capete de cerere pot fi dezvoltate prin prezentarea de mijloace și de argumente care nu figurează în mod necesar în reclamație, însă au un raport strâns cu aceasta (Hotărârea Curții din 23 aprilie 2002, Campogrande/Comisia, C‑62/01 P, Rec., p. I‑3793, punctul 34, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 3 martie 1993, Booss și Fischer/Comisia, T‑58/91, Rec., p. II‑147, punctul 83, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 8 iunie 1995, Allo/Comisia, T‑496/93, RecFP, p. I‑A‑127 și II‑405, punctul 26, Ordonanța Tribunalului de Primă Instanță din 9 septembrie 2003, Vranckx/Comisia, T‑293/02, RecFP, p. I‑A‑187 și II‑947, punctul 41, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 13 iulie 2006, Vounakis/Comisia, T‑165/04, RecFP, p. I‑A‑155 și II‑735, punctul 27).
25 În speță, este cert că reclamația și acțiunea au ca obiect decizia de reîncadrare a reclamantului, cu efect retroactiv, în gradul AST 3 treapta 2, deși, în momentul recrutării sale, persoana interesată a fost încadrată în gradul AST 4 treapta 2. În plus, capetele de cerere cuprinse în acțiune se întemeiază pe aceeași bază pe care se întemeiază cele ale reclamației, și anume aceea că reclamantul a fost lipsit de gradul pentru care pretinde că a demisionat din postul precedent și că a fost pus în fața faptului împlinit. Motivul întemeiat pe încălcarea principiului protecției încrederii legitime este, prin urmare, strâns legat de aceste capete de cerere.
26 În plus, astfel cum recunoaște Comisia, chiar răspunsul AIPN la reclamația reclamantului, în comparație cu cel oferit la reclamațiile domnilor B., H. și L., a determinat persoana interesată să invoce, în cererea sa introductivă, un motiv întemeiat pe încălcarea principiilor egalității de tratament și nediscriminării.
27 Din cele de mai sus reiese că trebuie respinsă cauza de inadmisibilitate invocată de Comisie împotriva concluziilor prin care se solicită anularea sau, în orice caz, îndoielile exprimate de Comisie cu privire la acest aspect.
2. Cu privire la fondul acțiunii în anulare
28 În susținerea acțiunii formulate, reclamantul invocă două motive, întemeiate, pe de o parte, pe încălcarea principiilor egalității de tratament și nediscriminării și, pe de altă parte, pe o eroare vădită de apreciere, precum și pe încălcarea principiilor securității juridice și protecției încrederii legitime.
29 Se impune examinarea în primul rând a celui de al doilea motiv.
a) Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o eroare vădită de apreciere, precum și pe încălcarea principiilor securității juridice și protecției încrederii legitime
Argumentele părților
30 În cadrul celui de al doilea motiv, reclamantul amintește cu titlu introductiv că, potrivit unei jurisprudențe constante, retragerea unui act ilegal este permisă dacă are loc într‑un termen rezonabil și dacă instituția emitentă ține cont în mod suficient de măsura în care destinatarul actului a putut să aibă încredere în legalitatea acestuia. Dacă nu se respectă aceste condiții, revocarea încalcă principiile securității juridice și protecției încrederii legitime și trebuie anulată (Hotărârea Curții din 26 februarie 1987, Consorzio Cooperative d’Abruzzo/Comisia, 15/85, Rec., p. 1005, punctele 12 și 17).
31 În speță, AIPN ar fi săvârșit, pe de o parte, o eroare de apreciere reținând ca dată de la care se calculează termenul rezonabil data notificării actului de numire, și anume 6 iulie 2006, și nu data adoptării actului inițial de numire, respectiv 28 iunie 2006.
32 Chiar dacă momentul care trebuie luat în considerare pentru aprecierea dobândirii încrederii legitime este efectiv momentul notificării sau al luării la cunoștință a actului, potrivit reclamantului, situația ar fi diferită atunci când trebuie să se aprecieze termenul de care dispune administrația pentru revocarea unui act ilegal. Astfel, acest termen nu ar depinde de notificarea către persoana interesată a actului ilegal și ar fi cuprins între adoptarea acestui act și revocarea sa, fără să aibă legătură cu notificarea sa, aceasta fiind o formalitate în raport cu destinatarul actului.
33 În consecință, perioada care trebuie luată în considerare pentru calcularea termenului rezonabil ar fi, în speță, cea cuprinsă între data adoptării actului inițial de numire (și anume 28 iunie 2006) și data retragerii acestui act (și anume 4 octombrie 2006), respectiv o perioadă de trei luni și șapte zile.
34 Pe de altă parte, reclamantul reproșează AIPN că a considerat rezonabil, în sensul stabilit în jurisprudență, termenul mai lung de trei luni în care a intervenit revocarea deciziei din 28 iunie 2006.
35 Într‑adevăr, potrivit jurisprudenței, caracterul rezonabil al termenului trebuie apreciat în funcție de circumstanțele proprii fiecărei cauze și în special de importanța litigiului pentru persoana interesată, de complexitatea cauzei, precum și de comportamentul părților implicate (Hotărârea Curții din 15 octombrie 2002, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, C‑238/99 P, C‑244/99 P, C‑245/99 P, C‑247/99 P, C‑250/99 P-C‑252/99 P și C‑254/99 P, Rec., p. I‑8375, punctul 187, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 5 octombrie 2004, Eagle și alții/Comisia, T‑144/02, Rec., p. II‑3381, punctul 66).
36 În speță, cu mult înainte de numirea reclamantului la 28 iunie 2006, administrația adoptase trei acte de numire în privința domnilor B., H. și L., la 7 aprilie, la 2 mai și, respectiv, la 12 mai 2006, care ar conține aceleași erori de încadrare, astfel încât un termen mai lung de trei luni între actul de numire a reclamantului din 28 iunie 2006 și revocarea sa, la 4 octombrie 2006, nu ar fi în mod vădit rezonabil în raport cu împrejurările cauzei și în special cu semnificația pe care o avea pentru persoana interesată o încadrare într‑un grad inferior.
37 Reclamantul solicită de asemenea ca Comisia să explice de ce a revocat decizia de reîncadrare a domnului L., deși aceasta ar fi considerat că termenul rezonabil era, în speță, de patru luni. Astfel, dacă urmărim raționamentul Comisiei potrivit căruia termenul rezonabil de revocare a unui act ilegal este cuprins între notificarea actului și retragerea acestuia, AIPN s‑ar fi aflat în termenul rezonabil de patru luni pentru a retrage actul inițial de numire a domnului L., întrucât s‑ar fi scurs 3 luni și 23 de zile între notificarea actului menționat și revocarea sa. Acestea ar avea drept consecință faptul că administrația i‑ar fi tratat în mod diferit pe reclamant și pe colegul său, domnul L.
38 În sfârșit, reclamantul invocă încălcarea principiului protecției încrederii legitime în măsura în care, atunci când a luat cunoștință de decizia de numire din 28 iunie 2006, acesta putea în mod legitim să aibă încredere în aparența de legalitate a actului respectiv și să pretindă menținerea sa. Chiar dacă este adevărat că anunțul de concurs menționa într‑o notă de subsol o „propunere [a Comisiei] de modificare a statutului” care introduce „un nou sistem de carieră”, formularea utilizată (și anume, „[e]xistă posibilitatea ca acelor candidați care vor reuși la acest concurs să li se propună o recrutare în baz[a] dispozițiilor statului modificat […]”) ar putea, potrivit reclamantului, să fie interpretată în sensul că exista o simplă posibilitate de recrutare în baza dispozițiilor statutului modificat.
39 Cu titlu introductiv, Comisia observă că prin anunțul de concurs s‑a atras în mod special atenția candidaților la concursul în litigiu asupra faptului că, în cazul în care vor fi numiți, aceștia vor fi încadrați în gradul B*3 sau, dacă este cazul, în gradul AST 3. Numai din cauza unei erori a Institutului pentru Elemente Transuraniene, descoperită la sfârșitul lui septembrie 2006 de Unitatea resurse umane din cadrul CCC, s‑a decis inițial o numire în gradul AST 4. Odată ce această eroare a fost constatată, directorul general al CCC ar fi luat rapid, la 4 octombrie 2006, o decizie de rectificare, comunicată reclamantului la 19 octombrie 2006, cu ocazia unei întrevederi în cursul căreia acesta din urmă ar fi fost informat în legătură cu consecințele financiare, precum și cu căile de atac.
40 Comisia amintește că, potrivit jurisprudenței, atunci când un act este afectat de o ilegalitate, instituția emitentă are dreptul să îl revoce într‑un termen rezonabil, cu efect retroactiv (Hotărârea Curții din 3 martie 1982, Alpha Steel/Comisia, 14/81, Rec., p. 749, punctul 10, Hotărârea Curții Consorzio Cooperative d’Abruzzo/Comisia, citată anterior, punctul 12, Hotărârea Curții din 20 iunie 1991, Cargill/Comisia, C‑248/89, Rec., p. I‑2987, punctul 20, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 5 decembrie 2000, Gooch/Comisia, T‑197/99, RecFP, p. I‑A‑271 și II‑1247, punctul 53).
41 Or, în speță, ilegalitatea, pe care reclamantul nu pare să o conteste, ar fi vădită la o simplă lectură a articolului 13 din anexa XIII la statut.
42 În ceea ce privește termenul rezonabil, Comisia susține că, potrivit jurisprudenței, momentul determinant în ceea ce privește aprecierea dobândirii încrederii legitime de către destinatarul unui act administrativ este data notificării actului, și nu cea a adoptării sale (Hotărârea Curții din 17 aprilie 1997, De Compte/Parlamentul European, C‑90/95 P, Rec., p. I‑1999, punctul 35, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 27 noiembrie 1997, Pascall/Comisia, T‑20/96, RecFP, p. I‑A‑361 și II‑977, punctul 79). Prin urmare, o astfel de încredere nu ar putea exista dacă însuși reclamantul ignoră existența actului pe care aceasta se presupune că se întemeiază. În același sens, momentul de la care există încrederea legitimă ar trebui să fie cel al notificării celui de al doilea act, care îl revocă pe primul.
43 Astfel, Comisia consideră că termenul pentru retragerea actului inițial de numire a început să curgă, în orice caz, la 18 iulie 2006, data la care reclamantul a confirmat primirea primului act de numire (sau la 6 iulie 2006, data transmiterii actului pe cale electronică). Perioada în care ar fi putut avea loc retragerea ar fi durat până la 19 octombrie 2006, data la care a fost notificată decizia prin care s‑a revocat primul act ilegal.
44 Această poziție ar fi în acord cu soluția reținută la articolul 90 alineatul (2) a doua liniuță din statut în privința determinării momentului în care începe să curgă termenul de reclamație pentru actele individuale, acest termen începând să curgă „de la data comunicării deciziei destinatarului și cel târziu de la data la care persoana în cauză a luat cunoștință de decizie, în cazul unei măsuri cu caracter individual”.
45 În plus, Comisia consideră că un termen de trei luni este rezonabil. Aceasta susține că caracterul rezonabil al unui termen trebuie apreciat în raport cu împrejurările din speță și că termenul de depunere a reclamației sau de introducere a acțiunii în cadrul contenciosului funcției publice ar putea, în această privință, să servească în mod valabil drept referință pentru aprecierea caracterului rezonabil sau nerezonabil al termenului în cazul revocării unui act constitutiv de drepturi.
46 Faptul că anumite hotărâri din alte domenii ale contenciosului comunitar rețin mai degrabă un termen de ordinul a două luni se datorează, potrivit Comisiei, împrejurării că acestea se inspiră din termenul de două luni de introducere a acțiunii prevăzut la articolul 230 CE. Comisia deduce din această jurisprudență că termenul rezonabil pentru revocare ar trebui să fie într‑o mică măsură superior termenului de introducere a acțiunii aplicabil.
47 În domeniul funcției publice ar exista un alt termen mai pertinent, și anume cel prevăzut pentru răspunsul AIPN la o reclamație, care este fixat la patru luni prin articolul 90 alineatul (2) in fine din statut. Acest termen mai lung pentru AIPN decât pentru funcționar ar ține cont de faptul că, spre deosebire de fiecare funcționar considerat în mod individual, instituția trebuie să administreze mai multe cazuri în același timp, ceea ce necesită numeroase consultări interne (a se vedea în acest sens Hotărârea Alpha Steel/Comisia, citată anterior, punctul 12).
48 Comisia concluzionează în principal că termenul care trebuie luat în considerare trebuie să curgă de la data de 18 iulie 2006 (sau chiar de la 6 iulie 2006) până la 19 octombrie 2006 și este rezonabil în lumina jurisprudenței. Aceasta adaugă că termenul reținut în cazul domnului L. nu ar fi în niciun caz de 3 luni și 23 de zile (începând de la data confirmării de primire a actului inițial) și ar fi, prin urmare, superior termenului de patru luni care servește drept referință. Or, potrivit reclamantului însuși, acest termen ar fi fost pentru el numai de 3 luni și 13 zile. Argumentul ar fi astfel eronat în fapt.
49 În subsidiar, Comisia consideră că, inclusiv dacă un termen într‑o mică măsură superior termenului de trei luni ar trebui considerat excesiv, se impune să se țină cont de faptul că decizia de numire este în mod normal adoptată la o anumită dată, însă își produce efectele la o altă dată, astfel cum reiese din articolul 3 din statut.
50 Comisia deduce din aceasta că, prin excepție de la regula generală indicată, potrivit căreia se ia în considerare data notificării actului, încrederea legitimă nu ia naștere decât în momentul în care își produce efectele decizia, o astfel de încredere neputând exista decât atunci când persoana interesată se găsește efectiv în situația creată prin decizia de numire. Această situație nu ar fi început să existe, în speță, decât la 1 octombrie 2006, data efectivă a intrării în funcție a reclamantului. Potrivit acestei analize, termenul cuprins între nașterea încrederii legitime și ziua notificării revocării nu ar fi fost decât de două săptămâni și cinci zile (de la 1 octombrie la 19 octombrie 2006). Un astfel de termen ar fi mult inferior celui considerat drept rezonabil.
Aprecierea Tribunalului
51 Cu titlu preliminar, trebuie amintit că revocarea retroactivă a unui act administrativ favorabil este în general supusă unor condiții foarte stricte (a se vedea Hotărârea Curții din 9 martie 1978, Herpels/Comisia, 54/77, Rec., p. 585, punctul 38, și Hotărârea Curții De Compte/Parlamentul European, citată anterior, punctul 35). Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, deși trebuie să se recunoască fiecărei instituții comunitare care constată că actul pe care tocmai l‑a adoptat este afectat de o ilegalitate dreptul de a și‑l putea revoca cu efect retroactiv într‑un termen rezonabil, acest drept poate să fie limitat de necesitatea de a respecta încrederea legitimă a beneficiarului actului, care s‑ar fi putut baza pe legalitatea acestuia (Hotărârea Alpha Steel/Comisia, citată anterior, punctele 10-12, Hotărârea Consorzio Cooperative d’Abruzzo/Comisia, citată anterior, punctele 12-17, Hotărârea Cargill/Comisia, citată anterior, punctul 20, Hotărârea Curții din 20 iunie 1991, Cargill, C‑365/89, Rec., p. I‑3045, punctul 18, și Hotărârea De Compte/Parlamentul European, citată anterior, punctul 35, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 27 septembrie 2006, Kontouli/Consiliul, T‑416/04, RecFP, p. I‑A‑181 și II‑897, punctul 161).
52 Această jurisprudență necesită precizările următoare.
– Cu privire la încrederea legitimă
53 În primul rând, în ceea ce privește respectarea încrederii legitime, din jurisprudență reiese că momentul determinant pentru aprecierea dobândirii încrederii legitime de către destinatarul actului administrativ este notificarea actului și nu data adoptării sau a revocării acestuia (Hotărârea De Compte/Parlamentul European, citată anterior, punctul 36, Hotărârea Kontouli/Consiliul, citată anterior, punctul 162).
54 În plus, beneficiarul nu poate să se prevaleze de încrederea legitimă atunci când a provocat adoptarea actului prin informații false sau incomplete (Hotărârea Curții din 22 martie 1961, Snupat/Înalta Autoritate, 42/59 și 49/59, Rec., p. 99, 160, Hotărârea Curții din 12 iulie 1962, Koninklijke Nederlandsche Hoogovens en Staalfabrieken/Înalta Autoritate, 14/61, Rec., p. 485, 516, Hotărârea Curții De Compte/Parlamentul European, citată anterior, punctul 37, și Hotărârea Kontouli/Consiliul, citată anterior, punctul 163).
55 În special în ceea ce privește revocarea retroactivă a unui act constitutiv de drepturi subiective sau de avantaje similare pentru un funcționar, trebuie adăugat că trebuie considerată neîndeplinită condiția ca beneficiarul actului menționat să aibă încredere legitimă atunci când ilegalitatea care justifică retragerea actului nu putea scăpa vigilenței unui funcționar normal de diligent, și aceasta în raport cu capacitatea acestuia din urmă de a proceda la verificările necesare, fără a putea fi dispensat astfel de niciun efort de reflecție și de control.
56 În această privință, este necesar să se pornească de la jurisprudența privind condițiile care justifică restituirea către administrație a plății nedatorate, prevăzută la articolul 85 primul paragraf din statut, în special condiția ca plata nedatorată să fie evidentă, astfel încât era imposibil ca beneficiarul acesteia să nu fi avut cunoștință de aceasta (Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 24 februarie 1994, Stahlschmidt/Parlamentul European, T‑38/93, RecFP, p. I‑A‑65 și II‑227, punctul 19, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 5 noiembrie 2002, Ronsse/Comisia, T‑205/01, RecFP, p. I‑A‑211 și II‑1065, punctul 47, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 15 iulie 2004, Gouvras/Comisia, T‑180/02 și T‑113/03, RecFP, p. I‑A‑225 și II‑987, punctul 110, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 16 mai 2007, F/Comisia, T‑324/04, punctul 142). Astfel, aceste condiții reflectă exact necesitatea respectării încrederii legitime a beneficiarului actului în măsura în care a putut să aibă încredere în legalitatea acestuia.
57 În speță, anunțul de concurs includea nota de subsol reprodusă la punctul 4 din prezenta hotărâre.
58 Simpla lectură a acestei note de subsol ar trebui sa determine orice funcționar normal de diligent, candidat care a reușit la concursul EPSO/B/23/04, să se întrebe asupra legalității încadrării sale cu ocazia recrutării în ipoteza în care această încadrare nu corespundea gradului B*3 sau gradului AST 3. Și aceasta cu atât mai mult cu cât Consiliul Uniunii Europene a aprobat statutul modificat la 22 martie 2004, care a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la 27 aprilie 2004, în timp ce anunțul de concurs publicat la 31 martie 2004 prevedea depunerea candidaturilor cel mai târziu la 30 aprilie 2004. Aceasta înseamnă că la data respectivă nu putea să existe nicio incertitudine cu privire la aplicarea statutului modificat, și în special a anexei XIII la acesta, cu ocazia recrutării candidaților care au reușit la concursul menționat.
59 În aceste condiții, presupunând chiar că nu a putut determina cu precizie întinderea erorii săvârșite de administrație, reclamantul trebuia în mod normal să aibă îndoieli cu privire la temeinicia deciziei în cauză, astfel încât ar fi trebuit, cel puțin, să se manifeste față de administrație pentru ca aceasta din urmă să efectueze verificările necesare (a se vederea, prin analogie, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 17 ianuarie 2001, Kraus/Comisia, T‑14/99, RecFP, p. I‑A‑7 și II‑39, punctul 41, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță F/Comisia, citată anterior, punctul 157).
60 În plus, în ceea ce privește argumentul reclamantului potrivit căruia ilegalitatea nu a fost observată în patru rânduri de însăși administrația, din moment ce această ilegalitate i‑ar fi vizat de asemenea pe domnii B., H. și L., trebuie subliniat că, în speță, nu trebuie să se determine dacă eroarea putea sau nu putea să fie observată de administrație, ci trebuie să se verifice dacă persoana interesată putea sau nu putea să aibă încredere în legalitatea încadrării sale inițiale. Pe de altă parte, situația în care se găsește administrația, care este sesizată cu mii de decizii administrative de toate tipurile, nu poate fi comparată cu cea a funcționarului care are un interes personal să verifice încadrarea sa în grad și în treaptă în momentul recrutării sale (a se vedea, prin analogie, hotărârea Curții din 11 iulie 1979, Broe/Comisia, 252/78, Rec., p. 2393, punctul 11).
61 În consecință, la 6 iulie 2006, după ce a luat cunoștință de decizia din 28 iunie 2006, reclamantul nu putea să aibă încredere în aparența de legalitate a acestui act. În consecință, acesta nu poate, numai în baza acestui fapt, să invoce existența unei încrederi legitime în legalitatea actului respectiv.
– Cu privire la compararea intereselor
62 În al doilea rând, chiar în prezența unei încrederi legitime a destinatarului actului ilegal, din jurisprudență reiese că un interes public peremptoriu, în special cel al bunei gestiuni și al protecției resurselor financiare ale instituției, poate prevala asupra interesului beneficiarului de a menține o situație pe care putea să o considere stabilă (a se vedea în acest sens Hotărârea Snupat/Înalta Autoritate, citată anterior, p. 159, Hotărârea Koninklijke Nederlandsche Hoogovens en Staalfabrieken/Înalta Autoritate, citată anterior, p. 518, Hotărârea De Compte/Parlamentul European, citată anterior, punctul 39, Hotărârea Curții din 17 iulie 1997, Affish, C‑183/95, Rec., p. I‑4315, punctul 57 și jurisprudența citată, și Hotărârea Kontouli/Consiliul, citată anterior, punctul 167). Această comparare a intereselor trebuie de asemenea luată în considerare în cadrul aprecierii caracterului rezonabil al termenului de retragere, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 67 din prezenta hotărâre.
– Cu privire la termenul rezonabil
63 În al treilea rând, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că revocarea unui act administrativ trebuie să intervină într‑un termen rezonabil (Hotărârea De Compte/Parlamentul European, citată anterior, punctul 35, Hotărârea Pascall/Comisia, citată anterior, punctele 72 și 77, Hotărârea Gooch/Comisia, citată anterior, punctul 53, și Hotărârea Kontouli/Consiliul, citată anterior, punctul 161).
64 Cu titlu introductiv, este important de subliniat că, în urma reformei statutului, articolul 85 al doilea paragraf prevede că „[c]ererea de restituire trebuie întocmită în termen de cinci ani de la efectuarea plății sumei respective”, cu excepția situației în care administrația este în măsură să stabilească existența unei fraude din partea beneficiarului.
65 Cu toate acestea, articolul 85 al doilea paragraf din statut nu ar putea fi interpretat în sensul că administrația ar putea, în anumite împrejurări, să revoce orice act ilegal care ar sta la baza plății nedatorate și a cărui adoptare ar putea să dateze de mai mult de cinci ani.
66 Într‑adevăr, articolul 85 din statut nu se referă decât la condițiile în care o sumă necuvenită plătită unui funcționar de administrație poate fi recuperată, indiferent de originea plății ilegale, și nu are ca obiect să reglementeze revocarea propriu‑zisă a actelor ilegale, care trebuie să fie prealabilă oricărei eventuale restituiri a plății nedatorate.
67 În ceea ce privește retragerea unui act administrativ, din jurisprudență reiese că caracterul rezonabil al termenului revocării trebuie apreciat în funcție de împrejurările proprii fiecărei cauze și, în special, de importanța litigiului pentru persoana interesată, de complexitatea cauzei, precum și de comportamentul părților implicate (Hotărârea Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, citată anterior, punctul 187, Hotărârea Eagle și alții/Comisia, citată anterior, punctul 66). De asemenea, trebuie să se țină cont de împrejurarea dacă actul în cauză conferă sau nu conferă drepturi subiective, precum și de compararea intereselor (a se vedea în acest sens Hotărârea Snupat/Înalta Autoritate, citată anterior, p. 159, și Hotărârea Koninklijke Nederlandsche Hoogovens en Staalfabrieken/Înalta Autoritate, citată anterior, p. 520), în speță de interesul beneficiarului de a menține o situație pe care putea să o considere stabilă și de interesul administrației de a prevala legalitatea actelor individuale, precum și de a proteja resursele financiare ale instituției.
68 Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se considere, în principiu, rezonabil un termen de revocare care corespunde termenului de trei luni de introducere a acțiunii, prevăzut la articolul 91 alineatul (3) din statut.
69 În ceea ce privește modul de calcul al termenului de revocare pentru a aprecia caracterul său rezonabil sau lipsa acestuia, întrucât acest termen se aplică administrației înseși, trebuie să se ia în considerare, ca dată de la care se calculează termenul de revocare, data adoptării actului pe care administrația intenționează să îl retragă.
70 În speță, s‑au scurs 3 luni și 21 de zile între 28 iunie 2006, data adoptării deciziei de încadrare inițială, și 19 octombrie 2006, data la care reclamantul a fost informat că administrația consideră decizia menționată ilegală. O serie de împrejurări merită să fie luate în considerare:
– în primul rând, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 57-61 din prezenta hotărâre, reclamantul nu a dovedit un comportament deosebit de diligent, întrucât nu a solicitat administrației să procedeze la verificările necesare în privința conținutului notei de subsol din anunțul de concurs;
– în al doilea rând, decizia de încadrare din etapa recrutării constituie o decizie esențială pentru întreg parcursul carierei persoanei interesate, ceea ce întărește necesitatea de a respecta principiul legalității, în raport cu principiul securității juridice, care nu se aplică în mod absolut;
– în al treilea rând, articolul 13 alineatul (1) din anexa XIII la statut, care reprezintă baza deciziei atacate, este deosebit de clar și neechivoc;
– în al patrulea rând, decizia de încadrare inițială nu a început să își producă efectele decât de la 1 octombrie 2006, astfel încât nu și‑a produs efectele decât pe o perioadă foarte scurtă, de 19 zile.
71 În aceste condiții, termenul în care Comisia a acționat după adoptarea deciziei din 28 iunie 2006 pentru a retrage această decizie trebuie considerat rezonabil, deși termenul menționat este într‑o mică măsură superior termenului de introducere a acțiunii prevăzut la articolul 91 alineatul (3) din statut.
– Cu privire la dreptul la apărare
72 În sfârșit, potrivit unei jurisprudențe constante, respectarea dreptului la apărare în orice procedură inițiată împotriva unei persoane și susceptibilă să conducă la adoptarea unui act care lezează constituie un principiu fundamental al dreptului comunitar și trebuie respectat chiar în lipsa oricărei reglementări referitoare la procedura în cauză (a se vedea în special Hotărârea Curții din 10 iulie 1986, Belgia/Comisia, 234/84, Rec., p. 2263, punctul 27, Hotărârea Curții din 5 octombrie 2000, Germania/Comisia, C‑288/96, Rec., p. I‑8237, punctul 99, Hotărârea Curții din 9 noiembrie 2006, Comisia/De Bry, C‑344/05 P, Rec., p. I‑10915, punctul 37, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 8 martie 2005, Vlachaki/Comisia, T‑277/03, RecFP, p. I‑A‑57 și II‑243, punctul 64).
73 Acest principiu, care întrunește cerințele unei bune administrări, impune ca persoana vizată să fie pusă în măsură să își prezinte în mod util punctul de vedere privind elementele care i s‑ar putea imputa în actul care urmează a fi adoptat (a se vedea în acest sens Hotărârea Belgia/Comisia, citată anterior, punctul 27, Hotărârea Curții din 3 octombrie 2000, Industrie des poudres sphériques/Consiliul, C‑458/98 P, Rec., p. I‑8147, punctul 99, Hotărârea Curții Comisia/De Bry, citată anterior, punctul 38, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 23 aprilie 2002, Campolargo/Comisia, T‑372/00, RecFP, p. I‑A‑49 și II‑223, punctul 31, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță Vlachaki/Comisia, citată anterior, punctul 64).
74 În această privință, articolul 41 alineatul (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, proclamată la 7 decembrie 2000 la Nisa (JO C 364, p. 1), prevede că dreptul la bună administrare „include în principal:
– dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere;
[…]”.
75 Or, după cum rezultă din preambulul cartei menționate, obiectivul principal al acesteia este de a reafirma „drepturile care rezultă în principal din tradițiile constituționale și din obligațiile internaționale comune statelor membre, din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, din Cartele sociale adoptate de [Comunitate] și de Consiliul Europei, precum și din jurisprudența Curții […] și a Curții Europene a Drepturilor Omului” (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 27 iunie 2006, Parlamentul European/Consiliul, C‑540/03, Rec., p. I‑5769, punctul 38).
76 În plus, prin proclamarea solemnă a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Parlamentul European, Consiliul și Comisia au înțeles în mod necesar să îi recunoască o semnificație particulară, de care trebuie să se țină cont în speță pentru interpretarea dispozițiilor din statut și din Regimul aplicabil celorlalți agenți ai Comunităților (Hotărârea Tribunalului din 26 octombrie 2006, Landgren/ETF, F‑1/05, RecFP, p. II‑A‑1459, punctul 72, care face obiectul unui recurs aflat pe rolul Tribunalului de Primă Instanță, cauza T‑404/06 P).
77 Trebuie de asemenea subliniat că respectarea dreptului la apărare și, mai specific, a dreptului de a fi ascultat în legătură cu elemente care i se pot imputa funcționarului pentru a întemeia o decizie care îl lezează reprezintă un aspect esențial, a cărui încălcare poate fi invocată din oficiu (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Curții din 7 mai 1991, Interhotel/Comisia, C‑291/89, Rec., p. I‑2257, punctul 14, Hotărârea Curții din 2 aprilie 1998, Comisia/Sytraval și Brink’s France, C‑367/95 P, Rec., p. I‑1719, punctul 67, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 10 mai 2001, Kaufring și alții/Comisia, T‑186/97, T‑187/97, T‑190/97-T‑192/97, T‑210/97, T‑211/97, T‑216/97-T‑218/97, T‑279/97, T‑280/97, T‑293/97 și T‑147/99, Rec., p. II‑1337, punctul 134; a se vedea de asemenea Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 15 martie 2000, Cimenteries CBR și alții/Comisia, T‑25/95, T‑26/95, T‑30/95-T‑32/95, T‑34/95-T‑39/95, T‑42/95-T‑46/95, T‑48/95, T‑50/95-T‑65/95, T‑68/95-T‑71/95, T‑87/95, T‑88/95, T‑103/95 și T‑104/95, Rec., p. II‑491, punctul 487).
78 Tribunalul poate, prin urmare, să examineze din oficiu dacă în speță Comisia a respectat dreptul la apărare al reclamantului în cadrul procedurii administrative care s‑a finalizat prin adoptarea deciziei atacate.
79 Or, trebuie să se constate, după cum a recunoscut Comisia în cadrul ședinței, că reclamantului nu i s‑a oferit ocazia să își prezinte observațiile și să furnizeze explicații înainte de adoptarea deciziei atacate.
80 În consecință, trebuie să se considere că dreptul la apărare al reclamantului a fost încălcat de Comisie.
81 Cu toate acestea, din jurisprudență reiese de asemenea că nu orice încălcare a dreptului la apărare este sancționată prin anularea actului atacat. Aceasta este situația în cazul în care ilegalitatea nu a influențat conținutul actului atacat (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 14 februarie 1990, Franța/Comisia, C‑301/87, Rec., p. I‑307, punctul 31, Hotărârea Curții din 21 martie 1990, Belgia/Comisia, C‑142/87, Rec., p. I‑959, punctul 48, Hotărârea Curții Germania/Comisia, citată anterior, punctul 101, și Hotărârea Curții Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, citată anterior, punctele 318 și 324).
82 Or, în speță, este cert că observațiile depuse de reclamant în fața Tribunalului nu conțin nicio informație suplimentară în raport cu cele de care dispunea deja Comisia și pe care reclamantul le cunoștea. În aceste condiții, împrejurarea că acestuia nu i s‑a oferit ocazia să își prezinte observațiile înainte de adoptarea deciziei atacate nu a fost de natură să influențeze conținutul acesteia, care, de altfel, astfel cum reiese din raționamentul de mai sus, nu ar fi putut fi diferit.
83 În consecință, trebuie să se concluzioneze că încălcarea dreptului reclamantului de a fi ascultat înainte de adoptarea deciziei atacate nu poate, în sine, să justifice anularea acesteia.
84 Nu este mai puțin adevărat că, pentru același motiv, administrația a săvârșit o ilegalitate care reprezintă o greșeală de serviciu ce poate justifica o despăgubire. Această chestiune va fi examinată la punctele 92-94 din prezenta hotărâre.
85 Având în vedere considerațiile de mai sus, se impune respingerea celui de al doilea motiv.
b) Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea principiilor egalității de tratament și nediscriminării
86 Reclamantul observă că situația sa și situațiile domnilor B., H. și, respectiv, L. nu prezintă diferențe esențiale:
– toți sunt candidați care au reușit la concursul EPSO/B/23/04 (în ceea ce îi privește pe reclamant și pe domnii H. și L.) și EPSO/B/21/04 (în ceea ce îl privește pe domnul B.), publicate pentru gradele B 5/B 4;
– toți au fost încadrați în mod eronat în noul grad AST 4 (în ceea ce îl privește pe reclamant și pe domnul L.) sau în gradul intermediar B*4, devenit AST 4 (în ceea ce îi privește pe domnii B. și H.) și au fost repartizați la Institutul pentru Elemente Transuraniene;
– actele lor de numire au fost anulate și înlocuite cu decizia directorului general al CCC din 4 octombrie 2006, care prevede pentru fiecare o încadrare în grupa de funcții AST 3 treapta 2.
87 În aceste condiții, domnii B., H. și L., precum și reclamantul se găseau într‑o situație comparabilă. Or, acesta din urmă ar fi făcut obiectul unei discriminări în raport cu ceilalți trei funcționari prin faptul că decizia de reîncadrare în gradul AST 3 a fost menținută, în timp ce deciziile de reîncadrare a domnilor B, H. și L. în același grad au fost retrase și înlocuite prin trei alte decizii prin care aceștia sunt încadrați în gradul AST 4. Diferența de tratament ar fi deosebit de evidentă între reclamant și domnul L., întrucât, în privința raționamentelor Comisiei legate de al doilea motiv, AIPN ar fi considerat, ca răspuns la reclamația formulată de domnul L., că un termen de 3 luni și 23 de zile între notificarea actului de încadrare inițială și cea a deciziei de revocare atacate depășise termenul rezonabil.
88 În această privință, după cum a observat în mod temeinic Comisia, chiar presupunând că unul dintre funcționarii amintiți de reclamant s‑a aflat într‑o situație în esență identică cu a sa și că AIPN, prin faptul că nu a revocat actul inițial de încadrare a reclamantului ar fi încălcat condițiile pe care trebuie să le îndeplinească revocarea retroactivă a unui act administrativ ilegal, astfel cum rezultă din jurisprudență, aceasta împrejurare nu justifică, în sine, un tratament identic în favoarea reclamantului, întrucât nimeni nu poate invoca în favoarea sa o practică ilegală în beneficiul altei persoane (a se vedea Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 3 martie 1994, Cortes Jimenez și alții/Comisia, T‑82/92, RecFP, p. I‑A‑69 și II‑237, punctul 43, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 22 februarie 2000, Rose/Comisia, T‑22/99, RecFP, p. I‑A‑27 și II‑115, punctul 39, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 13 septembrie 2005, Pantoulis/Comisia, T‑290/03, RecFP, p. I‑A‑241 și II‑1123, punctul 56, și Hotărârea Tribunalului din 28 iunie 2006, Grünheid/Comisia, F‑101/05, RecFP, p. I‑A‑55 și II‑199, punctul 140).
89 În consecință, se impune respingerea celui de‑al doilea motiv.
B – Cu privire la acțiunea în despăgubiri
90 Reclamantul solicită repararea prejudiciului moral pe care pretinde că l‑a suferit în urma reîncadrării sale în gradul AST 3, după ce a fost încadrat inițial în gradul AST 4, iar aceasta în urma unei erori săvârșite de administrație. În plus, reclamantul susține că încadrarea respectivă într‑un grad inferior a fost menținută, deși deciziile de reîncadrare a altor trei colegi care se găseau într‑o situație similară au fost retrase.
91 Reclamantul evaluează repararea prejudiciului său moral la 1 euro cu titlu simbolic.
92 În această privință, din cuprinsul punctului 84 din prezenta hotărâre reiese că Comisia a săvârșit o greșeală de serviciu, întrucât nu a ascultat reclamantul înainte de adoptarea deciziei atacate, deși concluziile prin care se solicita anularea, prezentate de acesta din urmă, au fost respinse.
93 Este cert că reclamantul a suferit un prejudiciu moral care rezultă din sentimentul că a fost pus în fața faptului împlinit, pentru a folosi formularea utilizată în reclamația sa din 7 noiembrie 2006. Această formulare reflectă în mod precis consecințele încălcării dreptului oricărei persoane de a fi ascultată înaintea adoptării unei măsuri individuale care ar avea efecte nefavorabile asupra sa.
94 Având în vedere împrejurările din speță, Tribunalul, evaluând ex aequo et bono prejudiciul suferit, consideră că alocarea unei sume de 1 500 de euro reprezintă o despăgubire adecvată a reclamantului.
95 Pe de altă parte, se impune respingerea cererii de reparare evaluată la 1 euro cu titlu simbolic în măsura în care aceasta se referă la pretinse ilegalități neconfirmate prin prezenta hotărâre.
Cu privire la cheltuielile de judecată
96 În temeiul articolului 122 din Regulamentul de procedură, prevederile capitolului VIII al titlului II din regulamentul menționat referitoare la cheltuieli nu se aplică decât cererilor înregistrate pe rolul Tribunalului începând cu data intrării în vigoare a prezentului regulament, și anume 1 noiembrie 2007. Prevederile pertinente în materie din Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanță continuă să se aplice mutatis mutandis cauzelor în curs de judecată înregistrate pe rolul Tribunalului înaintea acestei date.
97 Conform articolului 87 alineatul (2) și alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanță, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. În cazul în care mai multe părți cad în pretenții, Tribunalul decide asupra repartizării cheltuielilor de judecată. Pentru motive excepționale sau în cazul în care părțile cad în pretenții cu privire la unul sau mai multe capete de cerere, Tribunalul poate să repartizeze cheltuielile de judecată sau poate decide ca fiecare parte să suporte propriile cheltuieli. Pe de altă parte, potrivit articolului 88 din același regulament, în litigiile dintre Comunități și agenții acestora, cheltuielile efectuate de instituții rămân în sarcina acestora.
98 Întrucât reclamantul a avut parțial câștig de cauză, Tribunalul consideră că se impune obligarea Comisiei la plata propriilor cheltuieli de judecată, precum și a unei treimi din cheltuielile de judecată ale reclamantului.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a doua)
declară și hotărăște:
1) Obligă Comisia Comunităților Europene la plata către domnul Bui Van a sumei de 1 500 de euro cu titlu de daune interese.
2) Respinge acțiunea cu privire la restul motivelor.
3) Domnul Bui Van suportă două treimi din propriile cheltuieli de judecată.
4) Comisia Comunităților Europene suportă două treimi din propriile cheltuieli de judecată și o treime din cheltuielile de judecată efectuate de domnul Bui Van.
Van Raepenbusch | Boruta | Kanninen |
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 11 septembrie 2008.
W. Hakenberg | | S. Van Raepenbusch |
Textul prezentei decizii, precum și cel al deciziilor instanțelor comunitare citate în cuprinsul acesteia și nepublicate încă în Repertoriu sunt disponibile pe pagina de internet a Curții de Justiție: www.curia.europa.eu