LUARE DE POZIȚIE A AVOCATULUI GENERAL
PEDRO CRUZ VILLALÓN
prezentată la 6 iunie 20121(1)
Cauza C‑192/12 PPU
Melvin West
împotriva
Virallinen syyttäjä
„Cooperare judiciară în materie penală — Mandat european de arestare — Decizia‑cadru 2002/584/JAI — Proceduri de predare între statele membre — Articolul 28 alineatul (2) — Predare ulterioară — Consimțământul statului membru de executare — Succesiune de mandate europene de arestare”
1. Deși frecvent realitatea este izvor de inspirație pentru operele de ficțiune, se întâmplă totuși mai rar să vedem o astfel de operă copiată la rândul său de realitate. Această situație pare să se regăsească totuși în prezenta cauză, care privește o persoană urmărită penal și condamnată în mai multe state membre pentru fapte de aceeași natură, în speță furturi de hărți vechi și rare din diferite biblioteci publice(2).
2. Cauza oferă Curții oportunitatea de a interpreta pentru prima dată dispozițiile articolului 28 din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre(3), dispoziție care definește cazurile și condițiile în care statul membru emitent al unui mandat european de arestare poate preda la rândul său persoana care face obiectul respectivului mandat unui alt stat membru decât statul membru de executare a mandatului în cauză (predare ulterioară).
3. Mai precis, predarea ulterioară de către statul membru emitent al unui mandat european de arestare a persoanei care face obiectul respectivului mandat unui alt stat membru decât statul membru de executare nu poate interveni, în afara excepțiilor, decât după obținerea „consimțământului” statului membru de executare în cauză.
4. Dispoziția în discuție, care se referă la „statul membru de executare” la singular, lasă totuși deschisă problema modalității în care trebuie să se realizeze acest „consimțământ”, într‑un caz precum cel din acțiunea principală, în care este în discuție o a doua cerere de predare ulterioară, și, mai general, în ipoteza unei succesiuni de mandate europene de arestare și a unei pluralități de cereri de predare ulterioare succesive. În acest caz, trebuie să se solicite tot atâtea consimțăminte câte state membre de executare a unui mandat există? Nu trebuie să se solicite, dimpotrivă, decât consimțământul unui singur stat membru de executare? În această din urmă ipoteză, care ar fi statul membru de executare în cauză?
5. Astfel prezentată, întrebarea preliminară adresată în această cauză invită Curtea să completeze ceea ce apare ca o lacună în cadrul prevederii normative, ceea ce nu este posibil, în opinia noastră, decât în temeiul unei interpretări teleologice și sistematice a Deciziei‑cadru 2002/584.
I — Cadrul juridic
A — Dreptul Uniunii
6. Considerentele (5), (6), (8), (9) și (12) ale Deciziei‑cadru 2002/584 prevăd:
„(5) Obiectivul stabilit pentru Uniune, și anume de a deveni un spațiu de libertate, securitate și justiție, duce la eliminarea extrădării între statele membre și la înlocuirea acesteia cu un sistem de predare între autoritățile judiciare. Pe de altă parte, introducerea unui nou sistem simplificat de predare a persoanelor condamnate sau bănuite, cu scopul executării sentințelor de condamnare sau a urmăririlor, în materie penală, permite eliminarea complexității și a riscurilor de întârziere inerente procedurilor actuale de extrădare. Relațiile de cooperare clasice care au dominat până în prezent între statele membre ar trebui să fie înlocuite cu un sistem de liberă circulație a deciziilor judiciare în materie penală, atât a celor anterioare sentinței de condamnare, cât și a celor definitive, într‑un spațiu de libertate, securitate și justiție.
(6) Mandatul de arestare european prevăzut în prezenta decizie‑cadru constituie prima concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoașterii reciproce pe care Consiliul European l‑a calificat drept «piatra de temelie» a cooperării judiciare.
[...]
(8) Deciziile privind executarea mandatului european de arestare trebuie să facă obiectul unor controale suficiente, ceea ce înseamnă că o autoritate judiciară din statul membru în care a fost arestată persoana căutată va trebui să ia decizia de predare a acesteia.
(9) Rolul autorităților centrale în executarea unui mandat european de arestare trebuie să se limiteze la un sprijin practic și administrativ.
[...]
(12) Prezenta decizie‑cadru respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute în articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană și reflectate în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene [...], în special în capitolul VI. Nimic din prezenta decizie‑cadru nu poate fi interpretat ca o interdicție de a refuza predarea unei persoane împotriva căreia a fost emis un mandat european de arestare, atunci când există motive să se creadă, pe baza unor elemente obiective, că respectivul mandat de arestare a fost emis cu scopul de a urmări sau de a pedepsi o persoană pe motive de sex, rasă, religie, origine etnică, cetățenie, limbă, opinii politice sau orientare sexuală sau de a aduce atingere situației acestei persoane pentru oricare din aceste motive.
Prezenta decizie‑cadru nu împiedică un stat membru să aplice normele sale constituționale privind respectarea dreptului la un proces echitabil, libertatea de asociere, libertatea presei și libertatea de exprimare în alte mijloace de informare în masă.”
7. Articolul 27 din Decizia‑cadru 2002/584 prevede:
„(1) Fiecare stat membru poate notifica Secretariatului General al Consiliului că, în relațiile sale cu alte state membre care au dat aceeași notificare, se prezumă că s‑a dat consimțământul pentru ca o persoană să fie urmărită penal, condamnată sau deținută în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării acesteia, alta decât cea care a motivat predarea, cu excepția situației în care, într‑un anumit caz, autoritatea judiciară de executare dispune în alt mod în decizia sa de predare.
(2) Cu excepția cazurilor prevăzute la alineatele (1) și (3), o persoană care a fost predată nu poate fi urmărită penal, condamnată sau privată de libertate pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării sale, alta decât cea care a motivat predarea sa.
(3) Alineatul (2) nu se aplică în următoarele cazuri:
(a) atunci când persoana nu a părăsit teritoriul statului membru căruia i‑a fost predată în patruzeci și cinci de zile de la data eliberării sale definitive, deși a avut posibilitatea să o facă sau atunci când s‑a reîntors aici după ce l‑a părăsit;
(b) infracțiunea nu este sancționată cu o pedeapsă sau măsură de siguranță privative de libertate;
(c) procedura penală nu duce la aplicarea unei măsuri care să restrângă libertatea individuală a persoanei;
(d) atunci când persoana este pasibilă de o pedeapsă sau de o măsură care nu implică privarea de libertate, în special o pedeapsă pecuniară sau o măsură echivalentă, chiar dacă această pedeapsă sau măsură este susceptibilă de restrângerea libertății sale individuale;
(e) atunci când persoana a acceptat să fie predată, renunțând, după caz, în același timp și la principiul specialității, în conformitate cu articolul 13;
(f) atunci când persoana a renunțat în mod expres, după predarea sa, să beneficieze de principiul specialității pentru fapte specifice anterioare predării sale. Renunțarea se face în fața autorităților judiciare competente ale statului membru emitent și se consemnează în conformitate cu dreptul intern al acestui stat. Aceasta este redactată astfel încât să reiasă că persoana în cauză a exprimat‑o în mod liber și în deplină cunoștință a consecințelor acesteia. Persoana are dreptul, în acest scop, să fie asistată de un avocat;
(g) atunci când autoritatea judiciară de executare care a predat persoana își dă consimțământul, în conformitate cu alineatul (4).
(4) Cererea pentru consimțământ este prezentată autorității judiciare de executare, însoțită de informațiile menționate la articolul 8 alineatul (1), precum și de o traducere, astfel cum se prevede la articolul 8 alineatul (2). Consimțământul este dat atunci când infracțiunea pentru care este solicitat implică ea însăși obligația de predare, în conformitate cu prezenta decizie‑cadru. Consimțământul este refuzat pentru motivele menționate la articolul 3 și, în caz contrar, poate fi refuzat doar pentru motivele menționate la articolul 4. Decizia este adoptată în cel mult 30 de zile de la data primirii cererii.
[...]”
8. Articolul 28 din Decizia‑cadru 2002/584 prevede:
„(1) Fiecare stat membru poate notifica Secretariatului General al Consiliului că, în relațiile sale cu alte state membre care au făcut aceeași notificare, se consideră că a fost acordat consimțământul pentru predarea unei persoane către un stat membru, altul decât statul membru de executare, în temeiul unui mandat european de arestare emis pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării acesteia, cu excepția situației în care, într‑un caz particular, autoritatea judiciară de executare dispune în alt mod în decizia sa de predare.
(2) În orice situație, o persoană care a fost predată statului membru emitent în temeiul unui mandat european de arestare poate, fără consimțământul statului membru de executare, să fie predată unui alt stat membru decât statul membru de executare, în temeiul unui mandat european de arestare emis pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării sale, în următoarele cazuri:
(a) atunci când, deși a avut posibilitatea să o facă, persoana căutată nu a părăsit teritoriul statului membru căruia i‑a fost predată în 45 de zile de la data eliberării sale definitive, sau atunci când s‑a întors pe teritoriul acestuia după ce l‑a părăsit;
(b) atunci când persoana căutată acceptă să fie predată unui stat membru, altul decât statul membru de executare, în temeiul unui mandat european de arestare. Consimțământul se dă autorităților judiciare competente ale statului membru emitent și se consemnează în conformitate cu dreptul intern al acestui stat. Este redactat astfel încât să reiasă că persoana în cauză a acționat în mod liber și în deplină cunoștință a consecințelor acestuia. Persoana căutată are dreptul, în acest scop, să fie asistată de un avocat;
(c) atunci când persoana căutată nu beneficiază de principiul specialității, în conformitate cu articolul 27 alineatul (3) literele (a), (e), (f) și (g).
(3) Autoritatea judiciară de executare consimte ca persoana vizată să fie predată unui alt stat membru, în conformitate cu următoarele norme:
(a) cererea de consimțământ este prezentată în conformitate cu articolul 9, însoțită de informațiile menționate la articolul 8 alineatul (1), precum și de o traducere, astfel cum se prevede la articolul 8 alineatul (2);
(b) consimțământul este dat atunci când infracțiunea pentru care este solicitat implică ea însăși obligația de predare, în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii‑cadru;
(c) decizia este adoptată în cel mult treizeci de zile de la data primirii cererii;
(d) consimțământul este refuzat pentru motivele menționate la articolul 3 și, în caz contrar, nu mai poate fi refuzat decât pentru motivele menționate la articolul 4.
Pentru cazurile menționate la articolul 5, statul membru emitent trebuie să furnizeze garanțiile care sunt prevăzute în acesta.
(4) Fără a aduce atingere alineatului (1), o persoană care a fost predată în temeiul unui mandat european de arestare nu este extrădată unui stat terț fără consimțământul autorității competente a statului membru care a predat‑o. Acest consimțământ este acordat în conformitate cu convențiile prin care acest stat membru își asumă obligații, precum și cu dreptul său intern.”
9. Din informarea privind data intrării în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene din 1 mai 1999(4), reiese că Republica Finlanda a făcut o declarație în temeiul articolului 35 alineatul (2) UE, prin care aceasta acceptă competența Curții de a hotărî cu titlu preliminar în conformitate cu modalitățile prevăzute la articolul 35 alineatul (3) litera (b) UE.
B — Dreptul finlandez
10. Decizia‑cadru 2002/584 a fost transpusă în dreptul finlandez prin Legea 1286/2003 privind predarea între Republica Finlanda și celelalte state membre ale Uniunii Europene [rikoksen johdosta tapahtuvasta luovuttamisesta Suomen ja muiden Euroopan unionin jäsenvaltioiden välillä annettu laki (1286/2003)] din 30 decembrie 2003(5).
11. În temeiul articolului 61 alineatul 1 din Legea finlandeză privind predarea, o persoană care a fost predată Republicii Finlanda de un stat membru nu poate fi predată unui alt stat membru sau unui stat care nu face parte din Uniunea Europeană. Alineatul 2 al aceleiași dispoziții prevede totuși că interdicția prevăzută la alineatul 1 nu se aplică, printre altele, în cazul în care statul membru care a predat‑o este de acord cu derogarea de la această interdicție.
12. Articolul 62 din Legea finlandeză privind predarea prevede că, în cazul în care un stat membru solicită Republicii Finlanda predarea unei persoane care a fost predată Finlandei de un alt stat membru și conform articolului 61 alineatul (2) punctele 1‑3 sau 5 nu este posibilă o predare ulterioară, parchetul competent solicită consimțământul acestui din urmă stat membru.
II — Situația de fapt și acțiunea principală
13. Din decizia de trimitere, din observațiile scrise și orale prezentate de diferiții intervenienți, precum și din răspunsurile la întrebările formulate de Curte reiese că reclamantul din acțiunea principală, domnul West, cetățean britanic, a fost condamnat penal în mai multe state membre și că, în consecință, face obiectul mai multor mandate europene de arestare care au condus la predări succesive între statele membre în cauză în conformitate cu Decizia‑cadru 2002/584. Întrucât litigiul principal își află originea în aceste antecedente judiciare și în aceste proceduri de predare succesive, principalele elemente de fapt ale litigiului principal vor fi prezentate în continuare în funcție de acestea din urmă.
A — Istoricul cauzei
14. Ținând seama de complexitatea acestuia, istoricul cauzei va fi prezentat pentru fiecare stat membru în parte.
1. În Franța
15. La 15 martie 2001, Biblioteca Națională a Franței a depus o plângere împotriva domnului West pentru furturi de hărți geografice rare și vechi pe care le‑ar fi săvârșit la 26 octombrie 1999 și la 5 septembrie 2000.
16. În consecință, la 14 martie 2005, autoritățile judiciare franceze au emis împotriva domnului West un prim mandat european de arestare, difuzat prin intermediul Sistemului de Informații Schengen, în timp ce acesta din urmă se afla în detenție în Regatul Unit. Acest mandat a fost transmis autorităților Regatului Unit la 1 aprilie 2005.
17. La 28 aprilie 2005, autoritățile Regatului Unit au indicat autorităților franceze că domnul West ar putea face obiectul unei liberări condiționate la 27 iulie 2005 și au solicitat informații și precizări suplimentare.
18. La 23 iunie 2005, autoritățile franceze au transmis un răspuns la cererea autorităților Regatului Unit, considerat incomplet de către acestea din urmă.
19. La 27 iulie 2005, magistratul britanic de legătură în Franța a solicitat transmiterea de urgență a unui nou mandat european de arestare care să cuprindă informațiile solicitate. Întrucât nu a fost emis niciun mandat nou, cererea de predare a fost considerată respinsă.
20. La 15 februarie 2007, domnul West a fost condamnat la trei ani de închisoare prin hotărârea pronunțată în lipsă de completul competent în materie corecțională din cadrul tribunal de grande instance de Paris [Tribunalul de Mare Instanță din Paris] (Franța) pentru furtul de hărți geografice săvârșit la Biblioteca Națională a Franței.
21. La 31 august 2007, autoritățile judiciare franceze au emis împotriva domnului West un al doilea mandat european de arestare (nr. 0233123012), difuzat prin intermediul Sistemului de Informații Schengen la 21 septembrie 2007, în vederea predării acestuia pentru executarea pedepsei pronunțate la 15 februarie 2007.
22. La 9 februarie 2012, avocatul domnului West, care dispune de o împuternicire specială, a formulat opoziție împotriva hotărârii din 15 februarie 2007 a completului competent în materie corecțională din cadrul tribunal de grande instance de Paris. În consecință, tribunal de grande instance de Paris a stabilit termenul pentru desfășurarea unei ședințe la 7 iunie 2012.
2. În Finlanda
23. În luna aprilie 2001, domnul West a fost arestat în Regatul Unit pentru posesia a 400 de hărți geografice vechi, apoi a fost extrădat către Finlanda, unde a fost condamnat, la 4 septembrie 2001, la o pedeapsă de 18 luni închisoare pentru furt de hărți săvârșit la Universitatea din Helsinki în luna februarie 2001.
24. La 31 mai 2002, Helsingin hovioikeus (Curtea de Apel din Helsinki) (Finlanda) a confirmat condamnarea domnului West la pedeapsa de 18 luni închisoare pentru furt.
25. La 9 decembrie 2009, autoritățile judiciare finlandeze au emis împotriva domnului West mandatul european de arestare nr. R01/3078 în vederea predării acestuia în scopul executării pedepsei pronunțate la 31 mai 2002.
3. În Ungaria
26. La 16, 17 și 18 august 2000, domnul West a deteriorat mai multe atlase de mare valoare din secolul al XVII‑lea păstrate de Biblioteca Națională Széchenyi, apropriindu‑și opt planșe de hărți geografice.
27. La 1 aprilie 2010, Budai Központi kerületi bíróság (tribunalul districtual din centrul Budei) (Ungaria) a emis împotriva domnului West un mandat european de arestare în vederea predării acestuia.
28. La 5 iulie 2011, Budai Központi kerületi bíróság l‑a condamnat pe domnul West la o pedeapsă privativă de libertate de un an și patru luni pentru faptele săvârșite la 16, 17 și 18 august 2000.
B — Procedurile de predare
29. În vederea facilitării înțelegerii principalelor evenimente, și diferitele proceduri de predare vor fi prezentate pentru fiecare stat membru în parte.
1. Procedura de predare din Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord către Ungaria
30. În temeiul unui mandat de arestare emis de autoritățile judiciare maghiare la 1 aprilie 2010, autoritățile judiciare din Regatul Unit l‑au predat pe domnul West Ungariei, la o dată care nu reiese din dosar. Executarea acestui mandat de arestare nu era supusă niciunei condiții.
2. Procedura de predare ulterioară din Ungaria către Republica Finlanda
31. La 27 ianuarie 2011, autoritatea judiciară maghiară competentă, Fővárosi Bíróság (Curtea din Budapesta) (Ungaria), a adoptat o decizie prin care a dispus predarea domnului West Republicii Finlanda în termen de zece zile de la data eliberării acestuia, prevăzută pentru 29 august 2011(6).
32. Korkein oikeus (Curtea Supremă) (Finlanda), instanța de trimitere, arată că, deși, conform acestei decizii, condițiile de predare a domnului West erau îndeplinite atât în temeiul mandatului de arestare prezentat de Republica Finlanda, cât și în temeiul celui prezentat de Republica Franceză, această instanță nu preciza totuși dacă domnul West trebuia să fie predat ulterior de către Republica Finlanda Republicii Franceze.
33. La 5 septembrie 2011, Fővárosi Bíróság a adoptat o nouă decizie în care arăta că, în decizia sa din 27 ianuarie 2011, aceasta nu luase în considerare faptul că predarea domnului West Republicii Finlanda era condiționată de consimțământul Regatului Unit.
34. La 9 septembrie 2011, autoritatea judiciară competentă din Regatul Unit și‑a dat consimțământul a posteriori pentru predarea de către Ungaria a domnului West Republicii Finlanda. Acest consimțământ nu era supus niciunei condiții.
35. La 15 septembrie 2011, Ungaria l‑a predat pe domnul West Republicii Finlanda.
36. La 24 ianuarie 2012, Ministerul Public finlandez a primit o scrisoare din partea Ministerului Administrației Publice și Justiției din Ungaria prin care a fost informat cu privire la decizia din 27 ianuarie 2011. Această scrisoare preciza că Fővárosi Bíróság hotărâse că, „odată ce procedura finlandeză [ar] fi finalizată, partea în cauză [ar] trebui să fie predată autorităților franceze”.
3. Procedurile de predare ulterioară către Republica Franceză
37. La 28 decembrie 2010, autoritățile maghiare au adresat autorităților franceze un mesaj prin care le informau că fusese dispusă arestarea provizorie a domnului West în vederea predării acestuia și solicitau transmiterea mandatului european de arestare.
38. La 30 decembrie 2010, autoritățile judiciare franceze au transmis copia certificată pentru conformitate cu originalul a mandatului european de arestare în limba franceză autorităților judiciare maghiare, iar ulterior, la 7 ianuarie 2011, versiunea în limba maghiară.
39. La 4 martie 2011, autoritățile maghiare au informat autoritățile judiciare franceze cu privire la decizia din 27 ianuarie 2011. Mesajul preciza că se dispusese predarea domnului West Republicii Franceze, precum și Republicii Finlanda, că domnul West ar trebui predat Republicii Franceze la finalizarea procedurii în Finlanda și că predarea era amânată din cauza unei proceduri aflate în curs în Ungaria.
40. La 28 iunie 2011, autoritățile maghiare au adresat autorităților Regatului Unit o cerere de consimțământ pentru predarea domnului West Republicii Franceze, rămasă fără răspuns.
41. La 7 noiembrie 2011, autoritățile franceze au fost informate de Republica Finlanda că domnul West era încarcerat în Finlanda și că data eliberării acestuia era stabilită pentru 29 aprilie 2012.
42. La 9 februarie 2012, Ministerul Public finlandez a sesizat Helsingin käräjäoikeus (Tribunalul de Primă Instanță din Helsinki) (Finlanda) cu o cerere prin care solicita ca domnul West să fie predat Republicii Franceze, precizând că Ungaria își dăduse consimțământul la această predare.
43. La 17 februarie 2012, Helsingin käräjäoikeus a adoptat o decizie prin care, în pofida opoziției domnului West, a fost admisă cererea de predare. În această situație, domnul West a formulat recurs împotriva acestei decizii la Korkein oikeus.
III — Întrebarea preliminară și cererea de aplicare a procedurii preliminare de urgență
44. În aceste împrejurări, prin decizia din 24 aprilie 2012, primită la Curte în aceeași zi, Korkein oikeus a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„În cazul în care se aplică articolul 28 alineatul (2) din [D]ecizia‑cadru [2002/584], prin «stat de executare» trebuie să se înțeleagă statul membru din care a fost predată inițial o persoană în temeiul unui mandat european de arestare unui alt stat membru sau, dimpotrivă, acest din urmă stat, din care persoana a fost predată ulterior unui al treilea stat membru, căruia i se solicită, la rândul său, să predea persoana unui al patrulea stat membru? Sau este necesară, eventual, obținerea consimțământului ambelor state membre?”
45. Prin decizie separată, adoptată la 24 aprilie 2012 și primită de Curte la aceeași dată, Korkein oikeus a solicitat de asemenea ca prezenta cauză să facă obiectul procedurii preliminare de urgență prevăzute la articolul 23a din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și reglementate de articolul 104b din Regulamentul de procedură al Curții.
46. În această privință, Korkein oikeus preciza că, întrucât domnul West executase o pedeapsă de un an și șase luni închisoare la care fusese condamnat de Helsingin hovioikeus la 31 mai 2002, acesta trebuia să fie eliberat la 29 aprilie 2012. Totuși, arăta că, prin decizia din aceeași zi, se dispusese menținerea în detenție a domnului West. Întrucât acesta din urmă era astfel privat de libertate, aplicarea procedurii preliminare de urgență s‑ar impune într‑un mod absolut imperativ în considerarea securității sale juridice.
47. Prin decizia din 3 mai 2012, Curtea (Camera a doua) a decis să admită cererea de aplicare a procedurii preliminare de urgență. De asemenea, în temeiul articolului 24 din Statutul Curții și al articolului 54a din Regulamentul de procedură, a invitat Republica Franceză, Ungaria și Regatul Unit să furnizeze anumite informații și să prezinte anumite documente.
48. Pârâta din acțiunea principală, Republica Finlanda, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. Republica Franceză, Ungaria și Regatul Unit au răspuns la întrebările adresate de Curte în termenul stabilit.
49. Reclamanta și pârâta din acțiunea principală, ca și Republica Finlanda și Republica Franceză, precum și Comisia au prezentat și observații orale în cadrul ședinței desfășurate la 4 iunie 2012.
IV — Rezumatul observațiilor
50. Pozițiile adoptate de diferitele părți interesate în cadrul observațiilor scrise și/sau orale oferă o vedere de ansamblu destul de completă a răspunsurilor care pot fi date la întrebarea adresată în cauza principală. Acestea vor fi rezumate pe scurt în continuare, precizându‑se că soluțiile preconizate urmăresc să identifice care este statul membru de executare sau care sunt statele membre de executare (iată de fapt toată problema), al căror consimțământ este necesar în scopul predării ulterioare în sensul articolului 28 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584, într‑o situație precum cea în discuție în acțiunea principală, caracterizată printr‑o succesiune de mandate europene de arestare care implică mai mult de trei state membre, rând pe rând stat membru emitent, apoi stat membru de executare.
51. Reclamantul din acțiunea principală apreciază că fiecare stat membru de executare succesiv trebuie chemat să își dea consimțământul pentru o predare ulterioară unui alt stat membru, astfel încât este necesar consimțământul atât al Ungariei, cât și al Regatului Unit.
52. Acest punct de vedere este împărtășit global de Republica Finlanda.
53. Pârâta din acțiunea principală arată că a interpretat întotdeauna Decizia‑cadru 2002/584 și dreptul finlandez adoptat în scopul transpunerii acesteia în sensul că consimțământul statului membru de executare care a efectuat ultima predare este suficient, orice soluție care presupune consimțământul tuturor statelor membre de executare neputând decât să sporească verificările și să aducă atingere eficacității și rapidității mecanismului mandatului european de arestare.
54. Republica Franceză a susținut de asemenea în ședință că fiecare stat membru de executare trebuie să își poată da consimțământul pentru o predare ulterioară, precizând totuși că această cerere de consimțământ trebuie să fie adresată de fiecare stat membru emitent numai statului membru de executare cu care întreține relații directe prin intermediul mandatului european de arestare. În consecință, în împrejurările din cauza principală, ar reveni Republicii Finlanda sarcina de a solicita consimțământul Ungariei, iar aceasta din urmă ar trebui să solicite consimțământul Regatului Unit.
55. În sfârșit, Comisia apreciază că prin statul membru de executare trebuie să se înțeleagă ultimul stat membru de executare, în măsura în care această interpretare permite consolidarea principiului recunoașterii reciproce și încrederii reciproce între statele membre, facilitând și accelerând în același timp cooperarea judiciară a acestora fără a aduce atingere drepturilor persoanei în cauză.
V — Analiză
A — Observații introductive
56. Înainte de orice și cu riscul de a ne repeta, trebuie să întocmim pe scurt, de această dată în mod integrat, cronologia evenimentelor, astfel încât să se evidențieze principalele elemente de fapt pertinente pentru răspunsul la întrebarea preliminară adresată.
57. Domnul West a făcut obiectul, în Franța, al unui prim mandat european de arestare în vederea predării sale pentru a fi judecat pentru faptele săvârșite la 26 octombrie 1999 și la 5 septembrie 2000, emis la 14 martie 2005. Întrucât Regatul Unit a refuzat să execute acest mandat european de arestare, pentru motive care nu reies din dosar, domnul West a fost condamnat în Franța în lipsă la 15 februarie 2007. În consecință, un al doilea mandat european de arestare a fost emis împotriva sa la 31 august 2007, în vederea predării sale pentru executarea pedepsei respective. Acest mandat a fost transmis Ungariei la 30 decembrie 2010.
58. Arestat în Regatul Unit la 14 aprilie 2001 și ulterior extrădat în Finlanda, domnul West a fost condamnat în această țară la o pedeapsă de 18 luni închisoare la 4 septembrie 2001. Această pedeapsă a fost confirmată în apel la 31 mai 2002, însă nu a fost executată, având în vedere că domnul West părăsise Finlanda între timp, potrivit informațiilor furnizate de avocatul său în cursul ședinței. Abia la 9 decembrie 2009, respectiv șapte ani mai târziu, Republica Finlanda a emis un mandat european de arestare împotriva domnului West în scopul predării sale pentru executarea acestei pedepse.
59. Ulterior, la 1 aprilie 2010, Ungaria a emis, la rândul său, un mandat european de arestare prin care solicita predarea domnului West în vederea judecării acestuia pentru infracțiuni de furt săvârșite la 16, 17 și 18 august 2000. Predat necondiționat de către Regatul Unit Ungariei, domnul West a fost judecat și condamnat în această țară la o pedeapsă de 16 luni închisoare la 5 iulie 2011. Predat Republicii Finlanda de către Ungaria la 15 septembrie 2011, domnul West ar fi trebuit să fie eliberat la 29 aprilie 2012, însă a fost menținut în detenție de către instanța de trimitere până la pronunțarea deciziei preliminare a Curții.
60. Mai multe elemente care reies din faptele astfel rezumate trebuie să rețină atenția în mod special.
61. Mai întâi, este cert că condițiile de aplicare a articolului 28 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584 sunt întrunite în situația în discuție în cauza principală, dat fiind că mandatul european de arestare pe baza căruia se solicită predarea de către Republica Finlanda a domnului West Republicii Franceze a fost emis pentru o infracțiune săvârșită înaintea predării acestuia Republicii Finlanda de către Ungaria și chiar înaintea predării acestuia Ungariei de către Regatul Unit. În schimb, sunt vizate de succesiunea de mandate europene de arestare în cauză numai state membre ale Uniunii.
62. Este cert de asemenea că Regatul Unit l‑a predat necondiționat pe domnul West Ungariei, că și‑a dat, la 9 septembrie 2011, consimțământul pentru predarea ulterioară către Republica Finlanda, însă nu și pentru predarea ulterioară către Republica Franceză. În această privință, Regatul Unit a precizat că, dacă Republica Finlanda solicitase consimțământul său pentru predarea ulterioară către Republica Franceză, nu aceasta era situația Ungariei. Din dosar nu reiese că autoritatea judiciară de executare din Regatul Unit a consimțit, în temeiul articolului 27 alineatul (3) litera (g) din Decizia‑cadru 2002/584 și în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 27 alineatul (4) din această decizie‑cadru, la renunțarea la principiul specialității în detrimentul domnului West, nici în momentul predării acestuia din urmă Ungariei și nici în momentul predării sale ulterioare către Republica Finlanda. În schimb, Ungaria și‑a dat consimțământul pentru predarea de către Republica Finlanda a domnului West Republicii Franceze. Totuși, domnul West s‑a opus acestei predări și a subliniat în fața instanței de trimitere că aceasta era condiționată de consimțământul Regatului Unit.
63. În sfârșit, este cert că un stat membru s‑a confruntat în două rânduri cu un concurs de mandate europene de arestare în sensul articolului 16 din Decizia‑cadru 2002/584. Regatul Unit a trebuit să arbitreze între o predare a domnului West Republicii Franceze (mandatul european de arestare din 31 august 2007), Republicii Finlanda (mandatul european de arestare din 9 decembrie 2009) sau Ungariei (din 1 aprilie 2010). Predat de către Regatul Unit Ungariei în luna aprilie 2010, Ungaria a trebuit să arbitreze la rândul său între predarea ulterioară a domnului West Republicii Franceze sau Republicii Finlanda, pe baza acelorași mandate europene de arestare emise de aceste două state membre. Totuși, rămâne faptul că Curtea dispune de foarte puține informații cu privire la rațiunile care au putut motiva alegerile efectuate de cele două state membre și că, în orice caz, prezenta cauză nu ridică nicio problemă referitoare la articolul 16 din Decizia‑cadru 2002/584.
B — Ipoteza simplă: o interpretare sistematică și teleologică a articolului 28 din Decizia‑cadru 2002/584
64. Pentru a fi în măsură să înțelegem în mod corespunzător ipoteza complexă a predărilor succesive prezentată Curții de către instanța de trimitere și să răspundem la întrebarea pe care aceasta din urmă o adresează, trebuie să efectuăm o analiză esențialmente sistematică și teleologică a articolului 28 din Decizia‑cadru 2002/584 în ipoteza simplă pe care această dispoziție o acoperă în mod explicit. Din această perspectivă, analiza sistematică va trebui să privească în mod considerabil ansamblul format de principiul specialității (articolul 27 din această decizie‑cadru) și principiul consimțământului statului membru de executare a unui mandat european de arestare pentru orice predare ulterioară (articolul 28 din decizia‑cadru menționată). În ceea ce privește interpretarea teleologică, aceasta trebuie efectuată având permanent în vedere obiectivul esențial urmărit de Decizia‑cadru 2002/584, și anume funcționarea eficace și rapidă a primei „concretizări” a spațiului judiciar al unei Uniuni care garantează drepturile și libertățile fundamentale.
65. Dacă articolele 27 și 28 din Decizia‑cadru 2002/584 constituie reflectarea, în sistemul mandatului european de arestare, a două elemente tradiționale ale dreptului extrădării care sunt principiul specialității și consecința acestuia, principiul interzicerii oricărei predări ulterioare(7), principiile pe care le enunță au făcut obiectul unei „adaptări” la logica proprie mandatului european de arestare, un instrument de cooperare judiciară care se întemeiază pe principiul recunoașterii reciproce(8) și al încrederii(9) reciproce între statele membre, chemat să se substituie relațiilor de cooperare clasice de drept internațional(10) și adaptat el însuși la obiectivul specific de instituire a unui spațiu de libertate, securitate și justiție urmărit de Uniune(11) care garantează drepturile fundamentale ale persoanelor vizate(12).
66. Se subliniază prin aceasta că, potrivit jurisprudenței Curții, recunoașterea reciprocă stabilită prin mandatul european de arestare, ca „piatră de temelie” a cooperării judiciare dintre statele membre(13), și promovarea funcționării eficace și rapide a mecanismului de predare pe care îl prevede, pe de o parte, precum și garantarea strictei respectări a drepturilor și intereselor fundamentale ale persoanelor în cauză, asigurată în special de autoritățile judiciare din state membre însărcinate cu controlul executării mandatelor europene de arestare(14), pe de altă parte, trebuie să constituie principiile directoare ale interpretării Deciziei‑cadru 2002/584.
67. Articolul 28 din Decizia‑cadru 2002/584 consacră principiul consimțământului statului membru de executare a unui mandat european de arestare pentru orice predare ulterioară, de către statul membru emitent, a persoanei care face obiectul mandatului european de arestare în cauză unui stat membru, altul decât statul membru de executare, însoțind în același timp principiul amintit cu mai multe excepții, prevăzute la literele (a), (b) și, respectiv, (c) ale articolului 28 alineatul (2), litera (c) făcând trimitere la dispozițiile articolului 27 alineatul (3) literele (a) și (e)‑(g) din decizia‑cadru menționată. În aceste dispoziții diferite, prin aplicarea principiului și a excepțiilor, pe de o parte, și prin implicațiile trimiterii făcute de la o dispoziție la alta, pe de altă parte, trebuie înainte de toate căutată rațiunea de a fi a consimțământului necesar.
68. Articolele 27 și 28 din Decizia‑cadru 2002/584, care nu figurau în propunerea inițială a Comisiei(15), sunt situate în același capitol consacrat efectelor predării (unei persoane în temeiul unui mandat european de arestare) și prezintă o conexiune(16) structurală și o proximitate(17) conceptuală. Este frapantă constatarea că principiul specialității, care se presupune că guvernează ansamblul dispozițiilor articolului 27 menționat, apare doar în alineatul (2), dat fiind că alineatul (1) din acesta prevede o excepție posibilă de la principiu. Structura articolului 28 din Decizia‑cadru 2002/584 este chiar mai surprinzătoare, în sensul că principiul pe care îl edictează a „dispărut” în cursul procesului legislativ pentru a nu mai fi enunțat decât în mod implicit, a contrario sensu, în ansamblul dispozițiilor(18).
69. Trebuie să se atragă atenția, mai întâi, asupra faptului că articolul 27 alineatul (1) și articolul 28 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 sunt, prin poziția și conținutul acestora, deosebit de semnificative și că acestea nu pot să nu exercite o influență asupra semnificației principiului specialității și a corolarului său în sistemul deciziei‑cadru menționate.
70. Aceste două alineate prevăd că statele membre pot notifica anticipat Consiliului consimțământul lor, după caz, pentru renunțarea la beneficiul principiului specialității [articolul 27 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584] sau pentru predarea ulterioară unui stat membru, altul decât statul membru de executare [articolul 28 alineatul (1) din această decizie‑cadru], precizându‑se, pe de o parte, că se consideră că acest consimțământ nu produce efecte decât în relațiile cu statele membre care au făcut aceeași notificare și, pe de altă parte, că autoritatea judiciară de executare poate dispune întotdeauna în alt mod într‑o situație specială.
71. Se poate presupune că, stabilind astfel acest mecanism de notificare la începutul articolelor 27 și 28 din Decizia‑cadru 2002/584, legiuitorul Uniunii a intenționat să adreseze statelor membre o invitație deosebit de încurajatoare să își manifeste consimțământul reciproc pentru renunțarea la aplicarea principiului specialității și a principiului interzicerii oricărei predări ulterioare, în logica perfectă a principiului încrederii reciproce, sub rezerva clauzei de salvgardare care permite autorității judiciare de executare să se pronunțe de la caz la caz, din preocuparea de a garanta respectarea deplină a drepturilor persoanelor vizate.
72. S‑ar putea afirma, într‑un anumit mod, că aceste alineate aveau vocația de a deveni regula, în perfectă concordanță cu cele două principii directoare evocate mai sus. Nu aceasta este totuși situația, întrucât, astfel cum a subliniat Comisia în observațiile sale scrise, doar un stat membru a utilizat facultatea prevăzută de aceste dispoziții. Or, întrucât aceste dispoziții nu se pot aplica decât între state membre care și‑au notificat în același mod consimțământul, prevederile pe care le conțin sunt, în pofida semnificației lor, inoperante, cel puțin pentru moment.
73. Dincolo de originile internaționale, asupra cărora nu pare necesar să întârziem în această situație(19), principiul specialității enunțat în mod explicit la articolul 27 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584 și corolarul său, principiul consimțământului statului membru de executare pentru orice predare ulterioară, formulat în mod implicit la articolul 28 alineatul (2) din decizia‑cadru amintită, constituie, în cadrul sistemului mandatului european de arestare și în lumina principiilor directoare de interpretare evocate mai sus, expresia unei responsabilități speciale a statului membru de executare a unui mandat european de arestare în ceea ce privește protecția drepturilor și intereselor persoanei predate(20) și plasate sub jurisdicția acestuia în momentul predării sale, un anumit control asupra vieții persoanei predate care îndeplinește, pe de altă parte, o funcție de reinserție socială(21).
74. În această privință, nu trebuie să se piardă din vedere că statul membru emitent al unui mandat european de arestare solicită statului membru de executare o intervenție drastică în sfera libertății persoanei vizate. Această persoană face cel puțin obiectul unei suspendări a exercițiului dreptului său la libertatea de a‑și stabili reședința în statul membru de executare(22). Sub rezerva ipotezei prevăzute la articolul 28 alineatul (2) litera (a) din Decizia‑cadru 2002/584, persoana care face obiectul unui mandat european de arestare și care este predată unui stat membru recuperează, de altfel în mod normal(23), la încheierea procesului, indiferent că a fost achitată sau că a executat pedeapsa, „dreptul de întoarcere” în statul membru care a predat‑o.
75. Este motivul pentru care legea statului membru de executare, în conformitate cu Decizia‑cadru 2002/584, reglementează condițiile predării și consecințele acesteia în statul membru emitent, printre care, la un anumit moment, predarea ulterioară. Principiul specialității limitează prerogativele statului membru emitent numai la infracțiunile care fac obiectul mandatului european de arestare, principiul consimțământului statului membru de executare pentru orice predare ulterioară confirmă într‑o anumită măsură această limitare într‑o situație specială, în sensul că condiționează predarea de către statul membru emitent a persoanei avute în vedere unui al treilea stat membru.
76. Importanța acestui control este subliniată de dispozițiile articolului 28 alineatul (3) literele (b) și (c) din Decizia‑cadru 2002/584, întrucât statul membru de executare poate refuza predarea pentru motivele menționate la articolul 3 sau la articolul 4 din decizia‑cadru menționată, pe de o parte, sau trebuie să își dea acest consimțământ atunci când infracțiunea pentru care este solicitat implică obligația de predare, în conformitate cu dispozițiile aceleiași decizii‑cadru.
77. În această privință, trebuie acordată o atenție deosebită articolului 4 punctul 6 și articolului 5 punctul 3 din decizia‑cadru 2002/584, care acordă anumite prerogative statului membru de executare în ceea ce privește rezidenții acestuia, pe lângă propriii resortisanți(24).
78. Mai întâi, în temeiul dreptului național și în conformitate cu articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584, autoritatea judiciară competentă din statul membru de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate atunci când statul membru în discuție se angajează să execute această pedeapsă sau măsură de siguranță. De asemenea, autoritatea judiciară competentă din statul membru de executare poate supune, în temeiul dreptului național și în conformitate cu articolul 5 punctul 3 din decizia‑cadru menționată, predarea unei persoane în temeiul unui mandat european de arestare, în scopul urmăririi penale, condiției ca această persoană, după ce a fost audiată, să fie returnată în statul membru de executare pentru a executa acolo pedeapsa sau măsura de siguranță privative de libertate care au fost pronunțate împotriva sa în statul membru emitent.
79. Desigur, principiul specialității, asemenea principiului consimțământului statului membru de executare la orice predare ulterioară, nu depinde nici de cetățenia, nici de reședința și nici chiar de domiciliul persoanei predate în temeiul unui mandat european de arestare.
80. Nu este mai puțin adevărat că aceste două principii constituie elemente ale acestui control al condițiilor și al consecințelor predării, care trebuie interpretat ca servind, în mod considerabil, rolului pe care statul membru de executare poate fi determinat să îl joace în reinserția socială a persoanei predate în temeiul unui mandat european de arestare la încheierea procesului(25). Acest rol nu se impune totuși, astfel cum vom vedea mai precis în continuare, decât în măsura în care persoana care face obiectul unui mandat european de arestare poate să demonstreze un grad cert de integrare în societatea din statul membru respectiv(26).
81. Totuși, excepțiile de la principiul implicit al consimțământului statului membru de executare pentru orice predare ulterioară permit să se stabilească în mod clar sensul și domeniul de aplicare al dispozițiilor articolului 28 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584.
82. Aceste excepții, prevăzute la articolul 28 alineatul (2) literele (a)‑(c) din Decizia‑cadru 2002/584 și, prin trimitere, la articolul 27 alineatul (3) literele (a) și (e)‑(g) din decizia‑cadru menționată, se întemeiază toate pe existența unui consimțământ(27) direct sau indirect, prin intermediul excepțiilor de la principiul specialității(28), explicit sau implicit, fie din partea persoanei care face obiectul mandatului european de arestare, fie din partea statului membru de executare.
83. Pentru început, pe de o parte, persoana care face obiectul unui mandat european de arestare poate consimți ea însăși în mod explicit la predarea sa ulterioară, fie în mod direct(29) în fața autorităților judiciare competente ale statului membru emitent și în conformitate cu dreptul intern al acestui stat membru, fie în mod indirect(30), atunci când aceasta a renunțat anterior la principiul specialității, în acest caz în momentul predării sale către statul membru emitent, în mod expres în fața autorității judiciare din statul membru de executare în conformitate cu articolul 13 din Decizia‑cadru 2002/584, sau ulterior acestei predări, de asemenea în mod expres, dar în fața autorității judiciare din statul membru emitent și în conformitate cu dreptul acestui stat membru potrivit articolului 27 alineatul (3) litera (f) din decizia‑cadru menționată.
84. În aceste ipoteze, persoana care face obiectul mandatului european de arestare consimte să fie predată statului membru emitent al respectivului mandat, condițiile predării sale ulterioare fiind reglementate în acest caz de dreptul statului membru în cauză. Responsabilitatea inițială a statului membru de executare în privința acestei persoane este, prin voința persoanei respective, transferată statului membru emitent care „poate” decide așadar, în temeiul articolului 28 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584, cu privire la predarea ulterioară a acesteia unui al treilea stat membru, după cum poate, dacă este cazul, să se opună acestei predări cu respectarea dispozițiilor deciziei‑cadru menționate.
85. Autoritatea judiciară din statul membru de executare a unui mandat european de arestare este, pe de altă parte, considerată, de asemenea și în mod logic, că a consimțit în mod indirect la predarea ulterioară a persoanei vizate unui stat membru, altul decât statul membru de executare(31), atunci când aceasta a consimțit la inaplicabilitatea principiului specialității(32). Astfel, în această ipoteză, statul membru de executare a transferat responsabilitatea specială care îi revine față de persoana vizată statului membru emitent. Acesta din urmă nu mai este constrâns de principiul specialității și poate, așadar, în temeiul propriului drept și în conformitate cu Decizia‑cadru 2002/584, să predea sau să refuze predarea persoanei vizate unui al treilea stat membru.
86. În sfârșit, prezența voluntară a persoanei vizate pe teritoriul statului membru emitent(33) constituie ultima excepție de la principiul consimțământului statului membru de executare pentru orice predare ulterioară. În temeiul acestei excepții, statul membru emitent al unui mandat european de arestare nu este ținut de principiul specialității și nici de obligația de a solicita consimțământul statului membru de executare pentru predarea ulterioară atunci când persoana vizată a rămas în sfera sa de competență teritorială, timp de 45 de zile(34), în condițiile în care era liberă și avea dreptul de a părăsi teritoriul acestui stat sau de a se întoarce acolo. În aceste condiții, se admite că persoana respectivă a acceptat astfel, în mod implicit, să se supună fără rezerve jurisdicției acestui stat membru(35).
87. În concluzie, cerința consimțământului statului membru de executare pentru orice predare ulterioară, în ipoteza simplă formulată în mod explicit la articolul 28 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584, are drept obiect, în esență, să permită acestuia să mențină un control al sensului și al obiectului predării unei persoane către un alt stat membru, în mod special în calitate de stat membru garant în primă instanță al respectării drepturilor și libertăților persoanei care face obiectul predării și al restricțiilor pe care aceasta le presupune în mod inevitabil.
88. Pentru acest motiv, persoana care face obiectul predării poate înlătura, în orice moment și lăsând la o parte cazurile de predări condiționate, consimțământul statului membru de executare, fie prin exprimarea directă sau indirectă a voinței sale, fie prin propria conduită (reședință voluntară, chiar și de scurtă durată, sau întoarcere voluntară în statul membru emitent). Astfel, persoana în cauză nu numai că „înlătură” statul membru de executare de la orice intervenție în procesul de predare ulterioară, dar mai ales, în principal, se plasează sub tutela statului membru emitent, căruia îi revine, încă de la exprimarea acestei voințe, responsabilitatea de a garanta respectarea drepturilor și libertăților sale.
89. Dacă ar fi acceptată această interpretare a sensului articolului 28 din Decizia‑cadru 2002/584, astfel aplicată unei situații simple, sensul acestei dispoziții aplicate într‑o ipoteză mai complexă neprevăzută în mod explicit de aceasta ar trebui să se desprindă într‑un mod relativ spontan.
C — Consimțământul statului membru de executare în situații complexe
1. Respingerea tezei necesității consimțământului tuturor statelor membre de executare a unei succesiuni de mandate europene de arestare
90. O interpretare a articolului 28 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584 care impune consimțământul tuturor statelor membre de executare a unei succesiuni de mandate europene de arestare pentru predarea ulterioară a persoanei vizate ultimului stat membru emitent din succesiunea de mandate ar fi compatibilă cu dificultate cu cerința eficacității și rapidității care trebuie să caracterizeze funcționarea mandatului european de arestare.
91. Această apreciere se aplică indiferent de modalitățile care pot exista și în funcție de care ar trebui să fie adresate cererile de consimțământ, indiferent dacă acestea sunt adresate simultan de către statul membru emitent în cauză tuturor statelor membre de executare succesive în cauză sau în cascadă, de către statul membru chemat să decidă cu privire la predarea ulterioară către statul membru care i‑a predat persoana vizată, mai întâi, apoi de către acest din urmă stat membru către statul care îi predase anterior persoana și astfel, în continuare, până la statul membru de executare inițial, astfel cum a propus guvernul francez în observațiile sale orale.
92. Astfel, în cele două situații, mecanismul predării ar fi în același timp întârziat, în pofida termenului de 30 de zile prevăzut la articolul 28 alineatul (3) litera (c) din Decizia‑cadru 2002/584, și, mai ales, pus serios în pericol, fiecare stat membru de executare putând să se opună predării ulterioare în temeiul articolului 28 alineatul (3) litera (d) din Decizia‑cadru 2002/584, chiar dacă niciun motiv juridic sau social nu ar justifica acest lucru.
93. Astfel, pe de o parte, diferitele state membre de executare sunt, în mod normal, constrânse ipotetic de principiul specialității, fără de care excepția prevăzută la articolul 28 alineatul (2) litera (c) din Decizia‑cadru 2002/584 ar fi aplicabilă. În afara domeniului de aplicare al excepțiilor prevăzute, necesitatea consimțământului statului membru de executare nu se justifică decât pentru cel care trebuie să dispună de controlul predării persoanei vizate, în sensul precizat mai sus. În plus, a acorda fiecărui stat membru de executare a unei succesiuni de mandate europene de arestare o putere de consimțământ pentru orice predare ulterioară ar implica aplicarea simultană a unui număr egal de drepturi naționale, fie și în conformitate cu Decizia‑cadru 2002/584, și ar oferi un număr egal de posibilități de a se opune acestei predări, ceea ce ar compromite radical eficacitatea mecanismului.
94. Pe de altă parte, cu excepția unor circumstanțe cu totul deosebite, diferitele state membre de executare nu își pot asuma simultan o responsabilitate specială, în ceea ce privește reinserția socială, în privința aceleiași persoane care ar justifica necesitatea consimțământului acestora pentru o predare ulterioară.
95. În concluzie, apreciem că articolul 28 din Decizia‑cadru 2002/584 nu poate fi interpretat în sensul că autorizează multiplicarea sau chiar dedublarea consimțământului necesar în vederea predării ulterioare a unei persoane care face obiectul unui mandat european de arestare.
2. Identificarea statului membru de executare care trebuie să își dea consimțământul pentru orice predare ulterioară într‑o situație complexă
96. Odată formulată concluzia anterioară, este de la sine înțeles că statul membru de executare care trebuie să își dea consimțământul pentru orice predare ulterioară în sensul articolului 28 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584 nu poate fi altul decât cel care răspunde logicii acestui consimțământ, astfel cum tocmai a fost prezentată.
97. Acest stat este, în principiu, primul stat membru de executare din succesiunea de mandate europene de arestare, statul membru de executare originar sau inițial, în măsura în care este singurul care nu este și stat membru emitent în succesiunea respectivă și, așadar, prin ipoteză, constrâns de principiul specialității. Într‑o anumită măsură, acesta este statul membru de strictă executare, susceptibil să exercite plenitudinea de competență cu privire la persoana vizată de mandatele în cauză, în timp ce puterea de dispoziție a statelor membre de executare subsecvente din succesiune se consumă în îndeplinirea ius puniendi a acestora din urmă.
98. Din această perspectivă, Regatul Unit este, în principiu, singurul care, în împrejurările din cauza principală, trebuie chemat să își dea consimțământul pentru predarea ulterioară de către Republica Finlanda a domnului West Republicii Franceze, soluție care este întărită de împrejurarea că persoana în cauză pare să întrețină legăturile cele mai strânse cu primul stat membru. De altfel, dat fiind că Regatul Unit a consimțit, chiar și a posteriori, la predarea ulterioară efectuată de către Ungaria a domnului West către Republica Finlanda, cu dificultate se poate vedea ce ar putea justifica necesitatea obținerii consimțământului Ungariei în vederea predării ulterioare a acestuia de către Republica Finlanda Republicii Franceze.
99. Mai trebuie adăugat că împrejurările din cauza principală urmăresc să demonstreze inoportunitatea unui transfer al „dreptului la consimțământ” al Regatului Unit Ungariei. Astfel, aceste împrejurări se caracterizează prin lipsa constantă a succesului demersurilor efectuate de Republica Franceză în vederea predării domnului West de către Regatul Unit.
100. Această logică ar avea în mod evident aceleași efecte în ipoteza în care ar fi în discuție mai mult de patru state membre, fiind necesar ca statul membru de strictă executare să își dea în principiu consimțământul, iar statele membre intermediare să fie înlăturate. În schimb, într‑o ipoteză în care, tot cu mai mult de patru state membre, persoana care face obiectul mandatelor europene de arestare ar fi renunțat, fie printr‑o declarație, fie prin comportamentul său, la consimțământul statului membru de strictă executare, acest lucru ar trebui să aibă, în mod logic, drept consecință faptul că primul stat membru emitent ar trebui să își dea în speță, în această situație, consimțământul, cu excepția cazului în care s‑ar aplica una dintre excepțiile prevăzute la articolul 28 din Decizia‑cadru 2002/584.
101. Această consecință ar putea da naștere unui principiu formulat în termeni abstracți, care ar putea fi redactat după cum urmează:
„În ipoteza unei succesiuni de mandate europene de arestare care vizează aceeași persoană și care implică mai mult de trei state membre și a unei succesiuni de cereri de predare succesive, consimțământul pentru predarea ulterioară impus a contrario sensu de articolul 28 din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie solicitat numai primului stat membru, în ordine cronologică inversă, care a procedat la predarea persoanei vizate fără a fi trebuit să solicite el însuși, în temeiul dispozițiilor amintite, consimțământul prealabil.”
102. Totuși, în măsura în care, în împrejurările din cauza principală, numai patru state membre sunt vizate, propunem să se declare, într‑un mod mai simplu, că articolul 28 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că, într‑o situație precum cea în discuție în cauza principală, primul stat membru de executare din succesiunea de mandate de arestare trebuie, singur și, așadar, cu excluderea statelor membre de executare subsecvente, să fie chemat să își dea, dacă este cazul, cu alte cuvinte presupunând că împrejurările nu țin de una dintre excepțiile stabilite tocmai de această dispoziție, consimțământul pentru orice predare ulterioară a persoanei vizate către orice alt stat membru emitent.
103. Mai concret, apreciem că, în împrejurările din cauza principală și în măsura în care niciuna dintre excepțiile prevăzute la articolul 28 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584 nu este aplicabilă, ceea ce revine instanței de trimitere să stabilească, numai consimțământul Regatului Unit trebuie considerat ca fiind necesar pentru predarea de către Republica Finlanda a domnului West Republicii Franceze, consimțământul Ungariei nefiind în speță nici necesar și nici măcar dezirabil, precizându‑se că revine Republicii Finlanda obligația să facă tot ceea ce este necesar în vederea primirii consimțământului în cauză.
VI — Concluzie
104. În concluzie, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Korkein oikeus după cum urmează:
„Articolul 28 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretat în sensul că, într‑o situație precum cea în discuție în cauza principală, primul stat membru de executare din succesiunea de mandate de arestare trebuie, singur și, așadar, cu excluderea statelor membre de executare subsecvente, să fie chemat să își dea, dacă este cazul, cu alte cuvinte presupunând că împrejurările nu țin de una dintre excepțiile stabilite tocmai de această dispoziție, consimțământul pentru orice predare ulterioară a persoanei vizate către orice alt stat membru emitent.”