HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a opta)
16 martie 2017(*)
„Trimitere preliminară – Proprietate intelectuală – Dreptul de autor și drepturile conexe în societatea informațională – Directiva 2001/29/CE – Dreptul de comunicare publică a operelor – Articolul 3 alineatul (1) – Excepții și limitări – Articolul 5 alineatul (3) litera (o) – Difuzarea programelor de televiziune printr‑o rețea locală de cablu – Reglementare națională care prevede excepții pentru instalațiile care permit accesul a cel mult 500 de utilizatori abonați, precum și pentru retransmisia programelor radiodifuziunii publice pe teritoriul național”
În cauza C‑138/16,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Handelsgericht Wien (Tribunalul Comercial din Viena, Austria), prin decizia din 16 februarie 2016, primită de Curte la 7 martie 2016, în procedura
Staatlich genehmigte Gesellschaft der Autoren, Komponisten und Musikverleger registrierte Genossenschaft mbH (AKM)
împotriva
Zürs.net Betriebs GmbH,
CURTEA (Camera a opta),
compusă din domnul M. Vilaras, președinte de cameră, și domnii J. Malenovský (raportor) și M. Safjan, judecători,
avocat general: domnul M. Wathelet,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru Staatlich genehmigte Gesellschaft der Autoren, Komponisten und Musikverleger registrierte Genossenschaft mbH (AKM), de M. Walter, Rechtsanwalt;
– pentru Zürs.net Betriebs GmbH, de M. Ciresa, Rechtsanwalt;
– pentru guvernul austriac, de C. Pesendorfer, în calitate de agent;
– pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, în calitate de agent;
– pentru Comisia Europeană, de T. Scharf și de J. Samnadda, în calitate de agenți,
având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 3 alineatul (1) și a articolului 5 din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională (JO 2001, L 167, p. 10, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 230, rectificare în JO 2008, L 314, p. 16), pe de o parte, și a articolului 11 bis alineatul (1) punctul 2 din Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice din 9 septembrie 1886, în versiunea care rezultă din Actul de la Paris din 24 iulie 1971, astfel cum a fost modificată la 28 septembrie 1979 (denumită în continuare „Convenția de la Berna”), pe de altă parte.
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Staatlich genehmigte Gesellschaft der Autoren, Komponisten und Musikverleger registrierte Genossenschaft mbH (denumită în continuare „AKM”), pe de o parte, și Zürs.net Betriebs GmbH (denumită în continuare „Zürs.net”), pe de altă parte, în legătură cu cererea AKM prin care solicită ca Zürs.net să îi furnizeze informații cu privire la numărul de abonați conectați la rețeaua de cablu exploatată de aceasta și, dacă este cazul, să îi plătească o remunerație, la care să se adauge dobânzi de întârziere, pentru punerea la dispoziție a unor opere protejate în temeiul dreptului de autor și al drepturilor conexe.
Cadrul juridic
Dreptul internațional
Tratatul OMPI privind drepturile de autor
3 Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale (OMPI) a adoptat la 20 decembrie 1996, la Geneva, Tratatul OMPI privind drepturile de autor, care a intrat în vigoare la 6 martie 2002. Acest tratat a fost aprobat în numele Comunității Europene prin Decizia 2000/278/CE a Consiliului din 16 martie 2000 (JO 2000, L 89, p. 6, Ediție specială, 11/vol. 20, p. 212).
4 Tratatul OMPI privind drepturile de autor prevede la articolul 1 alineatul (4) că părțile contractante trebuie să se conformeze articolelor 1-21 din Convenția de la Berna.
Convenția de la Berna
5 Articolul 11 bis alineatul (1) punctul 2 din Convenția de la Berna prevede:
„(1) Autorii de opere literare și artistice beneficiază de dreptul exclusiv de a autoriza:
[…]
2° orice comunicare publică fie prin fir, fie fără fir a operei radiodifuzate, când această comunicare este făcută printr‑un alt organism decât cel de origine”.
Dreptul Uniunii
Directiva 2001/29
6 Considerentul (9) al Directivei 2001/29 are următorul cuprins:
„Orice armonizare a dreptului de autor și a drepturilor conexe trebuie să aibă la bază un nivel ridicat de protecție, deoarece aceste drepturi sunt esențiale pentru creația intelectuală. […]”
7 Potrivit articolului 3 alineatul (1) din această directivă:
„Statele membre prevăd dreptul exclusiv al autor[ilor] de a autoriza sau de a interzice orice comunicare publică a operelor lor, prin cablu sau fără cablu, inclusiv punerea la dispoziția publicului a operelor lor, astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc și în orice moment.”
8 Articolul 5 alineatul (3) litera (o) din directiva menționată prevede:
„Statele membre pot să prevadă excepții sau limitări [referitoare] la drepturile prevăzute la articolele 2 și 3 în următoarele cazuri:
[…]
(o) utilizarea în anumite cazuri de mai mică importanță unde excepțiile și limitările sunt deja prevăzute prin legislațiile interne, cu condiția ca acestea să se refere numai la utilizări similare [a se citi «analogice»] și să nu aducă atingere liberei circulații a mărfurilor și a serviciilor în cadrul Comunității, fără a aduce atingere altor excepții sau limitări prevăzute în prezentul articol.”
Dreptul austriac
9 Potrivit articolului 17 din Urheberrechtgesetz (Legea privind drepturile de autor, BGBl. 111/1936), în versiunea care rezultă din BGBl. I, 99/2015:
„(1) Autorul are dreptul exclusiv de a difuza opera prin radiodifuziune sau în mod similar.
(2) Este asimilată radiodifuziunii situația în care i se dă publicului posibilitatea de a recepționa o operă pe teritoriul național dintr‑un loc aflat în țară sau în străinătate, într‑un mod similar radiodifuziunii, dar prin cablu.
(3) Retransmisia de programe de radiodifuziune
[…]
2. prin intermediul unei antene colective
[…]
(b) atunci când numărul de abonați conectați la antenă nu depășește 500, nu este considerată o nouă radiodifuziune.
În plus, retransmisia concomitentă, completă și nemodificată a unor programe de radiodifuziune ale [organismului național de radiodifuziune (ORF)] prin intermediul cablurilor, pe teritoriul național, este considerată ca făcând parte din radiodifuziunea inițială.”
Litigiul principal și întrebarea preliminară
10 AKM este o societate de gestiune colectivă a drepturilor de autor.
11 Zürs.net exploatează o instalație de rețea de cablu la Zürs (Austria), prin intermediul căreia transmite programe de televiziune și radiofonice, dintre care unele sunt emise inițial de organismul național de radiodifuziune (ORF), iar altele sunt emise inițial de alte organisme de radiodifuziune. Instanța de trimitere precizează că, la data deciziei de trimitere, la rețeaua de cablu a Zürs.net erau conectați circa 130 de abonați.
12 AKM cere de la Zürs.net furnizarea de informații cu privire la numărul de abonați conectați, la mai multe date de referință, la rețeaua de cablu pe care aceasta o exploatează și cu privire la conținuturile difuzate. Solicită de asemenea ca, după verificarea informațiilor pe care Zürs.net le va fi furnizat, aceasta din urmă să plătească o remunerație adecvată.
13 Zürs.net apreciază că, în temeiul articolului 17 alineatul (3) punctul 2 litera (b) din Legea privind drepturile de autor austriacă, în versiunea din BGBl. I, 99/2015, referitor la instalațiile de mică dimensiune cu cel mult 500 de abonați, programele pe care ea le difuzează nu pot fi considerate o nouă radiodifuziune și că, prin urmare, nu este obligată să furnizeze informațiile cerute de AKM.
14 AKM apreciază că această dispoziție nu este compatibilă nici cu dreptul Uniunii, nici cu Convenția de la Berna.
15 În acest context, Handelsgericht Wien (Tribunalul Comercial din Viena, Austria), sesizat cu litigiul dintre AKM și Zürs.net, a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Articolul 3 alineatul (1) sau articolul 5 din Directiva [2001/29] ori articolul 11 bis alineatul (1) punctul 2 din Convenția de la Berna trebuie interpretate în sensul că o reglementare contravine dreptului Uniunii sau Convenției de la Berna, care face parte din dreptul Uniunii, fiind un acord internațional, atunci când aceasta prevede că transmisia de programe de radiodifuziune prin intermediul unor «antene colective» precum cea a pârâtei din litigiul principal:
a) nu este considerată o nouă radiodifuziune atunci când la antena respectivă nu sunt conectați mai mult de 500 de abonați și/sau
b) este considerată o parte integrantă a radiodifuziunii inițiale atunci când este vorba despre transmisia concomitentă, completă și nemodificată a unor programe de radiodifuziune ale Österreichischer Rundfunk, cu ajutorul cablurilor, pe teritoriul național (austriac),
și că aceste utilizări, întrucât nu intră sub incidența altui drept exclusiv de comunicare publică la distanță, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, nu sunt, în consecință, supuse autorizării de către autor și nici unei obligații de remunerare?”
Cu privire la întrebarea preliminară
16 Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (1) sau articolul 5 din Directiva 2001/29 ori articolul 11 bis alineatul (1) punctul 2 din Convenția de la Berna trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care implică faptul că nu sunt supuse, în temeiul dreptului exclusiv de comunicare publică, cerinței de a obține autorizația autorului:
– nici transmisia concomitentă, completă și nemodificată a unor programe radiodifuzate de către organismul național de radiodifuziune, cu ajutorul cablurilor, pe teritoriul național,
– nici radiodifuziunea prin intermediul unei antene colective atunci când numărul de abonați conectați la această antenă nu depășește 500.
17 Această întrebare trebuie analizată în două etape.
18 Astfel, în primul rând, trebuie să se stabilească dacă o transmisie concomitentă, completă și nemodificată a unor programe radiodifuzate ale organismului național de radiodifuziune, cu ajutorul cablurilor, pe teritoriul național, cum este cea în discuție în litigiul principal, poate constitui o „comunicare publică”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 sau al articolului11 bis alineatul (1) punctul 2 din Convenția de la Berna.
19 În această privință, trebuie arătat că articolul 11 bis alineatul (1) punctul 2 din Convenția de la Berna prevede că autorii de opere literare și artistice beneficiază de dreptul exclusiv de a autoriza orice comunicare publică, fie prin fir, fie fără fir, a operei radiodifuzate, atunci când această comunicare este făcută printr‑un alt organism decât cel de origine.
20 În ceea ce privește articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, acesta stipulează că statele membre prevăd dreptul exclusiv al autorilor de a autoriza sau de a interzice orice comunicare publică a operelor lor, prin cablu sau fără cablu, inclusiv punerea la dispoziția publicului a operelor lor, astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc și în orice moment.
21 Trebuie să se constate că articolul 3 alineatul (1) corespunde în esență articolului 11 bis alineatul (1) punctul 2 din Convenția de la Berna. De asemenea, atunci când Curtea interpretează noțiunea „comunicare publică”, în sensul articolului 3 alineatul (1) menționat, aceasta se realizează în conformitate cu respectiva dispoziție convențională în temeiul unei jurisprudențe constante a Curții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 decembrie 2006, SGAE, C‑306/05, EU:C:2006:764, punctele 40 și 41).
22 Curtea a statuat deja că noțiunea „comunicare publică”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, asociază două elemente cumulative, și anume un „act de comunicare” a unei opere și comunicarea „publică” a acesteia din urmă (Hotărârea din 31 mai 2016, Reha Training, C‑117/15, EU:C:2016:379, punctul 37).
23 Mai precis, din jurisprudența Curții reiese, pe de o parte, că actul de comunicare se referă la orice transmitere a operelor protejate, indiferent de mijlocul sau de procedeul tehnic utilizat, și că fiecare transmitere a unei opere care utilizează o modalitate tehnică specifică trebuie să fie autorizată, în principiu, în mod individual de autorul operei în cauză (a se vedea Hotărârea din 31 mai 2016, Reha Training, C‑117/15, EU:C:2016:379, punctele 38 și 39).
24 Pe de altă parte, pentru a intra sub incidența noțiunii „comunicare publică”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, trebuie de asemenea ca operele protejate să fie efectiv comunicate unui „public”, înțelegându‑se că noțiunea „public” privește un număr nedeterminat de potențiali destinatari și presupune, dintr‑un alt punct de vedere, existența unui număr de persoane destul de important (a se vedea Hotărârea din 31 mai 2016, Reha Training, C‑117/15, EU:C:2016:379, punctele 40 și 41).
25 În plus, Curtea a statuat deja că transmiterea unor opere protejate de către un alt organism decât cel care obținuse autorizația de comunicare inițială constituie o „comunicare publică”, în sensul acestei directive, atunci când astfel de opere sunt transmise unui public nou, cu alte cuvinte, unui public care nu era luat în considerare de titularii de drepturi în cauză atunci când au acordat autorizația inițială pentru utilizarea operelor lor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 31 mai 2016, Reha Training, C‑117/15, EU:C:2016:379, punctul 45 și jurisprudența citată).
26 În speță, împrejurarea că, în cauza principală, transmiterea în discuție se efectuează prin cablu, și anume printr‑un mijloc tehnic diferit de cel utilizat cu ocazia transmisiei radiodifuzate inițiale, permite să se constate că Zürs.net realizează o comunicare, în sensul articolului 3 din Directiva 2001/29.
27 Mai trebuie să se verifice însă dacă această comunicare este destinată unui public nou, diferit de cel care este destinatarul programelor radiodifuzate de ORF.
28 Din observațiile prezentate de Zürs.net, care nu sunt contestate de AKM cu privire la acest aspect, reiese că, titularii de drepturi în cauză cunosc, atunci când acordă ORF o autorizație de radiodifuziune, faptul că programele realizate de acest organism național pot fi recepționate de totalitatea persoanelor care se află pe teritoriul național.
29 În condițiile în care distribuirea operelor protejate prin intermediul cablului se realizează pe teritoriul național, astfel cum reiese din modul de redactare a întrebării preliminare, și în condițiile în care persoanele respective au fost luate în considerare, prin urmare, de titularii de drepturi atunci când au autorizat difuzarea inițială de către organismul național de radiodifuziune, publicul căruia Zürs.net îi distribuie operele menționate nu poate fi considerat un public nou.
30 Rezultă că transmisia unor programe efectuată în condițiile precizate la punctul 18 din prezenta hotărâre nu constituie o comunicare publică, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29. Astfel, o asemenea transmisie nu este supusă cerinței de a obține autorizația titularilor de drepturi, prevăzută de această dispoziție.
31 În al doilea rând, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă o legislație națională precum cea în discuție în litigiul principal, care prevede că transmisia unor programe prin intermediul unei antene colective la care sunt conectați cel mult 500 de abonați nu este considerată o nouă radiodifuziune, intră sub incidența articolului 5 din Directiva 2001/29, în special a alineatului (3) litera (o) al acestuia, și dacă distribuitorii unor asemenea programe transmise prin intermediul unor asemenea antene pot astfel să eludeze cerința de a obține autorizația din partea titularului de drepturi. Din explicațiile instanței de trimitere reiese, într‑adevăr, că se poate considera că Zürs.net exploatează o „antenă colectivă de mici dimensiuni”, în sensul acestei legislații naționale.
32 În această privință, trebuie amintit mai întâi, după cum a subliniat Curtea la punctul 25 din prezenta hotărâre, că transmiterea unor opere protejate de către un alt organism decât cel care obținuse autorizația de comunicare inițială constituie o „comunicare publică”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, atunci când astfel de opere sunt transmise unui „public nou”, cu alte cuvinte, unui public care nu era luat în considerare de titularii de drepturi în cauză atunci când au acordat autorizația inițială pentru utilizarea operelor lor.
33 În speță, din decizia de trimitere reiese că „antena colectivă de mici dimensiuni” a Zürs.net permite transmisia, în afara programelor ORF, și a celor ale altor emițători stabiliți în alte state membre, astfel încât astfel de transmisii pot fi considerate comunicări publice, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29. Îi revine instanței de trimitere sarcina de a efectua verificările necesare în această privință.
34 În aceste condiții, este necesar să se ridice problema dacă utilizatorii respectivelor antene colective de mici dimensiuni pot să eludeze cerința de a obține o autorizație din partea titularului de drepturi în temeiul uneia dintre excepțiile prevăzute la articolul 5 din Directiva 2001/29.
35 În această privință, din articolul 5 alineatul (3) litera (o) din Directiva 2001/29 reiese că statele membre au posibilitatea de a prevedea excepții sau limitări referitoare la drepturile prevăzute la articolele 2 și 3 din această directivă atunci când este vorba despre o utilizare în anumite cazuri de mai mică importanță, pentru care excepțiile și limitările sunt deja prevăzute prin legislațiile interne, cu condiția ca aceasta să se refere numai la utilizări analogice și să nu aducă atingere liberei circulații a mărfurilor și a serviciilor în cadrul Uniunii Europene, fără a aduce atingere altor excepții sau limitări prevăzute de acest articol.
36 Întrucât face trimitere în special la articolul 3 din Directiva 2001/29, articolul 5 alineatul (3) litera (o) din această directivă constituie o dispoziție derogatorie de la dreptul de comunicare publică prevăzut la articolul 3 menționat.
37 Or, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, dispozițiile unei directive care derogă de la un principiu general stabilit în însuși cuprinsul directivei trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte (Hotărârea din 16 iulie 2009, Infopaq International, C‑5/08, EU:C:2009:465, punctul 56, precum și Hotărârea din 10 aprilie 2014, ACI Adam și alții, C‑435/12, EU:C:2014:254, punctul 22).
38 Din aceasta rezultă că diferitele excepții și limitări prevăzute la articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2001/29, printre care se numără cea menționată la litera (o) a acestei dispoziții, trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 decembrie 2011, Painer, C‑145/10, EU:C:2011:798, punctul 109).
39 În cauza principală, din dosarul înaintat Curții rezultă că legislația națională în discuție în litigiul principal permite operatorilor economici să desfășoare o activitate în domeniul difuzării de opere protejate, prin intermediul unor antene colective, fără obligația, printre altele, de a solicita autorizația autorilor acestor opere în temeiul dreptului de comunicare publică de care dispun aceștia din urmă, cu condiția ca numărul de abonați conectați la o astfel de antenă să nu depășească 500.
40 Posibilitatea menționată, reglementată prin lege, este susceptibilă să atragă operatorii economici care doresc să profite de aceasta și să aibă drept rezultat o utilizare continuă și în paralel a unei multitudini de antene colective. În consecință, aceasta ar putea genera, pe întreg teritoriul național, o situație în care un număr mare de abonați vor avea în paralel acces la programele distribuite în acest mod.
41 Or, Curtea a statuat deja că tocmai criteriul numărului cumulat de potențiali destinatari care au acces la aceeași operă în paralel constituie un element important al noțiunii „public” și, în consecință, un element relevant al comunicării publice care este supusă cerinței de a obține autorizația titularului de drepturi în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 31 mai 2016, Reha Training, C‑117/15, EU:C:2016:379, punctele 42-44).
42 Astfel, ținând seama de interpretarea strictă care trebuie dată articolului 5 alineatul (3) litera (o) din Directiva 2001/29, precum și de obiectivul privind nivelul ridicat de protecție a drepturilor de autor enunțat la considerentul (9) al acestei directive, o legislație națională precum cea în discuție în litigiul principal, care permite unei pluralități de operatori economici să distribuie în paralel operele protejate fără să fi obținut autorizația autorilor, prin intermediul unor antene colective cu capacitate limitată de abonați conectați, nu poate fi considerată, în special din cauza efectului său cumulativ precizat la punctul 40 din prezenta hotărâre, ca referindu‑se la „o utilizare în anumite cazuri de mai mică importanță”, în sensul articolului 5 alineatul (3) litera (o) menționat.
43 În aceste condiții, fără a fi necesar să se examineze dacă sunt îndeplinite celelalte condiții prevăzute la articolul 5 alineatul (3) litera (o) din Directiva 2001/29, trebuie să se considere că o legislație națională precum cea în discuție în litigiul principal nu poate fi adoptată în temeiul posibilității acordate statelor membre de a prevedea excepții sau limitări referitoare la drepturile prevăzute la articolele 2 și 3 din această directivă. În consecință, o asemenea legislație trebuie să respecte principiul prevăzut la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, potrivit căruia autorii operelor protejate dispun de dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice comunicarea publică a acestora.
44 Având în vedere ansamblul considerațiilor ce precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că:
– articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 și articolul 11 bis din Convenția de la Berna trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei legislații naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care implică faptul că nu este supusă cerinței de a obține autorizația autorului, în temeiul dreptului exclusiv de comunicare publică, o transmisie concomitentă, completă și nemodificată a unor programe radiodifuzate ale organismului național de radiodifuziune, cu ajutorul cablurilor, pe teritoriul național, cu condiția ca aceasta să constituie o simplă modalitate tehnică de comunicare și să fi fost luată în considerare de autorul operei atunci când a autorizat comunicarea inițială, aspect a cărui verificare îi revine instanței de trimitere;
– articolul 5 din Directiva 2001/29, în special alineatul (3) litera (o) al acestuia, trebuie interpretat în sensul că se opune unei legislații naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care implică faptul că nu este supusă cerinței de a obține autorizația autorului, în temeiul dreptului exclusiv de comunicare publică, o radiodifuziune prin intermediul unei antene colective atunci când numărul de abonați conectați la această antenă nu este mai mare de 500 și că această legislație trebuie să se aplice, prin urmare, în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din această directivă, aspect a cărui verificare îi revine instanței de trimitere.
Cu privire la cheltuielile de judecată
45 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a opta) declară:
Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională și articolul 11 bis din Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice din 9 septembrie 1886, în versiunea care rezultă din Actul de la Paris din 24 iulie 1971, astfel cum a fost modificată la 28 septembrie 1979, trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei legislații naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care implică faptul că nu este supusă cerinței de a obține autorizația autorului, în temeiul dreptului exclusiv de comunicare publică, o transmisie concomitentă, completă și nemodificată a unor programe radiodifuzate ale organismului național de radiodifuziune, cu ajutorul cablurilor, pe teritoriul național, cu condiția ca aceasta să constituie o simplă modalitate tehnică de comunicare și să fi fost luată în considerare de autorul operei atunci când a autorizat comunicarea inițială, aspect a cărui verificare îi revine instanței de trimitere.
Articolul 5 din Directiva 2001/29, în special alineatul (3) litera (o) al acestuia, trebuie interpretat în sensul că se opune unei legislații naționale precum cea în discuție în litigiul principal, care implică faptul că nu este supusă cerinței de a obține autorizația autorului, în temeiul dreptului exclusiv de comunicare publică, o radiodifuziune prin intermediul unei antene colective atunci când numărul de abonați conectați la această antenă nu este mai mare de 500 și că această legislație trebuie să se aplice, prin urmare, în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din această directivă, aspect a cărui verificare îi revine instanței de trimitere.
Semnături