CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
JÁN MAZÁK
prezentate la 16 decembrie 2010(1)
Cauza C‑360/09
Pfleiderer AG
împotriva
Bundeskartellamt
[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Amtsgericht Bonn (Germania)]
„Concurență – Înțelegeri – Acțiune civilă în despăgubire – Cerere de acces la o cerere de clemență și la informațiile și documentele conexe comunicate voluntar de către un solicitant de clemență unei autorități naționale de concurență – Posibile efecte negative asupra funcționării Rețelei europene de concurență (REC) și asupra aplicării dreptului concurenței de către autoritățile publice”
I – Introducere
1. În prezenta cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare, instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă și, în caz afirmativ, în ce măsură o autoritate națională de concurență poate divulga unui terț prejudiciat informații care au fost comunicate voluntar de către membrii unei înțelegeri în cadrul programului de clemență al acestei autorități, în vederea formulării de către acest terț a unei acțiuni în despăgubire privind pretinsul prejudiciu cauzat de înțelegerea în cauză. Curtea este chemată să examineze în special aspectul dacă divulgarea acestor informații ar putea aduce atingere punerii eficiente în aplicare a normelor de concurență ale Uniunii Europene (UE) și sistemului de cooperare și schimb de informații dintre Comisie și autoritățile naționale de concurență ale statelor membre prevăzut la articolele 11 și 12 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 și 82 din tratat(2).
2. În opinia noastră, această cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare solicită Curții în special să evalueze și să compare interesele divergente posibile care constau în asigurarea eficacității programelor de clemență instituite în scopul identificării, pedepsirii și, în cele din urmă, al descurajării formării unor înțelegeri nelegale potrivit articolului 101 TFUE, pe de o parte, și dreptul oricărui particular de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile suferite din cauza unor astfel de înțelegeri, pe de altă parte.
3. Așadar, prezenta cerere solicită Curții să evalueze interesele aparent contrare care constau în asigurarea unei puneri eficiente în aplicare a articolului 101 TFUE și în posibilitatea unei pretinse părți prejudiciate de a dobândi acces la informații(3) în scopul prezentării acestora ca probe în cadrul unei acțiuni civile în despăgubire formulate împotriva unui membru al înțelegerii și care ar putea astfel contribui la asigurarea dreptului părții respective la o cale de atac eficientă în cadrul unei proceduri civile privind încălcarea articolului 101 TFUE. Dreptul fundamental la o cale de atac eficientă în astfel de cazuri este garantat, în opinia noastră, de articolul 47 coroborat cu articolul 51 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „Carta”)(4), astfel cum este interpretat în lumina articolului 6 alineatul (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare „CEDO”)(5), care privește dreptul la un proces echitabil, și a jurisprudenței relevante a Curții Europene a Drepturilor Omului.
II – Acțiunea principală și întrebarea preliminară
4. Prin deciziile din ianuarie 2008, care între timp au devenit executorii, Bundeskartellamt a Republicii Federale Germania [autoritatea federală competentă în materie de concurență], acționând printre altele în temeiul articolului 81 CE (devenit articolul 101 TFUE), a sancționat primii trei producători europeni de hârtie decor (hârtie specială pentru tratarea suprafeței lemnului prelucrat) și cinci particulari, care răspund în nume propriu, cu amenzi în valoare totală de 62 000 000 de euro pentru încheierea unor acorduri privind prețurile și a unor acorduri cu privire la închiderea capacității. Aceste decizii s‑au întemeiat, printre altele, pe informații și documente pe care Bundeskartellamt le primise în contextul Programului de clemență al acesteia.
5. Pfleiderer AG (denumită în continuare „Pfleiderer”) este un cumpărător de hârtie decor și unul dintre primii trei producători mondiali de lemn prelucrat, de produse finisate și de parchet laminat. Aceasta a afirmat că în cursul ultimilor trei ani a achiziționat bunuri în valoare de peste 60 000 000 de euro de la producătorii de hârtie decor împotriva cărora a fost inițiată procedura respectivă. Aceasta, în vederea pregătirii unei acțiuni civile pentru recuperarea prejudiciilor, a solicitat Bundeskartellamt, prin intermediul unei scrisori din data de 26 februarie 2008, acces complet la dosarele privind procedura de sancționare a înțelegerii „hârtie decor”.
6. După ce Pfleiderer a primit o versiune a celor trei decizii de sancționare cu amendă, din care fuseseră eliminate informații de identificare, precum și o listă care indica probele obținute într‑o percheziție, aceasta a solicitat acces în mod expres, prin intermediul unei alte cereri, și la cererile de clemență, la documentele transmise voluntar de persoanele care beneficiază de imunitate și la probele colectate. Prin scrisoarea din 14 octombrie 2008, Bundeskartellamt a informat Pfleiderer că intenționa să admită cererea doar în parte și să limiteze accesul la o versiune a dosarului din care fuseseră eliminate informații comerciale confidențiale, documente interne și documente care intră sub incidența punctului 22 din Programul de clemență al Bundeskartellamt(6).
7. Pfleiderer a contestat această decizie la Amtsgericht (instanța locală) Bonn, solicitând pronunțarea unei decizii de către această instanță.
8. La 3 februarie 2009, Amtsgericht a adoptat inițial o decizie în care se pronunța, în esență, în favoarea Pfleiderer. Amtsgericht a hotărât că, în conformitate cu articolul 406e din Strafprozessordnung [Codul de procedură penală german, denumit în continuare „StPO”](7), care prevede accesul la dosare pentru victimele din procedurile penale și care se aplică prin analogie procedurilor în materie de înțelegeri privind încălcările administrative în temeiul articolului 46 alineatul 1 și al articolului 46 alineatul 3 ultima teză in fine din Gesetz über Ordnungswidrigkeiten (Legea germană privind încălcările administrative, denumită în continuare „OwiG”), avocatului care reprezintă persoana prejudiciată i se poate acorda acces la dosarele și la probele deţinute de autorități dacă acesta poate demonstra că are un interes legitim în această privință. Potrivit instanței de trimitere, Pfleiderer trebuie considerată persoană prejudiciată, deoarece trebuie să se pornească de la premisa că, din cauza înțelegerii, aceasta a plătit prețuri excesive pentru bunurile pe care le‑a achiziționat de la membrii înțelegerii. De asemenea, există un interes legitim în cazul în care, prin solicitarea accesului la dosare, persoana interesată vizează formularea unei acțiuni civile în despăgubire. Accesul trebuie acordat și la componentele dosarului pe care solicitanții clemenței le‑au prezentat voluntar Bundeskartellamt și care au, așadar, legătură cu informațiile prevăzute la punctul 22 din Programul de clemență al Bundeskartellamt. În ceea ce privește informațiile comerciale confidențiale și documentele interne [mai exact, note privind deliberările Bundeskartellamt sau corespondența din cadrul Rețelei europene de concurență (REC) purtate în vederea repartizării cauzei], dreptul la acces este limitat. Sfera de aplicare a dreptului de acces trebuie determinată prin compararea intereselor în conflict și este restrânsă la acele elemente componente ale dosarului care sunt necesare pentru motivarea acțiunilor în despăgubire.
9. Ca urmare a contestării respectivei decizii, Amtsgericht Bonn a repus cauza în starea de judecată inițială, astfel cum a fost aceasta înainte de pronunțarea deciziei contestate. Cu toate că Amtsgericht nu dorește să își revizuiască modul de abordare a aspectelor de drept, aceasta consideră că decizia pe care are intenția să o adopte va declara în mod implicit că versiunea actuală a Programului de clemență al Bundeskartellamt este incompatibilă cu articolul 406e din StPO și cu articolul 46 alineatul 1 din OWiG. Amtsgericht se referă în special la punctul 22 din Programul de clemență al Bundeskartellamt.
10. Cu toate acestea, instanța de trimitere consideră că decizia pe care intenționează să o adopte ar putea fi în contradicție cu articolele 11 și 12 din Regulamentul nr. 1/2003 și cu articolul 10 al doilea paragraf CE [devenit articolul 4 alineatul (3) TUE] coroborat cu articolul 3 alineatul (1) litera (g) CE. Potrivit instanței de trimitere, articolele 11 și 12 din Regulamentul nr. 1/2003 impun Comisiei și autorităților naționale de concurență ale statelor membre să coopereze strâns și să asigure schimbul reciproc de informații, inclusiv de informații confidențiale, în vederea utilizării acestora ca probe în cauze privind aplicarea articolelor 81 CE și 82 CE (devenite articolele 101 TFUE și 102 TFUE). Pentru ca aceste dispoziții să fie eficiente și să funcționeze, poate fi necesar ca accesul solicitat de terții prejudiciați la cererile de clemență și la documentele transmise voluntar de beneficiarii imunității să fie respins în proceduri privind sancționarea cu amendă conform normelor de concurență ale Uniunii Europene. În cazul în care Bundeskartellamt ar fi obligată să reducă acest nivel de protecție pentru a acorda accesul terților la cererile de clemență, în contradicție cu punctul 22 din Programul de clemență al acestei autorități, acest lucru ar avea două consecințe grave.
11. În primul rând, Comisia nu ar mai comunica Bundeskartellamt informații întemeiate pe cererile de clemență. Nici ceilalți membri ai REC nu ar mai comunica Bundeskartellamt niciun fel de astfel de informații, în măsura în care autoritățile naționale de concurență ale celorlalte state membre au adoptat, în cadrul propriilor programe naționale de clemență, dispoziții cu privire la protecția împotriva divulgării informațiilor în sensul modelului de program de clemență al REC(8). Acest lucru nu ar avea doar o influență negativă semnificativă asupra cooperării în cadrul REC, ci ar însemna și că nu va mai putea avea loc o repartizare eficientă a cauzelor în cadrul acestei rețele. Astfel, întreaga capacitate de funcționare a REC ar fi pusă sub semnul întrebării.
12. În al doilea rând, din cauza faptului că solicitantul de clemență s‑ar teme că documentele și informațiile pe care le‑a transmis voluntar ar putea fi utilizate în mod direct împotriva sa în cadrul unei acțiuni civile în despăgubire, ar exista riscul ca întreprinderile să fie descurajate să coopereze în cadrul programului de clemență și, în consecință, ca înțelegerile să nu fie raportate și să rămână astfel neidentificate. În acest caz, solicitantul de clemență ar fi pus într‑o situație chiar mai nefavorabilă decât cea a membrilor înțelegerii care nu cooperează cu autoritățile de concurență.
13. Având în vedere aceste îndoieli, Amtsgericht a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Dispozițiile de drept comunitar în materie de înțelegeri – în special articolele 11 și 12 din Regulamentul nr. 1/2003, precum și articolul 10 al doilea paragraf CE coroborat cu articolul 3 alineatul (1) litera (g) CE – trebuie interpretate în sensul că persoanelor prejudiciate printr‑o înțelegere nu trebuie, în scopul valorificării drepturilor acestora în materie civilă, să li se acorde acces la cererile de clemență și la informațiile și documentele comunicate voluntar în acest context de către solicitanții de clemență unei autorități de concurență a unui stat membru în aplicarea unui program național de clemență în cadrul unei proceduri de aplicare a unei amenzi care urmărește (și) impunerea respectării articolului 81 CE?”
III – Procedura în fața Curții
14. Pfleiderer, Firma Felix Schoeller Holding GmbH & Co. KG și Firma Technocell Dekor GmbH & Co. KG, Arjo Wiggins Deutschland GmbH, precum și guvernele belgian, ceh, german, olandez, cipriot, spaniol și italian, Comisia și Autoritatea AELS de Supraveghere au prezentat observații scrise. La 14 septembrie 2010 a fost organizată o ședință, în cadrul căreia guvernele belgian, cipriot și olandez nu au prezentat observații. Munksjö Paper GmbH a prezentat observații în cadrul ședinței.
15. Pfleiderer consideră că acțiunea principală este doar un litigiu național întemeiat pe legea de procedură germană. Aceasta susține că Amtsgericht a decis corect că refuzul de a acorda acces la informațiile privind cererea de clemență în cauză în baza punctului 22 din Programul de clemență al Bundeskartellamt este incompatibil cu articolul 406e din StPO. Pfleiderer consideră că răspunsul la întrebarea adresată de Amtsgericht trebuie să fie unul negativ, întrucât normele UE în materie nu sunt suficient de specifice, iar celorlalte posibile instrumente de interpretare, precum modelul de program de clemență al REC, nu numai că le lipsește precizia, ci le lipsește și caracterul obligatoriu necesar.
16. Firma Felix Schoeller Holding GmbH & Co. KG și Firma Technocell Dekor GmbH & Co. KG, Arjo Wiggins Deutschland GmbH, precum și guvernele belgian, ceh, german, olandez, cipriot, spaniol și italian consideră în esență că persoanelor prejudiciate printr‑o înțelegere nu trebuie să li se acorde, în scopul valorificării drepturilor acestora în materie civilă, acces la cererile de clemență și la informațiile și documentele comunicate voluntar în acest context de către solicitanții de clemență unei autorități de concurență a unui stat membru în baza unui program național de clemență, în cadrul unei proceduri de aplicare a unor amenzi, în conformitate printre altele cu articolul 101 TFUE.
17. Comisia consideră în esență că trebuie să se facă distincție între prezentarea voluntară de către solicitanții de clemență a cunoștințelor pe care aceștia le dețin cu privire la o înțelegere și a rolului lor în cadrul înțelegerii respective, care a fost pregătită în mod special pentru a fi prezentată într‑un program național de clemență(9), cunoscută sub denumirea de „declarația întreprinderii”, pe de o parte, și alte documente preexistente prezentate de către solicitantul de clemență, pe de altă parte. Aceasta consideră că, în ceea ce privește declarațiile întreprinderii, persoanele prejudiciate de o înțelegere nu trebuie să beneficieze de acces în scopul valorificării drepturilor acestora în materie civilă, deoarece în acest caz solicitantul de clemență s‑ar afla într‑o situație mai nefavorabilă în cadrul procedurii civile decât ceilalți membri ai înțelegerii, iar eficacitatea programului de clemență ar fi astfel diminuată. Comisia susține că accesul la celelalte documente prezentate de solicitantul de clemență trebuie evaluat de la caz la caz. Comisia face o analogie cu practica sa privind transmiterea informațiilor pe care le deține instanțelor naționale, în conformitate cu articolul 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003(10).
18. Autoritatea AELS de Supraveghere consideră că, având în vedere că majoritatea programelor de clemență aplicate în UE prevăd o procedură orală(11) cu scopul de a împiedica divulgarea declarației întreprinderii în cadrul acțiunilor civile în despăgubire, nici eficiența legislației privind concurența a UE și niciuna dintre dispozițiile acesteia nu se opun unei norme naționale care prevede ca un stat membru să acorde acces la documentele referitoare la clemență deținute de autoritatea națională de concurență unui potențial reclamant într‑o acțiune civilă în despăgubire formulată împotriva participanților la o înțelegere nelegală secretă.
IV – Considerații introductive
19. În opinia noastră, prezentarea câtorva aspecte relevante cu privire la acțiunea principală care reies din decizia de trimitere se poate dovedi utilă. În primul rând, accesul la informațiile specifice relevante din acțiunea principală nu este solicitat de către public în baza normelor naționale privind transparența. Dimpotrivă, din decizia de trimitere pare a reieși că, datorită faptului că Pfleiderer este considerată persoană prejudiciată care ar fi suferit prejudicii din cauza înțelegerii și are un interes legitim pentru obținerea accesului în vederea pregătirii unei acțiuni civile în despăgubire, aceasta beneficiază, în principiu, de drepturi procedurale specifice în temeiul legislației germane cu privire la accesul la informațiile deținute de Bundeskartellamt în legătură cu înțelegerea respectivă. În aceste împrejurări, instanța acordă acces în temeiul articolului 406e din StPO, însă nu Pfleiderer însăși, ci avocatului care o reprezintă. Prin urmare, orice analogie cu principiul transparenței și al accesului public la documente, prevăzut, de exemplu, în Regulamentul (CE) nr. 1049/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 30 mai 2001 privind accesul public la documentele Parlamentului European, ale Consiliului și ale Comisiei(12) și în jurisprudența Curții cu privire la acesta, ar fi neadecvată, întrucât ar putea restrânge în mod incorect ceea ce pare a fi un drept mult mai vast, care privește accesul la probe, de care beneficiază o pretinsă persoană prejudiciată precum Pfleiderer în vederea formulării în instanță a unei acțiuni civile, potrivit articolului 406e din StPO.
20. În al doilea rând, investigarea încălcării specifice a normelor de concurență din cauza principală s‑a finalizat prin adoptarea unei decizii de impunere a unei amenzi potrivit, printre altele, articolului 101 TFUE, care nu mai este supusă niciunei căi de atac. În aceste împrejurări, accesul la informațiile în litigiu nu poate aduce atingere investigației acestei încălcări specifice și nici nu poate influența rezultatul acestei investigații. Prin urmare, se impune a se distinge între prezenta cauză și acele cauze în care terțul prejudiciat solicită acces la informații deținute de o autoritate națională de concurență înainte ca această autoritate să adopte o decizie în conformitate cu normele de concurență ale Uniunii Europene. Cu toate acestea, întrebarea este dacă accesul la categoria de informații în cauză, și anume la informațiile și documentele comunicate voluntar în contextul unui program de clemență, ar putea aduce în general atingere procedurilor de investigare a încălcărilor articolului 101 TFUE și, astfel, aplicării acestei dispoziții de către Bundeskartellamt și de alte autorități naționale de concurență conform competențelor și obligațiilor care le revin în temeiul Regulamentului nr. 1/2003.
21. În al treilea rând, întrebarea adresată de Amtsgericht se referă la accesul la informații și documente prezentate de un solicitant de clemență. Din decizia de trimitere pare a reieși că Amtsgericht a statuat că accesul este limitat în ceea ce privește informațiile comerciale confidențiale și documentele interne(13). Nu există niciun indiciu care să arate că Amtsgericht are intenția de a revizui această constatare. Prin urmare, în cadrul prezentelor concluzii, problema accesului la informațiile și documentele prezentate de un solicitat de clemență va fi analizată pe baza prezumției că informațiile și documentele respective nu conțin nicio informație comercială confidențială și nici nu reprezintă documente interne.
V – Apreciere
22. Prin intermediul întrebării adresate, Amtsgericht solicită printre altele să se stabilească impactul pe care îl poate avea accesul unui terț prejudiciat(14) la informațiile comunicate de către un solicitant de clemență autorității naționale de concurență asupra sistemului de cooperare și de schimb de informații stabilit la articolele 11 și 12 din Regulamentul nr. 1/2003.
23. În urma intrării în vigoare a Regulamentului nr. 1/2003, atât Comisia, cât și autoritățile de concurență din statele membre(15) au competența de a aplica articolele 101 TFUE și 102 TFUE(16). Deși competențele de aplicare a articolelor 101 TFUE și 102 TFUE ale Comisiei și, respectiv, ale autorităților de concurență din statele membre nu coincid în totalitate, acestea se suprapun într‑o mare măsură, dând naștere unui sistem descentralizat de aplicare care se bazează pe competențe paralele. Potrivit Regulamentului nr. 1/2003, Comisia are competențe specifice și detaliate în ceea ce privește aplicarea articolelor 101 TFUE și 102 TFUE. Spre deosebire de Comisie, autoritățile de competență ale statelor membre, și chiar instanțele naționale(17), aplică articolele 101 TFUE și 102 TFUE în conformitate cu propria ordine juridică națională(18), în temeiul principiului autonomiei procedurale, cu condiția să respecte principiile echivalenței(19) și efectivității(20). Considerăm că, în conformitate, printre altele, cu articolul 4 alineatul (3) TUE și cu Regulamentul nr. 1/2003(21), statele membre trebuie să asigure aplicarea efectivă a articolelor 101 TFUE și 102 TFUE pe teritoriul lor(22).
24. Pentru a limita riscul unei aplicări neuniforme a competențelor paralele și fără a aduce atingere autonomiei procedurale de care beneficiază în principiu autoritățile naționale de concurență și instanțele naționale, capitolul IV din Regulamentul nr. 1/2003, intitulat „Cooperarea”, stabilește mai multe norme de procedură pentru a asigura o funcționare coordonată și eficientă a sistemului competențelor paralele. Comisia și autoritățile de concurență ale statelor membre formează de fapt o rețea(23) de autorități publice care aplică normele de concurență ale UE în strânsă cooperare(24). În special acest capitol a creat un sistem(25) al membrilor REC care prevede printre altele diviziunea muncii și atribuirea cauzelor între una sau mai multe autorități naționale de concurență și Comisie, precum și aplicarea consecventă a normelor de concurență ale UE. Considerăm că autoritățile naționale de concurență trebuie să acționeze într‑un mod care asigură respectarea deplină a obligațiilor de cooperare care le revin în temeiul Regulamentului nr. 1/2003.
25. În pofida faptului că nici Regulamentul nr. 1/2003, nici chiar Comunicarea privind cooperarea nu conțin nicio dispoziție referitoare la acordarea accesului unor terți la informații prezentate voluntar de către un solicitant de clemență(26), punctul 30 din modelul de program de clemență al REC prevede că „declarațiile orale prezentate în cadrul prezentului program vor fi schimbate numai între [autoritățile de concurență] conform articolului 12 din Regulamentul nr. 1/2003, dacă sunt îndeplinite condițiile stabilite în [Comunicarea privind cooperarea] și cu condiția ca protecția pe care o asigură [autoritatea de concurență] destinatară împotriva dezvăluirii să fie echivalentă cu protecția asigurată de [autoritatea de concurență] care transmite declarația respectivă”(27).
26. Modelul de program de clemență al REC este un instrument fără forță obligatorie care urmărește să realizeze armonizarea de facto sau „grațioasă” a programelor de clemență ale autorităților naționale de concurență pentru a asigura că potențialii solicitanți nu sunt descurajați în demersul lor de a solicita clemență din cauza discrepanțelor care pot apărea în programele de clemență din cadrul REC. Prin urmare, după alinierea tuturor programelor, modelul de program de clemență al REC stabilește tratamentul la care se poate aștepta un solicitant din partea oricărei autorități din cadrul REC. În plus, modelul de program de clemență al REC are ca obiectiv reducerea sarcinii reprezentate de formularea mai multor cereri. În pofida caracterului nelegislativ al acestui instrument, precum și al altor instrumente, precum Comunicarea privind cooperarea și Declarația comună, efectele lor practice legate în special de funcționarea autorităților naționale de concurență și a Comisiei nu pot fi ignorate. Prin urmare, este regretabil faptul că documente precum modelul de program de clemență al REC și Declarația comună nu sunt publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene în vederea asigurării transparenței și pentru referințe viitoare.
27. În special în lumina punctului 30 din modelul de program de clemență al REC și în absența unei norme de drept al Uniunii Europene cu privire la acest aspect, considerăm că nivelurile diferite de divulgare de către autoritățile naționale de concurență unor terți a informațiilor comunicate voluntar de solicitanții de clemență ar putea astfel să aducă eventual atingere dispozițiilor cu privire la cooperare prevăzute în Regulamentul nr. 1/2003.
28. Sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, din dosarul prezentat Curții pare a reieși că autoritatea suedeză de concurență a cooperat cu Bundeskartellamt în investigarea încălcării în cauză. Cu toate acestea, nu există niciun indiciu care să arate că exista o altă autoritate națională de concurență în afara Bundeskartellamt care să fie competentă să aplice articolul 101 TFUE în legătură cu înțelegerea în cauză, ceea ce ar fi putut conduce la proceduri multiple în fața unor autorități diferite și la posibilitatea reatribuirii cauzei în conformitate cu articolul 11 din Regulamentul nr. 1/2003(28). Astfel, deși în cazurile în care membrii unei înțelegeri urmăresc să beneficieze de clemență poate exista o tendință de desfășurare a unor proceduri multiple în fața autorităților naționale de concurență, întrucât, în absența unei proceduri „unice” de clemență în cadrul dreptului UE sau a unui sistem de clemență complet armonizat la nivelul Uniunii Europene(29), aceștia pot considera necesar să se adreseze tuturor autorităților care au competența de aplicare a articolului 101 TFUE în ceea ce privește încălcarea în cauză, în acțiunea principală nu există nicio dovadă a existenței unor astfel de împrejurări. Remarcăm de asemenea că instanța de trimitere a precizat în mod expres în cadrul deciziei de trimitere că Pfleiderer nu solicită acces la informațiile sau documentele deținute de Bundeskartellamt care i‑au fost comunicate acestuia din urmă în contextul articolului 12 din Regulamentul nr. 1/2003(30).
29. Se pare, așadar, că articolele 11 și 12 din Regulamentul nr. 1/2003 nu prezintă relevanță în sensul prezentei acțiuni și că partea din întrebarea preliminară care se referă la aceste articole are, conform precizărilor din cadrul observațiilor Comisiei(31), o natură ipotetică(32). În opinia noastră, având în vedere că în decizia de trimitere nu există niciun fel de fapte concrete, de orice natură, care să facă trimitere la problema cooperării prevăzute în capitolul IV din Regulamentul nr. 1/2003, o pronunțare a Curții asupra acestui aspect în contextul prezentei acțiuni ar constitui un demers speculativ.
30. Instanța de trimitere solicită de asemenea să se stabilească dacă intenția unei autorități naționale de concurență de a acorda acces unei persoane prejudiciate, care dorește să formuleze o acțiune în despăgubire, la informațiile și documentele comunicate voluntar de un solicitant de clemență acestei autorități ar putea pune ulterior în pericol aplicarea eficientă a articolului 101 TFUE de către respectiva autoritate.
31. Este evident faptul că atât Comisia, cât și autoritățile de concurență ale statelor membre joacă un rol important în ceea ce privește aplicarea articolului 101 TFUE în cauzele privind înțelegerile nelegale. Având în vedere caracterul secret al înțelegerilor interzise prin articolul 101 TFUE, identificarea și investigarea efectivă și, în cele din urmă, interzicerea și pedepsirea acestor încălcări, care, din cauza efectelor lor negative asupra structurii concurenței, se încadrează adesea printre cele mai grave încălcări ale dreptului concurenței(33), s‑au dovedit a fi anevoioase atât pentru Comisie, cât și pentru autoritățile naționale de concurență(34). Prin ceea ce, în opinia noastră, constituie un expedient(35), Comisia a instituit, începând din 1996, odată cu adoptarea Comunicării privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri(36), un program de clemență prin care aceasta recompensează cooperarea din partea membrilor unei înțelegeri care conduce la identificarea și la pedepsirea înțelegerilor sub forma imunității la amenzi și a reducerii cuantumului acestora. Comisia consideră, astfel cum reiese în mod clar din Comunicarea privind clemența din 2006(37) că „[i]nteresul consumatorilor și al cetățenilor în a se asigura detectarea și pedepsirea înțelegerilor secrete depășește interesul cu privire la sancționarea pecuniară a acelor întreprinderi care permit Comisiei să descopere și să interzică asemenea practici. […] Comisia consideră că valoarea colaborării unei întreprinderi în descoperirea existenței unei înțelegeri este intrinsecă”(38). Considerăm că beneficiul unui astfel de program este mai mare decât identificarea și pedepsirea unor încălcări individuale, deoarece acesta creează un climat general de nesiguranță printre membrii potențiali ai unei înțelegeri, ceea ce poate împiedica constituirea efectivă a înțelegerilor.
32. Astfel, Comunicarea privind clemența stabilește în mod transparent norme și proceduri care permit solicitanților de clemență să prevadă tratamentul pe care Comisia li‑l va aplica. Această transparență și predictibilitate sunt, în opinia noastră, necesare pentru ca programul de clemență pus în aplicare de Comisie să funcționeze în mod eficient, având în vedere că nesiguranța cu privire la tratamentul aplicat de Comisie poate descuraja potențialii solicitanți. În plus, Curtea s‑a pronunțat în ceea ce privește cooperarea unei întreprinderi cu Comisia în sensul că aceasta poate justifica reducerea cuantumului amenzii în temeiul Comunicării privind clemența, cu condiția ca această cooperare să permită efectiv Comisiei să își îndeplinească atribuțiile de constatare a existenței unei încălcări și de dispunere a încetării acesteia(39). O întreprindere care cooperează cu Comisia în condițiile stabilite de termenii Comunicării privind clemența are astfel încrederea legitimă că amenda aplicată va fi redusă cu un anumit procent(40). De asemenea, potrivit Comunicării privind clemența, Comisia nu acordă în principiu acces la declarația întreprinderii dată de solicitantul de clemență(41). În afară de aceasta, Comisia acceptă prezentarea orală(42) a declarațiilor întreprinderilor(43). Cu toate acestea, Comunicarea privind clemența nu conține dispoziții cu privire la refuzarea accesului unor terți la documente preexistente(44) furnizate de un solicitant de clemență în temeiul acestei comunicări.
33. Dreptul UE nu conține nicio dispoziție expresă care să prevadă că autoritățile naționale de concurență trebuie să pună în aplicare un program de clemență pentru înțelegerile care încalcă articolul 101 TFUE și nu reglementează problema accesului acestor autorități la dosarul de clemență. Cu toate acestea, în pofida absenței prevederii în dreptul UE a vreunei obligații exprese potrivit căreia autoritățile de concurență ale statelor membre trebuie să pună în aplicare un program de clemență în cazul înțelegerilor nelegale și a faptului că statele membre beneficiază astfel în această privință de autonomie procedurală, din dosarul prezentat Curții ar reieși că majoritatea covârșitoare a autorităților naționale de concurență din cele 27 de state membre, inclusiv Bundeskartellamt, aplică în prezent o anumită formă de program de clemență. Decizia de trimitere arată că Programul de clemență al Bundeskartellamt se bazează pe modelul de program de clemență al REC. Având în vedere că Bundeskartellamt a ales în mod expres să pună în aplicare un program de clemență, ar reieși, din punctul nostru de vedere, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, că această autoritate națională de concurență a considerat un astfel de program ca fiind necesar pentru a asigura punerea efectivă în aplicare, printre altele, a articolului 101 TFUE(45). Într‑adevăr, Amtsgericht a precizat în decizia de trimitere că „Programul de clemență al Bundeskartellamt, care a fost introdus în anul 2000, demonstrează că acest tip de instrument poate fi foarte eficient în combaterea înțelegerilor. Între 2001 și 2008 au fost prezentate în total 210 cereri de clemență, legate de 69 de proceduri separate”(46).
34. În cazul în care un stat membru pune în aplicare, prin intermediul autorităților sale de concurență, un program de clemență în vederea asigurării aplicării eficiente a articolului 101 TFUE, considerăm că, în pofida autonomiei procedurale de care beneficiază statul membru respectiv pentru aplicarea respectivei dispoziții, acesta trebuie să se asigure că programul este instituit și pus în aplicare într‑un mod eficient.
35. În ceea ce privește interacțiunea dintre programele de clemență și acțiunile civile în despăgubire, Comunicarea privind clemența, deși indică în prealabil modul în care Comisia își va exercita puterea de apreciere cu privire la impunerea unor amenzi membrilor cooperanți ai înțelegerii, prevede în mod expres că o cooperare în sensul acestei comunicări nu poate proteja membrii unei înțelegeri de consecințele de drept civil ale participării lor la o încălcare a articolului 101 TFUE(47). În plus, punctul 24 din Programul de clemență al Bundeskartellamt prevede că „[a]ceastă comunicare nu are niciun efect cu privire la aplicarea normelor de concurență în acțiuni civile”(48).
36. Într‑adevăr, dreptul persoanelor prejudiciate de a formula acțiuni în despăgubire pentru încălcarea articolelor 101 TFUE și 102 TFUE a fost clar subliniat de Curte. Potrivit unei jurisprudențe constante, articolele 101 TFUE și 102 TFUE produc efecte directe în raporturile dintre particulari și creează drepturi(49) pentru particularii vizați, drepturi pe care instanțele naționale trebuie să le protejeze(50). Deși normele privind acțiunile în despăgubire pentru încălcarea articolelor 101 TFUE și 102 TFUE nu au fost armonizate la nivelul UE, Curtea a statuat că eficiența deplină a articolului 101 TFUE și, în special, efectul practic al interdicției instituite la articolul 101 alineatul (1) TFUE ar fi puse în pericol dacă nu s‑ar asigura, în cazul oricărui particular, posibilitatea de a solicita repararea prejudiciului pe care i l-a cauzat un comportament care poate restrânge sau denatura concurența(51). Rezultă că orice particular poate pretinde despăgubiri pentru prejudiciile suferite atunci când există un raport de cauzalitate între acest prejudiciu și o înțelegere sau o practică interzisă de articolul 101 TFUE(52). Curtea a subliniat de asemenea, în Hotărârea Courage și Crehan, efectul disuasiv al acțiunii în despăgubire. Curtea a statuat în această privință că existența unui astfel de drept la acțiune consolidează acțiunea normelor de concurență ale UE și descurajează acordurile sau practicile, adesea clandestine, care sunt susceptibile să restrângă sau să denatureze concurența. Din acest punct de vedere, acțiunile în despăgubire din fața instanțelor naționale pot contribui în mod semnificativ la menținerea unei concurențe eficiente în cadrul UE(53).
37. În opinia noastră, dacă o autoritate națională de concurență divulgă unui terț prejudiciat informații care i‑au fost comunicate voluntar de membrii unei înțelegeri, în temeiul programului de clemență al autorității respective, acest lucru ar putea ajuta, în principiu, terțul prejudiciat în formularea, în fața instanțelor naționale, a unei acțiuni în despăgubire pentru încălcarea articolului 101 TFUE, în ceea ce privește pretinsul prejudiciu cauzat de înțelegerea în cauză(54). Este vorba despre o acțiune care ar putea avea ca rezultat nu doar stabilirea dreptului la despăgubire al persoanei prejudiciate, ci și aplicarea articolului 101 TFUE(55). Prin urmare, considerăm că, în pofida faptului că o autoritate națională de concurență nu este parte în acțiunea civilă în despăgubire, aceasta nu ar trebui ca(56), în lipsa unor motive legitime și imperative de interes public sau privat, să respingă accesul unei persoane pretins prejudiciate la documentele pe care le deține, care pot constitui probe care ar sprijini această persoană prejudiciată în fundamentarea unei acțiuni civile pentru încălcarea articolului 101 TFUE împotriva unui membru al înțelegerii, pentru că acest lucru ar aduce în fapt atingere și ar diminua dreptul fundamental al acestei persoane la o cale de atac eficientă garantat la articolul 101 TFUE și la articolul 47(57) coroborat cu articolul 51 din Cartă și cu articolul 6 alineatul (1) din CEDO. Prin urmare, este necesar să analizăm dacă și, în cazul unui răspuns afirmativ, în ce împrejurări o autoritate națională de concurență poate să refuze în mod justificat divulgarea informațiilor și documentelor comunicate de un solicitant de clemență.
38. În opinia noastră, în astfel de împrejurări, divulgarea de către o autoritate națională de concurență a tuturor informațiilor și documentelor care i‑au fost comunicate de un solicitant de clemență ar putea aduce în mod serios atingere atractivității și deci eficacității programului de clemență aplicat de această autoritate, deoarece solicitanți potențiali de clemență ar putea considera că, din cauza declarațiilor și probelor autoincriminatoare pe care sunt obligați să le prezinte(58) autorității de concurență respective, se vor afla într‑o situație mai puțin favorabilă în cadrul unei acțiuni civile în despăgubire decât ceilalți membri ai înțelegerii care nu solicită beneficiul clemenței. Așadar, deși un potențial solicitant de clemență poate beneficia de imunitate la amenzi sau de reducerea cuantumului acestora, este posibil să se considere că, în cazul în care se acordă acces la dosarul de clemență, acest beneficiu poate fi depășit de un risc crescut de răspundere pentru prejudicii, mai ales în cazurile în care membrii înțelegerii răspund în mod solidar conform normelor naționale de procedură civilă. Prin urmare, este posibil ca un membru al înțelegerii să se abțină de la solicitarea clemenței sau, în cursul procedurii de clemență, acesta poate opta să fie mai puțin cooperant cu autoritatea de concurență(59).
39. Prin urmare, există o tensiune aparentă între, pe de o parte, aplicarea eficientă a unui program de clemență de către o autoritate națională de concurență și deci aplicarea dreptului de concurență de către autoritățile publice și, pe de altă parte, acordarea accesului unui terț la informațiile comunicate de un solicitant de clemență(60) în vederea fundamentării de către terț a unei acțiuni în despăgubire în temeiul articolului 101 TFUE.
40. Considerăm că Regulamentul nr. 1/2003 și jurisprudența Curții nu au stabilit nicio ierarhie de iure sau o ordine de prioritate(61) în ceea ce privește aplicarea normelor de concurență ale UE de către autoritățile publice și acțiunile în despăgubire de drept privat. Având în vedere că nu a fost stabilită o ierarhie de iure, în prezent, rolul Comisiei și al autorităților naționale în asigurarea respectării articolelor 101 TFUE și 102 TFUE este, în opinia noastră, mult mai important decât acțiunile în despăgubire de drept privat. De fapt, atât de redus este rolul actual al acțiunilor în despăgubire de drept privat, încât am evita să folosim în mod excesiv formularea „aplicare a legislației prin acțiuni civile”(62).
41. În plus, considerăm că tensiunea respectivă este mai mult aparentă decât reală, deoarece, în afară de faptul că programele eficiente de clemență servesc interesului public prin identificarea și pedepsirea înțelegerilor secrete, astfel de programe sunt în egală măsură favorabile persoanelor private prejudiciate de aceste înțelegeri(63). În primul rând, în absența unor programe eficiente de clemență, este posibil ca multe înțelegeri să nu fie descoperite niciodată și, din acest motiv, efectele lor negative asupra concurenței în general și asupra persoanelor private în special pot persista în mod necontrolat. În al doilea rând, detectarea și investigarea unor astfel de înțelegeri de către autoritățile naționale de concurență în temeiul unei solicitări de clemență ar putea determina adoptarea unor decizii care să dispună printre altele încetarea încălcării și impunerea unor penalizări în temeiul legislației naționale(64). Aceste decizii pot, la rândul lor, să sprijine terții prejudiciați de înțelegeri în formularea unor acțiuni civile în despăgubire. În această privință, cu toate că Regulamentul nr. 1/2003 nu conține nicio dispoziție similară articolului 16 alineatul (1) din acest regulament(65) cu privire la forța juridică ce trebuie acordată deciziilor adoptate de autoritățile naționale de concurență(66) în hotărârile instanțelor naționale, considerăm că astfel de decizii ar trebui să fie tratate de instanțele naționale cel puțin ca probe cu caracter coroborant(67). Cu toate acestea, chiar și în acele sisteme de drept în care o parte dintr‑un litigiu civil nu se poate baza deloc pe o decizie adoptată de o autoritate națională de concurență care a rămas definitivă prin prezentarea sa ca probă în fața instanțelor naționale și trebuie să dovedească integral, printre altele, încălcarea articolelor 101 TFUE și 102 TFUE, considerăm că o astfel de decizie este un bun punct de plecare pentru formularea unei acțiuni, în special datorită faptului că această decizie va tinde să explice în detaliu mecanismele înțelegerii în cauză și natura încălcării articolelor 101 TFUE și 102 TFUE.
42. Prin urmare, considerăm că, pentru a proteja interesul public și, bineînțeles, interesul privat în identificarea și în pedepsirea înțelegerilor, este necesar să se mențină atractivitatea unui program de clemență al unei autorități naționale de concurență într‑o măsură cât mai mare posibilă, fără restrângerea nejustificată a dreptului de acces la informații al unei părți într‑un litigiu civil și, în cele din urmă, a dreptului acesteia de acces la o cale de atac eficientă.
43. În ceea ce privește aspectul contestat în acțiunea principală, instanța de trimitere nu a indicat în detaliu în cadrul deciziei de trimitere care este caracterul informațiilor și documentelor comunicate de solicitantul de clemență. Cu toate acestea, având în vedere faptul că instanța de trimitere a arătat că Programul de clemență al Bundeskartellamt este întemeiat pe modelul de program de clemență al REC, propunem să analizăm în acest context accesibilitatea declarațiilor autoincriminatoare voluntare sau a declarațiilor întreprinderii(68) prezentate de solicitanții de clemență și a documentelor preexistente comunicate de aceștia.
44. În opinia noastră, divulgarea către părțile într‑un litigiu civil a conținutului declarațiilor autoincriminatoare voluntare(69) prezentate de solicitanții de clemență(70) în cursul unei proceduri de clemență și în scopul acestei proceduri, în care solicitanții admit și descriu în mod efectiv unei autorități de concurență aspectele legate de participarea lor la încălcarea articolului 101 TFUE, ar putea reduce în mod substanțial atractivitatea și deci eficacitatea programului de clemență aplicat de o autoritate națională de concurență(71). Acest lucru ar putea, la rândul său, să aducă atingere aplicării efective de către autoritatea națională de concurență a articolului 101 TFUE și, în cele din urmă, posibilității persoanelor de drept privat de a avea acces la o cale de atac eficientă. Astfel, cu toate că refuzarea accesului poate crea obstacole sau poate restrânge într‑o anumită măsură dreptul fundamental al unei persoane pretins prejudiciate la o cale de atac eficientă, considerăm că ingerința în acest drept este justificată de obiectivul legitim de a asigura aplicarea eficientă a articolului 101 TFUE de către autoritățile naționale de concurență, precum și protecția intereselor private în identificarea și în pedepsirea înțelegerilor.
45. În plus, s‑ar părea, sub rezerva verificării de către instanța națională, că(72) solicitanții de clemență ar putea avea o încredere legitimă în sensul că declarațiile autoincriminatoare voluntare nu vor fi divulgate, în baza puterii de apreciere a acestui aspect de către Bundeskartellamt. Considerăm că, deși dreptul fundamental la o cale de atac eficientă trebuie respectat într‑o cât mai mare măsură posibilă, prevalează încrederea legitimă a solicitantului de clemență că astfel de declarații autoincriminatoare nu vor fi divulgate.
46. Din aceste motive, considerăm că accesul la declarațiile autoincriminatoare voluntare prezentate de un solicitant de clemență nu ar trebui, în principiu(73), să fie acordat.
47. Cu toate acestea, cu excepția acestor declarații autoincriminatoare, persoanele pretins prejudiciate, precum Pfleiderer, ar trebui să aibă acces la toate celelalte documente preexistente prezentate de un solicitant de clemență în cursul procedurii de clemență(74), care ar sprijini aceste persoane, în vederea formulării unei acțiuni în despăgubire de drept privat, în dovedirea existenței unei acțiuni nelegale de încălcare a articolului 101 TFUE(75), a unui prejudiciu suferit de aceste persoane și a legăturii de cauzalitate dintre prejudiciu și încălcarea respectivă(76). Documentele în cauză nu reprezintă de fapt un produs al procedurii de clemență, întrucât acestea, spre deosebire de declarațiile autoincriminatoare ale întreprinderilor menționate anterior, există în mod independent de această procedură și ar putea să fie divulgate, cel puțin teoretic, în altă parte. Nu putem vedea niciun motiv convingător de respingere a accesului la astfel de documente, care au destinația și natura specifică de a sprijini o acțiune în despăgubire. Posibilitatea ca accesul la astfel de documente să fie respins de către o autoritate națională de concurență în împrejurări similare celor din acțiunea principală ar fi contrară dreptului fundamental la o cale de atac eficientă.
VI – Concluzie
48. În lumina considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea adresată de Amtsgericht Bonn (Germania) după cum urmează:
„Atunci când o autoritate națională de concurență instituie un program de clemență pentru a asigura aplicarea eficientă a articolului 101 TFUE, persoanelor prejudiciate de o înțelegere nu li se poate acorda accesul, în scopul valorificării drepturilor acestora în materie civilă, la declarațiile autoincriminatoare comunicate voluntar de către solicitanții de clemență și în care acești solicitanți admit și descriu în mod efectiv autorității aspecte legate de participarea lor la încălcarea articolului 101 TFUE, deoarece aceasta ar putea reduce în mod substanțial atractivitatea și deci eficacitatea programului de clemență aplicat de autoritatea respectivă, care ulterior ar aduce atingere aplicării efective a articolului 101 TFUE de către autoritatea națională de concurență. Cu toate că refuzarea unui astfel de acces poate crea obstacole sau poate restrânge într‑o anumită măsură dreptul fundamental al unei persoane pretins prejudiciate la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, garantat de articolul 47 coroborat cu articolul 51 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, ingerința în acest drept este justificată de obiectivul legitim de a asigura aplicarea eficientă a articolului 101 TFUE de către autoritățile naționale de concurență, precum și protecția intereselor private în identificarea și în pedepsirea înțelegerilor.
În cazul în care accesul la alte documente preexistente prezentate de un solicitant de clemență în cursul unei proceduri de clemență și care ar sprijini persoanele pretins prejudiciate de o înțelegere, în vederea formulării unei acțiuni în despăgubire de drept privat, în dovedirea existenței unei acțiuni nelegale de încălcare a articolului 10 TFUE, a unui prejudiciu suferit de aceste persoane și a legăturii de cauzalitate dintre prejudiciu și încălcarea respectivă ar fi refuzat de către autoritatea națională de concurență, acest lucru ar fi contrar dreptului fundamental la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, garantat de articolul 47 coroborat cu articolul 51 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.”