CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

VERICA TRSTENJAK

prezentate la 11 mai 2010(1)

Cauza C‑467/08

Sociedad General de Autores y Editores (SGAE)

împotriva

Padawan S. L.

(cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Audiencia Provincial de Barcelona [Spania])

„Directiva 2001/29/CE – Drepturile de autor și drepturile conexe – Articolul 2 – Dreptul de reproducere – Articolul 5 alineatul (2) litera (b) – Excepții și limitări – Compensație echitabilă – Domeniu de aplicare – Sistem de redevență pentru echipamentele, aparatele și materialele de reproducere digitală”

I –    Introducere

1.        Inventarea tiparului de către Johannes Gutenberg în jurul anului 1450 a reprezentat un moment crucial din punct de vedere cultural și istoric în istoria Europei și a lumii. Acest eveniment, care a implicat introducerea unei noi metode de reproducere și care, la prima vedere, a prezentat relevanță doar din punct de vedere tehnic, a fost în măsură să declanșeze o revoluție în domeniul mass‑media care a condus la o înflorire remarcabilă a vieții intelectuale europene. El a facilitat, într‑o măsură nemaiîntâlnită până în acel moment, și anume prin intermediul unei reproduceri exacte a cunoștințelor, accesul ușor al unui număr din ce în ce mai mare de cetățeni la informare și la educație. Au fost promovate astfel diseminarea în masă și un schimb activ de idei, care au pavat calea către era culturală a Renașterii și, mai târziu, a Iluminismului. Totodată, drepturile de autor au căpătat o mai mare însemnătate, din moment ce întrebarea cu privire la cine a scris un anumit lucru și în ce context factual și temporal a devenit din ce în ce mai importantă. Din aceasta a luat naștere necesitatea protejării în mod eficient a dreptului autorilor cu privire la lucrările lor, precum și a drepturilor tipografilor și a editorilor implicați în activitatea de producere a operelor tipărite. În acest mod, a luat naștere ideea fundamentală a dreptului de autor. La o privire retrospectivă, problemele legate de controlul reproducerilor de lucrări literare și artistice se dovedesc a fi la fel de vechi ca și metodele tehnice de elaborare a reproducerilor înseși(2). După cum se arată în prezenta cauză, aceste probleme au devenit din ce în ce mai actuale, în special dat fiind faptul că dezvoltarea tehnologică către era digitală a dus la apariția unor noi metode și aparate care permit în prezent oricărei persoane să salveze date pe suport digital, să le modifice și să le reproducă după bunul plac. Legiuitorului și judecătorului le revine sarcina sensibilă să dezvolte soluții adecvate pentru aceste noi provocări, care trebuie să țină cont, în egală măsură, de interesele autorului și ale utilizatorului.

2.        În prezenta trimitere preliminară formulată în temeiul articolului 234 CE(3), Audiencia Provincial de Barcelona (denumită în continuare „instanța de trimitere”) adresează Curții o serie de întrebări referitoare la interpretarea noțiunii „compensație echitabilă”, menționată la articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29/CE privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională(4), la care au dreptul, în conformitate cu derogarea de la această normă, titularii drepturilor de autor în cazul reproducerii unei lucrări sau a altui obiect protejat pentru uz personal.

3.        Aceste întrebãri sunt adresate în cadrul unui litigiu în care Sociedad General de Autores y Editores des España (SGAE, denumită în continuare „reclamanta din acțiunea principală”), o societate spaniolă de exploatare a drepturilor de proprietate intelectuală, a introdus o acțiune împotriva întreprinderii Padawan S. L. (denumită în continuare „pârâta din acțiunea principală”) având drept obiect plata unei compensații forfetare pentru copiile private pentru dispozitive de stocare comercializate de aceasta într‑o perioadă stabilită în mod clar.

II – Cadrul juridic

A –    Dreptul Uniunii Europene

4.        Considerentul (10) al Directivei 2001/29 prevede:

„Autorii sau artiștii interpreți sau executanți trebuie să primească o remunerație adecvată pentru utilizarea operelor lor, pentru a‑și putea continua munca creativă și artistică, la fel ca și producătorii, pentru a putea finanța această muncă. Investiția necesară pentru a produce produse ca fonograme, filme sau produse multimedia și servicii, cum ar fi «serviciile la cerere», este considerabilă. Pentru a asigura o astfel de remunerație și pentru a obține un randament satisfăcător al investiției, este necesară o protecție juridică adecvată a drepturilor de proprietate intelectuală.”

5.        Considerentul (31) are următorul conţinut:

„Trebuie păstrat un echilibru just între drepturile și interesele diverselor categorii de titulari de drepturi, precum și între acestea și drepturile și interesele utilizatorilor de obiecte protejate. Excepțiile existente și limitările de drepturi stabilite de statele membre trebuie reanalizate prin prisma noului mediu electronic. Diferențele existente între excepțiile și limitările privind anumite acte restricționate au efecte negative directe asupra funcționării pieței interne în domeniul dreptului de autor și a drepturilor conexe. Asemenea diferențe ar putea deveni mai accentuate odată cu dezvoltarea exploatării în străinătate a operelor și a activităților transfrontaliere. Pentru a asigura buna funcționare a pieței interne, astfel de excepții și limitări trebuie definite într‑un mod mai armonizat. Gradul de armonizare a acestor excepții depinde de impactul lor asupra bunei funcționări a pieței interne.”

6.        Considerentul (32) prevede următoarele:

„Prezenta directivă prevede o enumerare exhaustivă a excepțiilor și limitărilor privind dreptul de reproducere și dreptul de comunicare publică. Anumite excepții sau limitări se aplică doar dreptului de reproducere, dacă este cazul. Această listă ține cont în mod corespunzător de diferitele tradiții juridice ale statelor membre, având în același timp ca scop să asigure funcționarea pieței interne. Statele membre trebuie să aplice în mod coerent aceste excepții și limitări, care vor fi evaluate cu ocazia revizuirii legislației de punere în aplicare în viitor.”

7.        Considerentul (35) prevede:

„În cazul anumitor excepții sau limitări, titularii drepturilor trebuie să primească o compensație echitabilă pentru a fi despăgubiți corespunzător pentru utilizarea operelor lor sau a altor obiecte protejate. La determinarea formei, a modalităților detaliate și a posibilelor niveluri ale acestei compensații echitabile, ar trebui să se țină cont de împrejurările specifice fiecărui caz. În evaluarea acestor împrejurări, un criteriu util ar fi potențialul prejudiciu cauzat titularului de drept prin actul în cauză. În cazul în care titularul dreptului a fost deja plătit în altă formă, de exemplu sub forma unor redevențe din contractul de licență, nu se mai poate face o plată specifică sau separată. Nivelul compensației echitabile ar trebui să țină cont de gradul de utilizare a măsurilor tehnologice de protecție prevăzute prin prezenta directivă. Anumite situații în care prejudiciul cauzat titularului de drept este minim nu pot da naștere unei obligații de plată.”

8.        Considerentul (38) are următorul conţinut:

„Statelor membre ar trebui să li se permită să prevadă o excepție sau limitare de la dreptul de reproducere pentru anumite tipuri de reproduceri de materiale audio, vizuale și audiovizuale pentru uz personal, însoțită de o compensație echitabilă. O astfel de excepție poate implica introducerea sau menținerea sistemelor de remunerare în vederea compensării prejudiciului cauzat titularilor de drepturi.”

9.        Articolul 2 din directivă prevede următoarele:

„Dreptul de reproducere

Statele membre prevăd dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice reproducerea directă sau indirectă, temporară sau permanentă, prin orice mijloace și în orice formă, în totalitate sau în parte:

(a)      pentru autori, a operelor lor;

(b)      pentru artiștii interpreți sau executanți, a fixărilor interpretărilor sau execuțiilor lor;

(c)      pentru producătorii de fonograme, a fonogramelor lor;

(d)      pentru producătorii primelor fixări ale filmelor, cu privire la originalul și copiile filmelor lor;

(e)      pentru organismele de radiodifuziune sau televiziune, a fixărilor programelor difuzate de acestea, indiferent dacă difuzările se fac prin fir sau prin aer, inclusiv prin cablu sau prin satelit.”

10.      Articolul 5 alineatul (2) litera (b) din directivă prevede următoarele:

„Excepții și limitări

[…]

(2)       Statele membre pot să prevadă excepții și limitări de la dreptul de reproducere prevăzut la articolul 2, în următoarele cazuri:

[…]

(b)      pentru reproduceri pe orice suport realizate de către o persoană fizică pentru uz personal și în scopuri care nu sunt direct sau indirect comerciale, cu condiția ca titularii de drepturi să primească compensații echitabile care să țină cont de aplicarea sau neaplicarea măsurilor tehnice menționate la articolul 6 pentru operele sau obiectele protejate în cauză.”

B –    Dreptul național

11.      Conform informațiilor furnizate de instanța de trimitere, articolul 2 din Directiva 2001/29 își are echivalentul în articolul 17 din Textul consolidat al legii privind proprietatea intelectuală (Texto Refundido de la Ley de Propiedad Intelectual, denumită în continuare „TRLPI”), aprobat prin Decretul legislativ regal (Real Decreto Legislativo) nr. 1/1996 din 12 aprilie 1996, care prevede că „autorul dispune de drepturi exclusive de exploatare a lucrărilor sale, indiferent de forma acestora”; acest lucru este valabil, în special, în ceea ce privește drepturile de reproducere […], care, cu excepția cazurilor prevăzute de această lege, nu pot fi exercitate decât cu consimțământul său expres”, precum și în articolele următoare prin intermediul cărora dreptul de reproducere a fost extins la alți titulari de drepturi de proprietate intelectuală.

12.      Articolul 18 din TRLPI precizează că reproducerea înseamnă „fixarea lucrării pe un suport care permite comunicarea lucrării și copierea, în totalitate sau în parte, a acesteia”.

13.      În conformitate cu articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29, articolul 31 alineatul 1 punctul 2 din TRLPI prevede că lucrările distribuite deja pot fi reproduse fără încuviințarea autorului, printre altele, pentru „uzul personal al persoanei care realizează copia, fără a aduce atingere dispozițiilor prevăzute la articolul 25 și articolul 99 litera (a) din această lege, cu condiția ca respectiva copie să nu fie utilizată în scopuri colective sau comerciale”.

14.      Versiunea anterioară a articolului 25 din TRLPI aplicabilă până la intrarea în vigoare a Legii de modificare nr. 23/2006 din 7 iulie 2006(5) reglementa într‑un mod foarte detaliat compensația la care au dreptul titularii de drepturi de proprietate intelectuală în ceea ce privește reproducerea realizată exclusiv pentru uzul privat „prin intermediul unor aparate sau instrumente netipografice a operelor distribuite sub formă de cărți sau publicații considerate ca fiind echivalente în temeiul legii, precum și sub formă de fonograme, videograme sau alte suporturi audio, vizuale ori audiovizuale”.

15.      Această compensație, care trebuie să fie echitabilă și forfetară, constă dintr‑o redevență aplicabilă atât echipamentelor și aparatelor de reproducere a cărților, cât și echipamentelor și aparatelor de reproducere a fonogramelor, videogramelor, precum și suporturilor de reproducere audio, vizuale sau audiovizuale (articolul 25 alineatul 5 din TRLPI). Această redevență este percepută de la producătorii și importatorii echipamentelor și aparatelor menționate anterior, precum și de la comercianții cu ridicata și cei cu amănuntul în calitate de cumpărători subsecvenți ai acestor produse [articolul 25 alineatul 4 litera (a) din TRLPI] și urmează să fie plătită societăților de exploatare a drepturilor de proprietate intelectuală (articolul 25 alineatul 7 din TRLPI).

16.      Legea de modificare nr. 23/2006 a modificat articolul 25 din TRLPI, cu scopul de a extinde aplicarea redevenței în cauză în mod specific în ceea ce privește echipamentele, aparatele și materialele de reproducere digitală. Cuantumul compensației trebuie aprobat de Ministerul Culturii, de comun acord cu Ministerul Industriei, Turismului și Comerțului în conformitate cu următoarea procedură: mai întâi, societăților de exploatare a drepturilor și asociațiilor profesionale, care reprezintă în mod majoritar persoanele supuse obligației de plată, li se acordă un termen de patru luni pentru a stabili care sunt echipamentele, aparatele și suporturile de date pentru care există obligația de plată a compensației echitabile, precum și sumele de plată respective. În al doilea rând, după expirarea termenului de trei luni de la notificarea acordului sau a termenului de patru luni în cazul în care nu s‑a ajuns la un acord, Ministerul Culturii și Ministerul Industriei, Turismului și Comerțului aprobă lista echipamentelor, aparatelor și suporturilor de date pentru care există obligația de plată a „redevenței”, precum și cuantumul acesteia (articolul 25 alineatul 6 din TRLPI).

17.      Legea prevede o serie de criterii care trebuie luate în considerare: a) prejudiciul real cauzat titularilor de drepturi de proprietate intelectuală ca urmare a reproducerilor clasificate drept copiere privată; b) măsura în care echipamentele, aparatele și suporturile de date sunt utilizate în scopul realizării unei astfel de copieri private; c) capacitatea de stocare a echipamentelor, aparatelor și suporturilor de date utilizate în scopul copierii private; d) calitatea reproducerilor; e) disponibilitatea, precum și gradul de aplicare și de eficiență a mijloacelor tehnologice; f) durata de stocare a reproducerilor și g) cuantumul sumelor percepute drept compensație pentru diferitele echipamente și aparate trebuie să fie proporțional din punct de vedere economic cu prețul final de cumpărare a acestor produse (articolul 25 alineatul 6 din TRLPI).

18.      În vederea transpunerii dispozițiilor menționate mai sus, Decretul ministerial (Orden Ministerial) nr. 1743/2008 din 18 iunie 2008(6) a stabilit care sunt echipamentele, aparatele și suporturile de date în cazul cărora trebuie să se plătească o compensație pentru copia privată, precum și sumele care urmează să fie plătite de către debitor sub formă de compensație pentru fiecare produs în parte.

III – Situația de fapt, acțiunea principală și întrebările preliminare

19.      Astfel cum am menționat în observațiile noastre introductive, reclamanta din acțiunea principală este o societate spaniolă de exploatare a drepturilor de proprietate intelectuală. Pârâta din acțiunea principală comercializează mijloace de stocare electronice, printre altele, sub formă de CD‑R, CD‑RW, DVD‑R și aparate MP3. Reclamanta a introdus o acțiune împotriva pârâtei având drept obiect plata unei compensații forfetare pentru copii private pentru suporturile de stocare comercializate de aceasta în perioada cuprinsă între septembrie 2002 și septembrie 2004.

20.      Acțiunea a fost admisă în primă instanță, iar pârâta a fost obligată la plata sumei de 16 759,25 euro plus dobânzi. Pârâta a exercitat calea de atac împotriva acestei hotărâri.

21.      În decizia de trimitere, instanța de trimitere care trebuie să se pronunțe cu privire la calea de atac își exprimă îndoielile cu privire la interpretarea corectă a noțiunii „compensație echitabilă” prevăzută la articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29. Aceasta dorește să știe dacă dispoziția aplicabilă în Regatul Spaniei, în temeiul căreia redevența pentru copia privată este impusă în mod discriminatoriu asupra echipamentelor, aparatelor și materialelor de reproducere digitală, poate fi considerată ca fiind compatibilă cu directiva. Aceasta consideră că răspunsul la întrebările adresate va afecta modul de soluționare a litigiului din acțiunea principală, întrucât în funcție de acest răspuns se va stabili dacă reclamanta din acțiunea principală are dreptul la o compensație echitabilă pentru copiile private pentru toate CD‑R, CD‑RW, DVD‑R și aparatele MP3 care au fost comercializate de pârâtă în perioada menționată mai sus sau dacă ea are dreptul la o compensație numai pentru acele aparate și suporturi de date pentru reproducere digitală, care se presupune că ar fi fost utilizate în vederea copierii private.

22.      Prin urmare, instanța de trimitere a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

1)         „1)      Noțiunea „compensație echitabilă” prevăzută la articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29/CE presupune o armonizare, independent de posibilitatea recunoscută statelor membre de a alege sistemele de remunerare pe care le consideră adecvate pentru ca dreptul la o „compensație echitabilă” al titularilor de drepturi de proprietate intelectuală afectați de introducerea excepției copiei private de la dreptul de reproducere să își producă efectele?

2)         2)      Indiferent care ar fi sistemul utilizat de fiecare stat membru pentru a stabili compensația echitabilă trebuie ca un astfel de sistem să respecte un echilibru just între persoanele vizate, respectiv, pe de o parte, titularii de drepturi de proprietate intelectuală afectați de excepția copiei private, beneficiari ai compensației, și, pe de altă parte, persoanele obligate în mod direct sau indirect la plată? Este acest echilibru determinat de rațiunea de a fi a compensației echitabile, respectiv compensarea prejudiciului cauzat prin excepția copiei private?

3)         3)      În cazul în care un stat membru optează pentru un sistem de impozitare sau de redevență pentru echipamentele, aparatele și materialele pentru reproducere digitală, această impozitare (compensația echitabilă pentru copia privată), conform obiectivului urmărit prin articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29/CE și contextului acestei dispoziții, trebuie să fie în mod necesar legată de utilizarea prezumată a acelor echipamente și materiale pentru a realiza reproduceri care fac obiectul excepției copiei private, astfel încât prelevarea s‑ar justifica atunci când s‑ar putea prezuma că echipamentele, aparatele și materialele de reproducere digitală vor fi utilizate la efectuarea de copii private, în timp ce în caz contrar nu ar fi justificată?

4)         4)      În cazul în care un stat membru optează pentru un sistem de „redevență” pentru copia privată, aplicarea nediferențiată a acestei „redevențe” unor întreprinderi și unor profesioniști care în mod clar achiziționează aparatele și suporturile pentru reproducere digitală în alte scopuri decât copierea privată este conformă cu noțiunea „compensație echitabilă”?

5)         5)      Sistemul adoptat de statul spaniol constând în aplicarea în mod nediferențiat a redevenței pentru copia privată pentru toate echipamentele, aparatele și materialele de reproducere digitală ar putea fi contrar Directivei 2001/29 întrucât încetează să existe o corelație corespunzătoare între compensația echitabilă și limitarea dreptului [de reproducere] în vederea copierii private, care justifică această compensare, din moment ce aceasta se aplică în mare măsură unor cazuri diferite în care nu există limitarea drepturilor care justifică această compensație financiară?”

IV – Procedura în fața Curții

23.      Decizia de trimitere din data de 15 septembrie 2008 a fost depusă la grefa Curții la 31 octombrie 2008.

24.      Părțile din acțiunea principalã, guvernele Regatului Spaniei, Republicii Federale Germania, Regatului Unit, Republicii Elene, Republicii Franceze, Republicii Finlanda, Republicii Portugalia, Centro español de derechos reprográficos (CEDRO), Entidad de gestión de derechos de los productores audiovisuales (EGEDA), Asociación de Artistas Intérpretes o Ejecutantes – Sociedad de Gestión de España (AIE), Asociación de Gestión de Derechos Intelectuales (AGEDI), precum și Comisia au depus observații scrise în termenul prevăzut la articolul 23 din Statutul Curții de Justiție.

25.      La ședința din 4 martie 2010, reprezentanții părților din acțiunea principală, ai EGEDA, AIE, AGEDI și CEDRO, ai guvernelor Regatului Spaniei, Republicii Federale Germania, Republicii Elene, precum și ai Comisiei s‑au prezentat pentru a susține observații orale.

V –    Argumentele principale ale părților

A –    Cu privire la admisibilitatea întrebărilor preliminare

26.      Guvernul spaniol și CEDRO sugerează Curții să declare întrebarea preliminară inadmisibilă, întrucât, în opinia lor, instanța de trimitere a formulat o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare în cadrul unui litigiu în privința căruia se aplică dispozițiile care au fost înlocuite de legislația spaniolă de transpunere a Directivei 2001/29. Acestea susțin că dispozițiile valabile înainte de intrarea în vigoare a Legii de modificare 23/2006 sunt aplicabile în mod exclusiv. Prin urmare, nu este necesară pronunțarea unei hotărâri cu privire la interpretarea noțiunii „compensație echitabilă” prevăzută de Directiva 2001/29, pentru a putea soluționa litigiul din acțiunea principală.

27.      Și reclamanta din acțiunea principală sugerează că întrebarea preliminară ar trebui să fie declarată inadmisibilă, însă dintr‑un alt motiv. Aceasta consideră că este evident faptul că această compensație pentru copia privată constituie un simplu obiect al unei armonizări minime. Directiva 2001/90 nu prevede nici metodele în temeiul cărora ar trebui să se calculeze compensația echitabilă pentru copia privată, nici echipamentele, aparatele și materialele a căror comercializare ar da naștere unui drept la compensație echitabilă și nici circumstanțele specifice în care plățile nu ar trebui să fie percepute.

B –    Cu privire la prima întrebare preliminară

28.      Comisia, guvernul Regatului Unit, guvernulgerman și guvernul finlandez, precum și EGEDA și AIE susțin punctul de vedere potrivit căruia noțiunea „compensație echitabilă” prevăzută la articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 necesită o interpretare uniformă în toate statele membre și trebuie să fie aplicată de fiecare stat membru în limitele stabilite de dreptul comunitar și, în special, de directiva menționată mai sus.

29.      Pe de altă parte, guvernul spaniol, cel francez și, parțial, și cel elen, precum și reclamanta din acțiunea principală, CEDRO și AGEDI consideră că voința legiuitorului a fost în mod clar aceea de a limita funcția de armonizare a unei noțiuni, și anume noțiunea „compensație echitabilă”, pentru motivul că, în primul rând, aceasta nu ar trebui să fie în mod necesar încorporată în legislația națională a statelor membre și, în al doilea rând, că nu conține criteriile esențiale necesare pentru a determina părțile, obiectul și conținutul raporturilor juridice, ceea ce ar fi necesar pentru a putea concluziona existența unei noțiuni armonizate la nivel european. Rezultă astfel că nu există nicio corelație între noțiunea „compensație echitabilă” prevăzută la articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 și orice fel de armonizare la nivel comunitar.

C –    Cu privire la a doua întrebare preliminară

30.      Guvernul Regatului Unit și cel elen, pârâta din acțiunea principală, precum și EGEDA și AGEDI susțin faptul că sistemul de calcul al cuantumului „compensației echitabile” din fiecare stat membru ar trebui să garanteze existența unui echilibru între autori și utilizatori, precum și între persoanele care sunt afectate, direct sau indirect, de această redevență, ținând seama de daunele sau de prejudiciile suferite de autori ca urmare a autorizării copierii private. Guvernul francez și cel german invocă în special faptul că respectiva calculare a „compensației echitabile” ar trebui să permită autorilor obținerea unei despăgubiri adecvate pentru utilizarea operelor lor.

31.      Dimpotrivă, guvernul spaniol și CEDRO susțin că din formularea Directivei 2001/29 nu se poate deduce nicio cerință privind necesitatea unui echilibru. Aceștia indică de asemenea faptul că obiectivul acestei compensații nu poate fi numai compensarea unei pierderi, cu atât mai mult cu cât acest element nu poate fi decât un „criteriu util”, ceea ce nu înseamnă că acesta reprezintă singurul criteriu care trebuie luat în considerare și nici măcar că acesta constituie criteriul decisiv în stabilirea compensației financiare. Guvernul german consideră, la rândul său, că articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 nu se opune existenței unui sistem de redevențe corespunzătoare la nivelul statelor membre bazat pe o plată forfetară care privește presupusa întrebuințare a aparatelor utilizate în mod obișnuit la efectuarea de copii private, cu condiția ca aceste metode să nu fie contrare principiului proporționalității.

32.      Comisia consideră că atât timp cât Directiva 2001/29 nu conține dispoziții privind finanțarea compensației echitabile prevăzute la articolul 5 alineatul (2) litera (b) rămâne la latitudinea statelor membre să stabilească atât modalitățile de finanțare a acestei despăgubiri, cât și – în cazul în care finanțarea are loc sub forma unei redevențe – condițiile specifice de acordare a acestei redevențe, respectând însă întotdeauna limitele prevăzute de dreptul comunitar și, mai presus de toate, drepturile fundamentale și principiile generale de drept.

D –    Cu privire la a treia întrebare preliminară

33.      Guvernul Regatului Unit și cel francez, precum și pârâta din acțiunea principală și AGEDI consideră că în cazul în care un stat membru decide să introducă un sistem de redevențe aplicabil echipamentelor, aparatelor și materialelor, în conformitate cu obiectivul stabilit la articolul 5 alineatul (2) litera (b) de a acorda autorilor o compensație pentru prejudiciile, respectiv daunele, cauzate acestora, redevența respectivă trebuie să prezinte o legătură cu presupusa utilizare a acestor echipamente și aparate de reproducere digitală.

34.      Pe de altă parte, guvernul spaniol, cel finlandez și cel elen, precum și EGEDA și CEDRO consideră că statele membre dispun de o marjă de apreciere care le permite să introducă sisteme diferite de redevențe, ceea ce s‑a și întâmplat, de altfel, până în prezent. Prin urmare, ar fi posibil ca în contextul acestei diversități să fie introduse asemenea sisteme bazate pe capacitatea obiectivă a unui echipament sau aparat de a efectua copii pentru uzul privat. Totodată, aceștia susțin că ar fi rațional să se procedeze pe baza accepțiunii conform căreia actul fabricării sau al importului oferă deja mijloacele prin care se cauzează autorilor pierderi financiare fără a se ține seama de posibilitatea adaptării acestui criteriu, după cum s‑a întâmplat deja în cazul legislației spaniole prin luarea în considerare a circumstanțelor specifice și a altor criterii suplimentare.

35.      Comisia și AIE subliniază faptul că Directiva 2001/29 lasă la latitudinea statelor membre luarea deciziei cu privire la cine ar trebui să contribuie la finanțarea „compensației echitabile” și sub ce formă. Directiva nu îi împiedică pe cei care beneficiază de excepțiile și de limitările referitoare la drepturile de autor ale autorilor, artiștilor, interpreților, executanților sau companiilor de media să efectueze o plată cu caracter contributiv în limitele stabilite de dreptul comunitar.

E –    Cu privire la a patra întrebare preliminară

36.      GuvernulRegatului Unit și cel francez, precum și pârâta din acțiunea principală sunt de părere că aplicarea nediferențiată a acestei redevențe unor întreprinderi și unor profesioniști care în mod clar achiziționează aparatele și suporturile pentru reproducere digitală în alte scopuri decât copierea privată nu este conformă cu noțiunea „compensație echitabilă”. Potrivit guvernului finlandez, în special în cazul care statul membru a optat pentru un sistem de redevență pentru echipamentele, aparatele și materialele de reproducere digitală, este justificat să nu se prevadă nicio redevență pentru aparatele care ar fi utilizate în scopuri pur profesionale.

37.      Guvernul spaniol și cel elen, precum și EGEDA, CEDRO și AGEDI consideră însă că, chiar dacă ar fi corect că acest criteriu al caracterului adecvat obiectiv al echipamentului sau aparatului ar putea fi, de asemenea, justificat pe baza dispoziției subiective a cumpărătorului (în măsura în care se garantează faptul că acesta nu ar fi utilizat la efectuarea de copii private), nu este mai puțin corect că nu ar exista niciun motiv care să justifice ridicarea acestui element subiectiv la rangul de criteriu decisiv, în special ținând cont de faptul că scopul final al aparatului nu poate fi stabilit cu ușurință. Directiva 2001/29 nu impune asupra statelor membre obligația de a scuti anumite categorii de cumpărători de obligația de plată a compensației adecvate. Guvernul elen este de părere că echipamentele și aparatele care sunt utilizate în scopuri profesionale nu ar trebui să fie scutite de obligația de plată a compensației, întrucât nu este posibil să se verifice utilizarea reală a acestor aparate.

38.      Comisia și AIE subliniază faptul că Directiva 2001/29 nu împiedică un stat membru care a introdus un sistem de redevență pentru echipamentele, aparatele și materialele de reproducere digitală a operelor protejate pentru uz personal să aplice acest sistem, indiferent dacă respectivul cumpărător este persoană fizică, o întreprindere sau un profesionist.

F –    Cu privire la a cincea întrebare preliminară

39.      Guvernul spaniol și cel francez, precum și SGAE, EGEDA, CEDRO și AGEDI consideră că legislația aleasă de legiuitorul spaniol este compatibilă cu Directiva 2001/29. Deși Comisia nu își exprimă în mod expres opinia cu privire la această întrebare preliminară, se pare că și aceasta pleacă de la premisa că legislația spaniolă este compatibilă cu Directiva 2001/29.

40.      Pârâta din acțiunea principală este în schimb de părere că legislația spaniolă referitoare la copierea privată este contrară articolului 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 și principiilor proporționalității și nediscriminării prevăzute de dreptul comunitar în măsura în care aceasta se aplică în mod nediferențiat tuturor echipamentelor, aparatelor și materialelor de reproducere digitală, indiferent dacă acestea sunt utilizate în mod efectiv în scopul efectuării de copii private (și nu în scopuri comerciale) ale operelor sau a altor obiecte protejate.

VI – Apreciere juridică

A –    Considerații introductive

41.      Directiva 2001/29, care a intrat în vigoare la 23 iunie 2001 în scopul punerii în aplicare a Tratatului OMPI privind drepturile de autor(7) din 1996 la nivel comunitar, constituie, împreună cu alte șase directive, baza dreptului Uniunii Europene în materia dreptului de autor(8). Directiva reprezintă răspunsul legiuitorului comunitar la dezvoltările tehnice în domeniul tehnologiei informatice, care, pe de o parte, conferă titularilor de drepturi noi forme de producție și de exploatare(9), însă, pe de altă parte, prezintă noi provocări pentru protejarea proprietății intelectuale împotriva riscului de piraterie, contrafacere și reproducere neautorizată a operelor și a altor obiecte protejate(10). În același timp, obiectivul directivei este de a face concesii față de interesul legitim al publicului de a avea acces la astfel de obiecte protejate. Prin urmare, Directiva 2001/29 este marcată de eforturile legiuitorului comunitar de a reconcilia interesele titularilor de drepturi și cele ale publicului(11). Astfel cum se arată la considerentul (2), directiva face parte dintr‑o serie de măsuri legislative care au fost adoptate de Consiliul European în cadrul reuniunii sale de la Corfu din 24 și 25 iunie 1994 și care aveau drept obiectiv crearea unui cadru juridic general și flexibil la nivel comunitar în vederea promovării dezvoltării societății informaționale în Europa.

42.      Așa cum reiese din considerentul (1), directiva, adoptată în temeiul articolului 95 CE, a articolului 47 alineatul (2) CE și a articolului 55 CE, reprezintă o contribuție prin care se asigură că pe piața internă concurența nu este denaturată. Potrivit considerentului (6), armonizarea la nivel comunitar ar trebui să răspundă riscului reprezentat de refragmentarea pieței interne ca urmare a diferențelor în materie de protecție a drepturilor. Considerentul (4) prevede în mod clar faptul că obiectivul legislativ al Directivei 2001/29 este instituirea unui cadru juridic armonizat privind dreptul de autor și drepturile conexe care, printr‑o certitudine juridică sporită și oferind un grad ridicat de protecție a proprietății intelectuale, va încuraja investiții substanțiale în creativitate și inovație, inclusiv în infrastructura rețelei, și va favoriza dezvoltarea și o mai mare competitivitate a industriei europene.

43.      În ceea ce privește politica de reglementare, Directiva 2001/29 constituie un compromis(12) care, în ciuda obiectivului declarat de armonizare, ține seama în mod suficient de tradițiile juridice și de punctele de vedere diferite ale statelor membre ale Uniunii Europene – printre care, în special, conceptul de common law privind dreptul de autor (copyright) și conceptul european continental de protecție a dreptului de autor(13) – de exemplu, prin faptul că prevede numeroase excepții(14) și oferă statelor membre o flexibilitate considerabilă în transpunerea directivei(15).

44.      Acest lucru este valabil și în cazul dispoziției prevăzute la articolul 5 alineatul (2) litera (b) din directivă care conferă statelor membre posibilitatea să prevadă în sistemele lor juridice excepții și limitări de la dreptul de reproducere a operelor protejate, respectiv a execuțiilor pentru uz personal; cu toate acestea, în acest caz, statele membre sunt obligate în mod expres să garanteze o „compensație echitabilă” a titularilor de drepturi. Decizia cu privire la introducerea unor astfel de excepții sau limitări are un caracter facultativ, astfel cum reiese din formularea acestei dispoziții („pot”), ceea ce înseamnă că luarea deciziei este lăsată la latitudinea statelor membre(16). Totuși, întrebarea care se află în centrul prezentei cauze referitoare la modul de organizare a unui astfel de sistem de redevență nu poate să primească cu ușurință un răspuns pe baza formulării acestei dispoziții a directivei. În acest scop, este necesară o interpretare aprofundată a directivei, ținând cont de toate metodele de interpretare aflate la dispoziția Curții.

45.      Pe baza unei evaluări atente a întrebărilor preliminare adresate, scopul cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare este de a obține din partea Curții un răspuns cu privire la plasarea limitelor prevăzute de dreptul comunitar în ceea ce privește marja de apreciere acordată statelor membre în privința transpunerii, precum și de a ști care sunt criteriile pe care acestea trebuie să le ia în considerare în momentul organizării acestei „compensații echitabile”, în lumina cerințelor prevăzute de legiuitorul comunitar. Din motive de claritate, vom respecta, în cadrul aprecierii juridice, ordinea întrebărilor adresate de instanța de trimitere. Având în vedere faptul că întrebările 3-5 sunt strâns corelate din punctul de vedere al obiectului lor, le vom analiza împreună.

B –    Cu privire la admisibilitatea cererii

1.      Admisibilitatea obiectului interpretării și pertinența întrebării preliminare

46.      Înainte de a analiza întrebările preliminare, este totuși necesar să examinăm excepția de inadmisibilitate a cererii invocată de guvernul spaniol, de CEDRO și de reclamanta din acțiunea principală.

47.      Guvernul spaniol și CEDRO susțin în esență că întrebările adresate nu sunt pertinente în vederea soluționării litigiului din acțiunea principală, întrucât nu sunt aplicabile dispozițiile spaniole de transpunere a Directivei 2001/29, ci dispozițiile înlocuite de acestea. Reclamanta din acțiunea principală, pe de altă parte, face referire la faptul că Directiva 2001/29 prevede un nivel minim de armonizare, astfel încât întrebarea referitoare la modul de calcul al compensației echitabile pentru realizarea de reproduceri pentru uz personal nu reprezintă o chestiune care intră în domeniul de aplicare al dreptului comunitar, ci în cel al dreptului național, ceea ce are drept urmare faptul că aceasta depinde exclusiv de interpretarea dispozițiilor aplicabile ale statelor membre.

48.      Trebuie precizat faptul că excepția de inadmisibilitate invocată de părțile menționate mai sus – în pofida diferențelor clare în argumentare – se întemeiază, în esență, pe faptul că soluționarea litigiului din acțiunea principală nu depinde de o interpretare a dreptului comunitar, ci, dimpotrivă, pe o interpretare a dreptului național. Prin urmare, părțile pun la îndoială, pe de o parte, existența unui obiect admisibil al interpretării, iar, pe de altă parte, pertinența întrebării preliminare. În consecință, acestea susțin de asemenea că Curtea nu dispune de competența de a interpreta dispoziții de drept național.

49.      În timp ce ultima observație este corectă și reflectă în egală măsură jurisprudența constantă a Curții(17), totuși din jurisprudența Curții reiese de asemenea faptul că Curtea nu are competența de a aprecia motivele care l‑au determinat pe judecătorul național să adreseze o anumită întrebare(18). Astfel, Curtea a amintit că în cadrul cooperării dintre Curte și instanțele naționale, astfel cum este prevăzută la articolul 234 CE, numai instanțele naționale care sunt sesizate cu acțiunea principală și care trebuie să își asume responsabilitatea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată au competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile fiecărei cauze, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții(19).

50.      În consecință, dacă întrebările adresate de instanțele naționale au ca obiect interpretarea unei prevederi de drept comunitar, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe(20), cu excepția cazului în care este evident că cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare urmărește, în realitate, să o pună în situația de a se pronunța cu privire la un litigiu fictiv sau să formuleze opinii consultative cu privire la întrebări generale sau ipotetice, atunci când interpretarea unei norme de drept comunitar nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale ori în cazul în care Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util întrebărilor care i‑au fost adresate(21).

51.      În ceea ce privește prezenta trimitere preliminară, în primul rând, este clar că se solicită Curții o interpretare a articolului 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29. Nu există nicio îndoială cu privire la faptul că aceasta reprezintă un obiect admisibil al unei interpretări în temeiul articolului 234 alineatul (1) litera (b) CE. În ceea ce priveşte problema pertinenţei întrebării preliminare, nu se poate identifica niciun argument în favoarea tezei potrivit căreia întrebările preliminare nu prezintă niciun fel de legătură cu litigiul din acțiunea principală. Mai mult, aceasta ar conduce la concluzia contrară, luând în considerare faptul că instanța de trimitere a subliniat în repetate rânduri în decizia sa de trimitere(22) faptul că un răspuns la întrebările adresate ar afecta modul de soluționare a litigiului care a determinat trimiterea cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare, întrucât în funcție de acesta se va stabili în ce măsură reclamanta din acțiunea principală ar avea dreptul la o compensație echitabilă. Potrivit observațiilor instanței de trimitere, acest lucru depinde de faptul dacă formularea concretă a dispoziției spaniole aplicabile poate fi compatibilă cu noțiunea „compensație echitabilă”, cu alte cuvinte, dacă aceasta îndeplinește cerințele necesare pentru acordarea „compensației echitabile” în sensul articolului 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29.

52.      În acest context, chestiunea de a ști în mod clar care sunt dispozițiile naționale aplicabile în acțiunea principală este, în principiu, lipsită de pertinență pentru aprecierea admisibilității prezentei cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare. Soluționarea acestei probleme ține de competența judecătorului național care este competent să stabilească modul de interpretare și de aplicare a dreptului național în acțiunea principală.

53.      În consecință, cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare este admisibilă.

2.      Cu privire la argumentul referitor la introducerea ulterioară a noțiunii „compensație echitabilă” în dreptul spaniol privind dreptul de autor

54.      Din motive de exhaustivitate, dorim să ne referim, în acest context, la afirmațiile guvernului spaniol potrivit cărora interpretarea Directivei 2001/29 nu ar fi necesară în vederea soluționării litigiului, întrucât noțiunea „compensație echitabilă” („compensación equitativa”) în sensul articolului 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 a fost inserată la articolul 25 din TRLPI doar prin Legea 23/2006 din 7 iunie 2006, ca substituire a noțiunii „compensație echitabilă” („remuneración equitativa”) utilizate anterior.

55.      Trebuie amintit mai întâi că guvernul spaniol nici nu a oferit explicații și nici nu a dovedit în ce măsură noțiunea utilizată anterior în legislația spaniolă diferă, din punctul de vedere al conținutului normativ, de noțiunea „compensație echitabilă”. În special, rămâne neclar faptul dacă, prin intermediul acestei modificări, intenția legiuitorului spaniol a fost doar de a oferi o clarificare din punct de vedere semantic, în scopul adaptării terminologiei conținute în dreptul său național privind dreptul de autor la cea a Directivei 2001/29. Având în vedere modificările minore aduse formulării, ultima variantă pare să fie mai probabilă(23).

56.      Trebuie reamintit de asemenea faptul că procedura prevăzută la articolul 234 CE se bazează pe cooperarea dintre Curte și instanțele naționale, în cadrul căreia nu este de competența Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea dispozițiilor din dreptul național și să stabilească dacă interpretarea dată de instanța de trimitere este corectă(24). În cadrul repartizării competențelor între instanțele comunitare și cele naționale, Curtea trebuie să țină seama de situația de fapt și de contextul normativ în care se încadrează întrebările preliminare, astfel cum sunt definite în decizia de trimitere(25). Întrucât acest aspect nu a fost discutat de instanța de trimitere, trebuie să se plece de la premisa lipsei de relevanță a acestuia pentru prezenta procedură preliminară.

57.      Cu toate acestea, având în vedere necesitatea de a oferi judecătorului național un răspuns util la întrebările preliminate adresate(26), considerăm că este necesar, din motive de precauție, să subliniem faptul că în măsura în care soluționarea litigiului din acțiunea principală depinde de stabilirea cu exactitate a aplicării temporale a dreptului național aplicabil – nu în ultimul rând datorită adaptărilor dreptului material spaniol la dispozițiile directivei – ar trebui să se țină seama de împrejurarea că faptele care au generat litigiul au avut loc în perioada cuprinsă între septembrie 2002 și septembrie 2004 și, prin urmare, în cea mai mare parte, la o dată la care, în primul rând, Directiva 2001/29 era deja în vigoare şi, în doilea rând, până la care statele membre ar fi trebuit să adopte dispozițiile de transpunere necesare. Din articolul 13 alineatul (1) din Directiva 2001/29 reiese în mod clar că statele membre aveau obligația de a pune în aplicare actele cu putere de lege și actele administrative necesare aducerii la îndeplinire a acestei directive până la 22 decembrie 2002.

58.      În cazul în care noțiunea „compensație echitabilă” a fost introdusă în legislația spaniolă privind dreptul de autor abia mai târziu, odată cu Legea de modificare 23/2006 din 7 iulie 2006, și aceasta nu era identică din punct de vedere legal cu noțiunea pe care a înlocuit‑o, ar trebui astfel subliniat faptul că, din momentul expirării termenului de transpunere, instanțelor spaniole le revenea totuși obligația de a oferi o interpretare într‑un mod conform directivei. Potrivit jurisprudenței Curții, obligația generală, care revine instanțelor naționale, de a interpreta dreptul intern într‑un mod conform directivei nu există decât începând de la expirarea termenului de transpunere a acesteia(27). Obligația privind interpretarea într‑un mod conform directivei înseamnă că, în măsura în care acest lucru este posibil, dreptul național trebuie interpretat în lumina textului și a finalității directivei în cauză, în vederea atingerii rezultatelor urmărite prin aceasta, acordând prioritate acelei interpretări a normelor naționale care prezintă cel mai înalt grad de conformitate cu această finalitate, pentru a se ajunge astfel la o soluție compatibilă cu dispozițiile respectivei directive (28).

C –    Cu privire la prima întrebare preliminară

59.      Prin intermediul primei întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită Curții informații pentru a se stabili dacă noțiunea „compensație echitabilă” prevăzută la articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 implică o armonizare și dacă este vorba astfel despre o noțiune de drept comunitar care trebuie interpretată în mod autonom la nivel comunitar.

60.      Directiva 2001/29 nu conține în cuprinsul său nicio definiție legală a acestei noțiuni. Prin urmare, se pune întrebarea dacă acest fapt se opune clasificării sale drept noțiune de drept comunitar.

61.      În favoarea acestei clasificări se poate cita mai întâi jurisprudența Curții, care între timp a devenit în mod neîndoielnic constantă(29), conform căreia din cerințele atât ale aplicării uniforme a dreptului comunitar, cât și ale principiului egalității rezultă că termenii unei dispoziții de drept comunitar care nu face nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul său de aplicare trebuie în mod normal să primească, în întreaga Comunitate Europeană, o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită ținând cont de contextul dispoziției și de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză. Cu toate acestea, în cazul în care legiuitorul comunitar face o trimitere implicită la utilizarea la nivel național a unui act comunitar, nu este de competența Curții să asigure o definiție uniformă la nivel comunitar a noțiunii utilizate(30).

62.      În cazul în care există o trimitere implicită la o utilizare la nivel național sau chiar la o legislație care poate contribui la clarificarea noțiunii, se renunță astfel la stabilirea unei definiții la nivel comunitar a noțiunii. În acest caz, dreptul național are efect interpretativ în cadrul dreptului comunitar. Trimiteri de acest fel sunt indispensabile în special în situația în care Comunitatea nu a elaborat o terminologie uniformă pentru dreptul comunitar, din cauza competenței legislative neexercitate sau pentru că este lipsită de o astfel de competență într‑un domeniu anume. În acest fel, aceste trimiteri reprezintă o consecință a principiilor competenței atribuite limitate și subsidiarității, care, în conformitate cu articolul 5 CE, sunt inerente dreptului comunitar(31).

63.      Întrucât Directiva 2001/29 nu conține nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre, acest lucru ar indica, în principiu, faptul că noțiunea trebuie clasificată drept noțiune de drept comunitar.

64.      Jurisprudența menționată mai sus trebuie înțeleasă în sensul că Curtea pornește în mod clar de la o prezumție în favoarea interpretării autonome, ținând seama de necesitatea aplicării uniforme și a asigurării egalității de tratament; această prezumție poate fi totuși răsturnată în anumite condiții(32), și anume în cazul în care nu este posibilă asigurarea unui sistem conceptual uniform(33) sau în cazul în care este necesară doar o armonizare parțială(34).

65.      În prezenta cauză nu există astfel de condiții, întrucât conținutul acestei noțiuni poate fi determinat într‑un mod suficient de precis pe baza unei analize sistematice și teleologice a dispozițiilor individuale ale directivei, ținând seama de considerente. Potrivit jurisprudenței Curții, în vederea interpretării unei dispoziții de drept comunitar, trebuie să se țină seama nu numai de termenii utilizați, ci și de contextul în care apare aceasta, precum și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție(35).

66.      Prin urmare, această noțiune prevăzută la articolul 5 alineatul (2) litera (b) din directivă este utilizată pentru a descrie conținutul unei „condiții”. După cum am menționat în considerațiile introductive, statele membre trebuie să îndeplinească această condiție în cazul în care prevăd excepții sau limitări de la dreptul de reproducere prevăzut la articolul 2. În plus, considerentul (35) oferă clarificări cu privire la obiectivul acordării unei asemenea compensații echitabile(36).

67.      În cele din urmă, dar nu mai puțin important, însuși obiectivul Directivei 2001/29, și anume armonizarea anumitor aspecte referitoare la dreptul de autor și la drepturile conexe în societatea informațională, asigurând astfel că, pe piața internă, concurența nu este denaturată ca rezultat al dispozițiilor diferite ale statelor membre, se pronunță în favoarea clasificării acestei noțiuni drept noțiune de drept comunitar(37). Apropierea dispozițiilor legislative impune dezvoltarea în mod obligatoriu a unor concepte autonome de drept comunitar, inclusiv o terminologie uniformă, dacă se dorește atingerea obiectivului său legislativ. Trebuie să fie posibilă instituirea unui sistem conceptual propriu independent de faptul dacă statele membre dispun de o anumită marjă de apreciere în legătură cu transpunerea directivei. Preocuparea legiuitorului comunitar de a obține o interpretare cât mai uniformă posibil a Directivei 2001/29 se regăsește în considerentul (32) în cadrul căruia statele membre sunt invitate să aplice în mod coerent excepțiile și limitările privind dreptul de reproducere. O interpretare neuniformă a noțiunii centrale „compensație echivalentă” prevăzută la articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/90 ar încălca tocmai acest obiectiv.

68.      Punctele de vedere menționate mai sus sunt confirmate în Hotărârea SENA(38), în care Curții i s‑a solicitat să interpreteze noțiunea „remunerație echitabilă” în sensul articolului 8 alineatul (2) din Directiva 92/100 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale(39). În acea hotărâre, Curtea s‑a referit mai întâi la jurisprudența citată mai sus referitoare la interpretarea autonomă a conceptelor de drept comunitar(40), pentru ca în final să sublinieze faptul că Directiva 92/100 nu prevedea nicio definiție a conceptului respectiv(41). Aceasta rezultă în mod clar din prezumția conform căreia legiuitorul comunitar s‑a abținut în mod deliberat să prevadă o metodă detaliată și imperativă de calcul a acestei remunerații(42). În consecință, Curtea a recunoscut în mod expres(43) dreptul exclusiv al statelor membre de a stabili metodele specifice pentru determinarea a ceea ce reprezintă o asemenea „remunerație echitabilă”, determinând „criteriile cele mai relevante care să garanteze, în limitele impuse de dreptul comunitar, în special de directivă, respectarea acestei noțiuni de drept comunitar”, și s‑a limitat la a invita statele membre să asigure un respect cât mai uniform posibil, pe întreg teritoriul Comunității, al noțiunii „remunerație echitabilă” în lumina obiectivelor prevăzute de Directiva 92/100, astfel cum sunt acestea stabilite în special în considerentele acesteia(44). În același timp, trebuie amintit că, faptul că această noțiune a necesitat o clarificare sporită prin intermediul unor criterii, care urmează să fie stabilite de legislațiile naționale, nu a împiedicat Curtea să clarifice ideea că noțiunea „remunerație echitabilă” în sensul articolului 8 alineatul (2) din Directiva 92/100 trebuie interpretată în mod uniform în toate statele membre și trebuie pusă în aplicare de fiecare stat membru în parte(45). Prin urmare, chiar având în vedere împrejurările specifice ale cauzei respective, Curtea a fost în măsură să confirme calitatea de noțiune de drept comunitar și necesitatea unei interpretări uniforme la nivel comunitar.

69.      În opinia noastră, ar fi posibilă o aplicare a acestor principii la acțiunea principală, în special dat fiind faptul că prezenta cauză privește, la rândul său, interpretarea unei noțiuni juridice din dreptul comunitar în materia dreptului de autor, care din cauza metodei de reglementare adoptate de legiuitorul comunitar este de asemenea ambiguă și necesită clarificări detaliate.

70.      În cele din urmă, poate fi invocat un alt argument în favoarea clasificării drept noțiune de drept comunitar, întemeiat pe interpretarea istorică a Directivei 2001/29. Din geneza acestei directive reiese faptul că în cazul noțiunii „compensație echitabilă” prevăzute la articolul 5 alineatul (2) litera (b) este vorba despre un „concept nou”, care, în lipsa unei definiții legale în propunerea Comisiei, a necesitat adoptarea de către Consiliu a unor orientări cu privire la aplicarea acesteia(46). Aceste orientări pot fi regăsite în prezent în considerentul (35) al directivei. Rezultă astfel că voința legiuitorului comunitar a fost aceea de a introduce un nou concept la nivel comunitar, fără însă ca acesta să aibă legătură cu noțiunile existente deja în dreptul privind dreptul de autor recunoscut la nivel internațional sau la nivelul statelor membre(47). Acest lucru face ca această noțiune să fie diferită de conceptul „remunerație echitabilă” utilizat la articolul 5 și la articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115, care își are originea în dreptul internațional privind dreptul de autor(48) și care a fost preluat textual în ordinea juridică comunitară.

71.      În consecință, se pare că alegerea unui nou concept pentru remunerarea autorului în cazul efectuării de copii private, în lumina necesității completării acestuia, a autonomiei sale față de terminologia aplicabilă la nivelul statelor membre și la nivel comunitar, precum și a obiectivului referitor la armonizarea Directivei 2001/29, este inspirată din eforturile legiuitorului comunitar de a ține seama de dispozițiile naționale existente care rezultă din tradițiile juridice diferite ale statelor membre. În același timp, se poate estima că s‑a considerat că era necesar să se adopte un concept cât mai flexibil posibil care să fie în măsură să se dezvolte în lumina revizuirilor periodice determinate de evoluțiile tehnologice și economice(49).

72.      Având în vedere considerațiile menționate mai sus, trebuie să se răspundă la prima întrebare preliminară că noțiunea „compensație echitabilă” prevăzută la articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 constituie o noțiune autonomă de drept comunitar care trebuie interpretată în mod uniform în toate statele membre și care trebuie pusă în aplicare de fiecare stat membru în parte în condițiile în care revine fiecărui stat membru să stabilească, pentru propriul său teritoriu, criteriile cele mai adecvate care să asigure, în limitele impuse de dreptul comunitar și de directivă în special, conformitatea cu noțiunea respectivă de drept comunitar.

D –    Cu privire la a doua întrebare preliminară

73.      Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă statele membre sunt obligate să asigure un echilibru între autorii drepturilor de proprietate intelectuală și persoanele responsabile, în mod direct sau indirect, de plata compensației. În cazul unui răspuns pozitiv la prima întrebare, instanța de trimitere ridică problema dacă legitimitatea compensației echitabile care urmează să fie obținută se întemeiază pe înlăturarea prejudiciului suferit de titularul de drepturi.

74.      În opinia noastră, prima parte a acestei întrebări ar trebui, în principiu, să primească un răspuns pozitiv. Necesitatea garantării unui astfel de echilibru rezultă mai întâi din considerentul (31) al Directivei 2001/29 în cadrul căruia se face referire la păstrarea unui „echilibru just între drepturile și interesele” diverselor categorii de titulari de drepturi și de utilizatori de obiecte protejate. Formularea articolului 5 alineatul (2) litera (b) menționează de asemenea în mod expres faptul că limitarea cu privire la copierea privată este supusă condiției privind „compensația echitabilă”. Din punct de vedere semantic, această noțiune implică deja un anumit echilibru între interesele aflate în conflict. Făcând abstracție de acest lucru, recursul legiuitorului comunitar la un concept precum cel de echitate derivă, în realitate, din filozofia juridică care asigură o înțelegere mai profundă a considerațiilor de ordin juridic care stau la baza normei în cauză. În această privință, se cuvine să îl reamintim doar pe Aristotel care în lucrarea sa intitulată „Etica Nicomahică” a încercat pentru prima dată să analizeze și să structureze acest concept în mod sistematic, afirmând că echitatea nu reprezintă doar o virtute, ci aceasta trebuie să fie întotdeauna percepută în raport cu ceilalți. Potrivit lui Aristotel, o persoană se poartă în mod necinstit dacă cere mai mult decât i se cuvine prin lege. În caz contrar, inechitatea stăpânește în cazul în care o persoană primește mult prea puțin comparativ cu eforturile depuse. Sarcina de a garanta egalitatea și, prin urmare, echitatea îi revine, în opinia lui Aristotel, în mod obișnuit judecătorului (dikastes). Trebuie remarcat aici faptul că, pentru a-și demonstra teoriile referitoare la „justiția comutativă” (iustitia commutativa), Aristotel făcea referire la dreptul unui autor de a primi o remunerație adecvată din punct de vedere cantitativ și calitativ pentru operele sale(50). Se poate concluziona astfel că acest caracter echitabil al compensației poate fi obținut, astfel cum a susținut în mod corect guvernul Regatului Unit, prin asigurarea unui echilibru între interesele titularilor de drepturi și ale utilizatorilor.

75.      Faptul că, în întrebarea adresată, instanța de trimitere nu se referă în mod expres la „utilizator”, ci la „persoanele supuse în mod direct sau indirect la obligația de plată” nu este de natură să repună în discuție aceste considerații. Mai mult, întrebarea preliminară trebuie plasată în contextul potrivit, care necesită anumite clarificări din partea noastră. Caracteristica formală de a fi persoana responsabilă de plata compensației nu relevă niciun element cu privire la identitatea persoanei fizice în sensul articolului 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 care se prevalează de dispoziția privind copierea privată. În opinia noastră, ar trebui ca accentul să fie pus mai degrabă pe această persoană decât pe debitor. Având în vedere faptul că utilizatorul trebuie să poarte sarcina economică reprezentată de plata compensației, conform maximei cuius commoda, eius incommoda(51), interesele acestuia ar trebui să fie de asemenea luate în considerare în cursul procesului de stabilire a unui echilibru al intereselor. Considerăm că acest lucru corespunde mai îndeaproape voinței legiuitorului comunitar, astfel cum este exprimată aceasta în considerentul (31).

76.      În plus, articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 nu prevede cine ar trebui să fie de fapt persoana supusă obligației de plată. Nici considerentul (35) din directivă nu contribuie în niciun fel la această interpretare. În anumite circumstanțe, persoana supusă obligației de plată poate fi în mod absolut chiar însuși utilizatorul, lucru valabil, de exemplu, în cazul „remunerației echitabile” prevăzute la articolul 8 alineatul (2) din Directiva 92/100(52). Trebuie să se țină seama de asemenea de faptul că în cadrul unui sistem de redevență forfetară – astfel cum se prevede în ordinea juridică spaniolă – persoanele supuse obligației de plată a unei astfel de compensații, adică comercianții și importatorii în conformitate cu articolul 25 alineatul 4 litera (a) din TRLPI, repercutează această redevență prin intermediul prețului de cumpărare, de regulă, asupra clientului și, în cele din urmă, asupra utilizatorului(53). În consecință, astfel cum a arătat în mod întemeiat guvernul german(54), efectul acestei dispoziții asupra comercianților și importatorilor se dovedește a fi neutru. Cu toate că trebuie să plătească compensația forfetară autorului, totuși, aceștia nu suferă prin aceasta niciun prejudiciu, întrucât sunt rambursați de către utilizator pentru plata compensației prin intermediul prețului de cumpărare. În acest sens, nu ar fi corect ca interesele persoanei supuse obligației de plată a compensației să constituie unica bază luată în considerare. Totuși, acest lucru nu exclude faptul ca aceștia să dobândească o anumită importanță în anumite condiții, de exemplu atunci când acționează cu scopul de a apăra interesele utilizatorului.

77.      Prin urmare, prima parte a întrebării capătă sens doar dacă înțelegem expresia „persoane supuse în mod direct obligației de plată”, utilizată de instanța de trimitere, într‑un sens lipsit de caracter tehnic, și anume în sensul că desemnează utilizatorii care suportă, în cele din urmă, sarcina economică a compensației.

78.      În ceea ce privește cea de a doua parte a întrebării ar trebui subliniat pentru început faptul că noțiunea „compensație echitabilă” în sensul articolului 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 nu are drept obiectiv despăgubirea titularului de drepturi pentru acțiuni ilegale comise în legătură cu reproducerea neautorizată a operelor și a obiectelor protejate. Dreptul la compensație există doar în cazul copierii private, cu condiția ca aceasta să fie permisă în temeiul legislațiilor privind dreptul de autor ale statelor membre(55). Faptul că – de exemplu pe internet prin intermediul așa‑numitei partajări de fișiere P2P („peer to peer”) – se poate constata o încălcare la scară largă a dreptului de reproducere în principiu global al autorului nu este nici relevant în privința acestei dispoziții a directivei și nici nu poate fi privit drept un factor care contribuie la asigurarea echilibrului între interesele titularilor de drepturi și cele ale utilizatorilor(56). Copiile efectuate în mod ilegal în acest mod servesc în mare parte unor scopuri comerciale. În orice caz, acestea servesc altor scopuri decât pentru „uzul personal” în sensul articolului 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 și, prin urmare, nu intră sub incidența dispoziției de limitare(57).

79.      Dreptul la o „compensație echitabilă” în sensul articolului 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29, astfel cum subliniază în mod corect guvernul german, prezintă în primul rând caracterul unei remunerații(58). Acest lucru rezultă din prima teză a considerentului (10) conform căruia autorii sau artiștii interpreți sau executanți trebuie să primească o remunerație adecvată pentru utilizarea operelor lor, pentru a‑și putea continua munca creativă și artistică. Considerentul (35) prevede în mod clar că această „compensație echitabilă” trebuie să fie inclusă de asemenea în această categorie a remunerațiilor atunci când se menționează că, în cazul anumitor excepții sau limitări, titularii drepturilor trebuie să primească o compensație echitabilă pentru a fi despăgubiți corespunzător pentru utilizarea operelor lor sau a altor obiecte protejate.

80.      Pe de altă parte, clasificarea juridică a conceptului legal „compensație echitabilă” ca fiind o cerere clară de despăgubiri, după cum susține în mod evident instanța de trimitere, nu poate fi confirmată cu ușurință. Dreptul de reproducere prevăzut la articolul 2 din Directiva 2001/29 constituie desigur o expresie a dreptului de proprietate intelectuală al autorului. Prin urmare, o excepție sau o limitare de la acest drept în temeiul articolului 5 alineatul (2) litera (a) poate fi privită drept o atingere adusă acestui drept fundamental protejat(59) la nivel comunitar. Cu toate acestea, criteriul prejudiciului nu trebuie să reprezinte în mod obligatoriu criteriul de bază în vederea stabilirii compensației echitabile. Potrivit directivei este permisă doar luarea în considerare a prejudiciului, respectiv a daunei, drept criterii orientative, însă acestea nu devin criterii obligatorii(60).

81.      Astfel, din cea de a doua teză a considerentului (35) din directivă se poate deduce că la determinarea formei, a modalităților detaliate și a posibilelor niveluri ale acestei compensații echitabile ar trebui să se țină cont de împrejurările specifice fiecărui caz, în timp ce în evaluarea acestor împrejurări un „criteriu util” ar fi potențialul prejudiciu cauzat titularului dreptului. Acest lucru sugerează faptul că, astfel cum observă în mod întemeiat guvernul spaniol, potențialul prejudiciu nu trebuie considerat nici criteriul unic și nici criteriul decisiv în stabilirea unei astfel de „compensații echitabile”, acesta constituind în schimb doar unul dintre numeroasele criterii pe care statele membre le pot considera drept bază în momentul stabilirii compensației echitabile. Acestuia i se pot adăuga alte criterii, precum cele menționate la considerentul (35), de exemplu, plățile primite deja în altă formă, gradul de utilizare a măsurilor tehnologice de protecție sau valoarea minimă a prejudiciului suferit (61).

82.      Directiva 2001/29 pledează, într‑o anumită măsură, pentru acordarea unei garanții în favoarea copierii private atunci când prevede că statelor membre ar trebui să li se permită să prevadă o excepție sau limitare de la dreptul de reproducere pentru anumite tipuri de reproduceri de materiale audio, vizuale și audiovizuale pentru uz personal, însoțită de o compensație echitabilă. Cu toate acestea, directiva conferă statelor o marjă largă de apreciere în ceea ce privește instituirea sistemelor lor naționale care urmează să implementeze această compensație echitabilă, de exemplu atunci când prevede în cea de a doua teză a considerentului (38) că o astfel de excepție poate implica introducerea sau menținerea sistemelor de remunerare în vederea compensării prejudiciului cauzat titularilor de drepturi(62).

83.      Această abordare legislativă este în acord cu caracterul juridic al directivei, care, în conformitate cu articolul 249 alineatul (3) CE, este obligatorie cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele(63). În același timp, Directiva 2001/29 se caracterizează prin faptul că include cerințe de drept comunitar separate, parțial nu foarte specifice, de exemplu, potrivit considerentului (35) în ceea ce privește forma, modalitățile detaliate și nivelurile „compensației echitabile”. Obligația fiecărui stat membru de a obține un anumit rezultat este corelată cu transpunerea fiecărei directive(64), rezultat care în cazul Directivei 2001/29 constă din asigurarea unei compensații financiare a autorilor din partea utilizatorilor, atunci când statul membru respectiv decide să prevadă excepții și limitări de la dreptul de reproducere al autorilor în conformitate cu articolul 5 alineatul (2) litera (b)(65).

84.      Din toate cele ce precedă rezultă că trebuie să se răspundă la prima parte a celei de a doua întrebări preliminare că, indiferent de sistemul utilizat de fiecare dintre statele membre pentru a stabili compensația echitabilă, acestea trebuie să respecte un just echilibru între persoanele vizate, pe de o parte, titularii de drepturi de proprietate intelectuală afectați de excepția copiei private, beneficiari ai compensației, și, pe de altă parte, persoanele obligate în mod direct sau indirect la plată. La cea de a doua parte a întrebării preliminare trebuie răspuns că noțiunea „compensație echitabilă” prevăzută la articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 trebuie înțeleasă ca prestație către titularul dreptului, care, ținând seama de toate împrejurările copiei private permise, reprezintă o remunerație pentru utilizarea unei opere protejate sau a altui obiect protejat.

E –    Cu privire la a treia, la a patra şi la a cincea întrebare preliminară

85.      Întrebările trei, patru şi cinci adresate de instanța de trimitere privesc, în egală măsură, modul de organizare de către statele membre a sistemului necesar în vederea implementării condiției referitoare la compensația echitabilă, în cazul în care acestea prevăd o excepție sau limitare în temeiul articolului 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29. Scopul acestor întrebări este de a solicita Curții să stabilească care sunt cerințele prevăzute de dreptul comunitar pe care trebuie să le îndeplinească un sistem național, precum cel spaniol, care prevede o remunerație forfetară în favoarea titularului de drepturi pentru posibila utilizare a echipamentelor, aparatelor și mijloacelor utilizate în vederea copierii private. Chestiunea contestată, și anume conformitatea unei astfel de dispoziții cu dreptul comunitar, în primul rând cu Directiva 2001/29, ia naștere în special în contextul aplicării nediscriminatorii a acestei dispoziții la o serie întreagă de destinatari și de aparate tehnice.

86.      Cu toate că, în cadrul procedurii prevăzută la articolul 234 CE, Curtea nu se poate pronunța cu privire la compatibilitatea dispozițiilor naționale cu cele de drept comunitar, aceasta poate totuși să furnizeze instanței de trimitere elemente de interpretare a dreptului comunitar care sunt de natură a permite instanței naționale să aprecieze compatibilitatea acestor dispoziții cu dreptul comunitar(66).

1.      Cerința privind existența unei legături între compensație și presupusa utilizare în scopul efectuării de copii private

87.      Cea de a treia întrebare preliminară este o întrebare esențială și, prin urmare, trebuie să fie analizată în mod prioritar. Prin intermediul acesteia, instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă trebuie să existe în mod obligatoriu o legătură între redevența, prin intermediul căreia urmează să se finanțeze compensația echitabilă, și presupusa utilizare a aparatelor menționate mai sus și a suporturilor de stocare. Cu alte cuvinte, întrebarea se referă la conformitatea unei metode de calcul forfetar a remunerației acordate titularului de drepturi cu dreptul comunitar.

a)      Conexitatea ca element constitutiv nescris

88.      După cum am explicat deja, o excepție sau o limitare prevăzută în temeiul articolului 5 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2001/29 poate fi considerată ca fiind o formă de imixtiune la adresa dreptului exclusiv de reproducere al titularului de drepturi recunoscut la nivel comunitar(67), în pofida faptului că într‑un asemenea caz această dispoziție a directivei prevede în mod obligatoriu plata unei compensații în favoarea autorului. În cazul transpunerii de către un stat membru a acestei dispoziții în ordinea sa juridică națională, efectuarea de către o persoană fizică a unei copii private trebuie să fie considerată ca fiind actul specific de imixtiune care, sub rezerva unor criterii suplimentare care urmează să fie stabilite prin lege, atrage după sine dreptul titularului de drepturi la o compensație financiară.

89.      În această privință, există cu siguranță o conexitate între realizarea unei copii private și remunerația datorată. Acest lucru este aplicabil indiferent de modul în care este organizat în detaliu sistemul respectiv de remunerare al statelor membre în vederea compensării pentru copiile private și indiferent dacă sistemul respectiv este finanțat, de exemplu, prin intermediul unei redevențe. În mod logic, din perspectiva dreptului comunitar, trebuie, în orice caz, să se prevadă de asemenea existența unei legături suficient de strânse între redevența în cauză și utilizarea aparatelor și mijloacelor de stocare menționate anterior.

90.      Pe de altă parte, cerințele referitoare la această legătură nu ar trebui să fie atât de ridicate încât, în cele din urmă, să trebuiască să se recurgă la utilizarea reală a aparatelor în cauză în scopul efectuării de copii private. Dimpotrivă, chiar și simpla posibilitate potențială de utilizare ar trebui să fie considerată ca fiind suficientă. O concluzie similară rezultă, pe de o parte, din Hotărârea SGAE(68) în care Curtea a interpretat conceptul juridic ambiguu „comunicare publică” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, statuând că simpla posibilitate de a pune la dispoziția publicului o operă, în cazul respectiv prin intermediul televizorului, este suficientă(69). Curtea a considerat în schimb ca fiind lipsit de relevanță faptul că anumiți utilizatori nu au făcut uz de această posibilitate, de exemplu deoarece nu și‑au deschis televizoarele(70). Deosebit de utile se dovedesc a fi observațiile avocatului general Sharpston formulate în Concluziile sale prezentate în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea SGAE, în cadrul cărora aceasta a reamintit că, potrivit principiilor fundamentale ale dreptului de autor, titularul de drepturi este remunerat nu pe baza faptului că acesta se poate bucura de opera sa, ci pe baza simplei posibilități legale conferite în acest sens(71).

b)      Menținerea conexității într‑un sistem de redevență care permite efectuarea de plăți forfetare

91.      Se ridică problema dacă cerința privind existența unei legături suficient de strânse între utilizarea dreptului și compensația financiară adecvată pentru copierea privată trebuie menținută în cadrul unui sistem de redevență național care recurge la metoda calculării forfetare a remunerației.

92.      Cu toate acestea, cerința privind existența unei legături suficient de strânse nu împiedică statele membre ca, în momentul exercitării marjei de apreciere de care beneficiază în privința punerii în aplicare, să introducă un sistem întemeiat pe considerații de ordin practic, care nu se mai bazează pe întinderea reală a copierii private, ci pe prezumata utilizare de către utilizatori în vederea efectuării de copii private a aparatelor care prezintă caracteristicile tehnice pentru a efectua astfel de copii și, prin urmare, să calculeze „compensația echitabilă” prevăzută la articolul 5 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2001/29 în baza unei valori estimative. În cele din urmă, dar nu mai puțin important, faptul că este aproape imposibil din punct de vedere practic să se monitorizeze în mod eficient astfel de reproduceri și să se efectueze în același timp un studiu statistic cu privire la numărul exact de copii private ar face ca introducerea unui astfel de sistem la nivelul statelor membre să devină necesară(72). Prin urmare, se prezumă faptul că titularul de drepturi nu este, de regulă, în măsură să afle dacă au fost efectuate copii private și cine este persoana care a întreprins acest lucru(73). Guvernele spaniol, elen, german și al Regatului Unit fac referire în mod expres la aceste dificultăți.

93.      Remunerația forfetară acordată titularului de drepturi în temeiul dreptului spaniol, care are legătură cu utilizarea presupusă a aparatelor și a mijloacelor de stocare, depășește aceste dificultăți în mod obiectiv, întrucât producătorul, importatorul și comerciantul aparatului sau suportului de stocare, care este utilizat în realitate în mod obișnuit în scopul reproducerii, plătește în mod nemijlocit o sumă forfetară solicitată sub formă de remunerație pentru copierea privată în beneficiul titularilor de drepturi. În mod evident, utilizatorul real nu este supus obligației de plată, aceasta fiind „deplasată” către primul grup de persoane menționate anterior. Cu toate acestea, astfel cum am menționat deja, se prezumă faptul că suma forfetară este transferată, prin intermediul prețului de cumpărare, către cumpărătorul aparatului sau a mijlocului de stocare și, în cele din urmă, către utilizator(74). În consecință, remunerația este corelată, în realitate, cu utilizarea reală obișnuită a aparatului sau a mijlocului de stocare utilizat în vederea copierii private.

94.      Limitarea abordării legislative la eligibilitatea din punct de vedere obiectiv a aparatului utilizat în vederea copierii private se întemeiază, astfel cum a susținut guvernul spaniol în observațiile sale scrise(75), într‑o oarecare măsură pe o prezumție legală potrivit căreia, după toate probabilitățile, cumpărătorul va face uz de această posibilitate(76). Astfel, o legătură suficient de strânsă există, cu condiția ca prezumția să nu fie răsturnată prin mijloace de probă specifice. Această prezumție legală ține seama de corelația prevăzută la articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 între utilizarea dreptului, pe de o parte, și compensația echitabilă, pe de altă parte. În consecință, o metodă care calculează remunerația titularului de drepturi ca o sumă forfetară ar trebui să fie considerată ca fiind, în principiu, compatibilă cu dreptul comunitar.

c)      Concluzie

95.      Prin urmare, trebuie să se răspundă la prima întrebare că în cazul în care un stat membru optează pentru un sistem de redevență în ceea ce privește echipamentele, aparatele și mijloacele de reproducere digitală, o astfel de redevență se poate întemeia pe articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 doar în cazul în care se poate prezuma că echipamentele, aparatele și mijloacele respective urmează să fie utilizate în vederea efectuării de reproduceri care intră sub incidența excepției copiei private.

2.      Cu privire la aplicarea nediferențiată a redevenței unor întreprinderi și unor profesioniști

96.      Cea de a patra întrebare prezintă trăsături oarecum mai specifice, întrucât prin intermediul acesteia instanța de trimitere atrage atenția asupra unei caracteristici speciale a sistemului de redevență spaniol. Se ridică întrebarea dacă prelevarea în mod nediferențiat a unei redevențe, în special din partea întreprinderilor și a profesioniștilor, astfel cum se prevede în cadrul sistemului spaniol, este compatibilă cu conceptul „compensație echitabilă”. În acest context, instanța de trimitere pleacă de la prezumția că întreprinderile și profesioniștii achiziționează în mod clar aparatele și mijloacele în cauză în alte scopuri decât cel al copierii private(77). Prin urmare, în cadrul întrebării adresate există o constatare de fapt esențială de care Curtea trebuie să țină seama în aprecierea sa juridică.

a)      Necesitatea de a ține seama de împrejurările specifice ale fiecărui caz în parte

97.      Perceperea nediferențiată a unei redevențe, fără a ține seama în mod corespunzător de faptul că, având în vedere factorii specifici unei anumite linii de producție, aparatele în cauză ar putea fi achiziționate în alte scopuri decât în vederea copierii private, nu se poate întemeia pe articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29. Nu este vorba despre „compensație echitabilă” în sensul dispoziției respective, în special dat fiind faptul că, astfel cum se prevede în considerentul (35)(78), statele membre sunt invitate în mod expres ca la determinarea formei, a modalităților detaliate și a posibilelor niveluri ale acestei compensații echitabile să țină cont de împrejurările specifice fiecărui caz.

b)      Conexitatea necesară între copierea privată și compensație

98.      În plus, în circumstanțele de față, o astfel de legislație nu ar ține cont în mod special de legătura, care, potrivit articolului 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29, trebuie să existe între actul care aduce atingere dreptului exclusiv de reproducere și compensația financiară corespunzătoare. În cadrul acțiunii principale nu ar exista de fapt tocmai un temei juridic care să justifice acordarea compensației. Potrivit dispoziției respective, principala cerință pentru acordarea compensației este o reproducere „realizată de către o persoană fizică pentru uz personal și în scopuri care nu sunt direct sau indirect comerciale”.

99.      Impozitarea nediferențiată a unei întreprinderi printr‑o redevență ca mijloc de compensare a copiei private nu ar putea fi justificată, întrucât, în primul rând, toate copiile private trebuie să fie realizate „de către o persoană fizică”, astfel încât reproducerea „de către o întreprindere” nu este acoperită, cel puțin în temeiul formulării. Cu toate acestea, potrivit unei abordări mai apropiate de realitate, în temeiul căreia reproducerea trebuie să fie realizată în mod necesar de către o persoană fizică, de exemplu un salariat al întreprinderii, atribuirea unui act de reproducere întreprinderii ar ridica probleme de natură juridică în privința cărora nu se poate exprima o opinie definitivă. Pe de altă parte, rezultă în mod indirect din obiectul și din finalitatea dispoziției prevăzute la articolul 5 alineatul (2) litera (b) că respectiva copie trebuie să fie destinată, în orice caz, „pentru uzul personal al unei persoane fizice”. Realizarea, de exemplu, a unei copii private destinate uzului de către o persoană juridică ar fi, prin urmare, exclusă în măsura în care acest lucru înseamnă utilizarea copiei de către mai multe persoane(79).

100. Cu toate acestea, chiar dacă în mod excepțional actul de reproducere ar fi atribuibil, condițiile de fapt necesare în vederea aplicării articolului 5 alineatul (2) litera (b) nu sunt îndeplinite. Această dispoziție exclude în mod expres orice tip de copiere în scopuri comerciale, indiferent dacă aceasta este efectuată în scopuri legale (de exemplu, copie back‑up) sau în scopuri comerciale (de exemplu, pirateria muzicală). În cazul în care, astfel cum s‑a exprimat instanța de trimitere, întreprinderile sau profesioniștii „achiziționează în mod clar în alte scopuri decât pentru uzul personal” aparatele și mijloacele de reproducere digitală menționate mai sus, de exemplu în scopuri profesionale, acest lucru nu ar intra sub incidența limitării prevăzute la articolul 5 alineatul (2) litera (b)(80). În aceste condiții, remunerația financiară acordată titularilor de drepturi ar depăși, prin urmare, ceea ce Directiva 2001/29 a prevăzut în realitate în ceea ce privește asigurarea unei „compensații” echitabile(81).

101. Din punct de vedere juridic, legislația națională contestată lărgește domeniul de aplicare personal și material al articolului 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29, extinzând, pe de o parte, obligația referitoare la compensație prevăzută la articolul respectiv la alte persoane decât cele fizice, iar pe de altă parte, la cazuri care nu implică o reproducere „pentru uzul personal”.

c)      Reglementarea exhaustivă a „compensației echitabile” prevăzută la articolul 5 alineatul (2) litera (b)

102. Consecințele considerațiilor ce precedă depind în mod esențial de împrejurarea dacă articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 reglementează sau nu în mod exhaustiv „compensația echitabilă” pentru copia privată.

103. În cazul în care dispozițiile unei directive reglementează un anumit aspect în mod exhaustiv, atunci dispozițiile mult mai cuprinzătoare adoptate de statele membre referitoare la aceleași fapte sunt inadmisibile. Pentru a cunoaște dacă o directivă vizează atingerea unei astfel de reglementări exhaustive, acest lucru trebuie evaluat de la caz la caz, ținând seama de formularea, obiectivele și sistemul de reglementare al directivei(82). O directivă poate conține în realitate în același timp atât dispoziții cu caracter exhaustiv, cât și dispoziții care conferă statelor membre o anumită marjă de apreciere – de exemplu, în ceea ce privește nivelul de protecție acordat de o dispoziție(83).

104. În acest context, ar trebui menționat din nou faptul că noțiunea „compensație echitabilă” în sensul acestei dispoziții din directivă reprezintă un concept de drept comunitar suficient de clar. În ciuda gradului relativ scăzut de armonizare conținut în Directiva 2001/29 – care din acest punct de vedere este comparabilă cu o directivă‑cadru – articolul 5 alineatul (2) litera (b) prevede în mod clar împrejurările în care titularul de drepturi are dreptul la remunerație. În plus, persoana care poate fi trasă la răspundere poate fi stabilită cu precizie pornind de la obiectul și finalitatea dispoziției în cauză. În caz de îndoială, utilizatorul este cel care beneficiază de norma privind copierea privată(84). În acest context, se prezumă faptul că articolul 5 alineatul (2) litera (b) conține o dispoziție exhaustivă de drept comunitar privind „compensația echitabilă” pentru copia privată, ceea ce împiedică statele membre – cel puțin în ceea ce privește copierea privată – să extindă în mod unilateral cercul de persoane care pot fi trase la răspundere la alte grupuri de persoane, precum întreprinderi și profesioniști, care, din experiență, achiziționează aparate și mijloace de reproducere digitală în alte scopuri decât pentru uzul personal.

105. În consecință, remunerația acordată titularilor de drepturi ca urmare a aplicării nediferențiate a redevenței unor întreprinderi și unor profesioniști în temeiul unei norme privind copierea privată poate atinge de asemenea nivelul „compensației echitabile” în sensul articolului 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29.

106. Cu toate acestea, acest lucru înseamnă că perceperea unei redevențe în temeiul legislației privind dreptul de autor din partea unor întreprinderi private și a unor profesioniști în conformitate cu articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 este interzisă în mod fundamental. Directiva armonizează doar anumite aspecte ale legislației privind dreptul de autor. În consecință, articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 se opune doar dispozițiilor naționale care solicită întreprinderilor și profesioniștilor acordarea unei redevențe în vederea compensării pentru copierea privată a echipamentelor, aparatelor și mijloacelor, dacă se poate prezuma că echipamentele, aparatele și mijloacele respective nu urmează să fie utilizate în vederea copierii private în sensul articolului 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29. Cu toate acestea, articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 nu se opune unei dispoziții naționale care impune plata unei redevențe din alte motive(85).

d)      Concluzie

107. Prin urmare, trebuie să se răspundă la a patra întrebare preliminară în sensul că remunerația acordată titularilor de drepturi, ca urmare a aplicării nediferențiate a acestei redevențe unor întreprinderi și profesioniști în temeiul unei norme privind copierea privată, nu constituie, în niciun caz, „compensație echitabilă” în sensul articolului 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29.

3.      Compatibilitatea sistemului de redevență spaniol cu Directiva 2001/29

108. Cea de a cincea întrebare preliminară, referitoare la faptul dacă un sistem de redevență precum cel aplicabil în Spania încalcă Directiva 2001/29, trebuie să primească un răspuns în lumina considerațiilor anterioare și ținând cont de constatările instanței de trimitere.

109. În lumina marjei de apreciere de care beneficiază statele membre, un sistem de compensare pentru copia privată finanțat prin intermediul unei redevențe, care,din motive de ordin practic stabilește „compensația echitabilă” sub forma unei sume forfetare, este în principiu compatibil cu Directiva 2001/29. Cu toate acestea, legiuitorul național trebuie să se asigure că respectiva corelație, menționată la articolul 5 alineatul (2) litera (a), între atingerea adusă dreptului global de reproducere al titularului de drepturi și compensația financiară corespunzătoare este menținută pe viitor(86).

110. În cazul în care o astfel de corelație încetează să mai existe, de exemplu pentru că redevența relevantă se aplică în mare măsură unor situații diferite în care nu există nicio limitare a drepturilor care ar justifica acordarea compensației, remunerația acordată titularilor de drepturi nu constituie, în niciun caz, „compensație echitabilă” în sensul articolului 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29.

111. Prin urmare, la a cincea întrebare preliminară trebuie să se răspundă că un sistem național care prevede în mod nediferențiat o redevență pentru copia privată în cazul tuturor echipamentelor, aparatelor și mijloacelor încalcă articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 în măsura în care nu există o corelație suficientă între compensația echitabilă și limitarea privind dreptul de copiere privată, care justifică această compensare, din moment ce aceasta se aplică în mare măsură unor cazuri diferite în care nu există limitarea drepturilor care justifică această compensație financiară.

VII – Concluzie

112. Având în vedere considerațiile ce precedă, propunem Curții să răspundă după cum urmează la întrebările preliminare adresate de Audiencia Provincial de Barcelona:

6)         Noțiunea „compensație echitabilă” prevăzută la articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională reprezintă o noțiune autonomă de drept comunitar care trebuie interpretată în mod uniform în toate statele membre și trebuie pusă în aplicare de fiecare stat membru în parte, în condițiile în care revine fiecărui stat membru să stabilească, pentru propriul său teritoriu, criteriile cele mai adecvate care să asigure, în limitele impuse de dreptul comunitar și de directivă în special, conformitatea cu noțiunea respectivă de drept comunitar.

7)         Noțiunea „compensație echitabilă” trebuie înțeleasă ca o prestație în favoarea titularul dreptului, care ținând seama de toate împrejurările copiei private permise, reprezintă o remunerație pentru utilizarea unei opere protejate sau a altui obiect protejat. Indiferent de sistemul utilizat de fiecare dintre acestea pentru a stabili compensația echitabilă, statele membre trebuie să respecte un just echilibru între persoanele vizate, respectiv, pe de o parte, titularii de drepturi de proprietate intelectuală afectați de excepția copiei private, beneficiari ai compensației, și, pe de altă parte, persoanele obligate în mod direct sau indirect la plată.

8)         În cazul în care un stat membru optează pentru un sistem de redevență sau de prelevare pentru copia privată pentru echipamentele, aparatele și materialele pentru reproducere digitală, această redevență, conform obiectivului urmărit prin articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29/CE și contextului acestei dispoziții, trebuie să fie în mod necesar legată de utilizarea prezumată a acelor echipamente și materiale pentru a realiza reproduceri care fac obiectul excepției copiei private, astfel încât redevența s‑ar justifica doar atunci când s‑ar putea prezuma că echipamentele, aparatele și materialele de reproducere digitală vor fi utilizate la efectuarea de copii private.

9)         Aplicarea nediferențiată a acestei „redevențe”, pe baza dispoziției privind copierea privată, unor întreprinderi și unor profesioniști care în mod clar achiziționează aparatele și suporturile pentru reproducere digitală în alte scopuri decât copierea privată, nu este compatibilă cu noțiunea „compensație echitabilă” în sensul articolului 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29.

10)         Un sistem național care prevede aplicarea în mod nediferențiat a redevenței pentru copia privată pentru toate echipamentele, aparatele și materialele de reproducere digitală încalcă dispozițiile articolului 5 alineatul (2) alineatul (b) din Directiva 2001/29, întrucât încetează să mai existe o corelație corespunzătoare între compensația echitabilă și limitarea dreptului [de reproducere] în vederea copierii private, care justifică această compensare, din moment ce nu se poate prezuma că aceste echipamente, aparate și suporturi de stocare vor fi utilizate la efectuarea de copii private.

1 – Limba originală: germana

2 – În acest sens, a se vedea de asemenea Falcón Tella, R., „El llamado ‚canon por derechos de autor‘ (Copyright Levy) o compensación equitativa por copia privada (I): antecedentes y configuración en la Ley 23/2006, de 7 julio (RCL 2006, 1386)”, Quincena Fiscal Aranzadi, nr. 15/2006, p. 1, care face referire la dezvoltarea diferitelor metode de reproducere. A se vedea de asemenea Ortega Díaz, J. F., „Medidas tecnológicas y derechos de autor”, Noticias de la Unión Europea, 2008, nr. 286, p. 67, care face referire la provocările legate de protecţia dreptului de autor generate de invenţiile din anii ‘80, de exemplu copiatoarele şi casetele muzicale, precum şi calculatoarele din aşa‑numita „eră informaţională”.

3 – Procedura trimiterii preliminare este reglementată în conformitate cu Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene din 13 decembrie 2007 (JO C 306, p. 1), aceasta fiind în prezent prevăzută la articolul 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

4 – Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională (JO L 167, p. 10, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 230).

5 – B.O.E. nr. 162 din 8 iulie 2006, p. 25561.

6 – B.O.E. nr. 148 din 19 iunie 2008, p. 27842.

7 – Tratatul OMPI privind drepturile de autor, adoptat în 1996 de Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (OMPI), reprezintă un acord special în sensul articolului 20 al Convenţiei de la Berna; tratatul creează cadrul necesar adaptării legislaţiilor naţionale privind drepturile de autor la cerinţele mass‑media în mediul digital (publicat în JO L 89, p. 8).

8 – Directiva 2009/24/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2009 privind protecția juridică a programelor pentru calculator (JO L 111, p. 16), Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale (JO L 376, p. 28, Ediție specială, 17/vol. 3, p. 14), Directiva 93/83/CEE a Consiliului din 27 septembrie 1993 privind coordonarea anumitor norme referitoare la dreptul de autor și drepturile conexe aplicabile difuzării de programe prin satelit și retransmisiei prin cablu (JO L 248, p. 15, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 134), Directiva 2006/116/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind durata de protecție a dreptului de autor și a anumitor drepturi conexe (JO L 372, p. 12, Ediție specială, 17/vol. 3, p. 7), Directiva 96/9/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 martie 1996 privind protecția juridică a bazelor de date (JO L 77, p. 20, Ediție specială, 13/vol. 17, p. 102), Directiva 2001/84/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 27 septembrie 2001 privind dreptul de suită în beneficiul autorului unei opere de artă originale (JO. L 272, p. 32, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 240).

9 – A se vedea considerentul (5).

10 – A se vedea considerentul (22).

11 – A se vedea printre altele considerentele (9), (14) şi (23) ale directivei, precum şi cel de al cincilea paragraf din preambulul Tratatului OMPI privind drepturile de autor, care face referire la necesitatea „de a menține un echilibru între drepturile autorilor și interesul public general, în special în domeniul educației, cercetării și accesului la informație, așa cum reiese din prevederile Convenției de la Berna”.

12 – Buhrow, A., „Richtlinie zum Urheberrecht in der Informationsgesellschaft”, European Law Reporter, 2001, vol. 10, p. 313, înţelege articolul 5 din Directiva 2001/29 ca fiind un compromis politic în care şi‑au găsit expresie diferitele tradiţii juridice. Potrivit autoarei, având în vedere numeroasele dispoziţii de limitare, gradul actual de armonizare rămâne îndoielnic, cel puţin până la transpunerea deplină a acesteia în toate statele membre.

13 – Ullricht, J. N., „Clash of Copyrights – Optionale Schranke und zwingender finanzieller Ausgleich im Fall der Privatkopie nach Art. 5 Abs. 2 Buchst. b Richtlinie 2001/29/EG und Dreistufentest”, Gewerblicher Rechtsschutz und Urheberrecht – Internationaler Teil, 2009, vol. 4, p. 283, subliniază faptul că, la fel ca în restul lumii, societatea informaţională din Europa se confruntă cu o serie de sisteme naţionale privind dreptul de autor, care variază, adesea considerabil, în ceea ce priveşte conceperea, forma şi limitarea protecţiei dreptului de autor. În opinia autorului, cea mai mare provocare este şi rămâne concilierea diferenţelor dintre conceptul european continental de protecţie a dreptului de autor şi conceptul de drept de autor (copyright) din sistemele de common law.

14 – Philapitsch, F., Die digitale Privatkopie, Graz 2007, p. 85, face referire la numărul mare de dispoziţii de limitare care a luat naştere pe parcursul procesului legislativ. În timp ce în propunerea de directivă existau doar nouă dispoziţii, numărul acestora a crescut în cadrul celei de a doua propuneri modificate la unsprezece, pentru ca, în final, în urma poziţiei comune, să se ajungă la numărul final de douăzeci şi doi.

15 – Potrivit lui Metzger, A./Kreutzer, T., „Richtlinie zum Urheberrecht in der Informationsgesellschaft – Privatkopie trotz technischer Schutzmaßnahmen?”, Multimedia und Recht, 2002, vol. 3, p. 139, directiva conferă statelor membre o marjă de apreciere considerabilă în ceea ce priveşte transpunerea. Aceştia susţin că motivul pentru aceasta ar fi fost faptul că nu ar fi fost posibil să se ajungă la un acord cu privire la aspectele cheie legate de un viitor sistem privind dreptul de autor la nivel european. Guntrum, S., Zur Zukunft der Privatkopie in der Informationsgesellschaft, Hamburg 2007, p. 126, consideră că formularea şi caracterul facultativ al limitărilor referitoare la copierea privată, precum şi considerentele corespunzătoare oferă posibilităţi vaste de alegere în ceea ce priveşte forma limitării referitoare la copierea privată.

16 – A se vedea în acest sens Guntrum, S., op. cit. (nota de subsol 15), p. 118, 125; Plaza Penadés, J., „Propiedad intelectual y sociedad de la información”, Contratación y nuevas tecnologías, Madrid 2005, p. 147; Bércovitz Rodríguez‑Cano, R., „El canon de copia privada: escaramuza sobre el fuero”, Aranzadi Civil, nr. 14/2009, p. 1; Hugenholtz, B./Guibault, L./van Geffen, S., „The Future of Levies in a Digital Environment”, 2003, disponibilă pe internet la adresa (http://www.ivir.nl/publications/other/DRM&levies-report.pdf), p. 32, fac referire la faptul că Directiva 2001/29 nu impune nicio obligaţie asupra statelor membre în ceea ce priveşte introducerea unei excepţii pentru copierea privată. În consecinţă, legiuitorul naţional dispune de libertatea de a interzice în totalitate efectuarea de copii private sau de a permite acest lucru doar parţial.

17 – A se vedea Hotărârea din 23 noiembrie 1977, Enka (38/77, Rec., p. 2203, punctul 22).

18 – A se vedea Middeke, A., Handbuch des Rechtsschutzes in der Europäischen Union, ediţia a doua, München 2003, p. 226, paragraful 38. Hotărârea din 12 iulie 1979, Union Laitière Normande (244/78, Rec., p. 2663, punctul 5).

19 – A se vedea printre altele Hotărârea din 18 octombrie 1990, Dzodzi (C‑297/88 şi C‑197/89, Rec., p. I‑3763, punctele 33 şi 34), Hotărârea din 8 noiembrie 1990, Gmurzynska‑Bscher (C‑231/89, Rec., p. I‑4003, punctele 18 şi 19), Hotărârea din 17 iulie 1997, Leur‑Bloem (C‑28/95, Rec., p. I‑4161, punctul 24), Hotărârea din 29 ianuarie 2008, Promusicae (C‑275/06, Rep., p. I‑271, punctul 36), şi Hotărârea din 12 februarie 2008, Kempter (C‑2/06, Rep., p. I‑411, punctul 42).

20 – A se vedea printre altele Hotărârea din 13 martie 2001, PreussenElektra (C‑379/98, Rec., p. I‑2099, punctul 38), Hotărârea din 22 mai 2003, Korhonen şi alţii (C‑18/01, Rec., p. I‑5321, punctul 19), Hotărârea din 5 februarie 2004, Schneider (C‑380/01, Rec., p. I‑1389, punctul 21), Hotărârea din 19 aprilie 2007, Asemfo (C‑295/05, Rep., p. I‑2999, punctul 30), şi Hotărârea din 23 aprilie 2009, VTB‑VAB (C‑261/07 şi C‑299/07, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 32).

21 – A se vedea printre altele Hotărârea din 16 decembrie 1981, Foglia/Novello (244/80, Rec., p. 3045, punctul 18), Hotărârea din 15 iunie 1995, Zabala Erasun şi alţii (C‑422/93 - C‑424/93, Rec., p. I‑1567, punctul 29), Hotărârea din 15 decembrie 1995, Bosman (C‑415/93, Rec., p. I‑4921, punctul 61), Hotărârea din 12 martie 1998, Djabali (C‑314/96, Rec., p. I‑1149, punctul 19), Hotărârile PreussenElektra (citată la nota de subsol 20, punctul 39) şi Schneider (citată la nota de subsol 20, punctul 22), Hotărârea din 1 aprilie 2008, Guvernul Communauté française și Gouvernement wallon (C‑212/06, Rep., p. I‑1683, punctul 29), şi Hotărârea VTB‑VAB (citată la nota de subsol 20, punctul 33).

22 – A se vedea punctele 2 şi 13 din decizia de trimitere.

23 – A se vedea Preambulul (partea I, alineatul 4) din Legea 23/2006 din 7 iulie 2006, în care se precizează că transpunerea Directivei 2001/29 în dreptul spaniol a avut drept obiectiv primordial „transpunerea literală” a directivei respective, precum şi „reformarea minimă a legislaţiei în vigoare”. Ruiz Zapatero, G., „Naturaleza y límites constitucionales de la compensación equitativa por copia digital privada establecida en la Ley 23/2006 de modificación del texto refundido de la Ley de Propiedad Intelectual”, Jurisprudencia Tributaria Aranzadi, 2007, vol. 7, consideră că formularea iniţială a articolului 25 din TRLPI nu mai putea fi menţinută, având în vedere diferenţele existente între termenii utilizaţi în aceasta şi Directiva 2001/29. Legea 23/2006 a inclus anumite modificări, în esenţă de natură tehnică, pentru a aduce clarificările necesare. Falcón Tella, R., op. cit. (nota de subsol 5), p. 4, precizează că modificarea adusă noţiunii „compensaţie echitabilă” utilizate anterior prevăzută la articolul 25 din TRLPI a rezultat din intenţia de a se respecta terminologia Directivei 2001/29.

24 – A se vedea în acest sens Hotărârea din 3 octombrie 2000, Corsten (C‑58/98, Rec., p. I‑7919, punctul 24), şi Hotărârea din 29 aprilie 2004, Orfanopoulos şi Oliveri (C‑482/01 şi C‑493/01, Rec., p. I‑5257, punctul 42).

25 – A se vedea Hotărârea din 25 octombrie 2001, Ambulanz Glöckner (C‑475/99, Rec., p I-8089, punctul 10), Hotărârea din 13 noiembrie 2003, Neri (C‑153/02, Rec., p. I‑13555, punctele 34 şi 35), Hotărârea din 29 aprilie 2004, Orfanopoulos şi Oliveri (citată la nota de subsol 24, punctul 42), şi Hotărârea din 21 aprilie 2005, Lindberg (C‑267/03, Rec., p. I‑3247, punctele 41 şi 42).

26 – Din jurisprudenţă rezultă că Curtea depune eforturi pentru a oferi răspunsuri utile la întrebările care îi sunt adresate. A se vedea Hotărârea din 19 noiembrie 2009, Sturgeon şi alţii (C‑402/07 şi C‑432/07, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 28), Hotărârea din 24 martie 2009, Danske Slagterier (C‑445/06, Rep., p. I‑2119, punctul 29), şi Hotărârea din 21 aprilie 1991, Höfner şi Elsner (C‑41/90, Rec., p. I‑1979, punctul 16).

27 – Hotărârea din 4 iulie 2006, Adelener şi alţii (C‑212/04, Rec., p. I‑6057, punctul 115), şi Hotărârea din 14 ianuarie 2010, Plus Warenhandelsgesellschaft (C‑304/08, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 17).

28 – A se vedea Hotărârea din 5 octombrie 2004, Pfeiffer şi alţii (C‑397/01-C‑403/01, Rec., p. I‑8835, punctele 115, 116, 118 şi 119), şi Hotărârea din 4 iulie 2006, Adelener şi alţii (citată la nota de subsol 27, punctul 111).

29 – A se vedea printre altele Hotărârea din 18 ianuarie 1984, Ekro (327/82, Rec., p. 107, punctul 11), Hotărârea din 19 septembrie 2000, Linster (C‑287/98, Rec., p. I‑6917, punctul 43), Hotărârea din 9 noiembrie 2000, Yiadom (C‑357/98, Rec., p. I‑9265, punctul 26), Hotărârea din 6 februarie 2003, SENA (C‑245/00, Rec., p. I‑1251, punctul 23), Hotărârea din 12 octombrie 2004, Comisia/Portugalia (C‑55/02, Rec., nepublicată încă în Recueil, punctul 45), Hotărârea din 27 ianuarie 2005, Junk (C‑188/03, Rec., p. I‑885, punctele 27-30), şi Hotărârea din 7 decembrie 2006, SGAE (C‑306/05, Rec. 2006, nepublicată încă în Recueil, punctul 31).

30 – A se vedea Hotărârea Ekro (citată la nota de subsol 29, punctul 14).

31 – A se vedea în acest sens Concluziile noastre prezentate la 3 mai 2007 in cauza în care s‑a pronunţat Hotărârea Zefeser (C‑62/06, Rep., p. I‑11995, punctele 32 şi 33).

32 – Aceasta este opinia împărtăşită de Riesenhuber, K., Europäische Methodenlehre, Berlin 2006, p. 247, punctul 7.

33 – A se vedea Hotărârea din 7 iulie 1992, Micheletti (C‑369/90, Rec., p. I‑4239, punctele 10-15), în legătură cu noţiunea „cetăţenie”, Hotărârea din 6 octombrie 1976, Tessili (12/76, Rec., p. 1473, punctul 14), în legătură cu noţiunea „loc de executare” în cadrul Convenției privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială.

34 – A se vedea Hotărârea din 11 iulie 1985, Danmols Inventar (105/84, Rec., p. 2639, punctele 22-27), în legătură cu noţiunea „salariat” în sensul Directivei Consiliului 77/187/CEE din 14 februarie 1977 privind armonizarea legislaţiei statelor membre referitoare la menţinerea drepturilor salariaţilor în cazul transferului întreprinderilor, al unităţilor sau al unor părţi ale acestora.

35 – A se vedea printre altele Hotărârea din 19 septembrie 2000, Germania/Comisia (C‑156/98, Rec., p. I‑6857, punctul 50), Hotărârea din 6 iulie 2006, Comisia/Portugalia (C‑53/05, Rec., p. I‑6215, punctul 20), şi Hotărârea din 7 decembrie 2006, SGAE (citată la nota de subsol 29, punctul 34).

36 – A se vedea punctul 16 din memoriile scrise depuse de guvernul Regatului Unit.

37 – Potrivit lui Riesenhuber, K., op. cit. (nota de subsol 32), p. 246, punctul 6, apropierea legislaţiilor presupune că trebuie să se creeze un concept autonom la nivel comunitar. În cazul în care se doreşte apropierea legislaţiilor, trebuie să se creeze un standard. Prin trimiterea dinamică la interpretarea naţională, dreptul comunitar ar renunţa la autonomia sa, în timp ce printr‑o trimitere statică la stadiul său iniţial, autonomia acestuia s‑ar fosiliza. Rott, P., „What is the Role of the ECJ in EC Private Law?”, Hanse Law Review, nr. 1/2005, p. 8, subliniază faptul că principiul interpretării autonome cauzează dificultăţi în situaţiile în care se aplică clauzele generale ale dreptului comunitar. Autorul se pronunţă în mod strict împotriva posibilităţii de a acorda libertate statelor membre pentru ca acestea să găsească propria interpretare a acestei noţiuni. În opinia acestuia, această viziune este inacceptabilă în condiţiile în care Comunitatea aspiră la armonizarea legislaţiilor statelor membre, de exemplu în temeiul articolului 95 CE. Utilizarea clauzelor generale a reprezentat o tehnică utilizată în mod convenţional în cadrul sistemelor juridice europene continentale în cazul în care se dovedea a fi imposibilă definirea în mod anticipat a anumitor elemente conceptuale. Totuşi, potrivit acestui autor, acest lucru nu ar putea avea ca scop limitarea influenţei exercitate de dreptul comunitar asupra sistemelor juridice ale statelor membre.

38 – Hotărârea SENA (citată la nota de subsol 29).

39 – JO L 346, p. 61.

40 – Hotărârea SENA (citată la nota de subsol 29), punctul 21.

41 – Ibidem, punctele 7, 25, 34.

42 – Ibidem, punctul 32.

43 – Ibidem, punctul 34.

44 – Ibidem, punctul 36.

45 – Ibidem, punctul 38.

46 – A se vedea Poziţia comună (CE) nr. 48/2000 a Consiliului din 28 septembrie 2000, în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 251 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, referitoare la adoptarea unei directive a Parlamentului European şi a Consiliului privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională (JO C 344, p. 1), considerentul (19).

47 – Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, actele de drept comunitar trebuie interpretate, în măsura posibilului, în lumina dreptului internațional, în special atunci când aceste acte vizează chiar punerea în aplicare a unui acord internațional încheiat de Comunitate (a se vedea printre altele Hotărârea din 10 septembrie 1996, Comisia/Germania, C‑61/94, Rec., p. I‑3989, punctul 52, Hotărârea din 14 iulie 1998, Bettati, C‑341/95, Rec., p. I‑4355, punctul 20, şi Hotărârea din 7 decembrie 2006, SGAE, citată la nota de subsol 29, punctul 34). Anumite convenții internaționale privind dreptul de autor conferă statelor semnatare posibilitatea să prevadă, în anumite cazuri speciale, limitări sau excepţii cu privire la drepturile acordate autorilor operelor, cum ar fi, de exemplu, Convenţia revizuită de la Berna (articolul 9), Tratatul OMPI privind drepturile de autor (articolul 10) şi Acordul privind aspectele drepturilor de proprietate intelectuală legate de comerț (TRIPS) (articolul 13). Cu toate acestea, nu se poate prelua niciun concept din rândul acestora care să corespundă exact noţiunii „compensaţie echitabilă” în sensul articolului 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29.

48 – A se vedea articolul 11a alineatul (2) şi articolul 13 alineatul (1) din Convenţia revizuită de la Berna.

49 – În acest sens, a se vedea de asemenea Carbajo Cascón, F., „Copia privada y compensación equitativa”, Noticias de la Unión Europea, nr. 286/2008, p. 34 şi urm.

50 – A se vedea Aristotel, Etica Nicomahică, Cartea V, Capitolul VII – Justiţia comutativă, 322 î. Hr., 1132b. În acest capitol se statuează următoarele: „Cele spuse se aplică și celorlalte arte, întrucât acestea ar fi destinate dispariţiei dacă ceea ce elementul activ ar produce din punct de vedere cantitativ și calitativ nu ar determina din partea elementului pasiv o prestaţie echivalentă din punct de vedere calitativ și cantitativ” (Traducere [neoficială din] limba germană: Eugen Rolfes, publicată de Günther Bien, ediţia a patra, Hamburg 1985, p. 110).

51 – Această maximă de drept roman prevede că o persoană care obţine foloase dintr‑un anumit lucru trebuie să suporte şi consecinţele. Potrivit observaţiilor guvernului spaniol, acest principiu stă la baza sistemului de redevenţă spaniol.

52 – Articolul 8 alineatul (2) din Directiva 92/100 prevede următoarele: „Statele membre prevăd un drept pentru a asigura că o remunerație echitabilă unică este plătită de utilizator, atunci când o fonogramă publicată în scopuri comerciale sau o reproducere a acestei fonograme este utilizată în scopul unei radiodifuzări/televizări prin intermediul undelor radioelectrice sau pentru orice comunicare publică, și că această remunerație este repartizată între artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme în cauză”.

53 – De la această idee pleacă în mod evident Falcón Tella, R., „El llamado «canon por derechos de autor» (Copyright Levy) o compensación equitativa por copia privada (II): antecedentes y configuración en la Ley 23/2006, de 7 julio (RCL 2006, 1386)”, Quincena Fiscal Aranzadi, nr. 17/2006, p. 1, care face referire la obiectul şi finalitatea redevenţei care, în opinia sa, constă în faptul de a permite comercianţilor şi – prin intermediul lor – cumpărătorilor de echipamente, aparate şi materiale de reproducere digitală să contribuie la plata compensaţiei echitabile. A se vedea de asemenea Carbajo Cascón, F., op. cit. (nota de subsol 49), p. 26, care subliniază faptul că producătorii, importatorii şi comercianţii care sunt obligaţi la plata redevenţei transmit, de regulă, această redevenţă mai departe clienţilor prin intermediul preţului de cumpărare, ceea ce asigură stabilirea unui echilibru între interesele autorului şi cele ale utilizatorului. A se vedea în mod similar de asemenea Bércovitz Rodríguez‑Cano, R., „Compensación equitativa por copia privada”, Aranzadi Civil, nr. 16/2007, p. 2, şi aceeaşi op. cit. (nota de subsol 16) , p. 1.

54 – A se vedea p. 11, punctul 26 din observaţiile guvernului german.

55 – A se vedea în acest sens Carbajo Cascón, F., op. cit. (nota de subsol 49), p. 31, care consideră că reproducerea de obiecte ilegale protejate (de exemplu în cadrul pirateriei muzicale online) nu constituie „copiere privată” în sensul dispoziţiei spaniole prevăzute la articolul 31 alineatul 2 TRLPI. El se referă în acelaşi timp la formularea ambiguă a acestei dispoziţii („… a partir de obras a las que haya accedido legalmente …”).

56 – Philapitsch, F., op. cit. (nota de subsol 14), p. 91, consideră că respectiva „compensaţie echitabilă” în conformitate cu articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 este prevăzută numai pentru reproducerea privată legitimă, astfel cum este descrisă aceasta în directivă. Acesta susţine că prejudiciile suferite ca urmare a copierii ilegale în sens larg nu ar trebui să fie compensate în acest fel şi, în consecinţă, acestea reprezintă cu atât mai puţin un criteriu admisibil pentru determinarea sistemului de remuneraţie.

57 – În acest sens a se vedea Hugenholtz, B./Guibault, L./van Geffen, S., op. cit. (nota de subsol 16), p. 32, care nu consideră că actele de reproducere care depăşesc scopul uzului privat (de exemplu, pirateria muzicală) nu intră sub incidenţa domeniului de aplicare al dispoziţiei care prevede excepţia de la această normă.

58 – Philapitsch, F., op. cit. (nota de subsol 14), p. 90, vorbeşte despre o „remuneraţie pentru reproducere” în legătură cu excepţia de la normă prevăzută la articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29. Carbajo Cascón, F., op. cit. (nota de subsol 49), p. 26, face referire la un „concept de remuneraţie” în legătură cu copierea privată.

59 – Potrivit jurisprudenţei Curţii, dreptul de proprietate, din care face parte şi dreptul de proprietate intelectuală, reprezintă un drept fundamental protejat în cadrul ordinii juridice comunitare ca principiu general al dreptului comunitar (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 septembrie 2006, Laserdisken, C‑479/04, Rec., p. I‑8089, punctul 65, şi Hotărârea Promusicae, citată la nota de subsol 19, punctul 62). Considerentul (9) din Directiva 2001/29 prevede de asemenea că proprietatea intelectuală a fost recunoscută ca parte integrantă a proprietății.

60 – A se vedea în acest sens de asemenea Ullricht, J. N., op. cit. (nota de subsol 13), p. 291. Autorul precizează că legiuitorul comunitar, prin citarea „prejudiciului” drept criteriu, a dorit să ţină seama de tradiţia juridică a sistemelor de common law care conferă un rol central prejudiciului cauzat prin copierea privată în cazul stabilirii cuantumului compensaţiei financiare care urmează să fie acordată. Autorul susţine totuşi că, întrucât relevanţa prejudiciului în vederea stabilirii unei remunerații adecvate nu este cunoscută dreptului de proprietate intelectuală european continental, legiuitorul comunitar a decis să opteze pentru concilierea celor două tradiţii juridice prin adoptarea unei directive care permite luarea în considerarea a prejudiciului în sens orientativ, dar care nu le transformă însă în criterii obligatorii. Considerentul (35) prevede totuşi un lucru de aplicare generală: în cazul în care un titular de drepturi a suferit un prejudiciu ca urmare a copiei private efectuate, care depăşeşte nivelul minim, toate tradiţiile juridice trebuie să prevadă o compensaţie financiară pentru acesta.

61 – A se vedea punctul 35 din Concluziile avocatului general Tizzano prezentate la 26 septembrie 2002 în cauza C‑245/00, SENA, Rec., p. I‑1251.

62 – Lehmann, M., în: Handbuch des Urheberrechts (publicat de Ulrich Loewenheim), prima ediţie, München 2003, p. 878, punctul 46, pleacă de asemenea de la premisa că statele membre îşi păstrează marja liberă de apreciere cu privire la modul de calcul şi modul concret de organizare a „compensaţiei echitabile” în sensul articolului 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29.

63 – A se vedea Dreier, T., „Die Umsetzung der Urheberrechtsrichtlinie 2001/29/EG in deutsches Recht”, Zeitschrift für Urheber- und Medienrecht, 2002, p. 28, conform căruia Directiva 2001/29, prin natura sa, este obligatorie doar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele. Autorul observă că directiva conferă adesea legiuitorului naţional o marjă de apreciere considerabilă, reamintind astfel cele 20 de dispoziţii facultative dintr‑un total de 21 de dispoziţii de limitare. Carbajo Cascón, F., op. cit. (nota de subsol 49), p. 26, îşi exprimă regretul cu privire la lipsa de precizie a cerinţelor directivei care, în opinia sa, subminează obiectivul privind armonizarea urmărit de aceasta. Ullricht, J. N., op. cit. (nota de subsol 13), p. 291, subliniază faptul că legiuitorul comunitar a elaborat articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 după o analiză detaliată a dispoziţiilor relevante din statele membre. În cursul acestei analize, legiuitorul a stabilit că în cazul în care un stat membru a reglementat o astfel de compensaţie, potrivit tradiţiei consecvente a tuturor statelor membre, aceasta a luat forma unei compensaţii financiare, care prezenta diferenţe numai sub aspectul formei, a modalităţilor detaliate şi a nivelurilor sale. În opinia acestui autor, legiuitorul comunitar a dorit să fixeze aceşti numitori comuni la articolul 5 alineatul (2) litera (b), în timp ce statele membre urmau să reglementeze în continuare forma şi detaliile referitoare la plată. În susţinerea argumentului său, autorul citează formularea celei de a doua teze a considerentului (35).

64 – Conceptul „Ziel” din versiunea în limba germană a articolului 249 alineatul (3) CE este interpretat şi în cadrul jurisprudenţei germane în sensul unui „Ergebniss” (rezultat), astfel cum prevede directiva. Acest punct de vedere este susţinut de formularea din alte limbi („résultat”, „result”, „resultado”, „risultato”, „resultaat”). În consecinţă, statele membre trebuie să prevadă o situaţie juridică care să fie conformă directivei (a se vedea în acest sens Schroeder, W., în EUV/EGV – Kommentar [publicat de Rudolf Streinz], München 2003, articolul 249 CE, punctul 77, p. 2178, şi Biervert, B., EU‑Kommentar [publicat de Jürgen Schwarze], Baden‑Baden 2000, articolul 249 CEE, punctul 25, p. 2089). Din acest motiv, s‑a încetăţenit în jurisprudenţă conceptul francez „obligation de résultat” (a se vedea Lenaerts, K./Van Nuffel, P., Constitutional Law of the European Union, ediţia a doua, Londra 2006, punctele 17-123, p. 768).

65 – Potrivit lui Häuser, M., „Pauschalvergütung und digitale Privatkopie”, Computer und Recht, 2004, p. 830, directiva precizează în mod clar că în cazul în care optează pentru copierea privată, acesta este obligat să asigure o compensaţie echitabilă pentru titularii de drepturi. El susţine că în acest fel devine clar faptul că limitele privind copierea privată şi sistemul care prevede obligaţia de remunerare constituie două feţe ale aceleiaşi monede care nu pot fi separate.

66 – A se vedea printre altele Hotărârea din 15 iulie 1964, Costa (6/64, Rec., p. 1251, 1268), Hotărârea Enka (citată la nota de subsol 17, punctul 22), Hotărârea din 15 decembrie 1993, Hünermund (C‑292/92, Rec., p. I‑6787, punctul 8), Hotărârea din 29 noiembrie 2001, De Coster (C‑17/00, Rec., p. I‑9445, punctul 23), şi Hotărârea din 16 ianuarie 2003, Pansard şi alţii (C‑265/01, Rec., p. I‑683, punctul 18).

67 – A se vedea punctul 80 din aceste concluzii.

68 – Hotărârea SGAE (citată la nota de subsol 29).

69 – Ibidem, punctele 37, 38 şi 43 şi următoarele.

70 – Ibidem, punctul 43.

71 – A se vedea punctul 67 din Concluziile avocatului general Sharpston prezentate la 13 iulie 2006 în cauza în care s‑a pronunţat Hotărârea SGAE. În aceste concluzii, aceasta face trimitere, la rândul său, la observaţiile avocatului general La Pergola din Concluziile sale prezentate la 9 septembrie 1999 în cauza în care s‑a pronunţat Hotărârea Egeda (C‑293/98, Rec., p. I‑629, nr. 22), care a statuat următoarele: „Argument[ul] [că comunicarea publică nu poate fi prezumată pe baza receptării efective a operei difuzate depinde de acţiunea independentă din partea clienţilor] contrazice unul dintre principiile fundamentale ale dreptului de autor […], şi anume principiul conform căruia titularul de drepturi este remunerat nu pe baza faptului că acesta se poate bucura de opera sa, ci pe baza simplei posibilităţi legale conferite în acest sens. De exemplu, editorii trebuie să plătească autorilor redevenţele convenite pentru romanul lor pe baza numărului de exemplare vândute, indiferent dacă acestea sunt sau nu sunt citite vreodată de către cumpărători. În mod similar, hotelurile care răspund de retransmiterea internă prin cablu – simultană, necenzurată şi nemodificată – a unui program de televiziune original difuzat prin satelit nu pot refuza să plătească autorului remuneraţia pe care i‑o datorează acestuia, argumentând faptul că programul difuzat nu a fost în realitate recepţionat de către telespectatorii potenţiali care au acces la televizoarele aflate în camerele lor”.

72 – A se vedea Raportul Comisiei intitulat „Fair compensation for acts of private copying” din 14 februarie 2008, disponibil pe internet la adresa (http://ec.europa.eu/internal_market/copyright/docs/levy_reform/background_en.pdf). În cadrul acestui raport, „redevenţa pentru copierea privată” este definită ca o formă de despăgubire acordată titularilor de drepturi pe baza premisei că un act de copiere privată nu poate fi licenţiat în scopuri practice şi, prin urmare, nu poate cauza prejudicii de natură economică titularilor de drepturi respectivi. Se subliniază de asemenea faptul că sistemul de redevenţă pentru copierea privată a fost introdus la nivelul statelor membre în temeiul faptului că nu existau niciun fel de mijloace adecvate pentru a monitoriza în mod eficient şi, prin urmare, pentru a autoriza reproducerea operelor pentru uz personal.

73 – A se vedea în acest sens Geerlings, J., „Das Urheberrecht in der Informationsgesellschaft und pauschale Geräteabgaben im Lichte verfassungs- und europarechtlicher Vorgaben”, Gewerblicher Rechtsschutz und Urheberrecht, 2004, vol. 3, p. 208, care analizează sistemul de redevenţă forfetar aplicabil în Germania începând cu 1965 [articolul 53 alineatul (5) din Legea privind dreptul de autor (Urheberrechtsgesetz) versiunea veche/articolele 54 şi 54a din Legea privind dreptul de autor versiunea nouă] care face dovada unor similarități cu sistemul spaniol în această privinţă. Sistemul german se întemeiază de asemenea pe premisa conform căreia perceperea unei taxe direct de la utilizator nu pare a fi practicabilă, ceea ce are drept rezultat faptul că aceasta nu este generată de actul de reproducere, ci de vânzarea aparatelor care permit efectuarea de copii private.

74 – A se vedea nr. 76 din aceste concluzii.

75 – A se vedea p. 19, punctul 44 din memoriile depuse de guvernul spaniol.

76 – A se vedea Bercovitz Rodríguez‑Cano, R. op. cit. (nota de subsol 16), p. 2, care este de părere că articolul 25 din TRLPI pleacă, în perceperea unei redevenţe, de la o prezumţie care poate fi răsturnată iuris tantum, conform căreia aparatele şi mijloacele de stocare achiziţionate sunt destinate efectuării de copii private.

77 – Comisia pleacă de la aceeaşi premisă în raportul său intitulat „Fair compensation for acts of private copying” din 14 februarie 2008, făcând trimitere la o serie de declaraţii din partea unui număr de întreprinderi de exploatare (citat la nota de subsol 72), punctul 4.2., p. 12.

78 – În considerentul (35) se prevede: „La determinarea formei, a modalităților detaliate și a posibilelor niveluri ale acestei compensații echitabile, ar trebui să se țină cont de împrejurările specifice fiecărui caz”.

79 – A se vedea Plaza Penadés, J., op.cit. (nota de subsol 16), p. 152, în opinia căruia dispoziţia prevăzută la articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 nu acoperă o copie realizată de către o persoană fizică pentru a fi utilizată de o persoană juridică (în temeiul dreptului public sau a dreptului civil), în măsura în care acest lucru înseamnă utilizarea copiei de către un număr de persoane. Pe de altă parte, autorul este în mod clar de părere că o persoană juridică se poate prevala de asemenea de dispoziţia privind copierea privată, cu condiţia ca respectiva copie să fie utilizată în mod exclusiv pentru uzul personal al persoanei juridice.

80 – A se vedea Plaza Penadés, J., op. cit. (nota de subsol 16), p. 152, care consideră că utilizarea copiei relevante de către o persoană juridică în scopuri comerciale nu intră sub incidenţa domeniului de aplicare al articolului 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29.

81 – A se vedea în acest context răspunsul oferit de dl McCreevy, comisar european pentru piaţa internă şi servicii, din 19 septembrie 2007 la întrebarea adresată de deputatul în Parlamentul European, Romeva i Rueda, din 5 iunie 2007 privind aplicarea taxelor pentru drepturile de autor asupra materialelor pe suport digital în Spania (E-2864/07). În răspunsul respectiv, comisarul prezintă punctul de vedere al Comisiei conform căruia numai aparatele şi echipamentele care pot fi utilizate şi sunt în mod efectiv utilizate în vederea efectuării de copii private pot genera acordarea unei redevenţe. Comisia consideră de asemenea că echipamentul care este utilizat în scopuri comerciale (de exemplu, în întreprinderi, instituţii administrative publice) nu ar trebui să genereze acordarea unei redevenţe, întrucât acest lucru ar însemna depăşirea în mod clar a cerinţei care permite acordarea compensaţiei pentru acte admisibile (de exemplu, copierea privată), astfel cum se prevede în directivă.

82 – A se vedea în acest sens Herrnfeld, H.-H., EU‑Kommentar (publicat de Jürgen Schwarze), ediţia a doua, Baden‑Baden 2009, articolul 94, p. 1127, punctul 42.

83 – A se vedea Hotărârea din 22 iunie 1993, Gallagher (C‑11/92, Rec., p. I‑3545, punctul 11 şi următoarele), şi Hotărârea din 5 octombrie 1994, Crespelle (C‑323/93, Rec., p. I‑5077, punctul 33 şi următoarele).

84 – A se vedea punctele 75-78 din aceste concluzii.

85 – O astfel de redevenţă care nu are legătură cu compensaţia pentru copia privată în conformitate cu articolul 5 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/29 şi care nu intră probabil sub incidenţa domeniului de aplicare al Directivei 2001/29 nu ar aduce atingere competenţei legislative a statelor membre, sub rezerva celorlalte limitări prevăzute de dreptul comunitar (a se vedea Hotărârea din 4 iunie 2009, Moteurs Leroy Somer, C‑285/08, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 31).

86 – A se vedea punctul 94 din aceste concluzii.