Language of document : ECLI:EU:C:2012:11

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

JULIANE KOKOTT

prezentate la 12 ianuarie 2012(1)

Cauzele conexate C‑628/10 P și C‑14/11 P

Alliance One International Inc. și alții

împotriva

Comisiei Europene și alții

„Recurs — Concurență — Înțelegeri — Articolul 81 CE — Articolul 23 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 — Piața spaniolă a tutunului brut — Stabilirea prețurilor și împărțirea pieței — Răspunderea unei societăți‑mamă pentru încălcarea normelor privind înțelegerile săvârșită de filiala sa — Criterii referitoare la imputabilitatea încălcărilor în cadrul unui grup de societăți — Limitele puterii de apreciere a Comisiei la aplicarea amenzilor — Principiul egalității de tratament — Interdicția de discriminare a participanților la înțelegeri de către Comisie — Obligația de motivare — Interdicția de substituire a motivelor pentru decizia de aplicare a unei amenzi în cadrul procedurii judiciare”






Cuprins


I –   Introducere

II – Cadrul juridic

III – Istoricul cauzei și procedura în primă instanță la Tribunal

A –   Societățile participante la prezentul litigiu

B –   Cele două înțelegeri de pe piața spaniolă a tutunului brut și decizia în litigiu a Comisiei

C –   Procedura în primă instanță la Tribunal

IV – Procedura în fața Curții

V –   Chestiunea prealabilă privind calitatea procesuală activă a Alliance One International

VI – Aprecierea motivelor de recurs

A –   Cu privire la criticile invocate în legătură cu principiul egalității de tratament

1.     Interacțiunea dintre principiul egalității de tratament și principiul legalității în cadrul procedurilor în materia înțelegerilor (primul și al doilea motiv de recurs în cauza C‑14/11 P)

a)     Cu privire la principala critică a Comisiei: aplicarea pretins eronată a principiului egalității de tratament

b)     Cu privire la criticile referitoare la nemotivarea hotărârii și la denaturarea faptelor

i)     Cu privire la pretinsa nemotivare a hotărârii

ii)   Cu privire la pretinsa denaturare a faptelor

c)     Concluzie intermediară

2.     Cu privire la pretinsa discriminare a SCC și a SCTC prin aplicarea conceptului de temei dublu (al treilea motiv de recurs în cauza C‑628/10 P)

a)     Cu privire la caracterul pretins discriminatoriu al conceptului de temei dublu în raport cu SCC și cu SCTC (primul aspect al celui de al treilea motiv de recurs în cauza C‑628/10 P)

b)     Cu privire la compararea situației în care se aflau AOI și SCTC cu situația în care se aflau Universal și Universal Leaf (al doilea aspect al celui de al treilea motiv de recurs în cauza C‑628/10 P)

c)     Concluzie intermediară

3.     Cu privire la irelevanța contraargumentelor Comisiei prezentate în primă instanță împotriva criticii privind discriminarea (al treilea motiv de recurs în cauza C‑14/11 P)

4.     Cu privire la comparabilitatea situației în care s‑a aflat TCLT cu situația în care s‑au aflat Intabex și Universal (al patrulea motiv de recurs în cauza C‑14/11 P)

5.     Concluzie intermediară

B –   Cu privire la alte critici invocate de AOI și de SCTC (primul și al doilea motiv de recurs în cauza C‑628/10 P)

1.     Primul motiv de recurs în cauza C‑628/10 P

a)     Cu privire la pretinsa lipsă a exercitării unei influențe decisive de către SCC și SCTC asupra WWTE înainte de 5 mai 1998 (primul aspect al primului motiv de recurs în cauza C‑628/10 P)

i)     Criteriul imputabilității: exercitarea unei influențe decisive

ii)   Controlul în comun: inexistența unui motiv imperativ de excludere pentru stabilirea răspunderii numai în sarcina uneia dintre societățile‑mamă pentru încălcarea normelor privind înțelegerile

b)     Cu privire la pretinsa încălcare a drepturilor fundamentale ale AOI și SCTC (al doilea aspect al primului motiv de recurs în cauza C‑628/10 P)

i)     Admisibilitatea

ii)   Temeinicia

c)     Concluzie intermediară

2.     Al doilea motiv de recurs în cauza C‑628/10 P

a)     Chestiune prealabilă: este al doilea motiv de recurs inoperant („inopérant”)?

b)     Examinarea pe fond a celui de al doilea motiv de recurs

i)     Cu privire la pretinsa adaptare a argumentației Comisiei în cadrul procedurii în primă instanță la Tribunal (primul aspect al celui de al doilea motiv de recurs în cauza C‑628/10 P)

ii)   Cu privire la critica referitoare la modificarea ulterioară a motivării deciziei în litigiu (al doilea aspect al celui de al doilea motiv de recurs în cauza C‑628/10 P)

C –   Rezumatul motivelor de recurs invocate de cele două părți

D –   Cu privire la cererea separată formulată de AOI și de SCTC având ca obiect reducerea amenzii

VII – Cu privire la cheltuielile de judecată

VIII – Concluzie

I –    Introducere

1.        „Părinții răspund pentru faptele copiilor” – această veche zicală pare să se adeverească tot mai mult în cazurile înțelegerilor(2). Deseori, în cadrul procedurilor de aplicare a amenzilor pentru încălcarea normelor privind înțelegerile, se stabilește răspunderea atât în sarcina societăților care participă direct la înțelegere, cât și în sarcina societăților‑mamă ale acestora. În acest mod, la calcularea unei amenzi poate fi luată în considerare în mod adecvat puterea financiară a întregului grup de societăți care participă la înțelegerea respectivă. În plus, crește probabilitatea ca pentru executarea amenzii să existe un debitor solvabil, indiferent de eventualele transferuri de patrimoniu în cadrul grupului respectiv.

2.        Totuși, principiul răspunderii personale(3), care trebuie respectat întotdeauna în cadrul procedurilor penale și cvasipenale, determină anumite limite ale stabilirii răspunderii în cadrul grupului de societăți în cazul încălcării normelor privind înțelegerile. Acesta este unul dintre motivele pentru care instanțelor Uniunii li se solicită tot mai des să răspundă la întrebarea dacă și în ce condiții este permisă angajarea răspunderii societăților‑mamă pentru încălcarea normelor privind concurența de către filialele lor(4).

3.        În prezenta procedură de recurs, problema stabilirii răspunderii în cadrul grupurilor de societăți pentru încălcarea normelor privind înțelegerile se ridică dintr‑o perspectivă cu totul nouă. Trebuie să se stabilească dacă răspunderea societăților‑mamă ale diferiților participanți la una și aceeași înțelegere a fost reținută de Comisie pe baza unor criterii diferite și dacă pentru aceasta a existat un temei juridic.

4.        Concret, este vorba despre o înțelegere spaniolă între mai multe societăți active în sectorul prelucrării tutunului brut. În timp ce Comisia a aplicat unora dintre ele amenzi în solidar cu societățile‑mamă, ea nu a aplicat amenzi altor societăți‑mamă ale unor participanți la aceeași înțelegere.

5.        În esență, Curții îi revine sarcina de a clarifica problema privind limitele stabilite de principiul general din dreptul Uniunii al egalității de tratament în ceea ce privește puterea de apreciere a Comisiei la aplicarea amenzilor conform articolului 23 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003(5). Hotărârea Curții nu va avea numai o importanță fundamentală pentru practica administrativă viitoare a Comisiei. Aceasta ar trebui, de asemenea, să fie un îndreptar pentru activitatea instanțelor și a autorităților naționale de concurență din Spațiul Economic European.

II – Cadrul juridic

6.        Cadrul juridic al prezentei cauze este determinat, pe de o parte, de articolul 81 CE și, pe de altă parte, de articolul 23 din Regulamentul nr. 1/2003. Ultimul articol menționat prevede, printre altele:

„(2)      Comisia poate aplica, prin decizie, amenzi asupra întreprinderilor [...] atunci când, în mod intenționat sau din neglijență, acestea:

(a)      încalcă articolul 81 sau articolul 82 din tratat [...]

[...]”

7.        În sfârșit, trebuie de asemenea menționat considerentul (37) al Regulamentului nr. 1/2003 dedicat protecției drepturilor fundamentale:

„Prezentul regulament respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute mai ales de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. În mod corespunzător, prezentul regulament ar trebui interpretat și aplicat cu respectarea drepturilor și principiilor în cauză.”

III – Istoricul cauzei și procedura în primă instanță la Tribunal

8.        Pe piața spaniolă a tutunului brut activează patru întreprinderi în domeniul prelucrării tutunului brut (așa‑numiții „procesatori”): World Wide Tobacco España SA (WWTE), Compañia española de tabaco en rama SA (Cetarsa), Agroexpansión SA și Tabacos Españoles SL (Taes). Trei dintre acestea aparțin unor grupuri multinaționale, conduse de societăți cu sediul în Statele Unite ale Americii.

9.        Pe lângă cei patru procesatori spanioli, trebuie de asemenea amintită Deltafina SpA, o întreprindere italiană a cărei activitate constă în prima procesare a tutunului brut în Italia și în comercializarea de tutun procesat.

10.      În speță, aspectul în litigiu este dacă și în ce condiții Comisia putea, respectiv trebuia să impute încălcarea normelor privind înțelegerile de către societățile respective și societăților‑mamă sau societăților‑bunică și pe care să le oblige în solidar la plata amenzilor stabilite.

A –    Societățile participante la prezentul litigiu

11.      Societățile participante la prezentul litigiu, Alliance One International Inc. (AOI) – fosta Standard Commercial Corp. (SCC)(6) –, Standard Commercial Tobacco Company Inc. (SCTC) și Trans‑Continental Leaf Tobacco Corp. Ltd. (TCLT) sunt societăți‑mamă, respectiv societăți‑bunică ale WWTE. Toate acestea au fost incluse în așa‑numitul grup Standard.

12.      Din anul 1995 și până la 5 mai 1998, cotele de participație între aceste întreprinderi erau următoarele: SCC deținea 100 % din acțiunile SCTC, care, la rândul său, deținea 100 % din acțiunile TCLT. TCLT deținea două treimi din capitalul WWTE. Deținătorii celeilalte treimi din capitalul WWTE erau președintele acestei societăți, precum și doi membri ai familiei acestuia.

13.      La 5 mai 1998, TCLT a majorat participația sa la capitalul WWTE la 86,94 %, restul acțiunilor fiind deținute în nume propriu de WWTE (9,73 %) și de o persoană fizică (3,33 %). În octombrie 1998, WWTE a cumpărat acțiunile acestei din urmă persoane, iar SCC a dobândit o participație directă de 0,04 % la capitalul WWTE. În mai 1999, TCLT și SCC au majorat participațiile lor la capitalul WWTE la 89,64 % și, respectiv, la 0,05 %, restul fiind deținut în nume propriu de WWTE.

B –    Cele două înțelegeri de pe piața spaniolă a tutunului brut și decizia în litigiu a Comisiei

14.      Între anii 1996 și 2001, pe piața spaniolă a tutunului brut au existat două înțelegeri pe orizontală interdependente care au fost descoperite de Comisia Europeană în anul 2001.

15.      În prima înțelegere, denumită „înțelegerea procesatorilor”, au fost implicate WWTE, Cetarsa, Agroexpansión, Taes și Deltafina. În cadrul acestei înțelegeri, se stabilea în fiecare an prețul mediu de livrare (maxim) pentru toate soiurile de tutun brut, indiferent de calitate, precum și împărțirea cantităților din fiecare soi de tutun brut care puteau fi achiziționate de fiecare procesator de la producători. Între 1999 și 2001, se stabiliseră de asemenea game de prețuri conform nivelului de calitate al fiecărui soi de tutun brut și prețuri minime medii pentru fiecare producător și prețul minim mediu pentru fiecare grup de producători.

16.      În a doua înțelegere, cunoscută sub denumirea „înțelegerea reprezentanților producătorilor”, au fost implicate trei sindicate agricole spaniole. Obiectul acestei înțelegeri a fost de asemenea stabilirea anuală a gamei de prețuri conform nivelului de calitate al fiecărui soi de tutun.

17.      Prin decizia din 20 octombrie 2004(7) (denumită în continuare „decizia în litigiu”), Comisia a concluzionat că ambele înțelegeri constituie o încălcare unică și continuă a articolului 81 alineatul (1) CE. Întrucât a constatat că, în acest context, diverse societăți și asociații s‑au făcut vinovate de încălcarea articolului 81 alineatul (1) CE(8), Comisia le‑a solicitat încetarea încălcărilor(9) și le‑a aplicat amenzi având cuantumuri diferite(10).

18.      Destinatarii deciziei în litigiu au fost, pe de o parte, societățile implicate direct în înțelegere și, pe de altă parte, alte societăți care aparțineau respectivelor grupuri de societăți. Concret, situația era următoarea:

–        pentru participarea la înțelegere a WWTE s‑a stabilit răspunderea în solidar atât a TCLT, cât și a SCC și a SCTC;

–        în schimb, în ceea ce privește participarea la înțelegere a Agroexpansión, Comisia a considerat răspunzătoare în solidar alături de această societate numai societatea Dimon Inc. (Dimon), aflată la conducerea grupului de societăți, nu însă și societatea interpusă între Dimon și Agroexpansión, Intabex Netherlands BV (Intabex), o filială ale cărei acțiuni erau deținute în proporție de 100 % de Dimon;

–        pentru participarea la înțelegere a Taes și a Deltafina, ambele filiale ale grupului de societăți din SUA, Comisia nu a imputat în final altor întreprinderi din grup nerespectarea normelor privind înțelegerile. Urmarea acestui fapt a fost aceea că nu s‑a stabilit răspunderea în solidar nici în sarcina Universal Leaf Tobacco Co. Inc. (Universal Leaf), care deținea integral acțiunile Taes și ale Deltafina, nici în sarcina Universal Corp. (Universal), societatea superioară ierarhic Universal Leaf.

19.      În motivarea deciziei, Comisia a arătat că, în pofida raportului de drept comercial dintre societățile‑mamă și filialele lor, nu au existat indicii ale vreunei implicări materiale a Universal și a Universal Leaf în situația de fapt investigată. Prin urmare, nu era necesară o decizie în această cauză care să vizeze și aceste societăți. Aceeași concluzie a fost aplicabilă și în cazul Intabex, întrucât participația de 100 % a acesteia la Agroexpansión era de natură pur financiară(11).

C –    Procedura în primă instanță la Tribunal

20.      Mai mulți destinatari ai deciziei în litigiu au încercat să obțină protecție juridică în fața Tribunalului pe calea acțiunilor în anulare. Tribunalul s‑a pronunțat cu privire la acțiunea comună formulată de AOI (fosta SCC), SCTC și TCLT prin Hotărârea din 27 octombrie 2010(12) (denumită în continuare și „hotărârea Tribunalului” sau „hotărârea atacată”).

21.      În primă instanță, acțiunea formulată de AOI, de SCTC și de TCLT a fost admisă în parte. Astfel, Tribunalul a anulat decizia în litigiu în măsura în care privea TCLT și a respins în rest acțiunea, în măsura în care privea AOI și SCTC. Tribunalul a motivat anularea deciziei în litigiu cu privire la TCLT întemeindu‑se, în esență, pe încălcarea principiului egalității de tratament(13).

IV – Procedura în fața Curții

22.      Prin memoriul din 28 decembrie 2010, AOI și SCTC au introdus, împreună, recurs împotriva hotărârii Tribunalului. Prin memoriul din 7 ianuarie 2011, Comisia a declarat, la rândul său, recurs împotriva aceleiași hotărâri.

23.      În cauza C‑628/10 P, AOI și SCTC au solicitat în comun:

–        anularea hotărârii Tribunalului în măsura în care respinge susținerile privind eroarea vădită de apreciere în aplicarea articolului 101 alineatul (1) TFUE și a articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, motivarea insuficientă și încălcarea principiului egalității de tratament atunci când a reținut răspunderea în solidar a Alliance One International, Inc., fostă Standard Commercial Corp., și a Standard Commercial Tobacco Co.;

–        anularea deciziei Comisiei în ceea ce privește recurentele și reducerea amenzii aplicate acestora;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

24.      În cauza C‑628/10 P, Comisia solicită Curții:

–        respingerea recursului și

–        obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a cheltuielilor efectuate în procedura în primă instanță.

25.      Prin intermediul recursului separat formulat în cauza C‑14/11 P, Comisia solicită Curții:

–        anularea punctului 1 din dispozitivul hotărârii Tribunalului;

–        respingerea în tot a acțiunii în fața Tribunalului și

–        obligarea TCLT la plata cheltuielilor aferente prezentei proceduri și obligarea celor trei reclamante la plata cheltuielilor de judecată efectuate în procedura în primă instanță.

26.      AOI, SCTC și TCLT contestă aceste solicitări. Ele solicită în comun:

–        respingerea în tot a recursului formulat de Comisia Europeană în cauza C‑14/11 P și

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a celor efectuate în procedura în primă instanță.

27.      După încheierea fiecărei proceduri scrise, prin Ordonanța președintelui Curții din 14 septembrie 2011, cauzele C‑628/10 P și C‑14/11 P au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii orale, precum și în vederea pronunțării hotărârii. Ședința a avut loc la 16 noiembrie 2011.

V –    Chestiunea prealabilă privind calitatea procesuală activă a Alliance One International

28.      Din rațiuni legate de procedura de recurs, AOI este denumită, atât în cauza C‑628/10 P, cât și în cauza C‑14/11 P, succesoare în drepturi a SCTC și TCLT(14).

29.      Comisia consideră că această ficțiune nu este posibilă. Totuși, aceasta nu a formulat nicio critică formală cu privire la faptul că, în fața Curții, AOI invocă nu numai în nume propriu, ci și în numele SCTC (cauza C‑628/10 P), respectiv în numele SCTC și TCLT (cauza C‑14/11 P) motive de critică sau în apărare.

30.      Exercitarea în nume propriu a drepturilor altuia – denumită și exercitarea în justiție a drepturilor unor terți [Prozesstandschaft] – poate fi admisă în temeiul legii sau prin convenția părților.

31.      Totuși, în speță, nu trebuie analizată în amănunt îndeplinirea de către AOI a condițiilor menționate. Aceasta rezultă din economia procesului. În cauza C‑628/10 P, recursul a fost formulat în comun de AOI și SCTC, iar răspunsul la recursul în cauza C‑14/11 P este formulat în comun de AOI, SCTC și TCLT. Astfel, întrucât cel puțin una dintre părți – în speță, AOI – dispune fără îndoială de calitatea procesuală activă necesară, argumentele părților trebuie analizate în orice caz în mod detaliat(15).

VI – Aprecierea motivelor de recurs

32.      Înainte de analiza diferitelor motive de recurs, mai întâi, pare a fi indicată explicarea a două noțiuni foarte tehnice, la care cele două părți recurg atât în recursul formulat de AOI și SCTC (cauza C‑628/10 P), cât și în recursul formulat de Comisie (cauza C‑14/11 P): „prezumția de 100 %” și conceptul „temei dublu”.

33.      Prezumția de 100 % își are originea în jurisprudența Curții privind răspunderea societăților‑mamă pentru încălcarea normelor de concurență de către filialele lor. Dacă o filială este deținută în proporție de 100 % (sau aproape integral) de societatea‑mamă, există astfel o prezumție relativă a exercitării unei influențe decisive asupra comportamentului pe piață al acestei filiale. Această prezumție există și în cazul în care societatea‑mamă controlează filiala indirect printr‑o societate interpusă, în situația în care această societate interpusă este deținută în proporție de 100 % (sau aproape integral) de societatea‑mamă, iar filiala este deținută în proporție de 100 % (sau aproape integral) de societatea interpusă(16). Potrivit jurisprudenței, participațiile de 100 % sau de aproape 100 % sunt suficiente pentru a stabili răspunderea în solidar a societății (societăților)‑mamă pentru încălcarea normelor privind înțelegerile de către filiala (filialele) lor(17).

34.      Spre deosebire de prezumția de 100 %, conceptul de temei dublu nu a fost amintit până acum în jurisprudență. Totuși, în această cauză, Tribunalul s‑a referit la acest concept pentru a evidenția faptul că, în decizia în litigiu, Comisia nu s‑a întemeiat numai pe prezumția de 100 %, ci, din prudență, a luat în considerare și alte aspecte care indică exercitarea propriu‑zisă a unei influențe decisive din partea societăților‑mamă asupra politicii comerciale a filialelor lor(18).

35.      Faptul că decizia în litigiu se bazează pe conceptul de temei dublu este o constatare de fapt a Tribunalului. Aceasta nu poate face obiectul unei examinări din partea Curții în procedura de recurs(19), întrucât Comisia nu a invocat nicio critică privind denaturarea situației de fapt. Prin urmare, este irelevant că în procedura în fața Curții – în special în cadrul ședinței – Comisia a încercat astfel să susțină că în decizia în litigiu nu s‑a aplicat conceptul de temei dublu, ci numai prezumția de 100 %.

36.      Întrucât decizia în litigiu a fost adoptată înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, în speță, trebuie avute în vedere în continuare dispozițiile dreptului primar în versiunea Tratatului de la Amsterdam, în special articolul 81 CE și articolul 253 CE, iar nu articolul 101 TFUE și articolul 296 TFUE.

A –    Cu privire la criticile invocate în legătură cu principiul egalității de tratament

37.      Punctul central al prezentei cauze îl reprezintă problemele de drept referitoare la principiul egalității de tratament. Problema dacă și în ce măsură acest principiu este relevant în cazul aplicării articolului 81 CE (devenit articolul 101 TFUE) și a articolului 23 din Regulamentul nr. 1/2003 este invocată atât de AOI și de SCTC în recursul în cauza C‑628/10 P, cât și de Comisie în recursul în cauza C‑14/11 P. Pentru aceste motive, vom examina criticile respective în mod prioritar față de celelalte.

38.      Toate recurentele reproșează Tribunalului încălcarea principiului egalității de tratament, însă pentru motive diferite.

39.      În cauza C‑14/11 P, Comisia susține că Tribunalul a prezumat în mod neîntemeiat – în special la punctul 218 din hotărârea atacată – o discriminare între TCLT și Intabex, Universal și Universal Leaf. În opinia Comisiei, TCLT, în calitate de societate interpusă în cadrul grupului Standard, care în perioada ulterioară datei de 5 mai 1998 deținea aproape toate acțiunile societății, trebuie considerată răspunzătoare împreună cu AOI și cu SCTC. Comisia susține că, întemeindu‑se pe principiul egalității de tratament, Tribunalul a exonerat în mod neîntemeiat TCLT de răspunderea pentru încălcarea normelor privind înțelegerile săvârșită de WWTE.

40.      În schimb, în cauza C‑628/10 P, AOI și SCTC încearcă să se disculpe de încălcarea normelor privind înțelegerile de către WWTE invocând principiul egalității de tratament. Acestea consideră că în calitate de societăți‑mamă ale WWTE au fost tratate mai nefavorabil decât Universal și Universal Leaf, în calitate de societăți‑mamă ale întreprinderilor Taes și Deltafina participante la înțelegere.

1.      Interacțiunea dintre principiul egalității de tratament și principiul legalității în cadrul procedurilor în materia înțelegerilor (primul și al doilea motiv de recurs în cauza C‑14/11 P)

41.      Primul și al doilea motiv de recurs în cauza C‑14/11 P sunt strâns legate între ele. Acestea trebuie examinate împreună.

a)      Cu privire la principala critică a Comisiei: aplicarea pretins eronată a principiului egalității de tratament

42.      Prin intermediul primelor două motive de recurs în cauza C‑14/11 P, Comisia critică, în esență, faptul că Tribunalul a „aplicat în mod eronat” principiul egalității de tratament. În opinia Comisiei, Tribunalul nu a luat în considerare caracterul decisiv al principiului legalității în privința răspunderii societăților‑mamă pentru încălcarea normelor privind înțelegerile de către filialele lor. În cazul în care, conform criteriilor dezvoltate pe cale jurisprudențială(20) – în special conform prezumției de 100 % – este angajată răspunderea societății‑mamă, aceasta nu poate fi modificată de principiul egalității de tratament.

43.      Această argumentație este incorectă.

44.      Astfel cum însăși Comisia a admis în procedura de recurs, criteriile stabilite în jurisprudență la care aceasta se referă oferă numai clarificări cu privire la faptul dacă o societate‑mamă și filiala sa sunt părți ale aceleiași întreprinderi în sens concurențial, așadar, dacă o eventuală încălcare a normelor privind înțelegerile poate fi imputată numai uneia dintre ele sau amândurora(21).

45.      În schimb, jurisprudența nu cuprinde date complete cu privire la problema decisivă, și anume dacă pentru încălcarea normelor privind înțelegerile trebuie aplicată o amendă și împotriva cărei persoane juridice ar trebui eventual îndreptată decizia Comisiei privind aplicarea amenzii.

46.      În acest context, este necesar să se țină seama de faptul că la întrebarea cu privire la apartenența societăților‑mamă și/sau a filialelor la o societate unitară și, astfel, cu privire la răspunderea acestora pentru încălcarea normelor privind înțelegerile trebuie să se răspundă numai prin raportare la criterii juridice, în timp ce, în cazul aplicării amenzilor pentru această încălcare, pe lângă aspectele juridice, sunt relevante și considerații privind proporționalitatea(22). În cadrul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003, Comisia dispune de o putere de apreciere; aceasta poate aplica amenzi.

47.      Conform articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003, în cadrul puterii sale de apreciere, Comisia poate, după caz, să decidă dacă pentru încălcarea normelor privind înțelegerile de către o întreprindere va aplica într‑adevăr o amendă sau care este persoana juridică (sau persoanele juridice) din spatele întreprinderii respective căreia îi va impune eventual sarcina de a plăti amenda(23).

48.      Exercitarea de către Comisie a acestei puteri de apreciere conferite prin articolul 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003 nu este însă nelimitată, ci trebuie să respecte principiile generale din dreptul Uniunii, precum și drepturile fundamentale garantate la nivelul Uniunii(24). În special, Comisia are obligația să respecte principiul egalității de tratament și principiul proporționalității(25).

49.      Așadar, Tribunalul a apreciat în mod corect decizia în litigiu în lumina principiului egalității de tratament(26) și nu s‑a limitat la o examinare superficială prin comparație a aspectului dacă decizia a fost viciată de abuzul de putere în sensul articolului 263 alineatul (2) TFUE (în limba franceză: „détournement de pouvoir”)(27).

50.      Trebuie amintit că principiul egalității de tratament constituie un principiu general al dreptului Uniunii, consacrat la articolele 20 și 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene(28). Potrivit unei jurisprudențe constante, acesta impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv(29).

51.      Prin urmare, în cazul în care Comisia analizează o încălcare concretă a normelor privind înțelegerile, rezultă două consecințe:

–        în primul rând, Comisia nu poate deroga fără un motiv obiectiv de la practica de aplicare a amenzilor pe care a notificat‑o în comunicările privind politica în domeniul concurenței(30); este aplicabil principiul conform căruia actele emise de administrație sunt obligatorii pentru aceasta(31);

–        în al doilea rând, Comisia nu poate discrimina nicio întreprindere participantă la înțelegere față de ceilalți participanți la înțelegere.

52.      În speță, trebuie analizat în mod detaliat numai al doilea aspect.

53.      Principiul egalității de tratament interzice Comisiei să aplice amenzi unor participanți la aceeași înțelegere pe baza unor criterii diferite. În prezenta cauză, și Tribunalul a pornit în mod întemeiat de la această premisă(32).

54.      Prin urmare, în situația în care Comisia decide să stabilească răspunderea pentru încălcarea normelor privind înțelegerile de către întreprinderea participantă la înțelegere atât în sarcina filialei implicate direct în înțelegere, cât și a societății‑mamă/societăților‑mamă din amonte, Comisia trebuie să procedeze astfel în același mod în privința tuturor celorlalte întreprinderi participante la înțelegere, cu condiția ca aceste alte întreprinderi participante să se afle într‑o situație comparabilă.

55.      Comisia nu trebuie să aplice în mod obligatoriu amenzi tuturor societăților‑mamă ale întreprinderilor participante la înțelegere, ci doar celor cărora – din punct de vedere strict juridic – li se poate imputa încălcarea normelor privind înțelegerile de către filialele lor. Dimpotrivă, conform articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003, în exercitarea puterii sale de apreciere, Comisia poate să selecteze anumite societăți‑mamă pe baza unor criterii obiective.

56.      Astfel, precum în prezenta cauză, din motive de precauție, Comisia poate stabili sfera destinatarilor deciziei de aplicare a unei amenzi pe baza unui temei dublu: aceasta se poate limita la a stabili răspunderea acelor societăți‑mamă în cazul cărora, dincolo de prezumția de 100 %, există elemente concrete care susțin teza privind exercitarea propriu‑zisă a unei influențe decisive asupra comportamentului acelor filiale pe care le dețin integral. Asemenea elemente pot rezulta, în funcție de fiecare societate‑mamă, din diferite situații de fapt. Comisia arată în mod întemeiat că principiul egalității de tratament nu se opune prezentării de către Comisie tuturor societăților‑mamă a aceluiași tip de probe – de exemplu, înscrisuri, declarații ale martorilor etc. – sau a aceluiași număr de probe(33).

57.      Cu toate acestea, principiul egalității de tratament este încălcat în cazul în care pentru una și aceeași încălcare a normelor privind înțelegerile Comisia aplică două etaloane diferite din punct de vedere calitativ, așadar, atunci când angajarea răspunderii unor societăți‑mamă se face pornind de la o bază probatorie mult mai strictă, de exemplu, dacă în raport cu unele societăți‑mamă se aplică conceptul de temei dublu, iar în privința altor societăți‑mamă Comisia se întemeiază numai pe prezumția de 100 %.

58.      Potrivit constatărilor de fapt ale Tribunalului, această situație se regăsește în prezenta cauză: pe baza prezumției de 100 %, TCLT a fost considerată răspunzătoare în solidar pentru încălcarea normelor privind înțelegerile de către filiala sa WWTE(34), în timp ce Comisia nu a aplicat nicio amendă în sarcina Intabex, a Universal și a Universal Leaf, deoarece, în cazul lor, a aplicat principiul temeiului dublu, astfel încât, în lipsa unor elemente concrete pentru exercitarea propriu‑zisă a unei influențe decisive, a considerat că simpla participare a acestor societăți la capitalul filialelor lor nu este suficientă(35).

59.      Fără a săvârși o eroare de drept, în aceste împrejurări, Tribunalul a putut prezuma că TCLT a fost discriminată în raport cu Intabex, cu Universal și cu Universal Leaf(36).

60.      Această situație nu este modificată sub niciun aspect de principiul legalității invocat de Comisie.

61.      Astfel, principiului egalității de tratament trebuie să se concilieze cu respectarea principiului legalității, potrivit căruia nimeni nu poate invoca, în beneficiul său, o nelegalitate săvârșită în favoarea altuia(37). Cu alte cuvinte, dreptul Uniunii nu acordă niciun drept la „egalitate în nelegalitate”(38). Comisia a exprimat această idee în cadrul argumentelor sale scrise, după cum urmează: „Two wrongs do not make a right.”

62.      Totuși, în speță, nu exista pericolul unui conflict cu principiul legalității acțiunilor administrative. Dimpotrivă, în procedura administrativă, în cadrul exercitării puterii de apreciere acordate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003, Comisia a putut alege între două moduri de acțiune, ambele în egală măsură legale: Comisia a avut libertatea fie de a stabili răspunderea în solidar a tuturor societăților‑mamă cărora li se putea aplica prezumția de 100 % (prima opțiune), fie de a restrânge pe baza conceptului de temei dublu sfera destinatarilor deciziei în litigiu (a doua opțiune).

63.      Dacă privim lucrurile astfel, din punct de vedere juridic, Comisiei nu i se putea imputa că în cazul Intabex, al Universal și al Universal Leaf a ales a doua opțiune. Prin aplicarea conceptului de temei dublu, Comisia a renunțat numai la a stabili răspunderea în solidar exclusiv în temeiul prezumției de 100 % în sarcina societăților respective pentru încălcarea normelor privind înțelegerile săvârșită de filialele lor.

64.      Întrucât acest mod de a acționa al Comisiei nu a reprezentat o „nelegalitate” față de Intabex, Universal și Universal Leaf, aplicarea aceluiași tratament întreprinderii TCLT în hotărârea atacată nu putea reprezenta o „egalitate în nelegalitate”.

65.      Aceeași concluzie rezultă și din Hotărârea Pastă de lemn(39). Desigur, Curtea a explicat în acea hotărâre că o întreprindere „nu se poate sustrage de la aplicarea unei sancțiuni pentru motivul că unui alt operator economic, a cărui situație nu a făcut obiectul examinării Curții, nu i‑a fost aplicată o amendă”(40). Totuși, la prima vedere, aspectul relevant în speță, și anume exercitarea de către Comisie a puterii de apreciere în cazul aplicării amenzilor, nu a fost examinat în Hotărârea Pastă de lemn.

66.      În plus, considerăm că nu este foarte convingător ca din Hotărârea Pastă de lemn să se tragă concluzia că, în cadrul exercitării puterii de apreciere în privința aplicării amenzilor, Comisia este pe deplin liberă și că nu trebuie să răspundă în niciun fel în fața Curții pentru respectarea principiului egalității de tratament. O astfel de jurisprudență nu ar îndeplini cerințele unei protecții efective a drepturilor fundamentale în fața instanțelor Uniunii [a se vedea de asemenea articolul 47 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale].

67.      În situația în care Tribunalul asigură, în conformitate cu sarcina sa jurisprudențială, că, în ceea ce privește participanții la una și aceeași înțelegere, Comisia își exercită puterea de apreciere conform articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003 pe baza acelorași criterii legale, acesta nu acordă astfel „egalitatea în nelegalitate”, ci protecția împotriva acțiunilor arbitrare ale administrației.

68.      Întrucât Tribunalul nu a săvârșit o eroare atunci când a aplicat principiul egalității de tratament în cazul întreprinderii TCLT, critica principală a Comisiei cu privire la primul și la al doilea motiv de recurs în cauza C‑14/11 P trebuie respinsă ca nefondată.

b)      Cu privire la criticile referitoare la nemotivarea hotărârii și la denaturarea faptelor

69.      În afara primului motiv de recurs în cauza C‑14/11 P, Comisia susține că Tribunalul nu și‑a motivat suficient hotărârea și că a denaturat faptele.

i)      Cu privire la pretinsa nemotivare a hotărârii

70.      În primul rând, Comisia critică faptul că Tribunalul nu a luat în considerare argumentele sale juridice invocate în primă instanță cu privire la principiul legalității și la principiul conform căruia nu există „egalitate în nelegalitate”. Aceasta reprezintă o „lipsă vădită a motivării”.

71.      Obligația de motivare corespunzătoare a hotărârilor din primă instanță decurge din articolul 36 coroborat cu articolul 53 alineatul (1) din Statutul Curții.

72.      În opinia noastră, Comisia invocă cerințe excesive cu privire la întinderea obligației de motivare deoarece, potrivit unei jurisprudențe constante, obligația de motivare nu impune Tribunalului să realizeze o motivare care să urmeze în mod exhaustiv și unul câte unul toate argumentele prezentate de părțile în litigiu, prin urmare, motivarea putând fi implicită, cu condiția de a permite persoanelor interesate să cunoască motivele pentru care Tribunalul nu le‑a admis argumentele, iar Curții, să dispună de elemente suficiente pentru a exercita controlul(41).

73.      În speță, Tribunalul a luat cunoștință de argumentele prezentate de Comisie(42). În plus, acesta și‑a exprimat în mod neechivoc opinia cu privire la aplicabilitatea și la întinderea principiului egalității de tratament(43). De aici rezultă cel puțin în mod implicit că Tribunalul nu a considerat relevantă critica invocată de Comisie privind importanța principiului legalității. Prin urmare, nu poate fi vorba despre o nemotivare a hotărârii.

ii)    Cu privire la pretinsa denaturare a faptelor

74.      În continuare, Comisia susține că la punctul 158 din hotărârea atacată Tribunalul a „denaturat în mod vădit” decizia în litigiu, precum și argumentele Comisiei cuprinse în decizie. Pretinsa denaturare constă în faptul că Tribunalul a interpretat în mod eronat considerentul (384) al deciziei în litigiu. Tribunalul a pornit în mod neîntemeiat de la premisa că Comisia îi împărtășește punctul de vedere în legătură cu principiul egalității de tratament.

75.      Conform unei jurisprudențe constante, o denaturare are loc numai atunci când, fără a recurge la noi elemente de probă, aprecierea elementelor de probă existente apare ca fiind vădit greșită(44).

76.      În considerentul (384) al deciziei atacate – în măsura în care este relevant în speță – se precizează „că împrejurările speciale care au determinat Comisia să stabilească răspunderea în sarcina societății‑mamă pentru acțiunile filialei sale pot fi diferite de la un caz la altul”. În același considerent, Comisia adaugă: „Acest fapt nu reprezintă în sine o încălcare a principiului nediscriminării atât timp cât principiile stabilirii răspunderii sunt aplicate în mod consecvent.”

77.      Prin urmare, se poate concluziona că principiul egalității de tratament este considerat relevant de Comisie. Numai astfel se poate explica de ce aceasta și‑a argumentat decizia în cadrul considerentului amintit, și anume dacă a fost sau nu a fost încălcat acest principiu pe care îl denumește în cadrul acestuia „principiul nediscriminării”.

78.      Tribunalul a desprins exact această concluzie în fragmentul contestat al hotărârii atacate: mai întâi, și‑a expus propriul punct de vedere („Comisia este obligată să respecte principiul egalității de tratament [...]”(45)); de asemenea, Tribunalul a precizat că Comisia împărtășește acest punct de vedere, întemeindu‑se pe considerentul (384) amintit al deciziei în litigiu(46).

79.      Astfel, Tribunalul a realizat o interpretare foarte cuprinzătoare a deciziei în litigiu, care nu conține niciun element de denaturare a argumentelor Comisiei. Însăși considerația Comisiei potrivit căreia „împrejurările speciale [...] pot fi diferite de la caz la caz”(47) a fost reținută de Tribunal atunci când a subliniat că „[se impune ca] situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv”(48).

80.      Având în vedere aceste împrejurări, nu decelăm niciun indiciu că Tribunalul ar fi apreciat în mod eronat conținutul considerentului (384) al deciziei în litigiu. Prin urmare, critica privind denaturarea mijloacelor de probă este nefondată.

c)      Concluzie intermediară

81.      Având în vedere considerațiile anterioare, primul și al doilea motiv de recurs în cauza C‑14/11 P trebuie respinse în totalitate.

2.      Cu privire la pretinsa discriminare a SCC și a SCTC prin aplicarea conceptului de temei dublu (al treilea motiv de recurs în cauza C‑628/10 P)

82.      Al treilea motiv de recurs în cauza C‑628/10 P este împărțit în mai multe secțiuni, care însă se suprapun în mare parte din punctul de vedere al conținutului. În esență, AOI și SCTC invocă două aspecte: pe de o parte, acestea susțin că aplicarea conceptului de temei dublu a fost discriminatorie față de ele [a se vedea în acest sens secțiunea a) de mai jos]. Pe de altă parte, acestea consideră că Tribunalul nu a comparat suficient situația în care se aflau AOI (fostă SCC) și SCTC cu situația în care se aflau Universal și Universal Leaf [a se vedea în acest sens secțiunea b) de mai jos].

a)      Cu privire la caracterul pretins discriminatoriu al conceptului de temei dublu în raport cu SCC și cu SCTC (primul aspect al celui de al treilea motiv de recurs în cauza C‑628/10 P)

83.      În ceea ce privește conceptul de temei dublu, recurentele invocă, în esență, următoarele argumente: în cazul în care ar fi fost aplicată numai prezumția de 100 %, Universal și Universal Leaf ar fi trebuit astfel să răspundă și pentru încălcarea normelor privind înțelegerile de către filialele lor, Taes și Deltafina. În schimb, aplicarea conceptului restrictiv de temei dublu a avut drept urmare faptul că, în final, s‑a stabilit răspunderea numai în sarcina AOI (fosta SCC) și SCTC, împreună cu filialele lor, iar nu și în sarcina Universal și a Universal Leaf.

84.      Comisia se opune acestei critici, invocând, în esență, argumentul conform căruia principiul egalității de tratament nu acordă niciun drept la „egalitate în nelegalitate”(49). Am precizat deja că acest argument nu este suficient de temeinic în prezenta cauză(50): problema nu este aceea de a stabili dacă trebuie extinsă și mai mult o acțiune oricum ilegală a administrației („nelegalitate”). Dimpotrivă, trebuie să se clarifice dacă un tratament aplicat în mod absolut întemeiat de Comisie unuia dintre participanții la înțelegere trebuie aplicat și celorlalți participanți la înțelegere.

85.      Criticile formulate de AOI și de SCTC împotriva hotărârii atacate sunt nefondate pentru alte motive.

86.      Astfel cum am explicat anterior(51), conform articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003, Comisia dispune de putere de apreciere. Prin urmare, aceasta nu trebuie să aplice în mod obligatoriu amenzi tuturor societăților‑mamă ale întreprinderilor implicate într‑o înțelegere, ci doar celor cărora – din punct de vedere strict juridic – li se poate imputa încălcarea normelor privind înțelegerile de către filialele lor. Dimpotrivă, în exercițiul puterii sale de apreciere, pe baza unor criterii obiective, Comisia poate face o alegere între societățile‑mamă în cauză.

87.      Faptul că această alegere are la bază criterii care au efecte favorabile asupra unor participanți la procedură și efecte nefavorabile asupra altora este inerent acestui proces de selecție. Simpla împrejurare că alegerea Comisiei a privit anumite societăți nu înseamnă implicit că a avut loc o discriminare, deoarece, atât timp cât criteriile stabilite de Comisie se întemeiază pe considerații obiective, nu există motive pentru a pleca de la premisa că anumiți participanți la procedură au fost tratați nefavorabil în mod ilegal.

88.      Situația ar fi diferită în cazul în care, în exercițiul puterii de apreciere conform articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003, Comisia nu ar utiliza elemente obiective, ci considerații improprii acestei aprecieri, așadar, dacă ar demonstra un comportament care s‑ar apropia câtuși de puțin de abuzul de putere în sensul articolului 263 alineatul (2) TFUE.

89.      Totuși, în speță, AOI și SCTC nu au prezentat în procedura judiciară niciun element concret care să indice că Comisia s‑a fondat pe conceptul de temei dublu pe baza unor considerații improprii.

90.      Dimpotrivă, la baza alegerii cu ajutorul conceptului de temei dublu a unor societăți dintre societățile‑mamă afectate s‑a aflat un motiv obiectiv. Astfel cum a subliniat în mod întemeiat Comisia în primă instanță(52), la momentul adoptării deciziei în litigiu a existat o insecuritate juridică considerabilă cu privire la criteriile pentru stabilirea răspunderii în sarcina societăților‑mamă sau a filialelor lor pentru încălcarea normelor privind înțelegerile(53). Ulterior, prin Hotărârea Akzo Nobel(54), Curtea a adus unele clarificări.

91.      Având în vedere climatul de insecuritate juridică anterior clarificării efectuate de Curte, faptul că, din precauție, Comisia a adresat decizia în litigiu numai acelor societăți‑mamă în cazul cărora nu trebuia să se întemeieze numai pe prezumția de 100 %, ci dispunea și de elemente de probă concrete cu privire la exercitarea propriu‑zisă a unei influențe decisive asupra comportamentului filialelor respective, a fost justificat din punct de vedere obiectiv.

92.      Critica privind discriminarea formulată de AOI și de SCTC în legătură cu aplicarea conceptului temeiului dublu este, prin urmare, nefondată.

b)      Cu privire la compararea situației în care se aflau AOI și SCTC cu situația în care se aflau Universal și Universal Leaf (al doilea aspect al celui de al treilea motiv de recurs în cauza C‑628/10 P)

93.      În plus, recurentele impută Tribunalului că nu a comparat suficient de temeinic situația în care se aflau AOI (fostă SCC) și SCTC cu situația în care se aflau Universal și Universal Leaf. În opinia recurentelor, pentru ca Tribunalul să își fi putut exprima punctul de vedere cu privire la acuzația de discriminare pe temeiul împrejurărilor de fapt, acesta ar fi trebuit să verifice dacă Universal și Universal Leaf și filialele lor, Taes și Deltafina, formau o unitate economică. Din punctul de vedere al recurentelor, situația în care se aflau SCC și SCTC era „foarte asemănătoare” cu cea în care se aflau Universal și Universal Leaf.

94.      Având în vedere considerațiile de mai sus, s‑ar putea crede că prin această critică AOI și SCTC pun la îndoială numai aprecierea Tribunalului cu privire la fapte și la probe și solicită Curții să substituie propria apreciere cu cea a Tribunalului. Această solicitare ar fi inadmisibilă în procedura de recurs(55).

95.      La o privire mai atentă, afirmația AOI și SCTC ridică – cel puțin – o reală problemă de drept a cărei examinare este fără îndoială admisibilă în procedura de recurs: este vorba despre întinderea cerințelor legale pentru verificarea de către Tribunal a unei critici privind discriminarea și în special despre conținutul controlului exercitat de Tribunal față de Comisie. Este vorba despre o problemă care face foarte des obiectul discuțiilor și care în prezent – nu în ultimul rând, în lumina Cartei drepturilor fundamentale – este luată din ce în ce mai mult în considerare.

96.      Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale, care, conform articolului 6 alineatul (1) primul paragraf TUE, are același statut juridic ca al tratatelor, reprezentând astfel dreptul primar obligatoriu, consacră dreptul fundamental la protecția juridică efectivă, recunoscut de asemenea ca principiu de drept general al Uniunii(56). Acest drept fundamental cuprinde, printre altele, și posibilitatea de a solicita verificarea deciziilor organelor administrației de către o instanță independentă în cadrul unei proceduri echitabile.

97.      Aspectul privind cerințele care derivă de aici în fiecare caz particular trebuie stabilit în temeiul principiului omogenității [articolul 6 alineatul (1) al treilea paragraf TUE și articolul 52 alineatul (3) prima teză din Carta drepturilor fundamentale] cu respectarea articolului 6 paragraful 1 din CEDOLF(57)(58). Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), ultima prevedere impune ca procedurile judiciare să ofere posibilitatea de a verifica toate problemele de fapt și de drept relevante(59).

98.      Nu se contestă că, în speță, Tribunalul avea competența să verifice toate elementele de fapt și de drept relevante în legătură cu respectarea de către Comisie a principiului egalității de tratament.

99.      Intensitatea acestei verificări de către Tribunal depinde, nu în ultimul rând, de motivele de anulare pe care s‑au întemeiat reclamantele în primă instanță, în special de cât de detaliată a fost expunerea, cu alte cuvinte, care au fost faptele și argumentele care au stat la baza criticilor invocate, deoarece, în cadrul procedurii acțiunii directe în fața instanțelor Uniunii, se aplică principiul disponibilității. Răsturnarea sarcinii de stabilire a situației de fapt și a sarcinii probei sau administrarea probelor din oficiu se impune numai în cazuri excepționale. În speță, niciuna dintre părți nu a invocat însă o asemenea necesitate.

100. În prezenta cauză, în ceea ce privește principiul egalității de tratament, argumentul invocat de SCC (devenită AOI), de SCTC și de TCLT s‑a rezumat în cadrul procedurii în primă instanță la două aspecte prin intermediul cărora acestea invocă faptul că societățile‑mamă ale altor întreprinderi implicate în înțelegere au fost tratate mai bine de Comisie decât ele însele(60).

101. În ceea ce privește prezentul motiv de recurs, numai unul dintre aspectele prezentate în cererea introductivă la prima instanță este relevant(61). În acea cerere, SCC a precizat că situația sa în calitate de societate‑mamă a fost comparabilă sub toate aspectele relevante cu cea în care s‑au aflat Universal, Universal Leaf și SEPI. SCC invocă în favoarea sa toate constatările Comisiei în cazul ultimei societăți menționate: nu există niciun element concret care să susțină participarea propriu‑zisă a SCC la încălcarea constatată săvârșită de WWTE și nici comunicarea directă dintre societatea‑mamă și filială.

102. În memoriul în replică depus în primă instanță, SCC (AOI) adaugă că Comisia a făcut o discriminare între reclamante și Universal întrucât a aplicat criterii diferite pentru imputarea încălcării normelor privind înțelegerile de către filialele respective(62).

103. Astfel, SCC doar a amintit ceea ce a susținut deja în legătură cu criteriile pentru imputarea în sarcina societății‑mamă a încălcării săvârșite de filiala WWTE. În aceste împrejurări, nu se poate reține că în hotărârea atacată(63) Tribunalul a omis să efectueze o verificare separată și intensivă a expunerii sale privind discriminarea și că a verificat în ansamblu toate motivele, inclusiv criticile privind discriminarea.

104. Având în vedere considerațiile anterioare, critica privind omiterea verificării situațiilor comparabile în care se aflau AOI (SCC) și SCTC cu situațiile în care se aflau Universal și Universal Leaf este nefondată în speță.

c)      Concluzie intermediară

105. În aceste împrejurări, al treilea motiv de recurs în cauza C‑628/10 P trebuie respins.

3.      Cu privire la irelevanța contraargumentelor Comisiei prezentate în primă instanță împotriva criticii privind discriminarea (al treilea motiv de recurs în cauza C‑14/11 P)

106. Prin intermediul celui de al treilea motiv de recurs în cauza C‑14/11 P, Comisia critică Tribunalul pentru faptul că nu i‑a acordat dreptul de a prezenta în primă instanță faptele din care ar fi reieșit că TCLT nu se afla în aceeași situație precum Universal sau Intabex.

107. Acest motiv de recurs vizează în special prima teză a punctului 196 din hotărârea atacată. La acest punct, Tribunalul analizează problema dacă trebuie luată în considerare împrejurarea invocată de Comisie, și anume că între 1996 și 1999 TCLT a fost „clienta principală” a WWTE. Tribunalul răspunde negativ la această întrebare, printre altele, pentru motivul că este vorba despre un element pe care Comisia s‑a întemeiat prima dată în procedura judiciară, mai exact în cadrul memoriului în apărare.

108. În opinia Comisiei, Tribunalul i‑a încălcat astfel dreptul la o procedură în contradictoriu și nu a luat în considerare cerințele privind motivarea deciziilor Comisiei. Aceste două aspecte sunt strâns legate între ele.

109. În cadrul procedurii judiciare, Comisia, la fel ca orice parte, trebuie să aibă dreptul la o procedură în contradictoriu(64). Prin urmare, aceasta trebuie să aibă posibilitatea să se apere în mod eficient împotriva criticilor invocate prin acțiunea în anulare, de exemplu, împotriva acuzațiilor privind discriminarea precum cele ridicate în primă instanță de AOI, de SCTC și de TCLT.

110. Totuși, trebuie stabilit un echilibru adecvat între dreptul Comisiei la o procedură în contradictoriu și dreptul întreprinderii respective la un proces echitabil și la protecție juridică efectivă (articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale).

111. În consecință, Comisia are posibilitatea ca în cadrul susținerilor în apărare din procedura judiciară să explice în mod detaliat motivele care au stat la baza adoptării deciziei în litigiu(65). Totuși, Comisia nu poate prezenta în procedura judiciară motive noi pentru decizia în litigiu, deoarece lipsa motivării inițiale nu poate fi suplinită prin faptul că persoana interesată află motivele deciziei în cursul procedurii în fața instanțelor Uniunii(66). Această interdicție de „substituire a motivelor” în fața instanței operează în mod foarte strict în special în procedurile penale și cvasipenale, precum procedurile privind înțelegerile(67).

112. Prin urmare, nici în prezenta cauză Comisia nu ar trebui să aibă posibilitatea de a se întemeia pe împrejurări care ar fi trebuit să fie de fapt menționate deja în decizia în litigiu, dar care nu au fost însă amintite în cadrul acesteia.

113. Rămâne de examinat problema dacă în cazul special al calității TCLT de „clientă principală” a WWTE este vorba despre o astfel de împrejurare care ar fi trebuit să fie menționată deja în considerentele deciziei în litigiu.

114. În acest sens, trebuie observat că decizia Comisiei de aplicare a amenzii ar fi trebuit să fie motivată suficient în cazul fiecărui destinatar, în special al celor cărora li se imputa prin decizie încălcarea normelor privind înțelegerile. Prin urmare, o astfel de decizie cu privire la societatea‑mamă căreia i se stabilește răspunderea pentru încălcarea săvârșită de filiala sa trebuie să cuprindă o expunere exhaustivă a motivelor prin care se justifică imputarea încălcării societății‑mamă(68).

115. Cerințele exacte care rezultă pentru fiecare caz particular trebuie stabilite în conformitate cu finalitatea necesității de motivare conform articolului 253 CE [devenit articolul 296 alineatul (2) TFUE]. Scopul motivării unui act normativ este acela de a da destinatarilor săi posibilitatea de a afla motivele adoptării măsurii luate pentru a putea aprecia temeinicia acesteia și de a permite instanței competente să își exercite controlul de legalitate(69).

116. În cazul în care Comisia decide, precum în speță, să stabilească răspunderea în solidar numai în sarcina anumitor societăți‑mamă ale unor societăți participante la o înțelegere, iar nu și în sarcina altor societăți‑mamă, ea are obligația de a motiva această alegere în cadrul deciziei de aplicare a amenzii. Societățile‑mamă vizate de decizia de aplicare a amenzii trebuie să aibă posibilitatea de a afla din considerentele deciziei motivul pentru care s‑a stabilit răspunderea doar în sarcina lor, deși altor societăți‑mamă ale altor participanți la înțelegere nu li s‑a aplicat o amendă. Numai în acest mod persoanele interesate și instanțele Uniunii au posibilitatea de a verifica dacă exercitarea puterii de apreciere a fost viciată, în special de eventuale încălcări ale principiului egalității de tratament(70).

117. Potrivit constatărilor – necontestate – ale Tribunalului, în speță lipsește tocmai această motivare. În decizia în litigiu, Comisia a motivat extrem de lapidar motivul pentru care nu s‑a stabilit răspunderea în sarcina unora dintre celelalte întreprinderi, printre altele, Intabex(71), însă nu a precizat în mod clar care a fost motivul pentru care a inclus TCLT – spre deosebire de Intabex – în categoria destinatarilor deciziei de aplicare a amenzii.

118. Comisia a amintit prima dată în cursul procedurii judiciare vânzarea unei cantități mari din tutunul procesat de WWTE către TCLT ca element relevant în susținerea faptului că situația în care se afla TCLT nu este comparabilă cu cea în care se afla Intabex. Potrivit susținerilor Comisiei din procedura judiciară, este vorba despre o împrejurare decisivă prin care se dovedește în mod concret faptul că alegerea TCLT drept destinatară a deciziei în litigiu a fost compatibilă cu principiul egalității de tratament.

119. În cazul în care calitatea TCLT de „clientă principală” a WWTE ar fi avut o importanță majoră în ceea ce privește alegerea ei drept destinatară a deciziei în litigiu, această împrejurare ar fi trebuit să fie amintită deja în motivarea deciziei în litigiu, deoarece odată cu această motivare devine clar motivul pentru care decizia în litigiu a fost adresată în mod special TCLT. Menționarea unui motiv atât de important din punctul de vedere al Comisiei nu ar trebui „amânată” până la momentul desfășurării procedurii judiciare. În special, acest motiv nu poate fi considerat o simplă clarificare a deciziei în litigiu, întrucât, potrivit constatărilor Tribunalului, decizia nu cuprindea niciun (alt) motiv cu privire la această problemă. Prin urmare, Tribunalul a considerat în mod întemeiat ca inadmisibilă în procedura judiciară(72) prima menționare a TCLT drept „clientă principală” a WWTE(73).

120. În schimb, Comisia susține că nu are obligația să întemeieze motivul pentru care anumite societăți – în speță Universal, Universal Leaf și Intabex – nu au fost destinatarele deciziei în litigiu(74).

121. Cu toate acestea, un asemenea argument este inoperant deoarece, în speță, nu este în niciun caz vorba despre problema dacă și Universal, Universal Leaf și Intabex ar fi trebuit să fie vizate de decizia în litigiu(75), ci despre problema dacă TCLT a fost inclusă în mod întemeiat – în special fără a se încălca principiul egalității de tratament – printre destinatarii acestei decizii.

122. În continuare, Comisia susține că în cursul procedurii administrative nu a existat niciun motiv pentru a compara situația în care se afla TCLT cu situația în care se aflau alte societăți‑mamă, întrucât TCLT a invocat pentru prima dată încălcarea principiului egalității de tratament în cursul procedurii judiciare. Comisia consideră că nu are obligația de a expune din prudență în cadrul deciziei toate motivele pe care s‑ar putea întemeia ulterior pentru a se apăra împotriva criticilor invocate împotriva măsurilor adoptate(76).

123. Totuși, având în vedere împrejurările prezentei cauze, acest argument nu este valabil. TCLT nu putea să prevadă încă din timpul procedurii administrative că va fi nevoită să se apere împotriva unei posibile discriminări în raport cu Universal, cu Universal Leaf sau cu Intabex, deoarece comunicarea privind obiecțiunile a fost adresată și Universal, Universal Leaf și Intabex. În cadrul procedurii administrative, TCLT nu putea să prevadă că ulterior Comisia nu va adresa decizia în litigiu tocmai acestor societăți. În schimb, Comisia trebuia să știe la momentul adoptării deciziei că alegerea pe care a efectuat‑o va ridica în rândul societăților‑mamă ale participanților la înțelegere întrebări cu privire la principiul egalității de tratament(77).

124. În ședința în fața Curții, Comisia a invocat în final faptul că prezumția de 100 % nu se aplică în cazul în care autoritatea de concurență competentă are obligația de a include în motivarea deciziei de aplicare a amenzii considerații cu privire la principiul egalității de tratament al diferitelor părți la procedură.

125. Totuși, nici acest argument nu este convingător. Bineînțeles, Comisia are în continuare libertatea ca la alegerea destinatarilor deciziei de aplicare a amenzii să se întemeieze pe prezumția de 100 % și să se limiteze la a expune numai condițiile de aplicare a regulii prezumției în cadrul considerentelor deciziei(78). În cazul în care Comisia decide totuși – precum în speță – ca în cadrul aprecierii să stabilească criterii mai stricte pentru a stabili răspunderea în sarcina societăților‑mamă, aceasta trebuie să adapteze de asemenea motivarea deciziei sale acestor criterii mai stricte. Cel care ridică mai sus ștacheta nu trebuie să fie surprins dacă ulterior aceasta se dovedește mai greu de trecut.

126. Rezumând, Tribunalul nu a pierdut din vedere cerințele privind motivarea de către Comisie a deciziei în litigiu și nu a încălcat dreptul Comisiei la procedura în contradictoriu. Al treilea motiv de recurs în cauza C‑14/11 P trebuie respins.

4.      Cu privire la comparabilitatea situației în care s‑a aflat TCLT cu situația în care s‑au aflat Intabex și Universal (al patrulea motiv de recurs în cauza C‑14/11 P)

127. Prin intermediul celui de al patrulea motiv de recurs în cauza C‑14/11 P care vizează – la fel ca al treilea motiv prezentat anterior – punctul 196 din hotărârea atacată, Comisia susține că Tribunalul a „aplicat în mod eronat” principiul egalității de tratament, întrucât TCLT s‑a aflat într‑o situație obiectiv diferită față de cea în care s‑au aflat Intabex și Universal.

128. În esență, este vorba din nou despre problema dacă interpunerea TCLT în cadrul grupului Standard a fost de natură pur financiară, astfel încât situația sa să poată fi comparabilă cu cea a Intabex. La fel ca în prima instanță(79), Comisia susține că rolul TCLT în cadrul grupului Standard a însemnat mai mult decât o participare pur financiară. În susținerea tezei sale, Comisia face trimitere la împrejurarea deja amintită, și anume că TCLT a fost clienta principală pentru tutunul procesat de filiala sa WWTE. Sub acest aspect, situația sa este diferită de cea a Intabex.

129. Totuși, în hotărârea atacată, Tribunalul a considerat această împrejurare – preluarea de către TCLT a unor cantități mari de tutun procesat de WWTE – ca fiind irelevantă, întrucât achizițiile menționate au fost atribuite TCLT numai pentru motive legate de simpla evidență contabilă și de fiscalitate și întrucât, în realitate, WWTE nu a livrat tutun către TCLT(80).

130. În cererea de recurs, Comisia susține, dimpotrivă, că motivele pentru care TCLT a avut rolul de cumpărătoare a tutunului procesat de WWTE sunt irelevante. În orice caz, având în vedere aceste achiziții, se poate concluziona că TCLT a fost mai mult decât un holding financiar intermediar.

131. Acest argument al Comisiei este inadmisibil. Puterea probantă care trebuie recunoscută acestor achiziții de către TCLT de la WWTE trebuie stabilită de Tribunal în cadrul liberei aprecieri a situației de fapt. Sub rezerva unei eventuale denaturări, care nu este însă invocată de Comisie, această problemă nu poate fi reexaminată de Curte în cadrul procedurii de recurs(81).

132. În speță, nu este vorba despre problema de drept cu privire la faptul dacă Tribunalul a calificat în mod corect faptele și dacă, în cadrul aprecierii situației de fapt, a utilizat criteriile juridice corecte. Dimpotrivă, Comisia consideră doar că aprecierea Tribunalului nu este suficient de convingătoare. Totuși, faptul de a considera eronată această apreciere și a o înlocui cu alta nu corespunde sensului și finalității procedurii de recurs(82).

133. În subsidiar, Comisia critică în sfârșit faptul că Tribunalul nu și‑a motivat în mod suficient hotărârea. Acesta nu a explicat motivul pentru care a considerat comparabile situațiile în care se aflau TCLT și Universal și nu a pus în discuție argumentele Comisiei referitoare la acest aspect.

134. Totuși, nici acest argument nu este pertinent. El este inoperant (în limba franceză „inopérant”) și, astfel, nefondat(83). În cazul în care – precum în speță – Tribunalul ar fi constatat, fără a săvârși o eroare de drept, că TCLT se afla într‑o situație comparabilă cu cea a Intabex, nu mai este astfel relevant aspectul dacă situația TCLT prezenta în plus asemănări cu cea a Universal și a Universal Leaf. De asemenea, Tribunalul putea să își întemeieze anularea deciziei în litigiu exclusiv pe discriminarea prezumată a TCLT în raport cu Intabex.

135. Se impune, prin urmare, ca al treilea motiv invocat în cauza C‑14/11 P să fie respins ca fiind în parte inadmisibil și în parte nefondat.

5.      Concluzie intermediară

136. Prin urmare, criticile recurentelor în legătură cu principiul egalității de tratament trebuie respinse în totalitate atât în cauza C‑628/10 P, cât și în cauza C‑14/11 P.

B –    Cu privire la alte critici invocate de AOI și de SCTC (primul și al doilea motiv de recurs în cauza C‑628/10 P)

137. În final, ne vom îndrepta atenția asupra altor critici invocate de AOI și de SCTC prin intermediul primului și al celui de al doilea motiv de recurs în cauza C‑628/10 P împotriva hotărârii atacate.

1.      Primul motiv de recurs în cauza C‑628/10 P

138. Prin intermediul primului motiv de recurs în cauza C‑628/10 P, recurentele impută Tribunalului încălcarea articolului 81 alineatul (1) CE, a articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 și a articolului 253 CE(84). În opinia acestora, Tribunalul a considerat în mod neîntemeiat ca fiind dovedită răspunderea AOI (fosta SCC) și a SCTC pentru încălcarea normelor privind înțelegerile de către WWTE atât înainte de 5 mai 1998, cât și după această dată.

139. În continuare, vom analiza aceste critici în cadrul secțiunilor a) și b). În această privință, nu vom analiza în detaliu articolul 253 CE, întrucât recurentele nu explică în niciun mod în ce măsură Tribunalul a omis să ia în considerare cerințele privind motivarea actelor Uniunii. Pentru acest motiv, critica lor privind încălcarea acestei prevederi trebuie considerată inadmisibilă.

a)      Cu privire la pretinsa lipsă a exercitării unei influențe decisive de către SCC și SCTC asupra WWTE înainte de 5 mai 1998 (primul aspect al primului motiv de recurs în cauza C‑628/10 P)

140. Primul aspect al primului motiv de recurs în cauza C‑628/10 P se referă la perioada anterioară datei de 5 mai 1998. AOI (fosta SCC) și SCTC afirmă că nu au fost deloc în poziția de a exercita o influență decisivă asupra WWTE. Cel puțin, nu se poate stabili răspunderea doar în sarcina lor, ci, în orice caz, în solidar cu celelalte societăți acționare ale WWTE.

141. Având în vedere considerațiile anterioare, s‑ar putea crede că prin intermediul acestei critici AOI și SCTC contestă numai aprecierea de către Tribunal a faptelor și a probelor și că solicită Curții să substituie propria apreciere celei a Tribunalului. Această solicitare ar fi însă inadmisibilă în procedura de recurs(85).

142. Cu toate acestea, în realitate este vorba despre problema dacă aprecierea Tribunalului referitoare la faptele și la mijloacele de probă s‑a realizat conform criteriilor și regulilor corecte. Aceasta este o problemă de drept care poate fi supusă controlului efectuat de Curte în calitate de instanță de recurs(86). În legătură cu acest aspect, din critica – lapidar prezentată – formulată de AOI și de SCTC pot fi desprinse, în esență, două obiecții legale cu privire la hotărârea atacată. Aceste obiecții oferă Curții ocazia de a clarifica situația juridică din câteva puncte de vedere importante și pentru alte cauze viitoare.

i)      Criteriul imputabilității: exercitarea unei influențe decisive

143. În primul rând, recurentele critică Tribunalul că nu a luat în considerare faptul că, după pronunțarea Hotărârii AEG, stabilirea răspunderii pentru încălcarea normelor privind înțelegerile între societatea‑mamă și filială este admisibilă numai dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiții: societatea‑mamă trebuie să fi fost în poziția de a putea exercita o influență decisivă asupra filialei sale și să fi recurs într‑adevăr la această posibilitate(87).

144. Această critică nu este fondată. În realitate, conform unei jurisprudențe constante, stabilirea răspunderii în sarcina societății‑mamă pentru încălcarea normelor privind înțelegerile de către filiala sa depinde numai de o singură condiție: societatea‑mamă trebuie să fi exercitat o influență decisivă asupra comportamentului filialei sale, astfel încât aceasta din urmă să nu fi putut hotărî în mod autonom asupra comportamentului său pe piață(88).

145. În mod obișnuit, în acest sens nu este necesară o explicație separată cu privire la aspectul dacă într‑adevăr societatea‑mamă respectivă a fost în poziția de a influența într‑un mod decisiv comportamentul filialei sale. În vederea stabilirii răspunderii pentru încălcarea normelor privind înțelegerile este suficientă dovada faptului că s‑a exercitat într‑adevăr o astfel de influență, deoarece, astfel cum subliniază în mod întemeiat Tribunalul, constatarea că o societate‑mamă a exercitat într‑adevăr o influență decisivă asupra comportamentului filialei sale presupune obligatoriu ca societatea‑mamă să fi avut această posibilitate(89).

146. Situația este diferită în cazul în care exercitarea unei influențe decisive nu este în mod excepțional dovedită în mod pozitiv, ci beneficiază de o prezumție relativă. O asemenea prezumție poate fi astfel aplicată numai atunci când se constată că societatea‑mamă a fost într‑adevăr în poziția de a exercita o influență decisivă asupra comportamentului filialei sale și atunci când legăturile economice, organizaționale și legale dintre cele două societăți dovedesc că societatea‑mamă a exercitat efectiv această influență. Potrivit jurisprudenței, această situație se regăsește în special atunci când societatea‑mamă deține în proprietate la momentul încălcării toate sau aproape toate acțiunile filialei sale (prezumția de 100 %)(90).

147. Întrucât în perioada în discuție (înainte de 5 mai 1998) nu era vorba despre aplicarea unei astfel de prezumții, Tribunalul nu trebuia să constate separat că societățile‑mamă ale WWTE erau în poziția de a exercita o influență decisivă asupra comportamentului acesteia.

ii)    Controlul în comun: inexistența unui motiv imperativ de excludere pentru stabilirea răspunderii numai în sarcina uneia dintre societățile‑mamă pentru încălcarea normelor privind înțelegerile

148. În al doilea rând, recurentele argumentează că în cazul unui control în comun(91) al unei filiale, exercitat de mai multe persoane sau societăți, răspunderea pentru încălcarea normelor privind înțelegerile de către această filială nu poate fi stabilită doar în sarcina uneia dintre aceste persoane sau societăți.

149. Contextul prezentării acestor argumente îl reprezintă împrejurarea că WWTE, în calitate de participantă la înțelegerea procesatorilor spanioli în perioada în discuție (și anume înainte de 5 mai 1998), nu se afla încă din punct de vedere legal sub controlul exclusiv al grupului Standard condus în acea perioadă de SCC (devenită AOI)(92). Pentru acest motiv, AOI și SCTC consideră că Comisia nu ar fi trebuit să stabilească în mod individual răspunderea în sarcina lor pentru încălcările săvârșite de WWTE, ci numai împreună cu ceilalți acționari care exercitau la acel moment în comun controlul asupra WWTE.

150. Contrar opiniei Comisiei, această argumentație nu reprezintă o extindere inadmisibilă a obiectului litigiului față de procedura în primă instanță. Dimpotrivă, aceasta întărește argumentația recurentelor prezentată în primă instanță(93), care este permisă în recurs(94).

151. Totuși, în speță, argumentele prezentate de AOI și de SCTC nu sunt convingătoare.

152. În situația în care controlul se exercită în comun asupra filialei, este astfel logic ca în cele mai multe cazuri niciunul dintre acționari să nu fie în poziția de a exercita individual o influență decisivă asupra comportamentului societății respective. Tribunalul a pornit de la această prezumție în hotărârea atacată la începutul prezentării considerațiilor sale(95).

153. În sfârșit, sunt relevante nu numai raporturile de dependență legale, ci și cele de fapt existente între societățile dintr‑un grup de întreprinderi. Astfel cum a constatat Curtea, structura juridică proprie unui grup de societăți care se caracterizează prin lipsa unei singure persoane care să se afle la conducerea acestui grup nu este determinantă în cazul în care această structură nu reflectă funcționarea efectivă și organizarea reală a grupului respectiv(96).

154. În consecință, o filială aflată de iure sub controlul comun al mai multor acționari nu se poate afla de facto sub influența decisivă a unei singure societăți‑mamă în ceea ce privește politica și practica sa comercială. Într‑un astfel de caz, (numai) această societate‑mamă și filiala ar reprezenta o unitate economică care ar determina considerarea acestora drept o singură întreprindere în sensul dreptului concurenței și care ar atrage răspunderea ambelor pentru o eventuală încălcare a normelor privind înțelegerile.

155. În măsura în care ar face dovada faptului că, în speță, numai unul dintre acționari exercită de facto o influență decisivă asupra comportamentului economic al filialei, Comisia poate stabili răspunderea în solidar în sarcina acestui acționar pentru eventualele încălcări ale normelor privind înțelegerile săvârșite de filială.

156. În hotărârea atacată, Tribunalul și‑a însușit exact acest punct de vedere. Pe de o parte, a recunoscut că pot exista cazuri în care, în pofida controlului comun exercitat de „mai multe întreprinderi sau persoane”, în realitate numai una dintre aceste întreprinderi sau numai una dintre aceste persoane „exercită efectiv o influență decisivă asupra comportamentului filialei lor”(97). Astfel, Tribunalul a verificat indiciile prezentate de Comisie cu privire la influența decisivă a SCC și a SCTC asupra WWTE și le‑a admis drept convingătoare(98). Printre indiciile verificate se numără instrucțiunile pentru WWTE, obligațiile acesteia de a consulta SCTC, precum și schimbul de informații dintre WWTE și SCTC în legătură cu activitățile desfășurate de participanții la înțelegerea procesatorilor.

157. Acest mod de a proceda al Tribunalului nu poate fi contestat din punct de vedere juridic.

158. Contrar opiniei pe care se pare că o susțin recurentele, nu era în mod special necesar ca societățile‑mamă SCC și SCTC să fi dat WWTE instrucțiuni concrete în privința participării sale la înțelegerea procesatorilor spanioli. În vederea stabilirii răspunderii pentru încălcarea normelor privind înțelegerile nu este relevant un raport de instigare existent între societatea‑mamă/societățile‑mamă și filiala sa/filialele lor în legătură cu încălcarea, cu atât mai puțin în legătură cu participarea societății‑mamă/societăților‑mamă la încălcarea acestor norme. Dimpotrivă, este suficientă dovada faptului că filiala respectivă nu își stabilește în mod autonom comportamentul pe piață și că, în esență, respectă instrucțiunile date de societatea‑mamă, în principal datorită legăturii economice, organizaționale și juridice existente între cele două subiecte de drept(99).

159. Prin urmare, pe baza verificărilor efectuate și fără a săvârși o eroare de drept, Tribunalul poate să concluzioneze că, în perioada 13 martie 1996‑4 mai 1998 inclusiv, SCC și SCTC „exercitau efectiv o influență decisivă asupra comportamentului WWTE”(100), chiar dacă din punct de vedere strict juridic acestea nu controlau în mod exclusiv WWTE.

160. În concluzie, primul aspect al primului motiv de recurs în cauza C‑628/10 P este nefondat.

b)      Cu privire la pretinsa încălcare a drepturilor fundamentale ale AOI și SCTC (al doilea aspect al primului motiv de recurs în cauza C‑628/10 P)

161. Prin intermediul celui de al doilea aspect al primului motiv de recurs în cauza C‑628/10 P, AOI și SCTC invocă încălcarea drepturilor lor fundamentale conform articolelor 48 și 49 din Carta drepturilor fundamentale. În opinia acestora, Tribunalul a încălcat prezumția de nevinovăție și principiul legalității pedepselor prin faptul că, în scopul stabilirii răspunderii, a acceptat prezumția exercitării efective a unei influențe decisive de către societatea‑mamă asupra filialei ale cărei acțiuni le deținea în proporție de 100 % (prezumția de 100 %). Având în vedere întregul context, se poate concluziona că, în speță, este vorba numai despre perioada ulterioară datei de 5 mai 1998, când societățile din grupul Standard au preluat, direct sau indirect, controlul asupra WWTE.

i)      Admisibilitatea

162. Astfel cum susține în mod întemeiat Comisia, există îndoieli serioase cu privire la admisibilitatea acestei critici.

163. Astfel, din această critică se pot deduce în mod suficient de clar criticile aduse de recurente Tribunalului, precum și aspectul contestat în hotărârea atacată: este criticată încălcarea drepturilor fundamentale menționate anterior; această încălcare are ca punct de plecare aplicarea prezumției de 100 % în cazul AOI (fostă SCC) și al SCTC începând cu 5 mai 1998.

164. Totuși, prin această critică, AOI și SCTC depășesc argumentele invocate în primă instanță cu privire la motivele de nulitate. În cererea introductivă de sesizare a primei instanțe nu a fost menționată nicio încălcare a drepturilor fundamentale. În cazul în care s‑ar admite o astfel de critică în stadiul procesual actual, aceasta ar depăși obiectul litigiului, ceea ce este inadmisibil(101).

165. Împrejurarea că AOI și SCTC invocă abia acum critica privind încălcarea drepturilor lor fundamentale nu reprezintă o dezvoltare a argumentelor din primă instanță, ci o perspectivă cu totul nouă care nu a făcut până acum obiectul procedurii și, prin urmare, nu poate fi examinată nici de Curte în procedura de recurs(102).

166. Critica privind încălcarea drepturilor fundamentale poate fi la fel de puțin justificată în recurs prin intrarea în vigoare la 1 decembrie 2009 a Tratatului de la Lisabona. Într‑adevăr, Carta drepturilor fundamentale a dobândit statutul de drept primar obligatoriu și are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor [articolul 6 alineatul (1) primul paragraf TUE]. Totuși, drepturile fundamentale invocate de AOI și de SCTC erau recunoscute și anterior drept principii generale ale dreptului Uniunii(103) și trebuiau respectate astfel cum au fost codificate prin cartă cel târziu începând cu 1 mai 2004 în procedurile privind înțelegerile inițiate de Comisie(104). Prin urmare, AOI și SCTC puteau invoca eventuala încălcare a acestor drepturi fundamentale deja în procedura din primă instanță.

167. În concluzie, al doilea aspect al primului motiv de recurs în cauza C‑628/10 P este inadmisibil. Totuși, pentru o analiză exhaustivă, în cele ce urmează vom examina succint temeinicia acestuia.

ii)    Temeinicia

168. În speță, AOI și SCTC își întemeiază, în esență, pe două argumente critica privind încălcarea drepturilor fundamentale. Pe de o parte, prezumția de 100 % are efectul unei „prezumții de vinovăție”(105), fapt care încalcă principiul fundamental de drept penal al prezumției de nevinovăție [articolul 48 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale]; pe de altă parte, prezumția de 100 % contravine principiului răspunderii personale și are drept rezultat sancționarea neproporțională a societăților‑mamă, aspect care încalcă principiul legalității pedepselor (articolul 49 din Carta drepturilor fundamentale).

169. Considerăm că cele două argumente nu sunt convingătoare.

170. În ceea ce privește, mai întâi, prezumția de nevinovăție, recurgerea la o prezumție precum cea în discuție nu are drept efect răsturnarea sarcinii obiective a probei. Dimpotrivă, aceasta reprezintă numai o reglementare pentru aprecierea probei în legătură cu stabilirea răspunderii între societățile‑mamă și filiale prin prisma normelor privind înțelegerile. Întrucât participația de 100 % (sau aproape de 100 %) a societății‑mamă la capitalul filialei sale permite prima facie concluzia că influența decisivă este exercitată efectiv, societății‑mamă îi revine obligația să răstoarne tocmai această concluzie prin prezentarea unor dovezi concludente în sens contrar. În cazul în care nu o răstoarnă, această concluzie îndeplinește cerințele din domeniul sarcinii probei specifice statului de drept. Cu alte cuvinte, este vorba despre o interacțiune a sarcinilor de a administra probele, care este anterioară problemei sarcinii obiective a probei(106).

171. Interesele îndreptățite ale societății‑mamă nu sunt afectate printr‑o prezumție precum cea în discuție aici. Societatea‑mamă este liberă să răstoarne, într‑un caz concret, prezumția exercitării unei influențe decisive, prezumție care se întemeiază pe experiență, prin demonstrarea faptului că a acționat cu reținere și că nu a influențat comportamentul pe piață al filialei sale. Faptele și informațiile care sunt necesare în acest scop își au oricum originea în sferele interne ale întreprinderii constituite din societatea‑mamă și din filială. De aceea, este justificat, în orice caz, să se impună acestora din urmă sarcina administrării probelor respective(107).

172. Prezumția de 100 % nu afectează nici principiile răspunderii personale și legalității pedepselor.

173. Faptul că societatea‑mamă a unui grup, care exercită o influență decisivă asupra filialelor sale și căreia i se poate stabili răspunderea în solidar pentru încălcări ale normelor privind înțelegerile, nu reprezintă în niciun caz o excepție de la principiul răspunderii personale, ci este expresia acestui principiu, deoarece societatea‑mamă și filialele sale aflate sub influența decisivă a acesteia sunt reprezentante legale comune ale unei întreprinderi unitare în sensul dreptului concurenței și sunt răspunzătoare pentru încălcarea acesteia. În cazul în care această întreprindere încalcă cu intenție sau din neglijență normele de concurență, și anume articolul 81 CE (devenit articolul 101 TFUE) și articolul 53 din Acordul privind SEE, aceasta atrage răspunderea personală colectivă a tuturor entităților juridice din structura grupului de întreprinderi, indiferent dacă este vorba despre societatea‑mamă sau despre o filială(108).

174. Această formă a răspunderii din domeniul normelor privind înțelegerile nu are nimic în comun nici cu răspunderea independentă de culpă („strict liability”). Dimpotrivă, astfel cum s‑a menționat deja, societatea‑mamă este una dintre entitățile juridice ale întreprinderii care a săvârșit cu vinovăție o încălcare a dreptului concurenței. Într‑o exprimare simplificată: aceasta (împreună cu toate filialele aflate sub influența sa decisivă) este personificarea juridică a întreprinderii care a încălcat cu vinovăție normele de concurență(109).

175. În sfârșit, în ceea ce privește proporționalitatea măsurii sancționatorii [articolul 49 alineatul (3) din Carta drepturilor fundamentale], cuantumul amenzii aplicate pentru încălcarea normelor privind înțelegerile trebuie să fie fără nicio îndoială proporțională cu natura, cu gravitatea și cu durata încălcării. Din perspectiva proporționalității măsurii sancționatorii, problema dacă se stabilește răspunderea numai în sarcina societății participante în mod direct la înțelegere sau dacă societatea‑mamă a acesteia este de asemenea obligată la plata în solidar a amenzii nu prezintă nicio relevanță în lumina principiului proporționalității măsurii sancționatorii. În special, în prezenta cauză nu există niciun element care să susțină teza conform căreia răspunderea în solidar a AOI și a SCTC pentru încălcarea normelor privind înțelegerile de către WWTE ar fi fost neproporțională; AOI și SCTC nu au formulat nicio critică în acest sens.

176. În concluzie, al doilea aspect al primului motiv de recurs în cauza C‑628/10 P este nu doar inadmisibil, ci și nefondat.

c)      Concluzie intermediară

177. Prin urmare, primul motiv de recurs în cauza C‑628/10 P trebuie respins în totalitate.

2.      Al doilea motiv de recurs în cauza C‑628/10 P

178. Prin intermediul celui de al doilea motiv de recurs în cauza C‑628/10 P, AOI și SCTC impută Tribunalului că a permis în mod neîntemeiat Comisiei, pe de o parte, să își adapteze argumentația în cadrul procedurii contencioase și, pe de altă parte, să modifice ulterior motivarea deciziei în litigiu. Astfel, în opinia recurentelor, Tribunalul a încălcat articolul 48 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, articolul 296 TFUE și dreptul la apărare.

179. În esență, în cadrul celui de al doilea motiv de recurs se contestă momentul la care conceptul de temei dublu a fost introdus în prezenta cauză în vederea imputării societăților‑mamă a încălcării normelor privind înțelegerile de către filialele lor pe care le dețin în proporție de 100 %. Tribunalul pornește de la premisa că, încă din etapa procedurii administrative, Comisia s‑a întemeiat pe temeiul dublu(110). În schimb, AOI și SCTC susțin categoric că ideea de temei dublu a fost introdusă pentru prima dată în faza procedurii din primă instanță ca urmare a întrebării scrise adresate de Tribunal și că, prin urmare, Tribunalul nu ar mai fi trebuit să o ia în considerare.

a)      Chestiune prealabilă: este al doilea motiv de recurs inoperant („inopérant”)?

180. În opinia Comisiei, al doilea motiv de recurs este „complet inoperant”. În acest sens, Comisia se întemeiază, pe de o parte, pe împrejurarea că hotărârea atacată nu este deloc dependentă de conceptul de temei dublu. Pe de altă parte, aceasta susține că „nu este posibil ca recurentele să beneficieze de vreun avantaj derivat din critica pe care au formulat‑o”; răspunderea lor pentru încălcarea normelor privind înțelegerile de către filiala WWTE ar fi dovedită și în cazul în care s‑ar aplica conceptul – la fel de strict – de temei dublu pentru stabilirea răspunderii în sarcina societății‑mamă.

181. Considerăm că cele două argumente nu sunt convingătoare.

182. În privința primului argument, trebuie amintit că Curtea respinge un motiv de recurs ca fiind neutil sau inoperant (în limba franceză: „inopérant”) dacă acest motiv nu ar fi apt nici în cazul unei argumentații legale întemeiate de a conduce la anularea hotărârii atacate(111). Această situație se regăsește în special atunci când recurentul critică motive neesențiale din hotărârea pronunțată în primă instanță (așa‑numitele obiter dicta)(112).

183. În speță, nu este însă vorba despre o astfel de situație.

184. Contrar opiniei Comisiei, argumentele în litigiu ale Tribunalului cu privire la temeiul dublu în vederea stabilirii răspunderii pentru încălcarea normelor privind înțelegerile nu fac parte din categoria obiter dicta. Dimpotrivă, referirea din cadrul hotărârii atacate la acest temei dublu reprezintă un motiv esențial în raport cu verificarea principiului egalității de tratament(113).

185. Numai pentru motivul că a încuviințat Comisiei să utilizeze temeiul dublu în sensul „creșterii numărului de probe”(114), Tribunalul a putut concluziona că, în mod întemeiat, Comisia a stabilit în sarcina anumitor societăți‑mamă – și anume AOI și SCTC – răspunderea pentru încălcarea normelor privind înțelegerile de către filialele lor, iar în sarcina altora – de exemplu, Universal și Universal Leaf – nu s‑a stabilit răspunderea(115). În cazul în care Tribunalul ar fi considerat nelegal temeiul dublu și ar fi apreciat drept relevantă numai prezumția de 100 %, acesta ar fi trebuit să constate astfel o încălcare a principiului egalității de tratament(116).

186. Nici al doilea argument al Comisiei nu poate fi admis deoarece obiecția cu privire la faptul că AOI și SCTC nu ar fi putut obține din critica pe care o formulaseră „niciun avantaj” se referă în realitate la admisibilitatea celui de al doilea motiv de recurs pe care l‑au formulat, mai exact la interesul de a exercita calea de atac(117). În schimb, acest aspect nu are nicio relevanță pentru problema dacă o critică este inoperantă („inopérante”). Potrivit jurisprudenței, critica privind inoperabilitatea unui motiv de recurs ține de problema caracterului fondat al recursului și nu privește admisibilitatea acestuia(118).

187. În orice caz, trebuie să se pornească de la premisa potrivit căreia criticile invocate în cadrul celui de al doilea motiv de recurs – în cazul în care sunt fondate – ar putea constitui cu siguranță un avantaj pentru AOI și pentru SCTC. În cazul în care se dovedește într‑adevăr că, prin referirea la conceptul de temei dublu, Tribunalul s‑a întemeiat pe un aspect invocat tardiv în procedură și asupra căruia recurentele nu s‑au putut pronunța în mod adecvat, hotărârea atacată ar trebui anulată în orice caz pentru motivul încălcării principiului contradictorialității(119). O asemenea anulare ar putea, fără îndoială, să constituie un avantaj procesual pentru AOI și pentru SCTC.

188. Comisia încearcă să creeze o legătură între al doilea și al treilea motiv de recurs în cauza C‑628/10 P. În esență, Comisia argumentează în sensul că motivul de recurs în discuție cu privire la pretinsa eroare de procedură a Tribunalului poate fi reținut numai în cazul în care este reținut și al treilea motiv, și anume cel referitor la principiul egalității de tratament. Totuși, în acest mod, Comisia pierde din vedere caracterul de sine stătător al celor două motive de recurs. În cazul în care Curtea constată eroarea de procedură criticată de AOI și de SCTC, trebuie să admită astfel și al doilea motiv de recurs, indiferent dacă critica referitoare la discriminare invocată de recurente în al treilea motiv de recurs se dovedește a fi fondată.

189. Având în vedere considerațiile anterioare, al doilea motiv de recurs în cauza C‑628/10 P nu poate fi respins ca inoperant („inopérant”).

b)      Examinarea pe fond a celui de al doilea motiv de recurs

190. Rămâne de verificat dacă aceste două aspecte ale celui de al doilea motiv de recurs sunt întemeiate pe fond.

i)      Cu privire la pretinsa adaptare a argumentației Comisiei în cadrul procedurii în primă instanță la Tribunal (primul aspect al celui de al doilea motiv de recurs în cauza C‑628/10 P)

191. Obiectul primului aspect al celui de al doilea motiv de recurs în cauza C‑628/10 P este o pretinsă încălcare de către Tribunal a articolului 48 alineatul (2) din Regulamentul său de procedură care cuprinde o dispoziție de excludere a motivelor invocate tardiv. Întrucât Comisia a introdus în argumentația sa conceptul de temei dublu în urma unei întrebări scrise adresate de Tribunal, în opinia AOI și a SCTC, în cazul acestor expuneri este vorba despre elemente invocate tardiv pe care Tribunalul ar fi trebuit să le respingă ca inadmisibile.

192. Comisia are deja îndoieli cu privire la aplicabilitatea articolului 48 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului. Se pare că în opinia Comisiei excluderea unor elemente de probă invocate tardiv operează conform acestei prevederi, în principiu, numai față de reclamantul, iar nu și față de pârâtul din primă instanță.

193. Totuși, prevederea respectivă nu cuprinde niciun element care să susțină un punct de vedere atât de restrictiv. Aceasta reiese în mod deosebit de clar din versiunea în limba germană a articolului 48 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului conform căruia este interzisă atât invocarea de motive de atac, cât și de apărare. La alineatul (2) al doilea paragraf din această prevedere este vorba, în termeni generali, despre „o parte” prin care se înțelege atât reclamantul, cât și pârâtul. Legătura sistemică cu articolul 48 alineatul (1) confirmă că nu este vorba numai despre motivele reclamantului, întrucât la alineatul (1) este vorba în general despre „părți”, și, în plus, se face referire în mod expres atât la replica (reclamantului), cât și la duplica (pârâtului). În ansamblu, prin articolul 48 din Regulamentul de procedură al Tribunalului se urmărește desfășurarea eficientă a procedurii care trebuie protejată împotriva unor manevre de tergiversare ale celor două părți.

194. La fel de puțin util este în acest context și argumentul Comisiei potrivit căruia Tribunalul are obligația de a verifica temeinicia motivelor acțiunii, indiferent dacă se depune sau nu se depune un memoriu în apărare.

195. În principiu, aprecierea temeiniciei motivelor prezentate de părți rămâne la latitudinea Tribunalului deoarece judecătorul nu este „purtătorul de cuvânt al părților”(120). Prin urmare, acesta nu poate fi obligat să ia în considerare numai argumentele pe care părțile și‑au întemeiat afirmația, întrucât, în caz contrar, ar trebui să își întemeieze eventual hotărârea pe considerații juridice neadecvate(121). Argumentul prezentat tardiv este inadmisibil. Așadar, acest argument nu trebuie apreciat din perspectiva temeiniciei sale, indiferent dacă este vorba despre un motiv invocat de reclamant sau despre un motiv invocat de pârât.

196. Având în vedere considerațiile precedente, articolul 48 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului poate fi aplicat argumentului în apărare prezentat de Comisie în prima instanță.

197. Totuși, prevederea nu este încălcată în speță.

198. În realitate, conceptul de temei dublu nu era unul nou, ci se regăsea deja în decizia în litigiu. Chiar dacă în decizia în litigiu conceptul de temei dublu nu era amintit exact sub această denumire, din contextul global al acesteia reiese că Comisia nu s‑a întemeiat numai pe o prezumție – prezumția de 100 % – în ceea ce privește stabilirea răspunderii în sarcina societăților‑mamă pentru încălcarea normelor privind înțelegerile săvârșite de filialele lor pe care le dețin în proporție de 100 %, ci că, în plus, a luat în considerare și acele elemente pe baza cărora se putea trage concluzia privind exercitarea efectivă a unei influențe decisive de către societatea‑mamă respectivă(122).

199. În plus, în ședința din primă instanță, AOI și SCTC au avut posibilitatea să își exprime poziția față de răspunsul Comisiei la întrebarea scrisă a Tribunalului, precum și față de conceptul de temei dublu. Prin urmare, nu poate fi vorba despre o încălcare a principiului contradictorialității sau – astfel cum afirmă recurentele – despre o încălcare a dreptului la apărare(123).

200. În concluzie, primul aspect al celui de al doilea motiv de recurs în cauza C‑628/10 P este nefondat.

ii)    Cu privire la critica referitoare la modificarea ulterioară a motivării deciziei în litigiu (al doilea aspect al celui de al doilea motiv de recurs în cauza C‑628/10 P)

201. Al doilea aspect al celui de al doilea motiv de recurs în cauza C‑628/10 P privește problema temeiului dublu pentru răspunderea societăților‑mamă determinată de încălcarea normelor privind înțelegerile de filialele pe care le dețineau în proporție de 100 %. În opinia AOI și a SCTC, prin conceptul de temei dublu Tribunalul a permis în mod inadmisibil Comisiei să modifice ulterior decizia în litigiu în vederea eliminării lacunelor existente în argumentația Comisiei. Astfel, Tribunalul nu a luat în considerare cerința cu privire la motivarea actelor juridice adoptate de organele Uniunii.

202. Conform articolului 253 CE [devenit articolul 296 alineatul (2) TFUE], actele juridice ale Comisiei, de asemenea deciziile în materia amenzilor aplicate pentru încălcarea normelor privind înțelegerile, trebuie motivate.

203. Astfel cum am amintit deja(124), o decizie de aplicare a amenzii adoptată de Comisie trebuie motivată suficient cu privire la fiecare dintre destinatari, în special cu privire la cei în sarcina cărora se stabilește răspunderea prin intermediul deciziei. Prin urmare, în ceea ce privește societatea‑mamă în sarcina căreia se stabilește răspunderea pentru încălcarea săvârșită de filiala sa, o astfel de decizie trebuie să cuprindă o prezentare exhaustivă a motivelor care justifică stabilirea răspunderii societății‑mamă(125). Prezentarea acestor motive nu trebuie „amânată” până la momentul desfășurării procedurii contencioase(126).

204. Totuși, trebuie să se facă diferența între o amânare interzisă a motivării și simpla clarificare a unei motivări deja existente și suficiente în sine: aceasta este totdeauna permisă în procedura contencioasă și poate fi utilă pentru controlul juridico‑material al deciziei respective(127).

205. În speță, susținerile cu privire la temeiul dublu prezentate de Comisie în primă instanță sub forma unui răspuns la întrebarea scrisă adresată de Tribunal aveau doar rolul de a clarifica motivarea deja existentă a deciziei în litigiu(128). Chiar și în lipsa unei astfel de clarificări, din decizia în litigiu reieșea suficient de clar că, în speță, Comisia nu s‑a întemeiat numai pe prezumția de 100 %, ci a utilizat elemente suplimentare în sensul unui temei dublu pe baza cărora se putea concluziona în sensul exercitării efective a unei influențe decisive de către societatea‑mamă asupra filialei respective(129).

206. În aceste împrejurări, considerațiile cu privire la temeiul dublu prezentate de Comisie în procedura în primă instanță nu reprezintă un caz de amânare interzisă a motivării.

207. În concluzie, și al doilea aspect al celui de al doilea motiv de recurs în cauza C‑628/10 P este nefondat. Acest motiv de recurs trebuie, prin urmare, respins în totalitate.

C –    Rezumatul motivelor de recurs invocate de cele două părți

208. Întrucât nu pot fi reținute nici criticile invocate de AOI și de SCTC în cauza C‑628/10 P, nici criticile Comisiei în cauza C‑14/11 P, cele două recursuri trebuie respinse în totalitate.

D –    Cu privire la cererea separată formulată de AOI și de SCTC având ca obiect reducerea amenzii

209. În cererea de recurs în cauza C‑628/10 P, AOI și SCTC formulează în subsidiar o cerere separată de reducere a amenzii în cazul anulării hotărârii atacate.

210. În ipoteza în care, astfel cum am propus, Curtea va ajunge la concluzia că criticile invocate de recurente nu pot fi reținute, nu există de la bun început niciun motiv pentru reducerea amenzii. Astfel, cererea formulată de AOI și de SCTC referitoare la reducere nu necesită nicio examinare.

211. Această situație se regăsește cu atât mai mult cu cât modul de calculare a amenzii în sine nu a făcut obiectul hotărârii pronunțate în primă instanță. În cadrul procedurii de recurs, competența Curții este astfel limitată la aprecierea soluției legale date cu privire la motivele dezbătute în fața primei instanțe(130). Curtea ar depăși obiectul în litigiu din prezenta procedură în cazul în care ar dori să examineze calcularea amenzii fără a admite în prealabil unul dintre motivele de recurs invocate.

212. În cazul în care, prin cererea formulată, AOI și SCTC urmăresc, astfel cum presupune Comisia, reducerea amenzii aplicate filialei WWTE, aceasta ar fi de asemenea inadmisibilă deoarece WWTE nu a avut calitatea de parte nici în procedura în fața Tribunalului, nici în prezenta procedură de recurs.

VII – Cu privire la cheltuielile de judecată

213. Dacă respinge recursurile, astfel cum am sugerat în speță, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată (articolul 122 primul paragraf din Regulamentul de procedură), detaliile rezultând din articolul 69 coroborat cu articolul 118 din Regulamentul de procedură.

214. În conformitate cu articolul 69 alineatul (2) primul paragraf coroborat cu articolul 118 din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. În prezenta cauză, toate recurentele au căzut în totalitate în pretenții cu recursurile formulate și fiecare parte a solicitat obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată.

215. Așadar, în sens strict, AOI și SCTC ar trebui obligate la plata tuturor cheltuielilor de judecată aferente recursului în cauza C‑628/10 P, iar Comisia, la plata tuturor cheltuielilor de judecată aferente recursului în cauza C‑14/11 P(131).

216. Această soluție nu ar fi însă echitabilă în speță, întrucât cele două recursuri se suprapun în mai multe puncte, aspect care a condus la concluzia că părțile s‑au confruntat, în esență, în memoriile lor în cauzele C‑628/10 P și C‑14/11 P, cu aceleași argumente(132). În plus, după conexarea cauzelor, a avut loc o ședință comună în cursul căreia Curtea a solicitat părților să își concentreze argumentele pe o serie de probleme de drept comune ambelor cauze. În aceste împrejurări, ar fi aproape imposibil să se stabilească în mod logic care sunt cheltuielile care revin fiecărei părți în unul sau în celălalt recurs.

217. Având în vedere cele prezentate anterior, este mai echitabilă și, în privința soluționării eficiente a problemei repartizării cheltuielilor între cele două părți, mai benefică stabilirea în comun a cheltuielilor de judecată din cele două cauze(133), și în această privință, în temeiul articolului 69 alineatul (3) coroborat cu articolul 118 din Regulamentul de procedură, trebuie să se considere în ansamblu câștigul de cauză în parte și căderea în pretenții în parte a fiecăreia dintre cele două părți în legătură cu litigiul. Astfel, cheltuielile de judecată ar trebui repartizate astfel încât fiecare parte să fie obligată la plata propriilor cheltuieli de judecată.

VIII – Concluzie

218. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să se pronunțe după cum urmează:

1)      Respinge recursurile.

2)      Fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată.


1 – Limba originală: germana.


2 — A se vedea de asemenea Podszun, R., „«Haftung der Eltern für ihre Kinder» – auch im Konzern” în Gesellschafts- und Wirtschaftsrecht (GWR) 1, 2009, p. 119.


3 — Cu privire la principiul răspunderii personale, a se vedea Hotărârea din 8 iulie 1999, Comisia/Anic Partecipazioni (C‑49/92 P, Rec., p. I‑4125, punctele 78 și 145), Hotărârea din 11 decembrie 2007, ETI și alții (C‑280/06, Rep., p. I‑10893, punctul 39), Hotărârea din 10 septembrie 2009, Akzo Nobel și alții/Comisia („Akzo Nobel”, C‑97/08 P, Rep., p. I‑8237, punctele 56 și 77), Hotărârea din 20 ianuarie 2011, General Química și alții/Comisia („General Química”, C‑90/09 P, Rep., p. I‑1, punctul 36), și Hotărârea din 29 martie 2011, ArcelorMittal Luxemburg/Comisia („ArcelorMittal”, C‑201/09 P și C‑216/09 P, Rep., p. I‑2239, punctul 95).


4 — A se vedea printre altele Hotărârea din 14 iulie 1972, Imperial Chemical Industries/Comisia („ICI”, 48/69, Rec., p. 619, punctele 132‑141), Hotărârea din 25 octombrie 1983, AEG‑Telefunken/Comisia („AEG”, 107/82, Rec., p. 3151, punctele 49‑53), Hotărârile Akzo Nobel (citată la nota de subsol 2, în special punctele 58‑63 și 72‑74), General Química (citată la nota de subsol 2, în special punctele 34‑42 și 50‑52), ArcelorMittal (citată la nota de subsol 2, în special punctele 96-99), precum și Hotărârile din 29 septembrie 2011, Arkema/Comisia („Arkema”, C‑520/09 P, Rep., p. I‑8901, punctele 37‑41), și Elf Aquitaine/Comisia („Elf Aquitaine”, C‑521/09 P, Rep., p. I‑8947, punctele 53‑67).


5 — Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 și 82 din tratat (JO L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167, rectificare în Ediție specială, 08/vol. 4, p. 269). Potrivit articolului 45 alineatul (2) din regulament, acesta a intrat în vigoare la 1 mai 2004.


6 — Potrivit precizărilor reclamantei din procedura în primă instanță, Alliance One International a fost constituită prin fuziunea dintre SCC și Dimon Inc. la 13 mai 2005.


7 — Decizia 2007/236/CE a Comisiei din 20 octombrie 2004 privind procedura de aplicare a articolului 81 alineatul (1) din Tratatul CE (cazul COMP/C.38.238/B.2) – Tutun brut – Regatul Spaniei, notificată cu numărul C(2004) 4030 și publicată în rezumat în JO L 102, p. 14; textul complet al acestei decizii poate fi consultat numai pe internet într‑o versiune neoficială, printre altele, și în limba germană (http://ec.europa.eu/competition/antitrust/cases/index.html).


8 — Articolul 1 din decizia în litigiu.


9 — Articolul 2 din decizia în litigiu.


10 — Articolul 3 din decizia în litigiu.


11 — Considerentul (376) al deciziei în litigiu.


12 — Hotărârea Tribunalului din 27 octombrie 2010, Alliance One International și alții/Comisia (T‑24/05, Rep., p. II‑5329).


13 — Punctele 195, 218 și 219 din hotărârea atacată.


14 — În limba de procedură „successor of the rights to appeal”.


15 — A se vedea în acest sens Hotărârea din 24 martie 1993, CIRFS și alții/Comisia (C‑313/90, Rec., p. I‑1125, punctele 30 și 31), și Hotărârea din 9 iunie 2011, Comitato „Venezia vuole vivere” și alții/Comisia (C‑71/09 P, C‑73/09 P și C‑76/09 P, Rep., p. I‑4727, punctele 36‑40).


16 — A se vedea în acest sens Hotărârea General Química (citată la nota de subsol 2, punctele 85‑90).


17 — A se vedea în special Hotărârile Akzo Nobel (citată la nota de subsol 2, punctele 58‑61, în special punctul 60), General Química (citată la nota de subsol 2, punctele 39‑40), Arkema (citată la nota de subsol 3, punctele 38‑41, în special punctul 40) și Elf Aquitaine (citată la nota de subsol 3, punctele 54‑60, în special punctul 56).


18 — Punctul 147 din hotărârea atacată (a se vedea de asemenea punctele 118 și 155 din această hotărâre).


19 — Hotărârea din 13 decembrie 2001, Comisia/Cwik (C‑340/00 P, Rec., p. I‑10269, punctul 27), Hotărârea din 22 decembrie 2008, British Aggregates/Comisia (C‑487/06 P, Rep., p. I‑10515, punctele 96 și 97), Hotărârea din 29 martie 2011, ThyssenKrupp Nirosta/Comisia („ThyssenKrupp Nirosta”, C‑352/09 P, Rep., p. I‑2359, punctele 179 și 180), și Hotărârea Elf Aquitaine (citată la nota de subsol 3, punctul 68).


20 — Este vorba despre jurisprudența citată mai sus la notele de subsol 3 și 14.


21 — A se vedea în acest sens Hotărârile Akzo Nobel (citată la nota de subsol 2, punctele 56, 57, 59 și 77), General Química (citată la nota de subsol 2, punctele 36‑38), Arkema (citată la nota de subsol 3, punctul 39) și Elf Aquitaine (citată la nota de subsol 3, punctele 55 și 88).


22 — În speță, în opinia Comisiei, de exemplu, în considerentul (376) al deciziei în litigiu, „nu ar fi oportun” ca Universal, Universal Leaf și Intabex, în calitate de societăți‑mamă, să răspundă numai pe baza prezumției de 100 %. Această considerație vizează proporționalitatea.


23 — A se vedea în acest sens Hotărârea din 24 septembrie 2009, Erste Group Bank și alții/Comisia (C‑125/07 P, C‑133/07 P, C‑135/07 P și C‑137/07 P, Rep., p. I‑8681, punctul 82), și Hotărârea Elf Aquitaine (citată la nota de subsol 3, punctul 121).


24 — Articolul 51 alineatul 1 prima teză din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene; în plus, a se vedea mențiunea declarativă din considerentul (37) al Regulamentului nr. 1/2003 potrivit căruia acest regulament trebuie interpretat și aplicat cu respectarea drepturilor și a principiilor consacrate în cartă.


25 — A se vedea în acest sens Hotărârea din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri și alții/Comisia („Dansk Rørindustri”, C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P‑C‑208/02 P și C‑213/02 P, Rec., p. I‑5425, punctele 304 și 319), și – cu privire la obligația instanțelor Uniunii de a respecta principiul egalității de tratament – Hotărârea din 16 noiembrie 2000, Weig/Comisia (C‑208/98 P, Rec., p. I‑9757, punctele 63 și 68).


26 — A se vedea în special punctele 156, 157, 218 și 219 din hotărârea atacată.


27 — Comisia a invocat în cadrul ședinței la Curte criteriile pentru stabilirea abuzului de putere.


28 — Hotărârea din 14 septembrie 2010, Akzo Nobel Chemicals și Akcros Chemicals/Comisia („Akzo und Akcros Chemicals”, C‑550/07 P, Rep., p. I‑8301, punctul 54).


29 — Hotărârea din 10 ianuarie 2006, IATA și ELFAA (C‑344/04, Rec., p. I‑403, punctul 95), Hotărârea din 16 decembrie 2008, Arcelor Atlantique et Lorraine și alții (C‑127/07, Rep., p. I‑9895, punctul 23), și Hotărârea Akzo și Akcros Chemicals (citată la nota de subsol 27, punctul 55).


30 — În prezent, sunt valabile în special Orientările privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 (JO C 210, p. 2, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 264) și Comunicarea Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri (JO C 298, p. 17, Ediție specială, 08/vol. 5, p. 3).


31 — Hotărârea Dansk Rørindustri (citată la nota de subsol 24, punctele 209‑211 și 213), Hotărârea din 21 septembrie 2006, JCB Service/Comisia (C‑167/04 P, Rec., p. I‑8935, punctele 207-209), și Hotărârea Arkema (citată la nota de subsol 3, punctul 88); în același sens – cu privire la o altă materie de drept – a se vedea Hotărârea din l decembrie 1983, Blomefield/Comisia (190/82, Rec., p. 3981, punctul 20).


32 — Punctele 156 și 157 din hotărârea atacată.


33 — A se vedea în acest sens Hotărârea Elf Aquitaine (citată la nota de subsol 3, punctul 97).


34 — Punctul 218 din hotărârea atacată.


35 — Punctele 142 și 143 din hotărârea atacată, precum și considerentele (18) și (376) ale deciziei în litigiu.


36 — Punctele 218 și 219 din hotărârea atacată.


37 — Hotărârea din 9 octombrie 1984, Witte/Parlamentul European (188/83, Rec., p. 3465, punctul 15), Hotărârea din 4 iulie 1985, Williams/Curtea de Conturi (134/84, Rec., p. 2225, punctul 14), precum și Ordonanța din 20 ianuarie 2009, Sack/Comisia (C‑38/08 P, punctul 32).


38 — A se vedea de asemenea concluziile noastre prezentate la 13 septembrie 2007 în cauza Marks & Spencer (C‑309/06, Rep., p. I‑2283, punctele 76 și 77).


39 — Hotărârea din 31 martie 1993, Ahlström Osakeyhtiö și alții/Comisia (cunoscută sub numele „Pastă de lemn”, C‑89/85, C‑104/85, C‑114/85, C‑116/85, C‑117/85 și C‑125/85-C‑129/85, Rec., p. I‑1307).


40 — Hotărârea Pastă de lemn (citată la nota de subsol 38, punctul 197; în mod similar punctul 146). A se vedea în același sens Hotărârile din 5 octombrie 1988, Sharp/Consiliul (301/85, Rec., p. 5813, punctul 22), TEC și alții/Consiliul (260/85 și 106/86, Rec., p. 5855, punctul 18), Silver Seiko și alții/Consiliul (273/85 și 107/86, Rec., p. 5927, punctul 55), pronunțate în materia antidumpingului, precum și Hotărârea din 2 iunie 1994, De Compte/Parlamentul European (C‑326/91 P, Rec., p. I‑2091, punctul 52), pronunțată în materia funcției publice.


41 — Hotărârea din 9 septembrie 2008, FIAMM și alții/Consiliul și Comisia (C‑120/06 P și C‑121/06 P, Rep., p. I‑6513, punctul 96), Hotărârea din 16 iulie 2009, Comisia/Schneider Electric (C‑440/07 P, Rep., p. I‑6413, punctul 135), și Hotărârea din 16 decembrie 2010, AceaElectrabel Produzione/Comisia („AceaElectrabel”, C‑480/09 P, Rep., p. I‑13355, punctul 77).


42 — Punctul 113 din hotărârea atacată.


43 — Punctele 218 și 219 din hotărârea atacată; a se vedea de asemenea punctele 156 și 157 din aceeași hotărâre.


44 — Hotărârea din 18 ianuarie 2007, PKK și KNK/Consiliul (C‑229/05 P, Rep., p. I‑439, punctul 37), Hotărârea din 22 noiembrie 2007, Sniace/Comisia (C‑260/05 P, Rep., p. I‑10005, punctul 37), și Hotărârea din 17 iunie 2010, Lafarge/Comisia (C‑413/08 P, Rep., p. I‑5361, punctul 17).


45 — Punctul 157 din decizia atacată.


46 — Punctul 158 din decizia atacată.


47 — Considerentul (384) al deciziei atacate.


48 — Punctul 157 din decizia atacată.


49 — În plus, Comisia arată că prin critica adusă conceptului de temei dublu recurentele își contrazic propriile argumente prezentate în alt loc în cauza C‑628/10 P. Totuși, numai din această critică nu pot fi desprinse concluzii cu privire la admisibilitatea sau la temeinicia argumentelor AOI și SCTC din cadrul prezentului motiv de recurs.


50 — A se vedea mai sus explicațiile noastre cu privire la primul și la al doilea motiv de recurs în cauza C‑14/11 P (în special punctele 60‑68 din prezentele concluzii).


51 — A se vedea mai sus, în special, punctele 46‑55 din prezentele concluzii.


52 — A se vedea punctele 118, 147 și 155 din hotărârea atacată.


53 — Cu privire la discuția în legătură cu prezumția de 100 %, care a durat până recent, a se vedea Concluziile din 23 aprilie 2009 prezentate în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Akzo Nobel (citată la nota de subsol 2, în special punctele 49‑76) și jurisprudența citată.


54 — Hotărârea citată la nota de subsol 2.


55 — Hotărârea din 15 martie 2007, British Airways/Comisia (C‑95/04 P, Rep., p. I‑2331, punctul 137); a se vedea de asemenea Hotărârea din 10 iulie 2008, Bertelsmann și Sony Corporation of America/Impala („Impala”, C‑413/06 P, Rep., p. I‑4951, punctul 29), Hotărârile ThyssenKrupp Nirosta (citată la nota de subsol 18, punctul 180) și Elf Aquitaine (citată la nota de subsol 3, punctul 68).


56 — Hotărârea din 22 decembrie 2010, DEB (C‑279/09, Rep., p. I‑13849, punctele 30 și 31), Hotărârea din 28 iulie 2011, Samba Diouf (C‑69/10, Rep., p. I‑7151, punctul 49), și Hotărârea din 8 decembrie 2011, KME Germany și alții/Comisia (C‑272/09 P, Rep., p. I‑12789, punctul 92).


57 — Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („CEDOLF”, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950).


58 — Hotărârea DEB (citată la nota de subsol 55, punctul 32).


59 — Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Chevrol împotriva Franței din 13 februarie 2003 (cererea nr. 49636/99, Recueil des arrêts et décisions 2003-III, § 77), Hotărârea Silvester’s Horeca Service împotriva Belgiei din 4 martie 2004 (cererea nr. 47650/99, § 27) și Hotărârea Menarini Diagnostics împotriva Italiei din 27 septembrie 2011 (cererea nr. 43509/08, § 59).


60 — Punctele 68‑74 din cererea introductivă de sesizare a primei instanțe.


61 — Celălalt aspect se referă la comparația situației în care s‑a aflat TCLT în calitate de societate‑mamă interpusă a WWTE în cadrul grupului Standard cu situația Intabex ca societate‑mamă interpusă a Agroexpansión în cadrul grupului Dimon. TCLT critică faptul că a fost tratată de Comisie într‑un mod mai nefavorabil decât Intabex. Întrucât Tribunalul a reținut argumentația TCLT cu privire la acest aspect și a anulat decizia în litigiu în această privință, recurentele nu mai aveau niciun motiv să revină asupra acestui aspect în procedura de recurs.


62 — Punctele 141‑150, în special punctul 146, din memoriul în replică.


63 — Punctul 52 ultima teză din hotărârea atacată; cu privire la verificarea problemei privind discriminarea, a se vedea în special punctele 157‑159, 195‑197 și 218 din hotărârea atacată.


64 — Hotărârea din 2 decembrie 2009, Comisia/Irlanda și alții (C‑89/08 P, Rep., p. I‑11245, punctul 53), și Hotărârea din 17 decembrie 2009, Reexaminarea Hotărârii din cauza M/EMEA (C‑197/09 RX‑II, Rep., p. I‑12033, punctul 42).


65 — Hotărârea din 16 noiembrie 2000, Stora Kopparbergs Bergslags/Comisia (C‑286/98 P, Rec., p. I‑9925, punctul 61); a se vedea în același sens Hotărârea din 15 iulie 1960, Präsident Ruhrkohlen‑Verkaufsgesellschaft și alții/Înalta Autoritate (36/59-38/59 și 40/59, Rec., p. 887, în special p. 926 și 927), și Hotărârea din 30 mai 1984, Picciolo/Parlamentul European (111/83, Rec., p. 2323, punctul 22).


66 — Hotărârea din 26 noiembrie 1981, Michel/Parlamentul European (195/80, Rec., p. 2861, punctul 22), Hotărârile Dansk Rørindustri (citată la nota de subsol 24, punctul 463) și Elf Aquitaine (citată la nota de subsol 3, punctul 149).


67 — În privința dreptului penal în sens strict, a se vedea Hotărârea din 29 iunie 2010, E și F (C‑550/09, Rep., p. I‑6213, punctul 59); pentru ramurile cvasipenale – în speță dreptul privind înțelegerile – a se vedea Hotărârile Dansk Rørindustri (citată la nota de subsol 24, punctul 463) și Elf Aquitaine (citată la nota de subsol 3, punctul 149).


68 — Hotărârea Elf Aquitaine (citată la nota de subsol 3, punctul 152).


69 — Hotărârea din 22 decembrie 2008, Régie Networks (C‑333/07, Rep., p. I‑10807, punctul 63), Hotărârile E și F (citată la nota de subsol 66, punctul 54) și Elf Aquitaine (citată la nota de subsol 3, punctul 147).


70 — În legătură cu obligația Comisiei de a respecta principiul egalității de tratament în cadrul exercitării puterii sale de apreciere conform articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003, a se vedea mai sus, în special, punctele 48–53 din prezentele concluzii.


71 — Considerentul (376) al deciziei în litigiu (reprodus la punctul 29 din hotărârea atacată).


72 — Constatarea Tribunalului conform căreia Comisia s‑a referit la calitatea TCLT de „clientă principală” a WWTE prima dată în cadrul procedurii contencioase nu a fost contestată în niciun mod de niciuna dintre părțile la procedura de recurs.


73 — Punctul 196 prima teză din hotărârea atacată.


74 — În acest sens, Comisia se întemeiază pe jurisprudența Tribunalului, și anume pe Hotărârea din 8 iulie 2004, JFE Engineering/Comisia (T‑67/00, T‑68/00, T‑71/00 și T‑78/00, Rec., p. II‑2501, punctul 414).


75 — Tocmai pentru acest motiv, în cadrul procedurii în primă instanță, reclamantele au atras atenția asupra faptului că nu au invocat omisiunea ilegală a Comisiei de a considera răspunzătoare Universal, Universal Leaf, Sepi sau Intabex ori de a le adresa decizia atacată (punctul 86 din hotărârea atacată). Recurentele și‑au menținut aceste susțineri și în cadrul prezentei proceduri de recurs.


76 — În acest context, Comisia se întemeiază pe Hotărârea ICI (citată la nota de subsol 3, punctul 145).


77 — Astfel cum rezultă din considerentul (384) al deciziei în litigiu, Comisia avea cunoștință de această problemă. În cadrul considerentului, Comisia verifică aspectul dacă Dimon a fost discriminată în raport cu societățile‑mamă ale altor participanți la înțelegere.


78 — Hotărârea Elf Aquitaine (citată la nota de subsol 3, punctul 96).


79 — Punctele 120 și 121 din hotărârea atacată.


80 — Punctul 196 din hotărârea atacată.


81 — Hotărârile Comisia/Cwik (citată la nota de subsol 18, punctul 27), British Aggregates/Comisia (citată la nota de subsol 18, punctul 96), ThyssenKrupp Nirosta (citată la nota de subsol 18, punctele 179 și 180), și Hotărârea din 27 octombrie 2011, Austria/Scheucher‑Fleisch și alții (C‑47/10 P, Rep., p. I‑10707, punctele 57, 58 și 99).


82 — A se vedea în acest sens jurisprudența citată mai sus la nota de subsol 54.


83 — Hotărârea din 30 septembrie 2003, Eurocoton și alții/Consiliul (C‑76/01 P, Rec., p. I‑10091, punctul 52), Hotărârea din 6 noiembrie 2008, Grecia/Comisia (C‑203/07 P, Rep., p. I‑8161, punctele 42 și 43), și Hotărârea Arkema (citată la nota de subsol 3, punctul 31).


84 — Recurentele se referă la articolul 101 TFUE și la articolul 296 TFUE.


85 — A se vedea în acest sens jurisprudența citată la nota de subsol 54.


86 — Hotărârile din 25 octombrie 2011, Solvay/Comisia (C‑109/10 P, Rep., p. I‑10329, punctul 51) și Solvay/Comisia (C‑110/10 P, Rep., p. I‑10439, punctul 46); a se vedea în același sens Hotărârea din 25 ianuarie 2007, Sumitomo Metal Industries și Nippon Steel/Comisia („Sumitomo”, C‑403/04 P și C‑405/04 P, Rep., p. I‑729, punctul 40), Hotărârea Impala (citată la nota de subsol 54, punctul 117) și Hotărârea din 16 decembrie 2008, Masdar (UK)/Comisia (C‑47/07 P, Rep., p. I‑9761, punctul 77).


87 — În acest context, recurentele se întemeiază pe Hotărârea AEG (citată la nota de subsol 3, în special punctul 50).


88 — În acest sens, a se vedea Hotărârile ICI (citată la nota de subsol 3, punctul 133), Akzo Nobel (citată la nota de subsol 2, punctul 58), General Química (citată la nota de subsol 2, punctul 37), Arkema (citată la nota de subsol 3, punctul 38) și Elf Aquitaine (citată la nota de subsol 3, punctul 54).


89 — Punctul 166 din hotărârea atacată.


90 — Hotărârile Akzo Nobel (citată la nota de subsol 2, punctul 60, în legătură cu o filială deținută în proporție de 100 % de societatea‑mamă), General Química (citată la nota de subsol 2, punctul 39, în legătură cu o filială deținută în proporție de 100 % de societatea‑mamă), Arkema (citată la nota de subsol 3, punctele 40 și 42, în legătură cu o filială deținută în proporție de 98 % de societatea‑mamă) și Elf Aquitaine (citată la nota de subsol 3, punctele 56, 63 și 95, de asemenea în legătură cu o filială deținută în proporție de 98 % de societatea‑mamă).


91 — În vederea clarificării noțiunii „control în comun”, AOI și SCTC fac trimitere la Regulamentul (CE) nr. 139/2004 al Consiliului din 20 ianuarie 2004 privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi (JO L 24, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 201).


92 — A se vedea de asemenea, în special, punctul 163 din hotărârea atacată, precum și punctul 12 din prezentele concluzii.


93 — Încă în procedura din primă instanță, reclamantele au arătat că în perioada anterioară lunii mai 1998 nu au fost în măsură să exercite nicio influență decisivă asupra WWTE (punctul 55 din hotărârea atacată). În special, acestea s‑au întemeiat pe împrejurarea „[...] că WWTE era controlată în comun de TCLT, pe de o parte, și de președintele WWTE și de familia acestuia, pe de altă parte [...]” (punctul 56 din hotărârea atacată), și subliniază că „«controlul în comun» [...] nu corespunde capacității de a exercita o influență determinantă” (punctul 57 din hotărârea atacată).


94 — A se vedea în acest sens Hotărârea PKK și KNK/Consiliul (citată la nota de subsol 43, punctele 64 și 66), Hotărârea din 11 decembrie 2008, Comisia/Département du Loiret (C‑295/07 P, Rep., p. I‑9363, punctul 99), Hotărârile Akzo Nobel (citată la nota de subsol 2, punctele 38 și 39) și Elf Aquitaine (citată la nota de subsol 3, punctul 36).


95 — Punctul 165 prima și a doua teză din hotărârea atacată.


96 — A se vedea în acest sens Hotărârea din 1 iulie 2010, Knauf Gips/Comisia (C‑407/08 P, Rep., p. I‑6375, punctul 108).


97 — Punctele 164 și 165 ultima teză din hotărârea atacată.


98 — Punctele 167‑193 din hotărârea atacată.


99 — Hotărârile Akzo Nobel (citată la nota de subsol 2, punctul 58), General Química (citată la nota de subsol 2, punctele 37 și 38) și Elf Aquitaine (citată la nota de subsol 3, punctele 54 și 55).


100 — Punctul 194 din hotărârea atacată.


101 — Hotărârea din 1 iunie 1994, Comisia/Brazzelli Lualdi și alții (C‑136/92 P, Rec., p. I‑1981, punctul 59), Hotărârile AceaElectrabel (citată la nota de subsol 40, punctul 113) și Elf Aquitaine (citată la nota de subsol 3, punctul 35).


102 — Hotărârile Dansk Rørindustri (citată la nota de subsol 24, punctul 165), PKK și KNK/Consiliul (citată la nota de subsol 43, punctul 61) și Akzo Nobel (citată la nota de subsol 2, punctul 38).


103 — Conform jurisprudenței constante, în dreptul Uniunii se aplică principiul legalității infracțiunilor și a sancțiunilor (nullum crimen, nulla poena sine lege) (Hotărârea din 7 ianuarie 2004, X, C‑60/02, Rec., p. I‑651, punctul 63, Hotărârea din 3 mai 2007, Advocaten voor de Wereld, C‑303/05, Rep., p. I‑3633, punctul 49, și Hotărârea ThyssenKrupp Nirosta, citată la nota de subsol 18, punctul 80). De asemenea, principiul prezumției de nevinovăție este recunoscut deja de mult timp la nivelul Uniunii (Hotărârea din 8 iulie 1999, Hüls/Comisia, C‑199/92 P, Rec., p. I‑4287, punctele 149 și 150, Hotărârea din 16 iulie 2009, Rubach, C‑344/08, Rep., p. I‑7033, punctul 30, și Hotărârea din 23 decembrie 2009, Spector Photo Group și Van Raemdonck, C‑45/08, Rep., p. I‑12073, punctul 39), cu toate că la început Curtea nu s‑a pronunțat în mod definitiv cu privire la validitatea acestuia (Hotărârea din 17 octombrie 1989, Dow Chemical Ibérica și alții/Comisia, 97/87-99/87, Rec., p. 3165, punctul 56).


104 — Considerentul (37) al Regulamentului nr. 1/2003.


105 — În limba de procedură: „presumption of guilt”.


106 — A se vedea în acest sens concluziile noastre prezentate în cauza Akzo Nobel (citată la nota de subsol 2, punctul 74, printre alte referințe), precum și Hotărârea Elf Aquitaine (citată la nota de subsol 3, punctul 65) și Concluziile avocatului general Mengozzi prezentate la 17 februarie 2011 în ultima cauză amintită (punctele 58‑64); a se vedea de asemenea Hotărârea din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia (C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, Rec., p. I‑123, punctul 132).


107 — A se vedea în acest sens concluziile noastre prezentate în cauza Akzo Nobel (citată la nota de subsol 2, punctul 75); în Hotărârea Elf Aquitaine (citată la nota de subsol 3, punctul 60 ultima teză și punctul 70 ultima teză) se subliniază de asemenea că situația de fapt și informațiile apte să înlăture prezumția provin din partea întreprinderilor afectate.


108 — A se vedea în acest sens concluziile noastre prezentate în cauza Akzo Nobel (citată la nota de subsol 2, punctul 97); a se vedea în același sens Hotărârile ICI (citată la nota de subsol 3, punctele 132‑141), Akzo Nobel (citată la nota de subsol 2, punctul 77), General Química (citată la nota de subsol 2, punctele 34-38), Arkema (citată la nota de subsol 3, punctele 37‑39) și Elf Aquitaine (citată la nota de subsol 3, punctele 53‑55 și 88).


109 — Hotărârea Akzo Nobel (citată la nota de subsol 2, punctul 77), precum și concluziile noastre prezentate în această cauză (punctul 98); a se vedea de asemenea Hotărârea General Química (citată la nota de subsol 2, punctul 38).


110 — A se vedea în special punctele 147 și 155 din hotărârea atacată.


111 — A se vedea în acest sens Hotărârea din 18 martie 1993, Parlamentul European/Frederiksen (C‑35/92 P, Rec., p. I‑991, punctul 31), și Hotărârea FIAMM și alții/Consiliul și Comisia (citată la nota de subsol 40, punctul 189).


112 — A se vedea Hotărârea din 22 decembrie 1993, Pincherle/Comisia (C‑244/91 P, Rec., p. I‑6965, punctele 25 și 31), Hotărârea Dansk Rørindustri (citată la nota de subsol 24, punctul 148) și Hotărârea din 29 martie 2011, Anheuser‑Busch/Budějovický Budvar (C‑96/09 P, Rep., p. I‑2131, punctul 211).


113 — Punctele 153‑160 din hotărârea atacată; a se vedea în special punctul 155 din hotărâre, în care Tribunalul precizează că Comisia „din prudență, nu s‑a întemeiat exclusiv pe prezumția consacrată prin jurisprudență [...], ci a ținut seama și de alte elemente de fapt prin care se urmărește confirmarea exercitării influenței”.


114 — A se vedea punctul 155 din hotărârea atacată.


115 — Punctele 159 și 160 din hotărârea atacată.


116 — A se vedea în acest sens explicațiile noastre cu privire la principiul egalității de tratament de la punctele 37‑68 din prezentele concluzii.


117 — Hotărârea din 19 octombrie 1995, Rendo și alții/Comisia (C‑19/93 P, Rec., p. I‑3319, punctul 13), Hotărârile Akzo Nobel (C‑97/08 P, citată la nota de subsol 2, punctul 33) și Akzo și Akcros Chemicals (C‑550/07 P, citată la nota de subsol 27, punctul 22).


118 — A se vedea în acest sens jurisprudența citată mai sus la nota de subsol 82.


119 — A se vedea din nou, în acest sens, Hotărârile citate la nota de subsol 63, Comisia/Irlanda și alții (punctul 87) și Reexaminarea Hotărârii M/EMEA (punctele 59 și 69).


120 — Potrivit opiniei avocatului general Léger în Concluziile prezentate la 2 aprilie 1998 în cauza Parlamentul European/Gutiérrez de Quijano y Lloréns (C‑252/96 P, Rec., p. I‑7421, punctul 36).


121 — A se vedea în acest sens Ordonanța din 27 septembrie 2004, UER/M6 și alții (C‑470/02 P, punctul 69), și Hotărârea din 21 septembrie 2010, Suedia și alții/API și Comisia (C‑514/07 P, C‑528/07 P și C‑532/07 P, Rep., p. I‑8533, punctul 65).


122 — Punctul 155 din hotărârea atacată; a se vedea de asemenea considerentul (373) al deciziei în litigiu.


123 — Hotărârea din 9 septembrie 1999, Petrides/Comisia (C‑64/98 P, Rec., p. I‑5187, punctele 31 și 32); a se vedea în același sens Hotărârea din 14 mai 1998, Consiliul/de Nil și Impens (C‑259/96 P, Rec., p. I‑2915, punctul 31 ultima teză). Prezenta cauză se deosebește în mod fundamental de cauza Impala (hotărârea citată la nota de subsol 54, punctele 100‑102) în care Tribunalul s‑a întemeiat pe acele părți ale actelor de procedură la care recurentele nu au avut acces și care nici în procedura administrativă nu puteau face obiectul deciziei Comisiei.


124 — A se vedea mai sus punctul 111 din prezentele concluzii.


125 — Hotărârea Elf Aquitaine (citată la nota de subsol 3, punctul 152).


126 — Hotărârea Elf Aquitaine (citată la nota de subsol 3, punctul 152 coroborat cu punctul 149).


127 — A se vedea în acest sens jurisprudența citată mai sus la nota de subsol 64.


128 — Astfel cum am amintit deja, situația este diferită în ceea ce privește expunerile Comisiei în legătură cu calitatea TCLT de „cumpărătoare principală” a tutunului procesat de WWTE, aspect care face obiectul celui de al treilea și al celui de al patrulea motiv de recurs în cauza C‑14/11 P (a se vedea în acest sens, în special, punctele 116‑123 din prezentele concluzii).


129 — Punctul 155 din hotărârea atacată; a se vedea de asemenea considerentele (373) și (376) ale deciziei în litigiu.


130 — Hotărârea Comisia/Brazzelli Lualdi și alții (citată la nota de subsol 100, punctul 59), Hotărârea din 21 februarie 2008, Comisia/Girardot (C‑348/06 P, Rep., p. I‑833, punctul 49), și Hotărârea din 16 noiembrie 2011, Bank Melli Iran/Consiliul (C‑548/09 P, Rep., p. I‑11381, punctul 122).


131 — În acest sens, a se vedea, de exemplu, Hotărârea din 7 iunie 2007, Wunenburger/Comisia (C‑362/05 P, Rep., p. I‑4333, punctul 98); în sens similar, a se vedea Hotărârea ArcelorMittal (citată la nota de subsol 2, punctele 153 și 154).


132 — A se vedea, de exemplu, argumentele Comisiei cu privire la principiul egalității de tratament în recursul formulat în cauza C‑14/11 P, pe care le‑a „reciclat” în cea mai mare parte în memoriul în răspuns la recursul în cauza C‑628/10 P. De asemenea, AOI și SCTC au reluat numeroase argumente în memoriul în răspuns la recursul în cauza C‑14/11 P, care făceau deja obiectul recursului lor în cauza C‑628/10 P.


133 — Hotărârea din 18 martie 1997, Guérin automobiles/Comisia (C‑282/95 P, Rec., p. I‑1503, punctul 45), Hotărârea din 18 septembrie 2003, Volkswagen/Comisia (C‑338/00 P, Rec., p. I‑9189, punctul 181), și Hotărârea din 14 iulie 2005, ThyssenKrupp/Comisia (C‑65/02 P și C‑73/02 P, Rec., p. I‑6773, punctul 99); în același sens, a se vedea Hotărârea din 31 mai 2001, D și Suedia/Consiliul (C‑122/99 P și C 125/99 P, Rec., p. I‑4319, punctele 63‑65), Hotărârea din 6 octombrie 2009, GlaxoSmithKline Services și alții/Comisia și alții (C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P, Rep., p. I‑9291, punctele 169 și 170), și Hotărârea din 8 septembrie 2011, Comisia/Regatul Țărilor de Jos (C‑279/08 P, Rep., p. I‑7671, punctul 137), precum și – referitor la două acțiuni directe conexate – Hotărârea din 13 octombrie 1992, Portugalia și Spania/Consiliul (C‑63/90 și C‑67/90, Rec., p. I‑5073, punctul 56).