CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
NILS WAHL
prezentate la 12 decembrie 2013(1)
Cauza C‑507/12
Jessy Saint Prix
împotriva
Secretary of State for Work and Pensions
(cerere de decizie preliminară formulată de
Supreme Court of the United Kingdom)
„Libera circulație a lucrătorilor – Articolul 45 TFUE – Discriminare pe motiv de cetățenie sau naționalitate – Discriminare pe motiv de sex – Directiva 2004/38/CE – Articolul 7 alineatele (1) și (3) – Definiția «lucrătorului» – Drept de ședere – Cetățeană al Uniunii care a renunțat temporar la muncă din cauza constrângerilor din perioada sarcinii și din perioada ulterioară nașterii unui copil – Ajutor social – Resurse suficiente – Proporționalitate”
1. O cetățeană a Uniunii care locuiește și muncește în alt stat membru decât propriul stat membru încetează munca din cauza constrângerilor fizice care apar în ultima perioadă a sarcinii și în perioada următoare nașterii unui copil. Ulterior, aceasta solicită o prestație specială în numerar de tip necontributiv pentru perioada în care femeile care sunt resortisanți ai statului membru gazdă nu sunt obligate să muncească sau să caute în mod activ un loc de muncă. Cererea sa este respinsă de autoritățile naționale competente. În aceste împrejurări, trebuie să se considere că aceasta este „lucrător” în sensul articolului 45 TFUE și, mai exact, trebuie să se considere că intră sub incidența articolului 7 din Directiva 2004/38/CE(2) (denumită în continuare „Directiva privind cetățenia”)?
2. Considerăm că este evident că această întrebare trebuie să primească un răspuns afirmativ. Astfel cum vom încerca să demonstrăm mai jos, orice altă interpretare a articolului 7 din Directiva privind cetățenia ar conduce nu numai la nerespectarea principiului nediscriminării pe motiv de cetățenie sau naționalitate, ci și la nerespectarea principiului nediscriminării pe motiv de sex, ambele beneficiind în mod indiscutabil de statut constituțional în dreptul Uniunii.
I – Situația de fapt, procedura și întrebările preliminare
3. Doamna Saint Prix este resortisant francez și locuiește în Regatul Unit, fără întrerupere, din 10 iulie 2006. Din septembrie 2006 până în august 2007, aceasta a fost încadrată în diferite locuri de muncă, în principal ca profesor‑asistent. Ulterior, ea s‑a înscris într‑un program de studii postuniversitare legate de locul său anterior de muncă în domeniul educației. În februarie 2008 s‑a retras de la studii întrucât a rămas însărcinată.
4. În această situație, doamna Saint Prix a căutat un loc de muncă în cadrul școlilor gimnaziale. Întrucât nu era disponibil niciun astfel de loc de muncă, ea a lucrat timp de mai multe luni ca interimar în cadrul unor grădinițe. La 12 martie 2008, mai exact cu 12 săptămâni înainte de data prevăzută a nașterii, ea a încetat să lucreze întrucât îngrijirea copiilor de la grădiniță devenise prea solicitantă. A petrecut câteva zile căutând un loc de muncă mai puțin solicitant, însă efortul său a fost inutil.
5. La 18 martie 2008, la recomandarea medicului său, doamna Saint Prix a solicitat ajutor social, o prestație specială în numerar de tip necontributiv(3). Cererea sa a fost respinsă pentru motivul că, potrivit legislației interne relevante, aceasta își pierduse „dreptul de ședere în Regatul Unit”, care reprezintă o condiție pentru primirea ajutorului social. Toate părțile par să fie de acord în privința faptului că cererea a fost formulată cu 11 săptămâni înainte de data prevăzută a nașterii.
6. Copilul doamnei Saint Prix s‑a născut la 21 mai 2008. După aproximativ 3 luni de la naștere, doamna Saint Prix și‑a reluat activitatea.
7. Doamna Saint Prix a formulat o cale de atac în fața First Tier Tribunal împotriva deciziei de respingere a acordării ajutorului social. Acțiunea sa a fost admisă prin decizia din 4 septembrie 2008. Această decizie a fost, la rândul său, atacată de Secretary of State for Work and Pensions în fața Upper Tribunal, care, la 7 mai 2010, s‑a pronunțat în favoarea Secretary of State. Ulterior, doamna Saint Prix a atacat decizia Upper Tribunal în fața Court of Appeal. Întrucât Court of Appeal a respins calea de atac formulată de aceasta la 13 iulie 2011, ea a formulat apel în fața Supreme Court of the United Kingdom (denumită în continuare „Supreme Court”).
8. Exprimând îndoieli cu privire la interpretarea corectă a articolului 7 din Directiva privind cetățenia, Supreme Court a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări:
„1) Dreptul de ședere acordat unui «lucrător salariat» potrivit articolului 7 din Directiva privind cetățenia trebuie interpretat în sensul că se aplică numai lucrătorilor care (i) se află într‑un raport de muncă existent, (ii) (cel puțin în anumite împrejurări) caută un loc de muncă sau (iii) intră în sfera de aplicare a extinderilor prevăzute la articolul 7 alineatul (3) sau trebuie interpretat în sensul că nu se opune recunoașterii și altor persoane care își mențin statutul de «lucrător salariat» în acest sens?
2) (i) În ultima ipoteză, aceasta se aplică unei femei care, în mod legitim, încetează munca sau care încetează să caute un loc de muncă din cauza constrângerilor fizice care apar în ultima perioadă a sarcinii (și în perioada următoare nașterii unui copil)?
(ii) În cazul unui răspuns afirmativ, această femeie are dreptul să beneficieze de dispoziția de drept național cu privire la momentul în care este legitim pentru ca ea să procedeze astfel?”
9. Doamna Saint Prix, AIRE Centre(4) și Autoritatea de Supraveghere AELS, precum și guvernul polonez, guvernul Regatului Unit și Comisia au prezentat observații scrise și toate aceste părți – cu excepția guvernului polonez – au prezentat observații orale în ședința din 14 noiembrie 2013.
II – Analiză
A – Un cetățean al Uniunii aflat în situația doamnei Saint Prix ar trebui să își mențină statutul de lucrător salariat
10. În decizia de trimitere se precizează că, potrivit legislației Regatului Unit, o femeie însărcinată – resortisant al Regatului Unit –, începând cu 11 săptămâni înainte de data prevăzută a nașterii, nu este obligată să fie disponibilă pentru a munci sau să caute în mod activ un loc de muncă. După naștere, perioada admisă de absență de pe piața muncii este de 15 săptămâni(5). Dacă îndeplinește cerințele relevante, resortisantul Uniunii aflat în această situație are de asemenea dreptul să primească ajutor social în această perioadă.
11. De această posibilitate nu beneficiază resortisanții altor state membre, precum doamna Saint Prix, dacă nu intră sub incidența articolului 7 din Directiva privind cetățenia, care reglementează dreptul de ședere al cetățenilor Uniunii pe teritoriul unui alt stat membru pentru o perioadă mai mare de trei luni(6). Pe lângă situațiile (inclusiv dreptul de ședere al lucrătorilor care desfășoară activități salariate sau activități independente) prevăzute la articolul 7 alineatul (1), în prezenta cauză prezintă o importanță deosebită situațiile enumerate la articolul 7 alineatul (3). Acestea sunt situațiile în care un cetățean al Uniunii care nu mai are statut de lucrător care desfășoară activități salariate sau de lucrător care desfășoară activități independente are totuși dreptul să își mențină acest statut. Aceste împrejurări includ incapacitatea temporară de a munci, ca rezultat al unei boli sau al unui accident. Articolul 7 alineatul (3) nu menționează însă sarcina. Potrivit instanței de trimitere, doamna Saint Prix – care era însărcinată la momentul relevant – poate să beneficieze, așadar, de ajutor social numai dacă se poate considera că aceasta a avut statut de lucrător salariat în perioada respectivă.
12. Rezultă din cele de mai sus că, prin intermediul întrebărilor sale, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă o femeie aflată în situația doamnei Saint Prix poate fi asimilată unui lucrător salariat în sensul articolului 7 din Directiva privind cetățenia.
13. Pentru a răspunde la această întrebare, vom începe prin a schița opiniile de bază ale jurisprudenței relevante a Curții în materie de liberă circulație a lucrătorilor. În continuare vom analiza – în lumina acestei jurisprudențe – interpretarea corectă a articolului 7 din Directiva privind cetățenia, luând în considerare în special argumentele prezentate de guvernul Regatului Unit.
1. Jurisprudența Curții
14. Potrivit unei jurisprudențe constante, noțiunea de lucrător salariat trebuie interpretată în sens larg(7). Acest lucru se întâmplă datorită faptului că noțiunea respectivă delimitează domeniul de aplicare al uneia dintre libertățile fundamentale garantate de tratat(8).
15. În consecință, trebuie să se considere că un lucrător migrant care a fost angajat într‑un stat membru gazdă intră în domeniul de aplicare al articolului 45 TFUE(9). Așadar, în principiu, o persoană este considerată lucrător salariat în perioada în care desfășoară o activitate salariată(10). Cu toate acestea, Curtea a statuat în mod constant că drepturile garantate lucrătorilor migranți nu depind în mod necesar de existența sau de continuitatea unui raport de muncă. De fapt, lucrătorilor migranți li se garantează anumite drepturi care derivă din statutul de lucrător salariat chiar dacă aceștia nu se mai află într‑un astfel de raport. Aceste drepturi includ dreptul la o prestație de securitate socială în statul membru gazdă(11).
16. În această privință, amintim că, potrivit unei jurisprudențe constante, articolul 45 TFUE – și în special alineatul (3) litera (d) din acesta – stabilește dreptul unui lucrător de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce a fost angajat acolo. Astfel, în Hotărârea Lair(12), Curtea a statuat că un lucrător migrant care a încetat să lucreze în mod voluntar pentru a urma studii universitare care aveau legătură cu activitatea profesională anterioară trebuia considerat lucrător salariat. Fiind conștientă de problemele cu care se confruntă un lucrător care a devenit șomer în mod involuntar, Curtea a statuat de asemenea că, în cazul în care necesitatea de a se retrage din activitatea profesională nu reprezintă o alegere voluntară a persoanei vizate, nu poate fi aplicat criteriul privind existența unei legături între activitatea profesională în discuție și studiile urmate(13).
17. Poate chiar mai interesant, în Hotărârea Orfanopoulos(14), Curtea a confirmat că un cetățean al Uniunii care lucrase în statul membru gazdă și dobândise astfel statutul de lucrător migrant în acest stat trebuia să rămână în domeniul de aplicare al dispoziției care a devenit articolul 45 TFUE și al legislației adoptate în temeiul acestuia în timpul executării unei pedepse cu închisoarea. Așadar, în esență, nu trebuie să se considere că un deținut care a fost încadrat în muncă înainte de a executa pedeapsa cu închisoarea încetează să mai fie disponibil pe piața muncii din statul membru gazdă dacă acesta se încadrează într‑un loc de muncă într‑un timp rezonabil de la eliberarea sa(15).
18. În prezenta cauză, nu se contestă faptul că doamna Saint Prix a fost lucrător care desfășoară activități salariate în sensul articolului 7 alineatul (1) litera (a) din Directiva privind cetățenia până în luna martie 2008, când a încetat să mai lucreze din cauza constrângerilor pe care le implica sarcina. Doamna Saint Prix a rămas totuși pe teritoriul statului membru gazdă în perioada în care nu a lucrat și și‑a reluat activitatea după trei luni de la naștere. Astfel cum au arătat toate părțile care au prezentat observații în fața Curții – cu excepția guvernului Regatului Unit –, lipsirea doamnei Saint Prix de statutul de lucrător în împrejurările descrise ar impune o interpretare extrem de strictă a articolului 45 TFUE și a articolului 7 din Directiva privind cetățenia. Aceasta ar fi contrară abordării adoptate de Curte în jurisprudența rezumată mai sus.
19. Trebuie să fim de acord cu acest argument. Lipsirea doamnei Saint Prix de statutul de lucrător ar implica de asemenea o interpretare a legislației existente într‑un mod contrar obiectivului Directivei privind cetățenia, care este să faciliteze exercitarea dreptului fundamental și individual – conferit în mod direct cetățenilor Uniunii prin tratat – de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre(16). În consecință, ni se pare evident că doamna Saint Prix trebuie considerată lucrător chiar și în perioada în care aceasta nu a lucrat. În definitiv, ea a utilizat în mod efectiv dreptul la liberă circulație și a lucrat în statul membru gazdă înainte de a rămâne însărcinată.
20. Cu toate acestea, nu putem admite interpretarea propusă de doamna Saint Prix, de AIRE Centre și de Comisie cu privire la articolul 7 din Directiva privind cetățenia. În esență, aceștia susțin că – în mod similar situației de fapt care a stat la baza Hotărârii Orfanopoulos – o femeie în situația doamnei Saint Prix nu a părăsit piața muncii în niciun sens permanent și ar trebui, așadar, să intre în domeniul de aplicare al regulii generale privind șederea pentru o perioadă mai mare de trei luni [astfel cum este prevăzut la articolul 7 alineatul (1) litera (a)]. Deși cu siguranță ar fi tentant ca în prezenta cauză să se aplice în mod direct soluția pronunțată de Curte în Hotărârea Orfanopoulos, modificările care au apărut de atunci în peisajul legislativ nu ar trebui, în opinia noastră, să fie ignorate. Deși la momentul faptelor din cauza menționată nu exista niciun instrument de drept derivat care să urmărească să precizeze condițiile de exercitare a dreptului la liberă circulație, în acest moment există un astfel de instrument (Directiva privind cetățenia)(17). Dreptul de ședere în alt stat membru pentru o perioadă mai mare de trei luni este reglementat în special de articolul 7 din Directiva privind cetățenia.
21. Deși absența doamnei Saint Prix de pe piața muncii a fost în mod cert temporară, aceasta nu s‑a angajat, în niciun sens relevant, într‑o activitate economică în această perioadă (exact astfel cum ar fi procedat o persoană care a suferit de o boală sau care a fost victima unui accident). Pentru acest motiv, considerăm că cel mai adecvat punct de referință pentru evaluarea situației unei femei aflate în situația doamnei Saint Prix trebuie căutat în excepția de la regula generală, prevăzută la articolul 7 alineatul (3) litera (a), care privește incapacitatea temporară de a munci, ca rezultat al unei boli sau al unui accident.
22. Cu toate acestea, se pune următoarea întrebare: cum poate fi conciliat acest punct de vedere cu faptul că articolul 7 alineatul (3) din Directiva privind cetățenia – care privește condițiile de menținere a statutului de lucrător în cazul în care persoana vizată nu mai este angajată în nicio activitate salariată sau independentă – nu menționează în mod expres sarcina? Pentru a răspunde la această întrebare, vom analiza acum obiecțiunile ridicate de guvernul Regatului Unit.
2. Obiecțiunile ridicate de guvernul Regatului Unit
23. Spre deosebire de celelalte părți care au prezentat observații, guvernul Regatului Unit consideră că două elemente care, în opinia sa, se opun ca doamna Saint Prix să fie considerată lucrător prezintă o importanță deosebită. Pe de o parte, acesta susține că situația doamnei Saint Prix ar trebui să fie considerată similară cu împrejurările din Hotărârea Dias(18), o hotărâre în care (spre deosebire de prezenta cauză) Curtea a analizat condițiile de obținere a unui drept de ședere permanentă în conformitate cu articolul 16 din Directiva privind cetățenia(19). Deși acest aspect nu a făcut obiectul litigiului în cauza Dias, reclamanta nu a fost considerată lucrător – un aspect care nu a fost dezbătut în mod expres în fața Curții – în statul membru gazdă în perioada în care aceasta a încetat să mai lucreze pentru a avea grijă de copilul său de vârstă mică, perioadă care a început după terminarea concediului său de maternitate(20).
24. Nu putem fi de acord cu faptul că Hotărârea Dias este similară cu prezenta cauză. De fapt, cele două cauze pot fi diferențiate cu relativă ușurință pe baza situațiilor lor de fapt. În cauza Dias, absența mamei de pe piața muncii s‑a prelungit peste perioada în care a existat un motiv medical ca aceasta să nu revină la muncă. Astfel cum observă instanța de trimitere, atât femeile, cât și bărbații pot să stea acasă pentru a îngriji copiii. În schimb, în cauza aflată pe rolul instanței de trimitere ne confruntăm cu o situație în care o femeie încetează să lucreze pentru o perioadă delimitată în mod clar, ca urmare a constrângerilor fizice și mentale cauzate de sarcină(21). În plus, această perioadă coincide cu perioada în care femeile însărcinate care sunt resortisanți ai statului membru gazdă nu sunt obligate să lucreze sau să caute în mod activ un loc de muncă(22).
25. Pe de altă parte, guvernul Regatului Unit subliniază în mod deosebit faptul că articolul 7 alineatul (3) din Directiva privind cetățenia menționează în mod explicit situațiile în care persoana vizată se află în incapacitate temporară de a munci, și anume ca rezultat al unei boli sau al unui accident, nemenționând însă sarcina. În opinia acestuia, faptul că directiva nu oferă în mod expres nicio protecție în această privință în ceea ce privește sarcina și nașterea reprezintă un indiciu al acțiunii deliberate a legiuitorului de a nu include în această dispoziție o astfel de protecție. În opinia guvernului Regatului Unit, acest lucru rezultă în special din faptul că în fața Parlamentului European s‑a încercat, la nivel de comisie, să se determine introducerea unei mențiuni cu privire la sarcină la articolul 7 alineatul (3) din propunerea Comisiei, care nu prevedea nimic în acest sens(23).
26. Ezităm să tragem o concluzie definitivă din aceasta.
27. În această privință, dorim să subliniem că, astfel cum rezultă din Propunerea Comisiei(24) de directivă privind cetățenia, scopul directivei nu a constat numai în reproducerea dispozițiilor deja incluse în alte directive și, mai exact, a dispozițiilor Directivei 68/360/CEE(25). Această afirmație este în special valabilă în ceea ce privește articolul 7 din Directiva privind cetățenia. Prin directivă s‑a urmărit de asemenea, după cum observă chiar guvernul Regatului Unit, să se ofere un cadru legislativ jurisprudenței Curții (în stadiul în care era la momentul respectiv) în materie de cetățenie a Uniunii(26). Această jurisprudență nu analizase problema femeii însărcinate (nici Directiva 68/360 nu cuprindea nicio dispoziție în acest sens) în contextul stabilirii domeniului de aplicare al noțiunii de lucrător salariat și al dreptului de ședere în statul membru gazdă, de care este strâns legată.
28. În opinia noastră, obiectivul menționat în mod clar al propunerii inițiale a Comisiei pentru noua directivă privind cetățenia – acela de a încorpora atât dispozițiile legislative existente, cât și jurisprudența Curții în noul instrument – explică motivul pentru care Comisia nu a propus introducerea unei mențiuni exprese cu privire la sarcină la articolul 7 alineatul (3) ca excepție de la regula generală [stabilită la articolul 7 alineatul (1) litera (a)] conform căreia menținerea statutului de lucrător presupune existența unui raport de muncă(27). Având în vedere acest obiectiv, nu este de mirare că nu a fost prevăzută o categorie largă de împrejurări. Cu toate acestea, argumentele prezentate de guvernul Regatului Unit ar fi probabil mai convingătoare dacă propunerea inițială a Comisiei ar fi inclus în mod explicit o trimitere la sarcină pe care procesul legislativ ar fi eliminat‑o ulterior.
29. Un alt aspect care ar trebui subliniat în această privință este că, deși Directiva privind cetățenia are drept obiectiv, astfel cum s‑a arătat mai sus, să stabilească condițiile de exercitare a dreptului de liberă circulație, nu este mai puțin adevărat că un instrument de drept derivat nu poate modifica semnificația noțiunii de lucrător salariat care este stabilită în mod ferm la articolul 45 TFUE, o dispoziție de drept primar. În plus, adoptarea unui astfel de instrument juridic nu poate împiedica Curtea să interpreteze și să aplice noțiunea „lucrător” utilizată la articolul 45 TFUE pentru a se adapta unor situații noi.
30. În termeni simpli, întrebarea dacă o persoană trebuie considerată lucrător sau în ce împrejurări trebuie să își mențină statutul de lucrător este în definitiv o problemă de drept primar. Răspunsul nu poate fi limitat în mod substanțial de o dispoziție de drept derivat. Într‑adevăr, după cum se știe, dreptul derivat trebuie interpretat, în măsura în care este posibil, în conformitate cu dreptul primar(28). Aceasta are drept obiectiv eliminarea oricăror inconsecvențe care ar putea să influențeze validitatea dispozițiilor de drept derivat. În consecință, punctul de referință relevant pentru a se stabili dacă doamna Saint Prix trebuia să își mențină statutul de lucrător salariat potrivit articolului 7 din Directiva privind cetățenia este, în special, jurisprudența Curții cu privire dispoziția care a devenit articolul 45 TFUE.
31. Pentru a evita interpretarea articolului 45 TFUE într‑un mod care ar conduce la crearea, prin construcție juridică, a unei noi categorii de lucrători, considerăm că este obligatoriu ca tratamentul aplicat femeilor aflate în situația doamnei Saint Prix să se raporteze și la articolul 7 din Directiva privind cetățenia. Astfel cum am precizat, articolul 7 alineatul (3) litera (a) din această directivă prezintă o importanță deosebită în prezenta cauză, având în vedere că acesta se referă în mod specific la incapacitatea temporară de a munci, ca rezultat al unei boli sau al unui accident.
32. Într‑adevăr, linia de jurisprudență începând cu Hotărârea Webb(29) precizează în mod clar că sarcina nu trebuie considerată o boală. Totuși, această distincție a fost realizată în contextul protejării femeilor însărcinate împotriva concedierilor nelegale. Într‑adevăr, Curtea a statuat în mod constant – desigur, pentru a acorda protecție specială femeilor însărcinate și pentru a promova egalitatea reală între sexe(30) – că, spre deosebire de boală, sarcina în sine nu poate fi un motiv de concediere (sau de aplicare a altor tipuri de tratamente diferențiate la locul de muncă)(31).
33. Dimpotrivă, în prezenta cauză ne confruntăm cu o situație în care dacă sarcina nu s‑ar asimila unei boli, dreptul Uniunii ar acorda protecție în caz de boală, însă nu și în caz de sarcină. Aceasta ar reprezenta în mod clar o încălcare a principiului nediscriminării pe motiv de sex.
34. Să ne imaginăm, numai în scopul argumentării, că doamna Saint Prix – sau un lucrător interimar de sex masculin în acest sens – s‑ar fi aflat în incapacitate temporară de a munci nu ca rezultat al sarcinii, ci ca rezultat al unei boli. Din cauza acestei boli, ea s‑ar fi aflat în incapacitate de a munci mai multe luni, însă și‑ar fi reluat activitatea imediat ce starea sa i‑ar fi permis acest lucru. În aceste împrejurări, se pare că nu există îndoieli că doamna Saint Prix ar fi fost considerată, în perioada de recuperare, în conformitate cu articolul 7 alineatul (3) litera (a) din Directiva privind cetățenia, ca fiind un lucrător salariat. Potrivit guvernului Regatului Unit, situația nu este aceeași atunci când o femeie nu este bolnavă (sau chiar victimă a unui accident), ci este însărcinată.
35. Întrucât numai femeile pot rămâne însărcinate, o interpretare a articolului 7 alineatul (3) coroborat cu articolul 45 TFUE care ar determina pierderea statutului de lucrător salariat în cazul unei absențe temporare de la locul de muncă din cauza efectelor care apar în ultima perioadă a sarcinii și în perioada următoare nașterii unui copil (efecte care, în opinia noastră, pot fi echivalate destul de ușor cu efectele unui număr mare de boli care afectează în egală măsură femeile și bărbații) ar oferi în practică mai puțină protecție femeilor decât bărbaților. O astfel de abordare ar fi contrară, în special având în vedere articolul 23 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), principiului nediscriminării pe motiv de sex. Situația este aceasta mai ales în lumina principiului consacrat conform căruia tratamentul mai puțin favorabil pe motiv de sarcină constituie – fără a fi necesar să se identifice un element de comparație de sex masculin – discriminare pe motiv de sex(32).
36. Acestea fiind spuse, este necesar să se precizeze în mod clar întinderea protecției care ar trebui să se acorde femeilor însărcinate, în conformitate cu articolul 7 alineatul (3) din Directiva privind cetățenia.
3. Delimitarea întinderii protecției acordate femeilor însărcinate
37. Considerăm că, pentru a se evita situațiile în care statutul de lucrător salariat este menținut pentru o perioadă nelimitată anterior și ulterior nașterii, constrângerile temporare rezultate în urma sarcinii și a nașterii ar trebui să intre în domeniul de aplicare al articolului 7 alineatul (3) din Directiva privind cetățenia, în privința perioadei în care starea fizică a femeii respective nu îi permite în mod efectiv să muncească. Dacă s‑ar proceda altfel, ar însemna că se ignoră obiectivul Directivei privind cetățenia referitor la stabilirea condițiilor de exercitare a dreptului de liberă circulație.
38. Pentru a asigura interpretarea articolului 7 alineatul (3) din Directiva privind cetățenia în conformitate cu articolul 18 alineatul (1) TFUE și cu articolul 21 alineatul (2) din cartă, care interzic orice formă de discriminare pe motiv de cetățenie sau naționalitate, se pare că singurul reper adecvat pentru stabilirea perioadei în care absența de pe piața muncii poate să fie considerată rezonabilă – pentru a adopta expresia utilizată de Curte în Hotărârea Orfanopoulos(33) – se găsește în legislația națională și, mai exact, în normele interne cu privire la perioada în care femeile însărcinate nu sunt obligate să lucreze sau să caute în mod activ un loc de muncă, precum și în normele privind asistența socială care trebuie acordată femeilor în toată această perioadă(34).
39. În acest moment trebuie să subliniem că, în cazul în care lucrătorilor migranți nu li s‑ar acorda o protecție similară, atunci ar exista o discriminare pe motiv de cetățenie sau naționalitate. Într‑adevăr, având în vedere că, începând cu 11 săptămâni înainte de data prevăzută a nașterii (și până la 15 săptămâni după naștere) o femeie care este resortisant al Regatului Unit nu este numai scutită de obligația de a fi disponibilă pentru a lucra sau de a‑și căuta în mod activ un loc de muncă, ci are și dreptul, sub rezerva anumitor condiții, să primească ajutor social în această perioadă, aceleași norme ar trebui să se aplice în egală măsură unei femei aflate în situația doamnei Saint Prix.
40. Totuși, după cum se știe, efectele sarcinii pot împiedica uneori femeile să lucreze chiar și în timpul primelor luni de sarcină. În aceste situații, trebuie să se presupună că lucrătoarea în discuție, care este în mod temporar în incapacitate de a munci din cauza efectelor sarcinii, este asimilată unei persoane care suferă de o boală (cu condiția ca aceasta să urmeze procedurile naționale aplicabile pentru certificarea acestei situații, de exemplu prin intermediul unui certificat medical) și intră în mod automat sub incidența articolului 7 alineatul (3) litera (a) din Directiva privind cetățenia. În caz contrar, simplul fapt de a fi însărcinată nu ar da posibilitatea invocării dispoziției menționate. A interpreta legislația în acest mod ar conduce, încă o dată, la ignorarea evidentă a principiului nediscriminării pe motiv de sex.
41. Aceasta ne determină să apreciem că articolul 7 alineatul (3) litera (a) din Directiva privind cetățenia coroborat cu articolul 45 TFUE trebuie interpretat în sensul că o femeie care se presupune că se află în incapacitate temporară de a munci ca rezultat al constrângerilor fizice care apar în ultima perioadă a sarcinii trebuie să își mențină statutul de lucrător. Statutul de lucrător este menținut până în momentul în care este rezonabil pentru ea să lucreze sau să caute un loc de muncă, ulterior nașterii copilului. Pentru a asigura respectarea principiului nediscriminării pe motiv de cetățenie sau naționalitate, această perioadă nu poate fi mai scurtă decât perioada prevăzută în legislația națională în care femeile însărcinate sunt scutite de obligația de a fi disponibile pentru a munci sau de a‑și căuta în mod activ un loc de muncă.
42. Acestea fiind spuse, am dori să facem câteva observații suplimentare.
B – Consecințele pierderii statutului de lucrător de către un cetățean al Uniunii
43. Instanța de trimitere pare să pornească de la premisa că, dacă doamna Saint Prix nu ar fi considerată „lucrător salariat” în sensul articolului 7 din Directiva privind cetățenia, aceasta nu ar avea dreptul să solicite și să primească ajutor social pentru perioada în care a încetat să lucreze. Situația ar fi aceasta întrucât, se pare, ea nu ar mai avea drept de ședere în Regatul Unit. Deși acest aspect nu este relevant în mod direct în cauza aflată pe rolul instanței de trimitere, el a fost dezbătut pe larg în ședința care s‑a desfășurat în fața Curții.
44. Nu putem împărtăși această opinie a instanței de trimitere în mod necondiționat.
45. Încă de la început, amintim că simplul fapt că un cetățean al Uniunii și‑a pierdut statutul de lucrător salariat nu înseamnă că toate drepturile conexe acestui statut dispar imediat și în mod automat. Acest lucru este demonstrat în Hotărârea Trojani(35), în care Curtea a constatat, printre altele, că statul membru gazdă dispune de o marjă de apreciere apreciabilă pentru a stabili dacă resortisantul unui alt stat membru care a recurs la asistență socială îndeplinește condițiile pentru a i se acorda drept de ședere(36).Cu toate acestea, ținând cont de statutul fundamental al cetățeniei Uniunii în construcția europeană, Curtea a statuat în cazul respectiv că un cetățean al Uniunii care nu are drept de ședere în statul membru gazdă în temeiul dispoziției care a devenit articolul 45 TFUE poate totuși să beneficieze, pentru simplul motiv că este cetățean al Uniunii, de un drept de ședere în statul respectiv prin aplicarea directă a dispoziției care a devenit articolul 21 alineatul (1) TFUE. Desigur, deși exercitarea acestui drept are loc sub rezerva „limitărilor și condițiilor”, astfel cum se prevede în dispoziția respectivă, autoritățile naționale competente trebuie să asigure că aceste condiții sunt aplicate în conformitate cu principiile generale de drept al Uniunii, în special cu principiul proporționalității(37).
46. Acest principiu consacrat a fost reiterat recent în Hotărârea Brey(38), în care Curtea a analizat compatibilitatea unei măsuri naționale prin care se interzicea acordarea unei anumite prestații resortisantului unui alt stat membru care era inactiv din punct de vedere economic. În Hotărârea Brey, Curtea a acordat o importanță deosebită limitelor pe care libertatea de circulație, ca principiu fundamental al dreptului Uniunii, le impune marjei de apreciere de care beneficiază statele membre (inclusiv dreptul de expulzare de pe teritoriul lor național) în legătură cu străinii care sunt resortisanți ai Uniunii.
47. Ceea ce este important, această marjă de apreciere nu trebuie utilizată într‑o manieră care ar aduce atingere obiectivului principal al Directivei privind cetățenia, care este de a facilita și de a consolida exercitarea dreptului fundamental al cetățenilor Uniunii, și anume dreptul de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, și efectului util al directivei(39). Este adevărat, desigur, că exercitarea dreptului de ședere în alt stat membru poate fi supusă unor limite justificate de interesele legitime ale acestui stat (precum protecția bugetului public). Cu toate acestea, Curtea a respins în mod ferm posibilitatea de folosire a acestor interese legitime astfel încât să se pună în pericol principiul fundamental al libertății de circulație. Acest principiu fundamental ar fi pus în pericol în cazul unei interpretări extensive a condițiilor prevăzute la articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Directiva privind cetățenia(40). În conformitate cu această dispoziție, cetățenii Uniunii inactivi din punct de vedere economic (și anume persoane care nu lucrează și nu sunt nici lucrători care desfășoară activități independente în statul membru gazdă) au drept de ședere în statul membru gazdă dacă dispun de suficiente resurse astfel încât să nu devină o sarcină pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă în cursul șederii.
48. În Hotărârea Brey, Curtea a statuat că autoritățile naționale competente trebuie să efectueze o apreciere globală a împrejurărilor de fapt în fiecare caz individual – în lumina principiului proporționalității – pentru a decide dacă acordarea unei prestații ar putea să devină sau să nu devină o sarcină excesivă pentru întregul sistem de asistență socială al statului membru gazdă în înțelesul articolului 7 alineatul (1) litera (b) din Directiva privind cetățenia. Curtea a reiterat principiul consacrat conform căruia, în special dacă dificultățile pe care le întâmpină un beneficiar sunt temporare, Directiva privind cetățenia se bazează pe o prezumție că, în ceea ce privește asistența socială, există o anumită solidaritate socială între resortisanții diferitor state membre(41). Într‑adevăr, simplul fapt că un resortisant al altui stat membru beneficiază de o prestație de asistență socială nu este suficient în sine pentru a demonstra că acesta reprezintă o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă(42).
49. Urmând acest raționament – și sub rezerva verificării de către instanța de trimitere –, considerăm că, în împrejurările care stau la baza deciziei de trimitere, și anume în cazul în care o femeie în situația doamnei Saint Prix poate fi considerată că se află în incapacitate temporară de a munci ca rezultat al sarcinii și, în consecință, solicită o prestație specială în numerar de tip necontributiv precum ajutorul social, aceasta nu ar trebui să piardă în mod automat dreptul de ședere pe motivul dificultăților financiare temporare cu care se confruntă. Luând în considerare soluția pronunțată de Curte în Hotărârea Brey cu privire la acest aspect, trebuie de asemenea să concluzionăm că din simplul fapt că o femeie însărcinată a solicitat o prestație de tipul ajutorului social nu rezultă în mod automat că aceasta nu mai dispune de resurse suficiente pentru a locui în statul membru gazdă. Acest lucru este cu atât mai adevărat cu cât problemele de subzistență cu care s‑a confruntat doamna Saint Prix au avut un caracter temporar, iar asistența socială a fost solicitată, prin urmare, numai pentru o perioadă limitată, care a coincis întâmplător cu perioada concediului de maternitate obișnuit acordat femeilor care sunt resortisanți ai Regatului Unit, în cursul căruia acestea nu sunt obligate să fie disponibile pentru a lucra sau să își caute un loc de muncă în mod activ.
50. În opinia noastră, spre deosebire de împrejurările cauzei aflate pe rolul instanței de trimitere, în Hotărârea Brey nu se putea ajunge la fel de ușor la o concluzie similară(43). Acest lucru se datorează faptului că plata prestației relevante ar fi constituit un eveniment care s‑ar fi repetat pe termen nedefinit în împrejurările în care persoana vizată nu mai era activă din punct de vedere economic în orice sens relevant. Astfel cum am explicat în altă parte(44), articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Directiva privind cetățenia urmărește să împiedice cetățenii Uniunii care sunt inactivi din punct de vedere economic să recurgă la sistemul de asigurări sociale al statului membru gazdă pentru a‑și finanța existența în perioada inițială de ședere în statul membru respectiv.
51. Trebuie să amintim totuși că ceea ce poate sau nu poate constitui o sarcină excesivă pentru întregul sistem de asistență socială al statului membru gazdă este un aspect care trebuie apreciat (în mod global) de autoritățile naționale(45). Sub rezerva acestei repartizări a sarcinilor între Uniunea Europeană și statele sale membre, trebuie să mărturisim că este greu de imaginat că un caz în care se acordă o prestație precum ajutorul social unei femei aflate în situația doamnei Saint Prix ar constitui o astfel de sarcină excesivă. Având în vedere caracterul temporar al dificultăților cu care se confruntă și perioada limitată pentru care a fost solicitată prestația, orice altă concluzie ar fi contrară principiului proporționalității, de care trebuie să se țină seama în mod corespunzător atunci când se efectuează o astfel de apreciere.
52. Acestea fiind spuse, nu se poate exclude în mod categoric faptul că, pentru a se evita „turismul prestațiilor”, se pot impune mai multe restricții în cazul cetățenilor Uniunii inactivi din punct de vedere economic care nu au stabilit niciodată o legătură cu societatea statului membru gazdă prin desfășurarea unei activități și prin plata unor taxe în acest stat. Cu toate acestea, considerăm că o astfel de restricție nu este nici justificată, nici proporțională în cazul în care, precum în prezenta cauză, o femeie și‑a exercitat efectiv dreptul de liberă circulație și a desfășurat activități economice concrete în statul membru gazdă înainte de a rămâne însărcinată și de a solicita ajutor social pentru o perioadă limitată, după care a revenit pe piața muncii.
III – Concluzie
53. În lumina argumentelor prezentate, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Supreme Court of the United Kingdom în felul următor:
„Articolul 7 alineatul (3) litera (a) din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE coroborat cu articolul 45 TFUE trebuie interpretat în sensul că o femeie care se poate presupune că se află în incapacitate temporară de a munci ca rezultat al constrângerilor fizice care apar în ultima perioadă a sarcinii trebuie să își mențină statutul de lucrător salariat. Statutul de lucrător salariat este menținut până în momentul în care este rezonabil pentru femeia în cauză să lucreze sau să caute un loc de muncă, ulterior nașterii copilului. Pentru a asigura respectarea principiului nediscriminării pe motiv de cetățenie sau naționalitate, această perioadă nu poate fi mai scurtă decât perioada prevăzută în legislația națională în care femeile însărcinate sunt scutite de obligația de fi disponibile pentru a lucra sau de a‑și căuta în mod activ un loc de muncă.”