CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
PEDRO Cruz Villalón
prezentate la 7 octombrie 2010(1)
Cauza C‑235/09
DHL Express (France) SAS
împotriva
Chronopost SA
[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Cour de cassation (Franța)]
„Proprietate intelectuală – Dreptul mărcilor – Articolul 98 din Regulamentul (CE) nr. 40/94 – Domeniul de aplicare teritorială al unei interdicții pronunțate de o instanță competentă în domeniul mărcilor comunitare – Penalități cu titlu cominatoriu care însoțesc o interdicție – Aplicarea unor penalități cu titlu cominatoriu pe teritoriul statelor membre diferite de cele ale instanței care le adoptă”
1. Prin prezenta trimitere preliminară, Cour de cassation (Curtea de Casație) adresează Curții patru întrebări referitoare la interpretarea articolului 98 din Regulamentul (CE) nr. 40/94 privind marca comunitară(2). După cum se știe, această dispoziție privește interdicția de a continua actele de contrafacere sau actele care prezintă riscul de contrafacere a unei mărci comunitare, pronunțată de o instanță națională competentă în domeniul mărcilor comunitare, precum și măsurile de garantare a respectării interdicției menționate.
2. Văzută dintr‑o perspectivă mai largă, prezenta cauză evidențiază dificultatea interpretării normelor privind competența judiciară prevăzute de Regulamentul nr. 40/94, în special în ceea ce privește efectele juridice ale hotărârilor prin care se constată acte de contrafacere sau acte care prezintă riscul de contrafacere a unei mărci comunitare. În esență, se ridică întrebarea dacă hotărârile adoptate de o instanță competentă în domeniul mărcilor comunitare atunci când decide cu privire la cererile părților, inclusiv cu privire la măsurile accesorii, produc efecte pe întregul teritoriu al Uniunii sau sunt limitate la mai multe sau la un singur stat membru.
I – Cadrul juridic
3. Regulamentul nr. 40/94 a instituit un regim comun al mărcii comunitare, cu scopul de a conferi un titlu de proprietate intelectuală uniform pe tot teritoriul Uniunii. Pentru a asigura uniformitatea, regulamentul prevede un titlu ale cărui efecte se aplică pe întreg teritoriul Uniunii și instituie o competență jurisdicțională specializată încredințată instanțelor din statele membre.
4. În anul 2009, a fost aprobat Regulamentul (CE) nr. 207/2009 privind marca comunitară(3), care a codificat dispozițiile existente până la acea dată în acest domeniu. În scopul prezentei proceduri și având în vedere că faptele relevante s‑au produs anterior intrării în vigoare a noului regulament, în cursul prezentelor concluzii ne vom referi exclusiv la Regulamentul nr. 40/94.
5. Considerentele al cincisprezecelea și al șaisprezecelea ale Regulamentului nr. 40/94 sunt relevante pentru importanța conferită nu numai uniformității titlului, ci și efectelor hotărârilor pronunțate de instanțele competente în domeniul mărcilor comunitare.
„întrucât este indispensabil ca hotărârile privind validitatea și contrafacerea mărcilor comunitare să producă efecte și să se extindă în întreaga Comunitate, ca singură modalitate de a evita hotărâri contradictorii ale instanțelor și ale Oficiului și de a aduce atingere caracterului unitar al mărcilor comunitare; întrucât normele Convenției de la Bruxelles privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială se aplică tuturor acțiunilor în justiție care se referă la mărcile comunitare, cu excepția cazurilor în care prezentul regulament derogă de la aceasta;
întrucât este necesar să se evite pronunțarea unor hotărâri contradictorii ca urmare a acțiunilor în care sunt implicate aceleași părți și care sunt formulate pentru aceleași fapte pe baza unei mărci comunitare și a unor mărci naționale paralele; întrucât, în acest scop, atunci când acțiunile sunt formulate în același stat membru, mijloacele pentru atingerea acestui obiectiv se stabilesc conform normelor procedurale interne, cărora prezentul regulament nu le aduce atingere, în timp ce atunci când acțiunile sunt formulate în state membre diferite, apar ca fiind adecvate dispozițiile inspirate din normele privind litispendența și conexitatea din Convenția de la Bruxelles, menționată anterior”.
6. Regulamentul confirmă, prin articolul 1 alineatul (2), caracterul unitar al protecției pe care marca comunitară o conferă titularului acesteia.
„Marca comunitară are un caracter unitar. Produce aceleași efecte în întreaga Comunitate: nu poate fi înregistrată, transferată, nu poate face obiectul unei renunțări, al unei decizii de decădere din drepturi a titularului sau de anulare și utilizarea sa nu poate fi interzisă decât în cadrul Comunității.”
7. În cazul în care o instanță competentă în domeniul mărcilor comunitare constată că s‑a produs o contrafacere sau că există un risc de contrafacere a unei mărci comunitare, articolul 98 din Regulamentul nr. 40/94 prevede adoptarea unei interdicții, precum și a altor măsuri suplimentare, după cum urmează:
„(1) Atunci când o instanță competentă în domeniul mărcilor comunitare constată că pârâtul a contrafăcut sau există riscul să contrafacă o marcă comunitară, aceasta dispune, cu excepția cazului în care există motive temeinice care o determină să nu acționeze astfel, printr‑o ordonanță prin care i se interzice pârâtului să‑și continue actele de contrafacere sau actele care prezintă riscul de contrafacere. De asemenea, în conformitate cu legislația internă, ia măsurile necesare pentru a garanta respectarea acestei interdicții.
(2) Pe de altă parte, instanța competentă în domeniul mărcilor comunitare aplică legislația statului membru, inclusiv dreptul internațional privat, în care au fost comise actele de contrafacere sau actele care prezintă riscul de contrafacere.”
8. În sfârșit, Directiva 2004/48/CE privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală(4) prevede în mod expres, la articolul 11, un sistem armonizat pentru măsurile pe care le pot adopta instanțele naționale care constată o încălcare:
„Ordine judecătorești
Statele membre asigură ca, atunci când se pronunță o hotărâre judecătorească de constatare a încălcării unui drept de proprietate intelectuală, autoritățile judecătorești competente să poată pronunța împotriva contravenientului un ordin judecătoresc prin care interzic continuarea încălcării. Atunci când legislația internă prevede aceasta, nerespectarea unui ordin judecătoresc este pasibilă, dacă este cazul, de plata unor daune cominatorii, cu scopul de a‑i asigura executarea. Statele membre asigură de asemenea ca titularii drepturilor să poată solicita pronunțarea unui ordin judecătoresc împotriva intermediarilor ale căror servicii sunt utilizate de un terț pentru a încălca un drept de proprietate intelectuală, fără a aduce atingere articolului 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29/CE.”
II – Situația de fapt și procedura națională
9. Societatea Chronopost este titulară a mărcilor franceză și comunitară „WEBSHIPPING” din 27 aprilie și, respectiv, din 28 octombrie 2000. Înregistrarea cuprinde diferite servicii legate de logistică și transmiterea de informații, în principal colectarea și furnizarea de servicii de curierat.
10. Ulterior înregistrării menționate, DHL International, a cărei succesoare în drepturi este DHL Express France, a utilizat termenii „web shipping” și „webshipping” cu scopul de a desemna un serviciu de curierat urgent, accesibil în principal prin internet.
11. La 9 noiembrie 2007, tribunal de grande instance (Tribunalul de Mare Instanță) din Paris a pronunțat o hotărâre în procedura inițiată de Chronopost împotriva DHL Express France pentru contrafacerea mărcii comunitare. Instanța menționată a acționat în calitate de instanță competentă în domeniul mărcilor comunitare, pronunțându‑se în favoarea reclamantei, întrucât a considerat că a existat o contrafacere a mărcii. De asemenea, instanța a dispus interzicerea activităților constitutive ale încălcării și a adăugat la aceasta plata unei penalități cu titlu cominatoriu.
12. Fiind introdus apel împotriva hotărârii pronunțate de tribunal de grande instance, cour d’appel (Curtea de Apel) din Paris, care a acționat în calitate de a doua instanță competentă în domeniul mărcilor comunitare, a confirmat hotărârea atacată. Cu toate acestea, cour d’appel nu a acceptat cererea Chronopost de extindere a interdicției impuse DHL Express France la întregul teritoriu al Comunității. Prin urmare, hotărârea pronunțată în apel a confirmat limitarea efectelor interdicției exclusiv la teritoriul francez.
13. DHL Express France a formulat recurs la Cour de cassation împotriva hotărârii pronunțate de cour d’appel din Paris, care a fost respins. La rândul său, Chronopost a formulat un recurs incident privind aspectul referitor la întinderea teritorială a interdicției și a penalității cu titlu cominatoriu.
14. Pornind de la argumentele prezentate de Chronopost, Cour de cassation a considerat că problema ridicată necesită interpretarea Curții, motivând astfel formularea acestei întrebări preliminare.
III – Întrebarea preliminară și procedura în fața Curții
15. Întrebarea preliminară a fost înregistrată la grefa Curții la 29 iunie 2009, fiind adresate instanței menționate întrebări cu privire la următoarele aspecte:
„1) Articolul 98 din Regulamentul (CE) nr. 40/94 al Consiliului din 20 decembrie 1993 privind marca comunitară trebuie interpretat în sensul că interdicția pronunțată de o instanță competentă în domeniul mărcilor comunitare are efect de plin drept pe întregul teritoriu al Comunității?
2) În cazul unui răspuns negativ, instanța are dreptul să extindă în mod specific această interdicție asupra teritoriului altor state membre în care sunt comise faptele de contrafacere sau în care există riscul contrafacerii?
3) În unul sau în altul dintre cazuri, măsurile coercitive pe care instanța le‑a dispus, în temeiul dreptului său național, în plus față de interdicția pe care o pronunță sunt aplicabile pe teritoriul statelor membre în care ar produce efecte această interdicție?
4) În caz contrar, instanța poate pronunța o astfel de măsură coercitivă similară sau diferită de cea pe care aceasta o adoptă în temeiul dreptului său național, prin aplicarea dreptului național al statelor în care ar produce efecte această interdicție?”
16. În termenul prevăzut la articolul 23 din Statutul Curții, au prezentat observații, pe lângă Chronopost, guvernul Franței, al Germaniei, al Regatului Unit și al Țărilor de Jos, precum și Comisia.
17. Ședința, la care au participat apărătorii Chronopost, precum și agenții guvernelor francez și german și ai Comisiei, a avut loc la 30 iunie 2010.
IV – Introducere: instanțele competente în domeniul mărcilor comunitare ca instanțe specifice ale Uniunii integrate în puterea judecătorească a statelor membre
18. Cu titlu preliminar, soluționarea acestei cauze necesită o scurtă descriere a modelului jurisdicțional conceput pentru marca comunitară de Regulamentul nr. 40/94, precum și a obiectivelor pe care le urmărește această reglementare prin crearea unui titlu de proprietate industrială cu caracter supranațional.
19. Astfel cum s‑a putut observa, Regulamentul nr. 40/94 prevede un regim juridic specific pentru marca comunitară, care include crearea unui sistem jurisdicțional specializat, oarecum divizat, ca să spunem așa, în două niveluri. Primul îl reprezintă, ca entitate nejurisdicțională, Oficiul pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne (OAPI), ale cărui decizii pot fi atacate la Tribunal și, eventual, la Curte(5). Funcția specifică a acestei jurisdicții constă, în esență, în aprecierea legalității deciziilor OAPI privind înregistrarea mărcii comunitare. Al doilea nivel este cel al instanțelor din statele membre, cărora le revine atribuția de a soluționa acțiunile în contrafacere pe care le pot exercita titularii unei mărci comunitare(6). Rezumând, în timp ce OAPI și instanțele din Uniune soluționează litigiile verticale apărute între un particular și administrația responsabilă cu înregistrarea mărcii comunitare, instanțele naționale își asumă competență deplină privind litigiile orizontale apărute între particulari(7).
20. Trebuie subliniat că instanțele naționale acționează în mod specific în calitate de instanțe competente în domeniul mărcilor comunitare. În această calitate, instanțele naționale nu îndeplinesc funcția de jurisdicție de drept comun a Uniunii, astfel cum procedează atunci când aplică legislația europeană în cadrul acțiunilor obișnuite cu care sunt sesizate. Misiunea instanței naționale ca instanță competentă în domeniul mărcilor comunitare este diferită de cea pe care o îndeplinește în calitate de instanță a Uniunii, deși ambele au, în mod evident, puncte în comun. Spre deosebire de ceea ce se întâmplă într‑un cadru convențional de aplicare judiciară a dreptului Uniunii, un litigiu privind o marcă comunitară transformă instanța națională într‑o instanță specială a Uniunii, constituită pentru a proteja drepturile rezultate dintr‑un titlu de proprietate specială a Uniunii, în cadrul unui sistem de competență judiciară a Uniunii, a cărui bună funcționare care trebuie asigurată de statele membre(8).
21. În acest sens, nu este o coincidență faptul că în considerentele al paisprezecelea și al cincisprezecelea ale Regulamentului nr. 40/94 se amintește statelor membre necesitatea de a desemna „un număr cât de limitat posibil de instanțe naționale având competențe de primă instanță și de a doua instanță în domeniul contrafacerii și validității mărcii comunitare” și că este indispensabil ca hotărârile acestora „să producă efecte și să se extindă în întreaga Comunitate, ca singură modalitate de a evita hotărâri contradictorii ale instanțelor”.
22. Se poate afirma că, prin această competență, instanțele naționale competente în domeniul mărcilor comunitare, în calitate de instanțe speciale ale Uniunii, asigură garantarea următoarelor obiective.
23. În primul rând, instanțele competente în domeniul mărcilor comunitare asigură uniformitatea regimului material al mărcii comunitare, înțeleasă ca un cadru legal, comun și autonom, ale cărui dispoziții permit constituirea, atribuirea și eventual stingerea unui titlu de proprietate a Uniunii care coexistă cu alte titluri de proprietate, marca națională, limitată teritorial la teritoriul fiecărui stat membru(9). La această idee face referire Regulamentul nr. 40/94 ca „principiul caracterului unitar al mărcii comunitare”(10).
24. În al doilea rând, instanțele competente în domeniul mărcilor comunitare asigură uniformitatea protecției jurisdicționale a mărcilor comunitare. Prin transformarea instanțelor naționale în instanțe speciale ale Uniunii, cu norme procedurale dotate cu supremație și efect direct, precum și cu norme de competență judiciară care determină într‑un mod unic instanța responsabilă cu soluționarea litigiului, Regulamentul nr. 40/94 acordă o importanță deosebită protecției jurisdicționale a drepturilor titularului. În orice caz, Regulamentul nr. 40/94 urmărește să evite o pluralitate de organe judecătorești, care fac dificilă obținerea unei soluții uniforme și contribuie astfel la a genera insecuritate juridică(11).
25. În cele din urmă, și acesta este aspectul cel mai important în acest moment, instanțele naționale competente în domeniul mărcilor comunitare trebuie să facă posibilă efectivitatea și eficiența regimului material și procedural. Astfel, marca comunitară nu are drept scop o existență fără sens. Dimpotrivă, este inerentă mărcii comunitare utilitatea sa practică în scopul de a acorda protecție profesioniștilor și întreprinderilor care creează sau utilizează în mod legitim semne în activitatea lor economică. O marcă comunitară fragmentată, cu regimuri diferite în funcție de statele membre și susceptibilă să încurajeze litigii la diverse instanțe naționale ar fi un titlu de proprietate prea puțin atractiv, care în cele din urmă s‑ar putea dovedi mai costisitor pentru titular decât constituirea mai multor mărci naționale. Prin urmare, constituie un obiectiv al Regulamentului nr. 40/94 ca marca comunitară să confere titularului acesteia un titlu eficient, a cărui utilizare și apărare nu presupun o sarcină economică excesivă.
26. Rezumând, normele de competență judiciară conținute la articolele 92-96 din Regulamentul nr. 40/94 fac parte dintr‑un sistem în care instanțele naționale acționează ca organe speciale ale Uniunii, chemate să aplice normele menționate astfel încât să se asigure caracterul unitar al mărcii, precum și protecția acesteia, fără a genera costuri excesive pentru cei care o invocă.
27. Considerațiile de mai sus permit încadrarea și abordarea răspunsului care, în opinia noastră, trebuie dat la întrebările adresate de Cour de cassation în prezenta trimitere preliminară. Totuși, se impune înainte o reflecție cu privire la articolul 98 din Regulamentul nr. 40/94, ale cărui dispoziții includ interdicțiile și măsurile accesorii pe care este abilitată să le adopte instanța competentă în domeniul mărcilor comunitare și la care, în definitiv, se referă întrebările adresate de instanța de trimitere.
V – Conținutul, funcțiile și domeniul de aplicare ale articolului 98 din Regulamentul nr. 40/94
28. Alineatul (1) al articolului 98 din Regulamentul nr. 40/94 prevede obligația instanței competente în domeniul mărcilor comunitare ca, odată constatată o contrafacere în temeiul articolului 9 din acest regulament, să pronunțe o „ordonanță” „prin care i se interzice pârâtului să‑și continue actele de contrafacere sau actele care prezintă riscul de contrafacere”. Este vorba, prin urmare, de o hotărâre pe care instanța competentă în domeniul mărcilor comunitare o pronunță la constatarea unui act de contrafacere a mărcii. Singura excepție este prevăzută pentru situațiile în care există, astfel cum prevede chiar dispoziția, „motive temeinice care o determină să nu acționeze astfel”(12). De asemenea, dispoziția abilitează instanța competentă în domeniul mărcilor comunitare să ia „măsurile necesare pentru a garanta respectarea acestei interdicții”(13). Astfel cum s‑a afirmat, această dispoziție ridică mai multe probleme, dintre care majoritatea se află și la originea acestei proceduri.
29. Înainte de toate, este clar că, deși articolul 98 din Regulamentul nr. 40/94 se intitulează „Sancțiunile”, nu acestea constituie în realitate unicul obiect al dispoziției menționate, în special al alineatului (1) al acesteia. Ceea ce dispoziția reglementează înainte de toate sunt măsurile pe care o instanță competentă în domeniul mărcilor comunitare le adoptă pentru ca o hotărâre de condamnare să fie îndeplinită în mod efectiv. Spre deosebire de ceea ce se întâmplă în cadrul celor mai multe proceduri civile ordinare, în care o hotărâre de condamnare poate necesita o executare silită ulterior hotărârii declarative, alineatul (1) al articolului menționat prevede că instanța competentă în domeniul mărcilor comunitare adoptă toate măsurile necesare pentru a împiedica și a preveni astfel de comportamente viitoare. În acest scop, dispoziția distinge între două grupuri de măsuri: interdicția, pe de o parte, și măsurile asigurătorii ale acesteia, pe de altă parte.
30. De asemenea, hotărârea declarativă prin care se confirmă contrafacerea sau riscul de contrafacere a mărcii constituie o premisă care este urmată în mod natural de interdicție. Astfel cum am arătat deja, interdicția este consecința naturală care apare din momentul în care se constată contrafacerea. În plus, interdicția se va acorda în mod previzibil cu ocazia hotărârii declarative menționate, pentru că numai în acest mod se garantează că hotărârea declarativă este pe deplin eficientă. În caz contrar, astfel cum a subliniat Curtea în cauza Nokia, citată anterior, „nu ar fi atins obiectivul articolului 98 alineatul (1) din regulament, care este acela de a proteja în mod uniform, pe întreg teritoriul Comunității, dreptul conferit de marca comunitară împotriva riscului de contrafacere”(14). Faptul că dispoziția menționează „ordonanța” în mod independent, ca și cum ar fi vorba despre o hotărâre de sine stătătoare, nu înseamnă în mod necesar că interdicția este pronunțată separat sau într‑un moment diferit. Într‑un fel, această referire poate fi considerată ca exprimând autonomia interdicției în raport cu hotărârea pronunțată pe fond, prima fiind înțeleasă ca un mandat individualizat adresat pârâtului, care se deosebește de o declarație privind un drept individual.
31. Aproximativ aceleași afirmații se pot face cu privire la măsurile asigurătorii la care face referire articolul 98. Astfel, odată pronunțată hotărârea prin care se constată actele de contrafacere sau actele care prezintă riscul de contrafacere a mărcii comunitare, se poate solicita instanței să pronunțe, pe lângă interdicția menționată mai sus, măsurile care garantează respectarea acesteia. Or, deși este vorba despre o măsură facultativă pe care instanța competentă în domeniul mărcilor comunitare o poate pronunța dacă va considera necesar, este de asemenea adevărat că momentul în care aceasta este pronunțată este, în mod frecvent, același cu cel în care este pronunțată hotărârea declarativă și în care se dispune interdicția.
32. Interdicția și măsurile asigurătorii sunt, așadar, indisolubil legate. Pentru a ne exprima astfel, primele constituie un rezultat normal și necesar al hotărârii declarative, care cuprinde în dispozitiv o obligație suplimentară de a nu face adresată persoanei care a contrafăcut marca comunitară. În ipoteza încălcării interdicției, ar interveni măsura accesorie, ca reacție la comportamentul nelegal al pârâtului. Prin urmare, funcția unor astfel de măsuri este atât preventivă, cât și represivă, și anume ca mecanisme destinate în primul rând să descurajeze încălcarea interdicției stabilite prin hotărârea judecătorească și, în același timp, dacă este cazul, ca măsură sancționatoare.
33. Acestea fiind spuse, suntem în măsură să abordăm cu mai multă siguranță întrebările adresate de Cour de cassation. Pe de o parte, interdicția este vizată de prima și de a doua dintre întrebările adresate de instanța de trimitere, în timp ce măsurile accesorii legate de interdicție sunt avute în vedere de celelalte două. Astfel, deși instanța de trimitere a adresat Curții patru întrebări diferite, considerăm că răspunsul poate fi grupat în două categorii, centrând‑o pe prima pe interdicții și, în continuare, analizând în cea de a doua natura și regimul de aplicare a măsurilor asigurătorii.
VI – Primele două întrebări: efectele teritoriale ale interdicției pronunțate de o instanță competentă în domeniul mărcilor comunitare
34. Regulamentul nr. 40/94 creează un sistem uniform care urmărește, astfel cum am menționat mai sus, un cadru material și procedural comun, însoțit de măsuri care garantează eficiența sistemului. De asemenea, faptul că instanțele naționale dobândesc funcția de instanțe speciale ale Uniunii, în termeni care evidențiază capacitatea acestora de a asigura caracterul uniform al mărcii, ar putea conduce în mod legitim la ideea că hotărârile judecătorești ale acestora produc efecte ope legis, în mod automat și necondiționat, pe întregul teritoriu al Uniunii.
35. Astfel, această abordare, potrivit căreia orice hotărâre națională pronunțată în acest domeniu se transformă într‑o hotărâre ce produce efecte în întreaga Uniune, ar putea părea cel mai în concordanță cu sursa principală de inspirație a Regulamentului nr. 40/94. Aceasta nu este totuși singura cale de interpretare posibilă. În realitate, există o altă interpretare ușor nuanțată sau, în orice caz, mai potrivită cu obiectivele urmărite de această reglementare și, în opinia noastră, mai corectă.
36. Ca punct de pornire, trebuie arătat că instanței competente în domeniul mărcilor comunitare îi este atribuită în mod expres o competență judiciară care, în temeiul articolelor 93 și 94 din Regulamentul nr. 40/94, îi permite să se pronunțe cu privire la actele comise pe teritoriul altor state membre ale Uniunii(15). Această normă de competență judiciară poate fi explicată prin obiectivele, prezentate anterior, care stau la baza reglementării mărcii comunitare, deoarece urmărește ca titularul unei mărci comunitare să poată sesiza o singură instanță, iar nu o pluralitate de instanțe, dacă este cazul să solicite încetarea actelor de contrafacere în diferite state membre. Prin urmare, odată ce instanța competentă în domeniul mărcilor comunitare este competentă în temeiul articolului 93 din Regulamentul 40/94, hotărârea acesteia privind contrafacerea, indiferent de locul în care s‑a produs aceasta, va fi urmată de o interdicție, precum și de măsurile asigurătorii ale interdicției menționate(16).
37. Pornind de la cele menționate mai sus, împărtășim opinia Comisiei în sensul că, pentru a soluționa problema ridicată în speță, trebuie să se pornească de la o distincție între efectele declarării pe cale judecătorească a dreptului subiectiv și efectele hotărârii judecătorești privind același drept. Astfel, Regulamentul nr. 40/94 permite unei instanțe competente în domeniul mărcilor comunitare să decidă cu privire la un drept subiectiv conferit printr‑un act de drept derivat al Uniunii care a fost încălcat în unul sau mai multe state membre. Hotărârea instanței competente în domeniul mărcilor comunitare se referă, prin urmare, la un drept subiectiv acordat de Uniune, a cărui protecție juridică revine unor instanțe naționale speciale ale Uniunii. Prin urmare, hotărârea judecătorească privind dreptul subiectiv produce efecte, ca regulă generală, pe întregul teritoriu al Uniunii.
38. Cu toate acestea, fiecare litigiu va fi abordat în funcție de împrejurările de fapt și de drept ale cauzei, întrucât există cazuri în care reclamantul reacționează numai la o încălcare comisă într‑un stat membru, caz în care hotărârea va fi limitată teritorial(17). Același lucru se întâmplă atunci când încălcarea se produce numai într‑un grup determinat de state membre, astfel cum reiese din prezenta cauză, în care existența confuziei se află într‑un raport de dependență față de utilizările lingvistice din fiecare teritoriu(18). Urmând acest raționament, dacă reclamantul nu precizează întinderea teritorială a contrafacerii pe care o invocă, va reveni pârâtului sarcina de a demonstra că aceasta este limitată la o zonă geografică concretă. În caz contrar, normal ar fi ca hotărârea instanței competente în domeniul mărcilor comunitare prin care se constată încălcarea să aibă o eficiență nediferențiată pe întregul teritoriu al Uniunii.
39. Pornind de la considerațiile de mai sus, singura interpretare în concordanță cu cele menționate anterior este aceea că domeniul de aplicare teritorială al interdicției prevăzute la articolul 98 alineatul (1) corespunde domeniului de aplicare atribuit încălcării dreptului subiectiv. Prin urmare, dacă instanța competentă în domeniul mărcilor comunitare se pronunță în sensul limitării contrafacerii la un teritoriu caracterizat prin unitate lingvistică, interdicția va fi pronunțată de asemenea cu privire la respectivul spațiu geografic. Dimpotrivă, în cazul în care hotărârea prin care se constată încălcarea nu conține nicio mențiune cu privire la domeniul de aplicare teritorială, efectele interdicției se vor extinde la întreaga Uniune.
40. Efectele pe care regulamentul le conferă dreptului subiectiv sunt, astfel cum s‑a menționat, diferite de efectele produse de hotărârea judecătorească. În calitate de hotărâre a unei puteri publice statale, aceasta din urmă nu produce în mod automat efecte în întreaga Uniune, ci produce efecte, în principiu, pe teritoriul statului în care a fost pronunțată, fără a aduce atingere faptului că beneficiază de un regim flexibil și eficient de recunoaștere a hotărârilor judecătorești, care este prevăzut de Regulamentul nr. 44/2001(19). Prin urmare, hotărârea judecătorească privind fondul are drept domeniu de aplicare teritorial un spațiu care poate depăși frontierele statului membru căruia îi aparține instanța, în timp ce hotărârea, în calitate de act jurisdicțional pronunțat de o putere publică națională, își limitează efectele la interiorul statului și se supune unui regim privilegiat de recunoaștere a unor astfel de efecte.
41. Prin urmare, drept răspuns la prima întrebare adresată de Cour de cassation, considerăm că articolul 98 din Regulamentul nr. 40/94 trebuie interpretat în sensul că o interdicție pronunțată de o instanță competentă în domeniul mărcilor comunitare are, în principiu, cu excepția unei dispoziții exprese în sens contrar, efect de plin drept pe întregul teritoriu al Uniunii. În consecință, nu este necesar să se răspundă la a doua întrebare adresată de instanța de trimitere.
VII – A treia și a patra întrebare: regimul aplicabil și domeniul de aplicare ale măsurilor accesorii adoptate de o instanță competentă în domeniul mărcilor comunitare pentru a garanta respectarea interdicției
42. Astfel cum vom arăta în continuare, creează dificultăți suplimentare adoptarea și domeniul de aplicare ale măsurilor asigurătorii ale interdicțiilor menționate, pe care articolul 98 alineatul (1) le califică drept „măsurile necesare pentru a garanta respectarea [...] interdicți[ei]”. Se ridică aici, în mod concret, problema dacă astfel de măsuri trebuie să facă obiectul unui tratament uniform sau dacă, în ceea ce privește acest aspect, articolul menționat face trimitere la normele de procedură ale fiecărui stat membru. Răspunsul la această întrebare condiționează de asemenea problema privind efectele măsurilor accesorii și, de altfel, acesta este motivul pentru care Cour de cassation se adresează Curții solicitând răspuns cu privire la ambele aspecte.
43. O lectură atentă atât a alineatului (1), cât și a alineatului (2) ale articolului 98 din Regulamentul nr. 40/94 arată că legiuitorul Uniunii reglementează diferite tipuri de măsuri. Pe de o parte, alineatul (1) face referire la „măsurile necesare pentru a garanta respectarea [...] interdicți[ei]” și, pe de altă parte, alineatul (2) face referire într‑un mod mai imprecis la alte măsuri care, în general, pot fi adoptate. În ceea ce privește primele măsuri, alineatul (1) stabilește că instanța competentă în domeniul mărcilor comunitare aplică „legislația internă”, pe când celelalte, prevăzute la alineatul (2), sunt adoptate în conformitate cu „legislația statului membru [...] în care au fost comise actele de contrafacere sau actele care prezintă riscul de contrafacere”.
44. Acest tratament diferit este cel care a determinat Cour de cassation să adreseze a treia și a patra întrebare, însă, în esență, ambele întrebări pornesc de la o preocupare comună: penalitățile cu titlu cominatoriu, ca măsură asigurătorie legată de încălcarea unei interdicții, sunt reglementate cu privire la toate aspectele de legea forului sau și de legea locului în care s‑a produs încălcarea? Cu alte cuvinte, o penalitate cu titlu cominatoriu este o „măsur[ă] necesar[ă] pentru a garanta respectarea [...] interdicți[ei]” și, în caz afirmativ, „legislația internă” la care face referire articolul 98 alineatul (1) este legea forului și se aplică în toate etapele penalităților cu titlu cominatoriu?
45. Răspunsul la aceste întrebări se deduce din regulament și din obiectivele pe care acesta le urmărește, dar și ținând seama de structura specifică și de natura penalităților cu titlu cominatoriu.
A – Penalitățile cu titlu cominatoriu și natura acestora în lumina articolului 98 alineatul (1) din Regulamentul nr. 40/94
46. Penalitățile cu titlu cominatoriu, în special în domeniul mărcilor, sunt măsuri aplicate în majoritatea statelor membre. Rolul acestora, după cum se știe, constă în a garanta respectarea unei obligații care, în cazul care ne preocupă aici, este interdicția la care face referire articolul 98 alineatul (1) din Regulamentul 40/94, prezentată anterior în mod detaliat. Deși pot avea diferite particularități în fiecare legislație națională, penalitățile cu titlu cominatoriu reprezintă, în general, o sancțiune pecuniară al cărei cuantum se calculează în funcție de numărul de zile cât durează încălcarea. În cazul penalităților cu titlu cominatoriu stabilite în temeiul articolului 98 alineatul (1) menționat, sancțiunea este impusă pârâtului care încalcă interdicția cuprinsă în hotărârea de condamnare.
47. Or, este incontestabil faptul că penalitățile cu titlu cominatoriu reprezintă o procedură caracterizată printr‑un grad considerabil de complexitate, care, în plus, se intensifică atunci când măsura trebuie adoptată într‑un context transfrontalier. Astfel, în termenii cei mai expresivi, penalitățile cu titlu cominatoriu au trei etape posibile, fiecare din acestea făcând obiectul unui regim separat, însă corelate între ele. Într‑o primă etapă are loc stabilirea penalității cu titlu cominatoriu, pe baza unui element de fapt (încălcarea interdicției, astfel cum se poate presupune), însoțită de o consecință juridică sancționatoare (amenda care se stabilește în funcție de durata încălcării, exprimată în mod normal în numărul de zile). În a doua etapă, în care se produce efectiv încălcarea interdicției, trebuie să se efectueze calculul (cuantumului) sancțiunii pecuniare, aplicând regula de calcul prevăzută în acest scop. A treia și ultima etapă posibilă corespunde finalizării executării, fie voluntară, fie silită, în temeiul căreia vinovatul răspunde cu patrimoniul său pentru plata penalității cu titlu cominatoriu impuse.
48. Astfel cum se poate observa, fiecare dintre aceste etape temporale în cursul aplicării unei penalități cu titlu cominatoriu poate fi supusă unor norme și proceduri diferite. Or, această complexitate se intensifică atunci când încălcarea are un element transnațional, deoarece într‑un astfel de caz sunt implicate diverse sisteme juridice, a căror aplicare în privința penalității poate fi relevantă pentru una sau pentru unele dintre etapele menționate mai sus. Acesta este tocmai contextul în care apar cele două întrebări finale, revenind Curții sarcina de a clarifica în ce măsură o interdicție cum este cea prevăzută la articolul 98 din Regulamentul nr. 40/94 condiționează efectele teritoriale ale unei penalități cu titlu cominatoriu pronunțate în temeiul dispoziției menționate și normele aplicabile respectivei penalități. Cu toate acestea, și înainte de a continua raționamentul, se impun două considerații suplimentare.
49. În primul rând, nu trebuie uitat faptul că, în pofida diversității reglementărilor naționale existente cu privire la măsurile asigurătorii, legiuitorul Uniunii a instituit norme de armonizare în această privință, care contribuie la apropierea regimurilor naționale. Articolul 11 din Directiva 2004/48, referitor la așa‑numitele „ordine judecătorești”, prevede, cu privire la mărcile naționale pe care dispoziția menționată urmărește să le armonizeze, că „atunci când legislația internă prevede aceasta, nerespectarea unui ordin judecătoresc este pasibilă, dacă este cazul, de plata unor daune cominatorii, cu scopul de a‑i asigura executarea”(20). Această normă prevede că, în stadiul actual de transpunere, statele membre au prevăzut deja prin lege posibilitatea ca instanțele lor să impună plata de penalități cu titlu cominatoriu, însă este clar de asemenea că nimic nu împiedică să fie prevăzute (alte) măsuri alternative sau suplimentare.
50. Tocmai pentru că există posibilitatea ca statele membre să prevadă în ordinea juridică internă măsuri suplimentare sau diferite de penalitățile cu titlu cominatoriu, articolul 98 alineatul (1) menționat nu face referire în mod concret la acestea, ci menționează în mod generic „măsurile necesare pentru a garanta respectarea [...] interdicți[ei]”. Acesta este cazul sistemului juridic britanic, astfel cum a avut ocazia să precizeze Regatul Unit în observațiile sale scrise, în care nu există conceptul de penalități cu titlu cominatoriu și în care este consacrat „contempt of court”, măsură, după cum se știe, cu caracter penal.
51. În al doilea rând și astfel cum reiese din toate considerațiile de mai sus, măsurile prevăzute la articolul 98 alineatul (1) din Regulamentul nr. 40/94 sunt în mod specific și exclusiv cele care au ca obiect asigurarea încălcării. Potrivit acestei dispoziții, instanța competentă în domeniul mărcilor comunitare dispune încetarea printr‑o ordonanță și, dacă este cazul, adoptă măsurile corespunzătoare cu unicul scop de a garanta punerea în aplicare a ordonanței menționate. Prin urmare, acestea sunt măsurile care, în conformitate cu alineatul (1) menționat, sunt adoptate în conformitate cu „legislația internă”, iar nu altele pe care le‑ar putea adopta instanța. În cazul în care este necesară adoptarea unor măsuri diferite, însă al căror scop să nu fie acela de a asigura respectarea interdicției, norma aplicabilă este cea prevăzută la alineatul (2) al atât de des citatului articol 98.
52. Astfel, dată fiind eterogenitatea normativă existentă între statele membre, Regulamentul nr. 40/94 distinge în mod corect între măsurile de asigurare a respectării interdicției și celelalte măsuri care sunt aplicate, dacă este cazul, de fiecare sistem juridic național. Comisia a insistat cu privire la acest aspect, recurgând la un argument gramatical care merită să fie luat în considerare, întrucât este adevărat că alineatul (2) al articolului 98 începe cu „pe de altă parte”, fapt care, privit în lumina altor versiuni lingvistice, marchează o graniță evidentă între măsurile prevăzute la alineatul (1) și cele prevăzute la alineatul (2)(21). Și în măsura în care alineatul (2) al articolului 98 face referire la măsuri diferite, trebuie să se concluzioneze că acest alineat, odată reglementate interdicția și măsurile de asigurare a acesteia, are ca obiect măsuri de sancționare în general și care sunt diferite de cele anterioare(22).
53. Având în vedere considerațiile de mai sus, este neîndoielnic că o penalitate cu titlu cominatoriu precum cea impusă în prezenta cauză de tribunal de grande instance din Paris constituie o hotărâre care vizează asigurarea respectării interdicției pronunțate prin hotărârea de condamnare în sensul articolului 98 alineatul (1) din Regulamentul nr. 40/94. Tribunal de grande instance din Paris a fost obligat, prin urmare, să adopte măsura „în conformitate cu legislația internă”.
54. În consecință, vom examina, în continuare, la ce se referă exact alineatul (1) al articolului 98 atunci când face trimitere la „legislația internă” și care sunt consecințele practice aferente răspunsului pe care îl propunem Curții.
B – Legea aplicabilă și efectele „măsuril[or] necesare pentru a garanta respectarea [...] interdicți[ei]”
55. Odată recunoscută atribuția instanței competente în domeniul mărcilor comunitare de a adopta măsuri de asigurare a respectării interdicției, alineatul (1) al articolului 98 adaugă o dispoziție ușor ambiguă privind reglementarea aplicabilă, făcând referire la legislația „internă”, fără a specifica însă nici efectele, nici etapa de aplicare a penalității cu titlu cominatoriu în care este aplicabilă reglementarea menționată și nici despre ce legislație națională este vorba.
56. Într‑o primă abordare, interpretarea ar putea conduce la un răspuns în sensul că legislația aplicabilă este lex loci delicti commissi, în măsura în care teza imediat anterioară acestei dispoziții face referire la „actele de contrafacere sau actele care prezintă riscul de contrafacere [a mărcii]”. Întrucât instanța competentă în domeniul mărcilor comunitare poate fi competentă, în conformitate cu articolele 93 și 94 din Regulamentul nr. 40/94, să soluționeze actele de contrafacere săvârșite pe teritoriul acesteia, precum și pe teritoriul altor state membre, se poate concluziona că ultima teză a alineatului (1) menționat se înscrie în continuitatea tezei imediat precedente și face trimitere la ordinea juridică a statului membru în care se produce respectivul act de contrafacere. Această interpretare ar permite adaptarea sa la specificul fiecărui sistem juridic național în cauză și, eventual, facilitarea recunoașterii hotărârii în statul a cărui legislație a fost aplicată. Totuși, această interpretare intră în conflict cu mai multe obiecții, nu numai jurisprudențiale, ci și de fond și de interpretare gramaticală.
57. Astfel, în Hotărârea Nokia, citată anterior, Curtea a considerat, chiar dacă printr‑un obiter dicta, că „natura măsurilor prevăzute la articolul 98 alineatul (1) a doua teză din regulament este stabilită de legislația internă a statului membru căruia îi aparține instanța competentă în domeniul mărcilor comunitare sesizată cu litigiul, astfel cum reiese din trimiterea expresă pe care această dispoziție o face la legea menționată”(23). Rezultă că legea forului este, în principiu, reglementarea relevantă în scopul adoptării penalității cu titlu cominatoriu. Cu toate acestea, trebuie subliniat de asemenea faptul că hotărârea face referire la legea aplicabilă „naturii” măsurilor, lăsând această problemă, aparent, parțial deschisă.
58. Însă, dacă ar exista îndoieli cu privire la domeniul de aplicare al acestei declarații, acestea ar trebui înlăturate printr‑o argumentare sistematică. Astfel, dacă legiuitorul Uniunii ar fi dorit ca legislația aplicabilă măsurilor de asigurare a respectării interdicției să fie aceeași cu cea prevăzută pentru celelalte măsuri ce pot fi adoptate, alineatul (2) al articolului 98 ar fi fost redundant, deoarece tocmai în aceasta constă funcția acestei dispoziții, care are sens numai în cazul în care prevederea anterioară cuprinde o normă diferită. Alineatul menționat nu numai că vizează măsuri diferite de cele asigurătorii, ci și precizează cu deosebită claritate că dreptul aplicabil este „legislația statului membru, inclusiv dreptul internațional privat, în care au fost comise actele de contrafacere sau actele care prezintă riscul de contrafacere”. Menționarea succintă privind „legislația internă” cuprinsă la alineatul (1) contrastează puternic cu trimiterea de la alineatul (2) la lex loci delicti commissi, astfel încât trebuie să se concluzioneze că se face referire la norme conflictuale diferite.
59. În sfârșit, ar fi necesare alte aprecieri, deși de ordin practic și teleologic.
60. Astfel, un sistem de „dépeçage” care vizează să stabilească în mod separat legislația aplicabilă unei măsuri de asigurare a respectării unei interdicții se poate lovi de probleme operaționale, în special atunci când măsura în cauză este o penalitate cu titlu cominatoriu. Astfel cum s‑a precizat mai sus, penalitatea cu titlu cominatoriu este un instrument atât preventiv, cât și represiv, necesitând cu privire la acest al doilea aspect măsuri ulterioare de aplicare pentru a calcula o sumă determinată. În acest context, criteriul locului în care a fost comisă încălcarea este problematic în aceste cazuri, deoarece instanța competentă în domeniul mărcilor comunitare se poate confrunta cu mai mult de un teritoriu: în primul rând, teritoriul pe care s‑a produs actul de contrafacere a mărcii care a dat naștere cererii inițiale de constatare a încălcării și, în al doilea rând, teritoriul pe care se încalcă interdicția de continuare a actelor de contrafacere, care poate să nu coincidă cu cel anterior. De asemenea, trebuie să se țină seama de faptul că instanța nu poate cunoaște în avans locul în care se va încălca interdicția, în cazul în care aceasta se încalcă, ajungând astfel la a prevedea atâtea penalități cu titlu cominatoriu câte state membre sunt în cauză. În cazul obișnuit în care hotărârea pronunțată pe fond produce efecte pe întregul teritoriu al Uniunii, instanța competentă în domeniul mărcilor comunitare ar trebui să adopte 27 de măsuri diferite, în conformitate cu 27 de sisteme juridice.
61. În definitiv, reiese din toate cele de mai sus că răspunsul cel mai potrivit se obține totuși prin asocierea „legislației interne” la care face referire articolul 98 alineatul (1) cu legea instanței competente în domeniul mărcilor comunitare care se pronunță cu privire la fond. Pe scurt, prin „legislația internă” se înțelege lex fori.
62. În acest stadiu, am răspunde la întrebările a treia și a patra că instanța competentă în domeniul mărcilor comunitare poate interveni, cu efecte pe teritoriul vizat de constatarea încălcării și de interdicția ulterioară, în diferite etape sau faze ale impunerii unei penalități cu titlu cominatoriu.
63. Prima dintre aceste etape este, în mod evident, formularea sau stabilirea penalității cu titlu cominatoriu. Astfel cum s‑a arătat la punctul 47 din prezentele concluzii, în acest prim stadiu, instanța competentă în domeniul mărcilor comunitare pronunță penalitatea cu titlu cominatoriu în conformitate cu legislația națională. Prin urmare, titularul mărcii va dispune de un titlu juridic, hotărârea judecătorească, în temeiul căruia se constată actul de contrafacere sau actul care prezintă riscul de contrafacere, în timp ce se emite o ordonanță și o normă care vor produce efecte, dacă este cazul, pe întregul teritoriu al Uniunii. Ordonanța care conține interdicția este însoțită de un element normativ, și anume stabilirea penalității cu titlu cominatoriu, drept măsură punitivă menită să asigure respectarea interdicției.
64. Cu toate acestea, faptul că o instanță competentă în domeniul mărcilor comunitare pronunță o penalitate cu titlu cominatoriu nu implică în mod necesar ca, dacă este cazul, calculul sau executarea acesteia să fie asigurate de aceeași instanță. Toate etapele de desfășurare a penalității cu titlu cominatoriu vor avea loc, desigur, în fața aceleiași instanțe atunci când interdicția este încălcată în statul forului. Cu toate acestea, nu se va întâmpla astfel atunci când încălcarea interdicției se produce în unul sau în mai multe state membre diferite de statul forului. Astfel, într‑o asemenea situație, competența juridică a instanței competente în domeniul mărcilor comunitare este limitată, întrucât intervine o putere, cea punitivă, care necesită o anumită modulare a unității de răspuns pe care, în general, pare să o pretindă Regulamentul nr. 40/94.
65. O interpretare de această natură duce la concluzia că, în cazul încălcării interdicției într‑un alt stat membru decât cel al forului, etapele calculului și executării trebuie să fie efectuate în statul în care a avut loc încălcarea menționată. Astfel, în timp ce instanța competentă în domeniul mărcilor comunitare care s‑a pronunțat cu privire la fondul cauzei trebuie să pronunțe, în cazul condamnării, penalitatea cu titlu cominatoriu, calculul acesteia și executarea sa ulterioară revin instanței din statul în care se produce încălcarea interdicției, în conformitate cu normele de recunoaștere prevăzute de Regulamentul (CE) nr. 44/2001.
66. Considerăm că acest rezultat corespunde în cea mai mare măsură cu respectivul conținut al articolului 98 alineatul (1), precum și cu caracterul punitiv al penalității cu titlu cominatoriu. Astfel, competența unei instanțe competente în domeniul mărcilor comunitare este vastă și permite acesteia, în temeiul articolului 93 din Regulamentul nr. 40/94, să se pronunțe cu privire la actele de contrafacere sau la actele care prezintă riscul de contrafacere comise pe teritoriul altor state membre. Totuși, această competență se consumă prin constatarea actelor de contrafacere sau a actelor care prezintă riscul de contrafacere, întrucât Regulamentul nr. 40/94 nu menționează nimic cu privire la competența privind calculul penalităților cu titlu cominatoriu, ale căror elemente de fapt (încălcarea interdicției) se produc într‑un alt stat membru decât cel al forului. În plus, acest rezultat este de asemenea în concordanță cu natura penalității cu titlu cominatoriu, căreia îi revine o funcție mai mult punitivă decât de protecție a mărcii. Măsuri de această natură trebuie adaptate, cel puțin în ceea ce privește formularea conținutului și a tehnicilor de aplicare, la specificul fiecărui sistem juridic și, prin urmare, instanța căreia i s‑a încredințat calculul și executarea penalității cu titlu cominatoriu trebuie să respecte hotărârea judecătorească inițială prin intermediul, dacă este cazul, al măsurilor echivalente prevăzute în ordinea juridică a acesteia, care să asigure în mod efectiv punerea în aplicare a interdicției pronunțate inițial.
67. În acest mod, instanța competentă din statul în care s‑a comis încălcarea se va limita la a recunoaște hotărârea inițială a instanței competente în domeniul mărcilor comunitare și, dacă dreptul intern permite, va aplica la cazul concret penalitatea cu titlu cominatoriu. Dimpotrivă, dacă dreptul intern nu prevede o măsură de această natură, trebuie să îndeplinească obiectivul cu caracter represiv în conformitate cu reglementările interne care garantează respectarea interdicției. În acest scop, este important de semnalat că aceste măsuri au făcut obiectul armonizării prin Directiva 2004/48, astfel încât toate statele au sau ar trebui să aibă în prezent norme adecvate, care vor pune în aplicare pe deplin penalitățile cu titlu cominatoriu, dacă este cazul prin intermediul unor măsuri echivalente.
68. Prin urmare și ca răspuns la întrebările a treia și a patra formulate de Cour de cassation, considerăm că articolul 98 alineatul (1) din Regulamentul nr. 40/94 trebuie interpretat în sensul că măsurile coercitive pronunțate de o instanță competentă în domeniul mărcilor comunitare pentru a garanta respectarea unei interdicții produc efecte pe același teritoriu ca și cel pe care s‑a constatat contrafacerea și, în consecință, a fost pronunțată o interdicție. Instanța din statul în care a fost încălcată interdicția este obligată să recunoască efectele penalității cu titlu cominatoriu pronunțate de instanța competentă în domeniul mărcilor comunitare, pentru a proceda la calculul acesteia și, dacă este cazul, la executarea sa, în conformitate cu dispozițiile prevăzute de Regulamentul nr. 44/2001, precum și în ordinea juridică internă. În cazul în care dreptul intern nu prevede o măsură de această natură, obiectivul cu caracter represiv trebuie îndeplinit în conformitate cu reglementările interne care garantează respectarea interdicției.
VIII – Concluzie
69. Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Cour de cassation după cum urmează.
„1) Ca răspuns la prima întrebare, articolul 98 alineatul (1) din Regulamentul nr. 40/94 al Consiliului din 20 decembrie 1993 privind marca comunitară trebuie interpretat în sensul că o interdicție pronunțată de o instanță competentă în domeniul mărcilor comunitare are, în principiu, cu excepția unei dispoziții exprese în sens contrar, efect de plin drept pe întregul teritoriu al Comunității.
2) Ca răspuns la a treia întrebare, articolul 98 alineatul (1) din Regulamentul nr. 40/94 trebuie interpretat în sensul că:
– măsurile coercitive pronunțate de o instanță competentă în domeniul mărcilor comunitare pentru a asigura respectarea unei interdicții produc efecte pe același teritoriu ca și cel pe care s‑a constatat contrafacerea și, în consecință, a fost pronunțată o interdicție;
– instanța din statul în care a fost încălcată interdicția este obligată să recunoască efectele penalității cu titlu cominatoriu pronunțate de instanța competentă în domeniul mărcilor comunitare, pentru a proceda la calculul acesteia și, dacă este cazul, la executarea sa în conformitate cu dispozițiile prevăzute de Regulamentul nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, precum și în ordinea juridică internă;
– în cazul în care dreptul intern al instanței statului în care a fost încălcată interdicția nu prevede o măsură de această natură, obiectivul cu caracter represiv trebuie îndeplinit în conformitate cu reglementările interne care garantează respectarea interdicției.”