Cauzele conexate C‑11/06 și C‑12/06

Rhiannon Morgan

împotriva

Bezirksregierung Köln

și

Iris Bucher

împotriva

Landrat des Kreises Düren

(cereri de pronunţare a unor hotărâri preliminare formulate de Verwaltungsgericht Aachen)

„Cetățenia Uniunii — Articolele 17 CE și 18 CE — Refuzul de a acorda beneficiul ajutorului pentru formare resortisanților unui stat membru care efectuează studiile într‑un alt stat membru — Cerința continuității între studiile efectuate într‑un alt stat membru și cele efectuate anterior timp de cel puțin un an într‑o instituție situată pe teritoriul național al statului membru de origine”

Sumarul hotărârii

1.        Cetățenia Uniunii Europene – Dispozițiile tratatului – Domeniu de aplicare personal

(art. 17 CE și 18 CE)

2.        Cetățenia Uniunii Europene – Dreptul de liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre

(art. 17 CE și 18 CE)

1.        Resortisanții unui stat membru care studiază într‑un alt stat membru se bucură de statutul de cetățeni ai Uniunii în temeiul articolului 17 alineatul (1) CE și, prin urmare, au posibilitatea de a se prevala, inclusiv în privința statului lor membru de origine, de drepturile aferente unui astfel de statut. Printre situațiile care intră în domeniul de aplicare al dreptului comunitar figurează cele referitoare la exercitarea libertăților fundamentale garantate de tratat, în special cele care se referă la libertatea de circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre, astfel cum este recunoscută de articolul 18 CE.

(a se vedea punctele 22 și 23)

2.        Articolele 17 CE și 18 CE se opun existenței unei condiții potrivit căreia, pentru a putea beneficia de ajutoarele pentru formare acordate pentru studii efectuate într‑un alt stat membru decât cel ai cărui resortisanți sunt studenții care solicită să beneficieze de astfel de ajutoare, aceste studii trebuie să reprezinte continuarea unei formări de cel puțin un an efectuate pe teritoriul statului membru de origine al acestor studenți.

Într‑adevăr, dubla obligație de a fi efectuat o formare cu durata de cel puțin un an în acest stat membru și de a continua numai acest tip de formare într‑un alt stat membru este de natură, din cauza inconvenientelor pe plan personal, a costurilor suplimentare, precum și a eventualelor întârzieri pe care le implică, să îi descurajeze pe unii cetățeni ai Uniunii să părăsească statul membru respectiv în scopul efectuării de studii într‑un alt stat membru și să își exercite astfel dreptul de liberă circulație și ședere în acest stat membru, astfel cum este acesta recunoscut prin articolul 18 alineatul (1) CE.

O astfel de condiție nu ar putea fi considerată proporțională cu obiectivele care urmăresc să asigure finalizarea studiilor de către studenții respectivi în cel mai scurt timp sau facilitarea unei alegeri judicioase a formării pe care aceștia își propun să o efectueze. Preocuparea de a se asigura că ajutorul pentru formare nu este acordat decât studenților care au capacitatea de a‑și finaliza studiile și care demonstrează voința de a urma și de a‑și finaliza studiile cu succes și celeritate ar putea constitui un scop legitim în cadrul organizării unui astfel de sistem. Totuși, faptul de a impune condiția în cauză, în măsura în care are drept consecință, în practică, prelungirea duratei totale a studiilor, apare ca nefiind coerent cu obiectivul menționat și, prin urmare, impropriu realizării acestuia.

În plus, în principiu poate fi legitim pentru un stat membru să acorde ajutoare pentru formare numai studenților care au dovedit un anumit grad de integrare în societatea statului menționat cu scopul de a evita ca acordarea de ajutoare studenților care doresc să efectueze studii în alte state membre să devină o sarcină nerezonabilă, ce ar putea avea consecințe asupra nivelului global al ajutorului care poate fi acordat de către acest stat. Totuși, condiția unei prime etape de studii în acest stat membru privilegiază în mod nejustificat un element care nu este în mod necesar reprezentativ pentru gradul de integrare în societatea statului menţionat la momentul cererii de ajutor. O astfel de condiţie depășește astfel ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului urmărit și, prin urmare, nu ar putea fi considerată proporțională.

În sfârșit, restricţia în cauză nu ar putea fi considerată ca fiind aptă sau necesară prin ea însăși să asigure necumularea cu ajutoare de aceeași natură primite într‑un alt stat membru.

(a se vedea punctele 18, 30, 35, 36, 39, 43, 44, 46, 50 și 51 și dispozitivul)