Language of document : ECLI:EU:C:2013:237

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

PEDRO CRUZ VILLALÓN

prezentate la 11 aprilie 2013(1)

Cauza C‑221/11

Leyla Ecem Demirkan

împotriva

Republicii Federale Germania

[cerere de decizie preliminară formulată de Oberverwaltungsgericht Berlin‑Brandenburg (Germania)]

„Acordul de asociere CEE‑Turcia – Articolul 41 alineatul (1) din Protocolul adițional – Clauză de standstill – Libera prestare a serviciilor – Libera prestare a serviciilor pasivă – Intrare fără viză a resortisanților turci – Extinderea liberei prestări pasive a serviciilor asupra vizitării rudelor”





1.        Articolul 41 alineatul (1) din Protocolul adițional din 1970 la Acordul de asociere dintre Comunitatea Economică Europeană și Turcia din 1963 (denumit în continuare „Protocolul adițional”) protejează și destinatarii serviciilor? În opinia noastră, acesta este aspectul central al prezentei cereri de decizie preliminară.

2.        Problematica rezultă din confluența a două curente din jurisprudența Curții. Primul se referă la articolul 41 alineatul (1) din Protocolul adițional (așa‑numita „clauză de standstill”). Aceasta interzice părților contractante să introducă noi restricții privind libertatea de stabilire și libera prestare a serviciilor. În Hotărârea Soyal și Savatli, Curtea a statuat în mod clar că introducerea de către statele membre a cerinței deținerii unei vize pentru intrarea prestatorilor de servicii turci poate să constituie în anumite condiții descrise în mod detaliat o încălcare a clauzei de standstill(2). Restricțiile în calea liberei prestări a serviciilor pe care Curtea a trebuit să le examineze până în prezent în cadrul clauzei de standstill s‑au referit întotdeauna la activitatea prestatorilor de servicii.

3.        Al doilea curent din jurisprudență se referă la libera prestare a serviciilor protejată prin articolul 56 TFUE. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, ulterioare cauzei Luisi și Carbone(3), libera prestare a serviciilor conferă drepturi și destinatarilor serviciilor (acest lucru este numit „liberă prestare a serviciilor pasivă”).

4.        Prezenta procedură oferă Curții posibilitatea de a clarifica dacă libera prestare a serviciilor pasivă inclusă în dispozițiile articolului 56 TFUE este protejată și prin dispozițiile articolului 41 alineatul (1) din Protocolul adițional.

5.        Cererea de decizie preliminară a fost formulată în cadrul unui litigiu între doamna Demirkan, resortisant turc, și Republica Federală Germania. În cadrul litigiului, doamna Demirkan solicită să se stabilească faptul că aceasta are voie să intre fără viză în Republica Federală Germania în scopul vizitării tatălui său vitreg german și, cu titlu subsidiar, acordarea unei vize de vizitator.

I –    Cadrul juridic

A –    Dreptul internațional

6.        Republica Federală Germania și Turcia sunt, din anul 1958, respectiv din anul 1961, părți la Acordul european privind regimul circulației persoanelor între țările membre ale Consiliului Europei. Potrivit acordului, pentru șederi de cel mult trei luni, resortisanții părților contractante, indiferent de statul în care au reședința permanentă, pot să intre sau să iasă prin toate frontierele pe teritoriul celorlalte state care sunt părți la acord, prezentând unul dintre documentele enumerate în anexa la acord [articolul 1 alineatele (1) și (2)]. În anexa la acord nu este menționată nicio viză.

7.        Articolul 7 din acord permite părților, printre altele, să suspende temporar față de oricare parte aplicarea acordului pentru motive de ordine publică, de siguranță publică sau de sănătate publică. O astfel de măsură trebuie să fie notificată Secretarului General al Consiliului Europei. În anul 1980, Republica Federală Germania, invocând articolul 7 din acord, a comunicat că începând cu 5 octombrie 1980 va introduce pentru resortisanții turci obligația generală de a deține viză.

B –    Dreptul Uniunii

1.      Acordul de asociere CEE-Turcia(4)

8.        Republica Turcia, Comunitatea Economică Europeană și statele membre ale acesteia au semnat, la 12 septembrie 1963, la Ankara Acordul de instituire a unei asocieri între Comunitatea Economică Europeană și Turcia (denumit în continuare „acordul”). Acordul a fost încheiat, aprobat și confirmat în numele Comunității Economice Europene prin Decizia 64/732/CEE a Consiliului din 23 decembrie 1963(5).

9.        În conformitate cu articolul 2 din acord, acesta are drept scop să promoveze consolidarea relațiilor comerciale și economice între părți, ținând seama de necesitatea de a asigura „dezvoltarea accelerată a economiei Turciei și ridicarea nivelului de ocupare și a condițiilor de viață ale poporului turc”. Preambulul acordului întărește acest obiectiv – și în vederea „ameliorării constante a condițiilor de viață în Turcia și în Comunitatea Economică Europeană” și a reducerii decalajului dintre economia Turciei și cea a statelor membre ale Comunității. În această privință, se consideră că este necesar să se acorde un ajutor economic Turciei pentru o perioadă determinată pentru ca astfel să se „facilite[ze] ulterior aderarea Turciei la Comunitate”. În acest sens, articolul 28 din acord prevede că părțile contractante vor examina posibilitatea unei aderări a Turciei la Comunitate „[î]n cazul în care funcționarea acordului va permite să se preconizeze acceptarea integrală din partea Turciei a obligațiilor care decurg din Tratatul de instituire a Comunității”.

10.      Pentru realizarea obiectivelor acordului trebuie să se instituie o uniune vamală în trei etape. În etapa pregătitoare, Turcia își consolidează economia cu ajutorul Comunității (articolul 3 din acord). Pe parcursul etapei de tranziție, este instituită treptat o uniune vamală și se realizează apropierea politicilor economice (articolul 4 din acord). În sfârșit, etapa definitivă se bazează pe uniunea vamală și presupune consolidarea coordonării politicilor economice ale părților contractante (articolul 5 din acord).

11.      Punerea în aplicare și dezvoltarea treptată a regimului de asociere este asigurată potrivit articolului 6 din acord prin intermediul unui Consiliu de asociere în care se întrunesc părțile contractante. Conform articolului 22 alineatul (1) din acord, pentru realizarea obiectivelor stabilite prin acesta și în cazurile prevăzute de acord, Consiliul de asociere dispune de putere de decizie și părțile au obligația de a lua măsurile necesare pentru punerea în aplicare a deciziilor adoptate. În special, în conformitate cu articolul 8 din acord, Consiliul de asociere stabilește, înainte de începutul etapei de tranziție, condițiile, modalitățile și ritmurile de punere în aplicare a dispozițiilor din domeniile care intră sub incidența Tratatului de instituire a Comunității și care urmează să fie luate în considerare, mai ales (printre altele) cele menționate în titlul II din acord.

12.      Titlul II din acord, denumit „Punerea în aplicare a etapei de tranziție”, cuprinde, pe lângă articolul 8 menționat deja, dispoziții privind uniunea vamală și agricultura, precum și alte dispoziții cu caracter economic. În ceea ce privește realizarea treptată a liberei circulații a lucrătorilor, precum și eliminarea restricțiilor privind libertatea de stabilire și libera prestare a serviciilor, articolele 12-14 din acord prevăd ca părțile contractante să se întemeieze pe dispozițiile corespunzătoare din Tratatul de instituire a Comunității.

13.      Articolul 14 din acord prevede:

„Părțile contractante convin să se întemeieze pe articolele 55, 56 și 58-65 din Tratatul de instituire a Comunității pentru a elimina în raporturile dintre acestea restricțiile privind libertatea de a presta servicii.”

2.      Protocolul adițional

14.      Pentru stabilirea condițiilor, a modalităților și a ritmurilor de realizare a etapei tranzitorii (articolul 1 din Protocolul adițional), părțile contractante la acord au semnat, la 23 noiembrie 1970, Protocolul adițional pe care Comunitatea l‑a încheiat, l‑a aprobat și l‑a confirmat prin Regulamentul (CEE) nr. 2760/72(6). În conformitate cu articolul 62 din Protocolul adițional, acesta face parte integrantă din acord. Potrivit articolului 63 alineatul (2), Protocolul adițional a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1973 și începând cu această dată este obligatoriu și pentru Republica Federală Germania.

15.      Capitolul II din titlul II, denumit „Circulația persoanelor și a serviciilor”, din Protocolul adițional tratează dreptul de stabilire, serviciile și transporturile. Articolul 41 din Protocolul adițional, cuprins în capitolul II, prevede:

„(1) Părțile contractante se abțin să introducă în relațiile dintre ele noi restricții cu privire la libertatea de stabilire și la libertatea de prestare a serviciilor.

(2) Consiliul de asociere stabilește, în conformitate cu principiile enunțate la articolele 13 și 14 din acordul de asociere, ritmul și modalitățile prin care părțile contractante elimină treptat în relațiile dintre ele restricțiile privind libertatea de stabilire și libera prestare a serviciilor.

Consiliul de asociere stabilește ritmul și modalitățile respective pentru diferitele categorii de activități, ținând seama de dispozițiile analoge pe care Comunitatea le‑a adoptat deja în aceste domenii, precum și de cazul particular al Turciei pe plan economic și social. Se acordă prioritate activităților cu o contribuție semnificativă în ceea ce privește producția și schimburile.”

16.      Astfel, Consiliul de asociere CE‑Turcia a adoptat Decizia nr. 2/2000 în temeiul articolului 41 alineatul (2) din Protocolul adițional(7), în care a hotărât inițierea în luna aprilie 2000 a negocierilor dintre Comunitate și Turcia cu privire la liberalizarea serviciilor. Totuși, până în prezent nu există nicio liberalizare esențială relevantă a serviciilor realizată prin intermediul Consiliului de asociere.

3.      Regulamentele (CE) nr. 539/2001 și (CE) nr. 562/2006

17.      În conformitate cu articolul 5 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (CE) nr. 562/2006(8), pentru o ședere care nu depășește trei luni dintr‑o perioadă de șase luni, condiția de intrare pentru un resortisant al unei țări terțe este să dețină o viză valabilă, „în cazul în care aceasta este cerută în temeiul Regulamentului (CE) nr. 539/2001 al Consiliului din 15 martie 2001 de stabilire a listei țărilor terțe ai căror resortisanți trebuie să dețină viză pentru trecerea frontierelor externe și a listei țărilor terțe ai căror resortisanți sunt exonerați de această obligație, cu excepția cazului când respectivii resortisanți sunt titulari ai unui permis de ședere valabil”(9).

18.      Regulamentul (CE) nr. 539/2001(10) prevede la articolul 1 alineatul (1) că resortisanții țărilor terțe care figurează pe lista din anexa I la regulament trebuie să dețină o viză la trecerea frontierelor externe ale statelor membre. Turcia este menționată în anexa I.

C –    Dreptul național

19.      Din decizia de trimitere rezultă că la 1 ianuarie 1973, dată la care Protocolul adițional a intrat în vigoare pentru Republica Federală Germania, în conformitate cu articolul 5 alineatul (1) punctul 1 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii privind străinii (Verordnung zur Durchführung des Ausländergesetzes, denumit în continuare „DVAuslG”) din 10 septembrie 1965(11), în versiunea sa publicată la 13 septembrie 1972(12), coroborat cu anexa adoptată în acest scop (așa‑numita „listă pozitivă”), numai în cazul în care resortisanții turci doreau să exercite o activitate remunerată în Republica Federală Germania, aceștia erau obligați să obțină înainte de intrare un permis de ședere sub forma unei vize. Șederile cu scop de vizită, precum cea solicitată de reclamanta din procedura principală, erau exonerate de obligația de obținere a unei vize.

20.      Al unsprezecelea regulament de modificare a Regulamentului de punere în aplicare a Legii privind străinii din 1 iulie 1980(13) a introdus pentru resortisanții turci obligația generală de a obține viză.

21.      Potrivit afirmațiilor instanței de trimitere, la data desfășurării litigiului, pentru reclamantă există în continuare obligația de a obține viză. Cerința pentru resortisanții turci de a obține viză rezultă în principiu din articolul 4 alineatul (1) prima teză din Legea privind șederea, exercitarea unei activități remunerate și integrarea străinilor pe teritoriul federal (Gesetz über den Aufenthalt, die Erwerbestätigkeit und die Integration von Ausländern im Bundesgebiet – Aufenthaltsgesetz, denumită în continuare „AufenthG”) coroborat cu articolul 1 alineatul (1) și cu anexa I la Regulamentul (CE) nr. 539/2001.

II – Situația de fapt și procedura principală

22.      Doamna Demirkan, reclamanta din procedura principală (denumită în continuare „reclamanta”), este resortisant turc, născută în anul 1993. În anul 2007, împreună cu mama sa, a solicitat ambasadei Germaniei la Ankara acordarea unei vize Schengen pentru a‑l vizita pe tatăl său vitreg, care este resortisant german. Ambasada a respins ambele cereri.

23.      Drept urmare, reclamanta și mama acesteia au formulat o cerere la Verwaltungsgericht Berlin împotriva Republicii Federale Germania solicitând stabilirea dreptului de intrare fără viză și, cu titlu subsidiar, obligarea pârâtei să acorde o viză de vizitator. Dreptul de intrare fără viză ar rezulta din clauza de standstill prevăzută la articolul 41 alineatul (1) din Protocolul adițional. În conformitate cu această dispoziție, destinatarii serviciilor, resortisanți turci, ar putea să invoce dreptul aplicabil la data intrării în vigoare a Protocolului adițional, potrivit căruia resortisanții turci care doreau să rămână în Germania nu mai mult de trei luni și fără exercitarea unei activități remunerate erau exonerați de obligația de deținere a unei vize. Reclamanta a continuat singură acțiunea după ce, în cursul judecării cauzei în primă instanță, mamei reclamantei i‑a fost acordată o viză pentru reîntregirea familiei cu soțul său german și în această privință părțile au declarat de comun acord că litigiul este soluționat.

24.      Prin hotărârea din 22 octombrie 2009, Verwaltungsgericht (Tribunalul Administrativ) a respins cererea. În opinia instanței, reclamanta nu ar putea invoca clauza de standstill întrucât această clauză nu este aplicabilă șederii în scop de vizită, solicitată de reclamantă. În această privință, s‑ar putea ridica problema dacă clauza de standstill cuprinde și restricții ale liberei prestări pasive a serviciilor. Într‑un astfel de caz, intrarea ar trebui să aibă loc cu scopul de a beneficia de o prestare de servicii. Faptul de a beneficia de prestări de servicii cu ocazia unei șederi în scop de vizită nu ar fi suficient. Nu ar exista nici dreptul la acordarea unei vize.

25.      Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a formulat apel la instanța de trimitere Oberverwaltungsgericht Berlin‑Brandenburg, menținându‑și capetele de cerere.

III – Cererea de decizie preliminară și procedura în fața Curții

26.      Prin decizia din 13 aprilie 2011, Oberverwaltungsgericht Berlin‑Brandenburg a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții, în temeiul articolului 267 TFUE, următoarele întrebări preliminare:

„1. Noțiunea de libertate de prestare a serviciilor în sensul articolului 41 alineatul (1) din Protocolul adițional la Acordul de asociere dintre Comunitatea Economică Europeană și Turcia din 23 noiembrie 1970 (Protocolul adițional) include și libertatea de prestare a serviciilor pasivă?

2. În cazul în care răspunsul la întrebarea 1 este afirmativ, protecția libertății de prestare pasive a serviciilor care rezultă din articolul 41 alineatul (1) din Protocolul adițional se extinde și asupra resortisanților turci care – precum reclamanta – nu doresc să intre în Republica Federală Germania pentru a beneficia de o prestare concretă de servicii, ci în scopul vizitării rudelor pentru o perioadă de ședere de până la trei luni și care invocă simpla posibilitate de a beneficia de servicii pe teritoriul Republicii Federale Germania?”

27.      În afară de doamna Demirkan și de guvernul Germaniei, au depus observații scrise guvernele Republicii Cehe, Danemarcei, Estoniei, Franței, Țărilor de Jos, Slovaciei și Regatului Unit, precum și Consiliul și Comisia.

28.      La ședința din 6 noiembrie 2012 au prezentat observații doamna Demirkan și Republica Federală Germania, precum și Regatul Danemarcei, Republica Elenă, Republica Franceză, Regatul Țărilor de Jos, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Consiliul și Comisia.

IV – Apreciere juridică

29.      Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere dorește să se clarifice dacă clauza de standstill din Protocolul adițional include și libera prestare a serviciilor pasivă. Dacă aceasta este situația, atunci în ceea ce privește intrarea pe teritoriul Republicii Federale Germania în scopul de a beneficia de prestări de servicii un resortisant turc ar putea să invoce situația juridică mai favorabilă acestuia la momentul intrării în vigoare a Protocolului adițional – și anume exonerarea de viză existentă la acea dată. În cazul în care Curtea răspunde afirmativ la întrebarea menționată, aceasta trebuie să examineze în cadrul celei de a doua întrebări domeniul de aplicare al liberei prestări pasive a serviciilor.

30.      În opinia noastră, la prima întrebare trebuie să se răspundă în sensul că clauza de standstill prevăzută de Protocolul adițional nu include libera prestare a serviciilor pasivă. Astfel, nu mai este necesar să se răspundă la a doua întrebare preliminară. În cazul în care Curtea ajunge la o altă concluzie, vom aborda și această întrebare.

A –    Prima întrebare preliminară

31.      Prin intermediul primei întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă noțiunea „libertatea de prestare a serviciilor” prevăzută la articolul 41 alineatul (1) din Protocolul adițional include și așa‑numita „libera prestare a serviciilor pasivă”.

32.      Reclamanta susține o astfel de interpretare largă. Statele participante la procedură, Comisia și Consiliul resping însă această interpretare.

33.      Pentru a răspunde la întrebare trebuie mai întâi să se examineze jurisprudența existentă a Curții referitoare la clauza de standstill, cu atât mai mult cu cât câteva state au prezentat argumente care în ultimă instanță urmăresc reconsiderarea unor aspecte din această jurisprudență. Apoi, vom clarifica mai detaliat noțiunea de liberă prestare a serviciilor pasivă. În final, vom interpreta clauza de standstill.

1.      Jurisprudența Curții referitoare la clauza de standstill

34.      În conformitate cu jurisprudența constantă a Curții, articolul 41 alineatul (1) din Protocolul adițional este direct aplicabil. Resortisanții turci care intră sub incidența acestei dispoziții o pot invoca în fața instanțelor naționale pentru excluderea aplicării normelor de drept intern care îi sunt contrare. Aplicabilitatea directă se întemeiază pe faptul că această dispoziție stabilește în termeni clari, preciși și necondiționați o clauză de standstill lipsită de echivoc, care cuprinde o obligație la care s‑au angajat părțile contractante și care, pe plan juridic, constă într‑o simplă obligație de abținere(14).

35.      Totuși, articolul 41 alineatul (1) din Protocolul adițional nu conferă persoanei respective niciun drept material de intrare, de ședere sau de liberă prestare a serviciilor(15). Dimpotrivă, dispoziția interzice părților contractante să creeze noi restricții pentru exercitarea libertăților menționate în dispoziție, adică libertatea de stabilire și libera prestare a serviciilor. Acest lucru este valabil și pentru dispozițiile privind condițiile de fond și/sau de procedură pentru prima admisie a resortisanților turci pe teritoriul statului membru respectiv în vederea exercitării libertăților menționate. Astfel, clauza de standstill stabilește practic care sunt dispozițiile unui stat membru în conformitate cu care trebuie să se aprecieze ratione temporis situația unui resortisant turc care dorește să exercite libertățile menționate la articolul 41 alineatul (1) din Protocolul adițional(16).

36.      În cauza Soysal și Savatli, Curtea trebuia să aplice principiile menționate mai sus în privința cerinței de deținere a unei vize, introdusă de Germania în anul 1980, care privea și intrarea resortisanților turci în vederea prestării de servicii de transporturi rutiere de mărfuri pentru întreprinderi stabilite în Turcia. Curtea a decis că în cazul prestării de servicii o astfel de cerință de deținere a unei vize reprezintă o nouă restricție privind libera prestare a serviciilor, interzisă de articolul 41 alineatul (1) din Protocolul adițional. Potrivit Curții, cerința pentru prestatorii de servicii de a deține viză este de natură să afecteze libera prestare a serviciilor, „din cauza, în special, a sarcinilor administrative și financiare suplimentare și repetitive pe care le implică obținerea unei astfel de autorizări a cărei valabilitate este limitată în timp. În plus, în cazul în care cererea de viză face obiectul [unui] [...] refuz, [...] o reglementare de acest tip împiedică exercitarea respectivei libertăți”(17).

37.      Curtea a considerat că această concluzie nu poate fi repusă în discuție de împrejurarea că reglementarea în vigoare în Germania transpune o dispoziție comunitară de drept derivat. În motivare, Curtea a arătat că „supremația acordurilor internaționale încheiate de Comunitate față de actele de drept comunitar derivat impune ca acestea din urmă să fie interpretate, în măsura posibilului, în conformitate cu acordurile respective”(18).

38.      Mai multe state participante la prezenta procedură și Consiliul au prezentat argumente care în ultimă instanță pun în discuție argumentația Curții din cauza Soysal și Savatli.

39.      Germania, Grecia, Regatul Unit și Consiliul nu consideră că cerința de deținere a unei vize constituie o atingere adusă liberei prestări a serviciilor. Acestea argumentează că acordarea vizelor reprezintă numai o procedură administrativă pentru asigurarea controlului frontierelor care nu îngreunează în mod obligatoriu intrarea, ci îi garantează călătorului încă dinaintea intrării siguranța că îndeplinește condițiile de fond pentru intrare. Costurile subliniate de Curte nu sunt considerabile, cel puțin pentru persoanele private precum cele în speță, având în vedere și posibilitatea de a elibera o viză pentru mai multe intrări și de a reduce taxele de viză.

40.      Această argumentație nu poate fi admisă. Solicitanții de viză suportă cheltuieli și costuri administrative pe care un călător care nu este obligat să dețină viză nu trebuie să le suporte. De asemenea, o viză nu garantează securitatea juridică, întrucât simpla deținere a unei vize nu conferă automat dreptul de intrare(19). Poate fi avută în vedere o altă politică în domeniul vizelor. Totuși, nu a fost explicat faptul că în cazul concret cerința de a deține viză nu implică niciun obstacol în calea intrării.

41.      În special Țările de Jos și Consiliul consideră că a permite, prin invocarea clauzei de standstill, intrarea fără viză într‑un stat membru și astfel în spațiul Schengen a resortisanților turci, contrar Regulamentului (CE) nr. 539/2001, determină un potențial conflict nu numai cu dreptul derivat, ci și cu dreptul primar al Uniunii Europene. În această privință nu este aplicabilă supremația tratatelor internaționale. O interpretare prea largă a clauzei de standstill ar periclita obiectivele politicii comune a vizelor în privința căreia, în temeiul articolului 77 alineatul (2) litera (a) din TFUE, Uniunii îi revine competența exclusivă, cel puțin după exercitarea acesteia.

42.      Aplicarea articolului 41 alineatul (1) din Protocolul adițional și în privința destinatarilor prestărilor de servicii ar presupune, potrivit celor arătate de Consiliu, distrugerea politicii comune a vizelor. În opinia acestuia, într‑un astfel de caz, destinatarii turci ai prestărilor de servicii ar putea, invocând legislația națională de la data intrării în vigoare a Protocolului adițional, să intre fără viză nu numai în Germania, în Danemarca, în Irlanda și în Regatul Unit, care sunt toate state afectate de hotărârea pronunțată în cauza Soysal și Savatli, ci și în Belgia, în Luxemburg, în Țările de Jos, în Franța, în Italia, în Spania și în Portugalia. Astfel, pentru destinatarii turci de prestări de servicii ar exista în nouă state Schengen exonerare de obligația de a deține viză, însă în paisprezece state membre și în alte patru state Schengen ar exista obligația de a deține viză. Uniformitatea spațiului Schengen ar fi astfel serios amenințată.

43.      În pofida obiecției menționate, nici în această situație nu considerăm că este necesar să se propună modificarea jurisprudenței Curții. În temeiul articolului 2 alineatul (2) TFUE, statelor membre le este interzis să stabilească statele terțe ai căror resortisanți au nevoie de viză pentru spațiul Schengen. În această privință, în conformitate cu articolul 4 alineatul (2) litera (j) TFUE, Uniunea a exercitat competența partajată prevăzută la articolul 77 alineatul (2) litera (a) TFUE, prin adoptarea Regulamentului (CE) nr. 539/2001. Obligația unui stat membru ca în cadrul clauzei de standstill să permită intrarea fără viză nu încalcă totuși respectiva împărțire a competențelor. Această obligație se află în conflict numai cu Regulamentul (CE) nr. 539/2001. În definitiv, argumentele exprimate de Țările de Jos și de Consiliu ridică în fapt regulamentul la rangul de drept primar.

44.      Comisia a acționat până în prezent pentru a efectua în dreptul derivat modificările devenite necesare în urma Hotărârii Soysal și Savatli în legătură cu prestatorii de servicii. Făcând referire expresă la această hotărâre, Comisia a propus ca la articolul 4 din Regulamentul (CE) nr. 539/2001 să se adauge un nou alineat (4): „În măsura impusă de aplicarea articolului 41 alineatul (1) din Protocolul adițional la Acordul de asociere între Turcia și CE, un stat membru poate prevedea excepții de la obligația de a deține viză prevăzută la articolul 1 alineatul (1), în ceea ce privește resortisanții turci care furnizează servicii pe durata șederii lor”(20).

45.      Și Republica Federală Germania a efectuat, potrivit afirmațiilor acesteia, o adaptare a dispozițiilor legislative și administrative relevante care să îi exonereze de obligația a deține viză pe resortisanții turci care doresc să intre în Republica Federală Germania cu scopul de a furniza anumite servicii, în aceeași măsură precum cea existentă la data intrării în vigoare a Protocolului adițional pentru Republica Federală Germania.

46.      După cum arată prezenta procedură, Hotărârea Soysal și Savatli nu a rezolvat însă toate posibilele întrebări privind clauza de standstill. Dimpotrivă, potrivit instanței de trimitere, în jurisprudența națională și în literatură există de atunci controverse cu privire la aspectul dacă articolul 41 alineatul (1) din Protocolul adițional cuprinde și libera prestare a serviciilor pasivă. Hotărârea Soysal și Savatli nu conține elemente în acest sens.

2.      Libera prestare a serviciilor pasivă

47.      Noțiunea de liberă prestare a serviciilor pasivă provine din împărțirea, uzuală în prezent, a prestării transfrontaliere de servicii în trei tipuri de bază. În primul rând, prestarea de servicii poate să traverseze frontierele chiar și fără ca prestatorul de servicii și destinatarul serviciilor să se deplaseze (așa‑numita prestare de servicii prin corespondență). În al doilea rând, prestatorul de servicii poate să traverseze frontiera pentru a presta serviciile (libera prestare a serviciilor activă) și, în al treilea rând, destinatarul serviciilor poate să călătorească în țara prestatorului pentru a beneficia de prestarea de servicii (libera prestare a serviciilor pasivă)(21). Restricțiile aduse primelor două componente ale liberei prestări a serviciilor pot fi reduse în mod util din punct de vedere economic, fără ca astfel să trebuiască să fie diminuată și restricționarea liberei prestări pasive a serviciilor(22).

48.      Dacă la prima vedere libera prestare a serviciilor pasivă pare o imagine în oglindă a liberei prestări active a serviciilor (23), în cazul protecției ambelor tipuri de prestări transfrontaliere de servicii apar deosebiri cantitative și calitative. Este vorba despre două forme ale căror domenii de aplicare nu se suprapun în niciun caz. Prin urmare, recunoașterea protecției uneia dintre cele două forme nu oferă automat un răspuns în privința protecției celeilalte forme.

49.      Din punct de vedere cantitativ, libera prestare a serviciilor activă limitează obstacolele în calea traversării frontierelor de către prestatorii de servicii, adică a unui grup care se poate defini relativ clar. Totuși, libera prestare a serviciilor pasivă se opune restricționării traversării frontierelor de către destinatarii serviciilor. Astfel, aceasta include în protecția conferită de libera prestare a serviciilor grupa consumatorilor de servicii, din care poate face parte oricine.

50.      Tocmai această extindere a liberei prestări a serviciilor asupra consumatorilor conduce la o distincție calitativă între cele două aspecte ale liberei prestări a serviciilor. Prestatorul de servicii este strâns legat de prestarea de servicii protejată. Acesta obține remunerația pentru care este prestat serviciul. Capacitățile acestuia limitează serviciile pe care le poate presta. În schimb, orice persoană consumă aproape zilnic cele mai diverse servicii, fără ca vreunul dintre acestea să fie tipic pentru consumator în calitatea sa de participant la schimburile comerciale. De asemenea, prestarea de servicii nu trebuie să se prezinte pentru consumator ca activitate economică. Conform jurisprudenței Curții, nu trebuie în mod necesar ca remunerația pentru o prestare de servicii să fie plătită de destinatarul serviciilor(24). Prin această protecție largă a trecerii frontierelor de către consumatori, libera prestare a serviciilor pasivă cuprinde o componentă de protecție care practic nu poate fi separată de libera circulație(25).

51.      Într‑adevăr, noțiunea „libera prestare a serviciilor” prevăzută la articolul 56 TFUE cuprinde, conform jurisprudenței constante, și libera prestare a serviciilor pasivă. Acest lucru a fost statuat, ca principiu, în Hotărârea Luisi și Carbone(26). În această hotărâre, Curtea a arătat că libera prestare a serviciilor pasivă reprezintă „completarea necesară” a liberei prestări active a serviciilor care are drept obiectiv „liberalizarea tuturor activităților prestate pe bază de remunerație și care nu fac obiectul liberei circulații a mărfurilor, a capitalurilor sau a persoanelor”(27). Totuși, acest lucru nu înseamnă că și articolul 41 alineatul (1) din Protocolul adițional cuprinde automat și libera prestare a serviciilor pasivă.

3.      Noțiunea „libera prestare a serviciilor” din clauza de standstill

52.      Aspectul dacă libera prestare a serviciilor pasivă este de asemenea cuprinsă în noțiunea „libertatea de prestare a serviciilor” prevăzută la articolul 41 alineatul (1) din Protocolul adițional trebuie stabilit prin interpretarea acestei clauze. Nici jurisprudența referitoare la articolul 56 TFUE, nici jurisprudența existentă referitoare la articolul 41 alineatul (1) din Protocolul adițional nu cuprind elemente în acest sens.

53.      Întrucât Protocolul adițional este un tratat internațional, pentru interpretarea acestuia trebuie să se utilizeze metodologia din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor(28), ale cărei norme sunt aplicabile interpretării tratatelor în calitate de norme de drept cutumiar(29). Potrivit articolului 31 alineatul 1 din această convenție, un tratat „trebuie să fie interpretat cu bună‑credință, potrivit sensului obișnuit ce urmează a fi atribuit termenilor tratatului în contextul lor și în lumina obiectului și a scopului său”. Curtea a aplicat în mod corect acest principiu în privința acordului(30).

a)      Noțiunea propriu‑zisă

54.      Textul articolului 41 alineatul (1) din Protocolul adițional oferă puține elemente pentru interpretarea noțiunii „libertatea de prestare a serviciilor”. Noțiunea tinde să pară formulată mai curând în raport cu prestatorul („prestare”) decât cu destinatarul serviciilor. Acest lucru apare și mai clar în alte versiuni lingvistice în afara celei în limba germană(31). Totuși, în acest caz este vorba despre utilizarea terminologiei obișnuite pentru libera prestare a serviciilor prevăzută la articolul 59 din Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene.

55.      Spre deosebire de opiniile susținute de unele dintre părți, nu se poate stabili cu certitudine modul în care părțile contractante au înțeles noțiunea „libertatea de prestare a serviciilor” la data încheierii Protocolului adițional. Pare într‑adevăr clar că aceștia s‑au raportat la terminologia privind libera prestare a serviciilor din Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene. Totuși, la data respectivă, cuprinsul acestei noțiuni nu era clar. Astfel cum s‑a arătat, extinderea liberei prestări a serviciilor din dreptul comunitar asupra liberei prestări pasive a serviciilor a fost clarificată abia în anul 1984 prin Hotărârea Luisi și Carbone(32). Înainte de această hotărâre există atât indicii favorabile, cât și contrare includerii liberei prestări pasive a serviciilor.

56.      Pe de o parte, Programul general de eliminare a restricțiilor privind libera prestare a serviciilor, întocmit în anul 1961, cuprindea indicii vagi cu privire la faptul că și libera prestare a serviciilor pasivă ar trebui să fie liberalizată ca parte a liberei prestări a serviciilor(33). Referirea la libera prestare a serviciilor pasivă este mai clară în Directiva 64/220/CEE a Consiliului din 25 februarie 1964 privind eliminarea restricțiilor de circulație și ședere în cadrul Comunității pentru resortisanții statelor membre în materie de stabilire și de prestare de servicii(34). Potrivit articolului 1 alineatul (1) litera (b), eliminarea restricțiilor de circulație și de ședere prevăzută de această directivă se extinde în mod expres asupra „resortisanților statelor membre care doresc să se deplaseze într‑un alt stat membru în calitate de destinatar al unui serviciu” [traducere neoficială].

57.      Pe de altă parte, extinderea liberei prestări a serviciilor asupra liberei prestări pasive a serviciilor a fost controversată. În anul 1976, în cadrul Concluziilor prezentate în cauza Watson și Belmann, avocatul general Trabucchi a refuzat în mod expres o astfel de interpretare largă. Acesta a considerat că o astfel de interpretare largă este în contradicție cu textul articolului 59 din Tratatul CEE și cu sistemul tratatului care face distincție în funcție de libera circulație a anumitor grupuri de actori de pe piață(35). În doctrina juridică, această problemă a făcut obiectul unei dezbateri controversate(36). Pentru a evita astfel de neclarități, Acordul dintre Comunitatea Europeană și statele sale membre, pe de o parte, și Confederația Elvețiană, pe de altă parte, privind libera circulație a persoanelor, care a intrat în vigoare la 1 iunie 2002, acordă în mod expres destinatarilor de servicii dreptul de intrare și de ședere(37).

b)      Contextul normativ

58.      Din contextul normativ al articolului 41 alineatul (1) din Protocolul adițional rezultă câteva indicii pentru interpretarea normei. În primul rând, trebuie să se menționeze că articolul 41 alineatul (2) din Protocolul adițional, care urmează imediat după clauza de standstill, prevede că Consiliul de asociere stabilește ritmul și modalitățile prin care părțile contractante elimină treptat restricțiile privind libera prestare a serviciilor. Prin urmare, articolul 41 din Protocolul adițional prevede un program normativ cu două componente. Clauza de standstill garantează că legislația privind libera prestare a serviciilor aplicabilă la intrarea în vigoare a Protocolului adițional nu va deveni mai nefavorabilă. Restricțiile privind libera prestare a serviciilor existente în conformitate cu această legislație vor fi eliminate în cadrul activității Consiliului de asociere. Până în prezent, Consiliul nu a acționat în această privință. Clauza de standstill în sine nu trebuie, așadar, să realizeze eliminarea restricțiilor existente, ci trebuie numai să împiedice o înrăutățire a situației juridice.

59.      Domeniul de aplicare limitat al clauzei de standstill se conturează clar din alte două particularități. În primul rând, articolul 59 din Protocolul adițional prevede clar că în domeniile care fac obiectul Protocolului adițional „Turcia nu poate beneficia de un tratament mai favorabil decât cel pe care statele membre și‑l acordă reciproc în temeiul Tratatului de instituire a Comunității”. În al doilea rând, Protocolul adițional nu cuprinde pentru clauza de standstill nicio dispoziție analogă articolelor 61 TFUE, 51 TFUE și 52 TFUE privind justificarea restricțiilor referitoare la libera prestare a serviciilor. Acest lucru sugerează că părțile contractante nu au pornit de la premisa unui domeniu de aplicare material excesiv de larg al clauzei de standstill care ar determina în special eludarea unor domenii normative sensibile ale unei reglementări naționale flexibile.

60.      În plus, acordul din care Protocolul adițional face parte integrantă în conformitate cu articolul 62 al acestuia din urmă prevede la articolul 14 că părțile contractante se întemeiază pe dispozițiile din dreptul primar privind libera prestare a serviciilor pentru a elimina în raporturile dintre acestea restricțiile privind libertatea de a presta servicii. Formularea „se întemeiază” arată că liberei prestări a serviciilor din dreptul primar îi revine un caracter de model. Totuși, aceasta exprimă la fel de clar faptul că libera prestare a serviciilor nu trebuie transpusă în totalitate și asupra relației de asociere(38). Expresia „se întemeiază” nu implică nicio identitate, ci, dimpotrivă, permite în principiu interpretări diferite.

61.      Astfel, se pune întrebarea dacă, de la pronunțarea Hotărârii Luisi și Carbone, interpretarea obișnuită dată noțiunii de liberă prestare a serviciilor prevăzute la articolul 56 TFUE este aplicabilă și în privința clauzei de standstill. În cauza Abatay și alții, Curtea și‑a exprimat poziția în privința aplicării interpretării articolului 56 TFUE în privința clauzei de standstill, în sensul că „principiile admise în cadrul dispozițiilor din tratat privind libera prestare a serviciilor trebuie să fie transpuse, în măsura posibilului, asupra resortisanților turci”(39). Curtea a dezvoltat într‑o serie de hotărâri criteriile care sunt decisive pentru posibilitatea de a transpune principiile din tratatele Uniunii Europene asupra unui acord încheiat cu un stat terț.

62.      Potrivit acestei jurisprudențe, nu este suficientă numai similaritatea sau chiar identitatea textului dispozițiilor unui acord cu un stat terț cu dispozițiile corespunzătoare din tratatele Uniunii Europene, pentru a se transpune jurisprudența privind dispozițiile din tratatele Uniunii Europene asupra acordului cu un stat terț. Dimpotrivă, în sensul articolului 31 din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor, posibilitatea transpunerii depinde de finalitatea respectivelor tratate(40).

63.      Faptul că un acord cu un stat terț vizează integrarea progresivă în scopul unei aderări ulterioare a statutul terț la Uniune trebuie să fie considerat unul dintre obiectivele acordului(41). Astfel cum rezultă din jurisprudența Curții privind Acordul european cu Republica Polonă(42), existența acestui obiectiv nu determină totuși în niciun caz transpunerea automată a jurisprudenței referitoare la tratatele Uniunii Europene asupra acordului încheiat cu statul terț(43). Nici din Hotărârea Pabst și Richarz KG, menționată de reclamantă, nu rezultă altceva. Este adevărat că în cazul aplicării jurisprudenței referitoare la Tratatul CEE asupra Acordului de asociere dintre Comunitate și Grecia Curtea a răspuns afirmativ. Totuși, Curtea a ajuns la această concluzie prin analizarea finalității tratatului(44).

c)      Finalitatea tratatelor

64.      Pentru a se stabili dacă jurisprudența Curții referitoare la articolul 56 TFUE poate fi aplicată în cadrul clauzei de standstill din Protocolul adițional, trebuie așadar să se compare scopul tratatelor Uniunii cu scopul acordului din care face parte integrantă Protocolul adițional potrivit articolului 62 din acesta din urmă.

65.      Vom analiza mai întâi obiectivele acordului. Este vorba despre o așa‑numită „Beitrittsassoziierung” [„asociere pentru aderare”], un acord de asociere care deschide perspectiva aderării la Uniune(45). Avocatul general Bot a arătat în cauza Ziebell că acordul de asociere trebuie să promoveze relațiile comerciale și economice dintre Republica Turcia și Uniune și că urmărește o finalitate exclusiv economică(46). Curtea i‑a urmat opinia(47).

66.      La fel de decisiv este faptul că acordul constituie în mare parte un program politic de integrare, un instrument aplicabil imediat, cuprinzător, care însă nu este complet, astfel cum arată dispozițiile privind uniunea vamală și libertățile fundamentale(48). În această privință, Consiliului de asociere îi revine o poziție specială. Acesta nu asigură numai punerea în aplicare, ci și dezvoltarea treptată a regimului de asociere(49), în egală măsură în ceea ce privește eliminarea restricțiilor privind libera prestare a serviciilor(50). Activitatea Consiliului de asociere prezintă în practică un mare dezechilibru. Astfel, foarte avansată este dezvoltarea treptată a regimului de asociere de exemplu în domeniul liberei circulații a mărfurilor prin Decizia nr. 1/95, care stabilește dispozițiile pentru implementarea fazei finale a uniunii vamale (art. 1)(51). În domeniul liberei prestări a serviciilor nu s‑au realizat progrese semnificative.

67.      Această finalitate și structură a acordului de asociere este în contradicție cu finalitatea și cu structura tratatelor Comunităților, respectiv ale Uniunii Europene. Astfel cum s‑a arătat în mod repetat în jurisprudență, scopul acestora este, printre altele, crearea unei piețe interne, adică fuzionarea piețelor naționale într‑o piață unică prin eliminarea tuturor obstacolelor din calea liberei circulații a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalului între statele membre(52). Totuși, o adevărată piață internă poate să ia naștere numai dacă cetățenii sunt luați în considerare și protejați și dincolo de activitatea economică. În acest cadru, o importanță deosebită revine dezvoltării cetățeniei Uniunii și a liberei circulații asociate acesteia(53). Poziționarea cetățeanului Uniunii în centrul dreptului Uniunii leagă UE de obiectivele acesteia care depășesc cu mult aspectul economic.

68.      În continuare, trebuie să se decidă dacă extinderea liberei prestări a serviciilor prevăzute la articolul 56 TFUE asupra liberei prestări pasive a serviciilor este o consecință a obiectivelor comune tratatelor UE și acordului sau dacă aceasta se bazează pe finalitatea mai largă a tratatelor UE. Din considerațiile noastre de mai sus referitoare la libera prestare a serviciilor pasivă rezultă că în cauză este valabilă a doua afirmație.

69.      Extinderea articolului 56 TFUE asupra liberei prestări pasive a serviciilor a rezultat din obiectivul soluționării tuturor lacunelor de protecție a libertăților acordate prin tratate(54). Acest lucru a reprezentat un prim pas pentru realizarea liberei circulații a cetățenilor Uniunii. În această privință, protecția liberei prestări pasive a serviciilor se întemeiază pe obiectivul creării unei veritabile piețe interne prin reducerea tuturor obstacolelor, adică pe finalități care deosebesc tratatele Uniunii Europene de acord. Structura acordului și a contextului normativ arătat mai sus se opun ca, în absența unei norme exprese, prin intermediul clauzei de standstill să se reglementeze într‑un sens atât de larg un domeniu atât de sensibil ca libera circulație, astfel cum ar fi cazul în care clauza de standstill s‑ar extinde asupra liberei prestări pasive a serviciilor.

70.      Astfel, potrivit scopului tratatelor, jurisprudența Curții referitoare la libera prestare a serviciilor pasivă în cadrul articolului 56 TFUE nu se poate aplica în privința articolului 41 alineatul (1) din Protocolul adițional.

71.      Și practica părților contractante(55) este favorabilă acestei concluzii. Conform afirmațiilor Consiliului, după intrarea în vigoare a Protocolului adițional, numeroase state membre au introdus cerința deținerii unei vize pentru șederea în scop turistic a cetățenilor turci, fără să considere că dispozițiile articolului 41 alineatul (1) din Protocolul adițional se opuneau în această privință. Potrivit afirmațiilor Republicii Federale Germania și care nu au fost contrazise, Turcia însăși a procedat în acest fel în ceea ce privește Belgia și Țările de Jos.

72.      Așadar, la prima întrebare preliminară trebuie să se răspundă în sensul că libera prestare a serviciilor pasivă nu este inclusă în noțiunea de libertate de prestare a serviciilor în sensul articolului 41 alineatul (1) din Protocolul adițional.

B –    A doua întrebare preliminară

73.      În cazul în care Curtea urmează propunerea noastră în privința primei întrebări, nu mai este necesar să se răspundă la această întrebare. Prezentăm argumente în privința celei de a doua întrebări preliminare pentru cazul în care Curtea ajunge la o altă concluzie.

74.      Prin intermediul celei de a doua întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă un cetățean turc care dorește să viziteze o rudă și în timpul vizitei are posibilitatea să beneficieze de prestări de servicii poate să invoce libera prestare a serviciilor pasivă în cadrul articolului 41 alineatul (1) din Protocolul adițional. Verwaltungsgericht german a răspuns negativ la această întrebare – fără să abordeze problema cuprinsă în prima întrebare preliminară – și a respins acțiunea reclamantei. În opinia reclamantei, răspunsul la această întrebare este afirmativ. Toate celelalte părți, în măsura în care și‑au exprimat opinia în legătură cu această întrebare, consideră că ar trebui respinsă invocarea de către o astfel de persoană a liberei prestări pasive a serviciilor. Scopul declarat al călătoriei – în opinia Comisiei, scopul principal al călătoriei – ar trebui să fie acela de a beneficia cu ocazia intrării de o prestare de servicii concretă, stabilită deja. Nu este suficientă simpla posibilitate de a utiliza servicii. În parte, este în plus necesar ca prestarea de servicii să aibă și o anumită importanță economică sau se amintește faptul că libera prestare a serviciilor pasivă ar putea fi vizată numai în măsura în care nu sunt relevante dispozițiile privind libera circulație a mărfurilor, a capitalurilor și a persoanelor.

75.      Libera prestare a serviciilor pasivă protejează destinatarul unei prestări de servicii care călătorește în țara prestatorului(56). Noțiunea de prestare de servicii coincide cu libera prestare a serviciilor activă și pasivă(57) și este definită în conformitate cu articolul 57 TFUE(58). Potrivit acestuia, sunt considerate servicii prestațiile furnizate în mod obișnuit în schimbul unei remunerații, în măsura în care nu sunt reglementate de dispozițiile privind libera circulație a mărfurilor, a capitalurilor și a persoanelor. Corespunzător definiției largi a prestării de servicii, în jurisprudență, libera prestare a serviciilor pasivă a fost aplicată în sectoare foarte diverse, precum turism(59), servicii medicale(60), educație finanțată prin mijloace private(61) și leasing(62). În domeniul de protecție al liberei prestări a serviciilor nu se face distincție între serviciile importante și cele neimportante, atât timp cât în cazul prestării de servicii este vorba despre activități reale care nu sunt atât de reduse încât se prezintă ca fiind pur marginale și accesorii(63).

76.      În cazul în care se aplică această noțiune de prestare de servicii în privința situației de fapt din a doua întrebare preliminară, trebuie să se constate că doamna Demirkan nu invocă o prestare de servicii, ci se rezumă la exprimarea faptului că și în cazul vizitării rudelor ar fi posibil să se utilizeze servicii.

77.      Prestările de servicii de care s‑ar beneficia ar intra într‑adevăr în domeniul de protecție al liberei prestări pasive a serviciilor, în cazul în care nu sunt atât de reduse încât se prezintă ca fiind pur marginale și accesorii(64). Acest lucru este de asemenea independent de faptul că de aceste servicii se beneficiază cu ocazia vizitării familiei. Totuși, în cazul în care în discuție nu se află prestări de servicii sau acestea au o importanță complet accesorie, nu este vizată libera prestare a serviciilor pasivă.

78.      Astfel, scopul călătoriei devine în mod necesar criteriul de diferențiere între deplasările transfrontaliere cuprinse în sfera de protecție a liberei prestări pasive a serviciilor și cele care nu sunt cuprinse în aceasta. În cazul în care acesta este cel puțin influențat și de faptul de a beneficia de servicii, atunci intervine protecția liberei prestări pasive a serviciilor(65). În această privință, nu este relevant faptul că în timpul călătoriei se face de asemenea o vizită familiei. Dacă totuși serviciul prestat este atât de neesențial încât numai vizitarea familiei pare să fie scopul relevant, atunci nu intervine protecția liberei prestări pasive a serviciilor. Dacă este cazul, obligația de a verifica acest lucru revine instanțelor naționale.

79.      Din criteriul finalității rezultă că simpla invocare a ipotezei de a beneficia de prestații de servicii neprecizate în mod concret nu este suficientă pentru ca o persoană să se poată prevala de protecția liberei prestări pasive a serviciilor.

V –    Concluzie

80.      Având în vedere considerațiile care precedă, sugerăm Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Oberverwaltungsgericht Berlin‑Brandenburg după cum urmează:

„Noțiunea de libertate de prestare a serviciilor în sensul articolului 41 alineatul (1) din Protocolul adițional la Acordul de asociere dintre Comunitatea Economică Europeană și Turcia din 23 noiembrie 1970 nu include și libertatea de prestare a serviciilor pasivă.”

81.      Cu titlu subsidiar, în cazul în care Curtea consideră că noțiunea de libertate de prestare a serviciilor în sensul articolului 41 alineatul (1) din Protocolul adițional include și libera prestare a serviciilor pasivă:

„Protecția libertății de prestare pasive a serviciilor care rezultă din articolul 41 alineatul (1) din Protocolul adițional nu se extinde și asupra resortisanților turci care doresc să intre într‑un stat membru în scopul vizitării rudelor pentru o perioadă de ședere de până la trei luni și invocă simpla posibilitate de a beneficia de servicii în statul respectiv.”


1 –      Limba originală: germana.


2 –      Hotărârea din 19 februarie 2009 (C‑228/06, Rep., p. I‑1031).


3 –      Hotărârea din 31 ianuarie 1984 (286/82 și 26/83, Rec., p. 377, punctele 10 și 16); aceasta a fost urmată printre altele de Hotărârea din 2 februarie 1989, Cowan (186/87, Rec., p. 195, punctul 15), de Hotărârea din 24 noiembrie 1998, Bickel și Franz (C‑274/96, Rec., p. I‑7637, punctul 15), de Hotărârea din 19 ianuarie 1999, Calfa (C‑348/96, Rec., p. I‑11, punctul 16), de Hotărârea din 26 octombrie 1999, Eurowings Luftverkehrs (C‑294/97, Rec., p. I‑7447, punctul 34), de Hotărârea din 6 noiembrie 2003, Gambelli și alții (C‑243/01, Rec., p. I‑13013, punctul 55), de Hotărârea din 17 noiembrie 2009, Presidente del Consiglio dei Ministri (C‑169/08, Rep., p. I‑10821, punctul 25), de Hotărârea din 20 mai 2010, Zanotti (C‑56/09, Rep., p. I‑4517, punctul 26), și de Hotărârea din 27 ianuarie 2011, Comisia/Luxemburg (C‑490/09, Rep., p. I‑247, punctul 35).


4 –      Menționarea sub titlul „Dreptul Uniunii” este în conformitate cu practica obișnuită. Acordurile de asociere sunt tratate internaționale, însă, conform jurisprudenței constante a Curții, fac parte integrantă din dreptul comunitar. Hotărârea din 30 aprilie 1974, Haegeman (181/73, Rec., p. 449) (referitoare la Acordul de asociere cu Grecia), și Hotărârea din 30 septembrie 1987, Demirel (12/86, Rec., p. 3719, punctul 7) (referitoare la Acordul de asociere cu Turcia).


5 –      JO 217, 29.12.1964, p. 3685, Ediție specială, 11/vol. 1, p. 10.


6 –      JO L 293, 29.12.1972, p. 1, Ediție specială, 11/vol. 1, p. 37.


7 –      Decizia nr. 2/2000 a Consiliului de asociere CE‑Turcia privind inițierea negocierilor dintre Comunitate și Turcia în vederea liberalizării serviciilor și a deschiderii reciproce a achizițiilor publice, JO L 138, 9.6.2000, p. 27.


8 –      Regulamentul (CE) nr. 562/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 martie 2006 de instituire a unui Cod comunitar privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul frontierelor Schengen), JO L 105, 13.4.2006, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 8, p. 5.


9 –      Notă de subsol ștearsă.


10 –      Regulamentul (CE) nr. 539/2001 al Consiliului din 15 martie 2001 de stabilire a listei țărilor terțe ai căror resortisanți trebuie să dețină viză pentru trecerea frontierelor externe și a listei țărilor terțe ai căror resortisanți sunt exonerați de această obligație, JO L 81, 21.3.2001, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 97. Regulamentul a fost modificat în mod repetat.


11 –      BGBl. I, p. 1341.


12 –      BGBl. I, p. 1743.


13 –      BGBl. I, p. 782.


14 –      Hotărârea din 11 mai 2000, Savas (C‑37/98, Rec., p. I‑2927, punctele 46-54), Hotărârea din 21 octombrie 2003, Abatay și alții (C‑317/01 și C‑369/01, Rec., p. I‑12301, punctele 58 și 59), Hotărârea din 20 septembrie 2007, Tum și Dari (C‑16/05, Rep., p. I‑7415, punctul 46), Hotărârea Soysal și Savatli (citată la nota de subsol 2, punctul 45), Hotărârea din 21 iulie 2011, Oguz (C‑186/10, Rep., p. I‑6957, punctul 23), și Hotărârea din 15 noiembrie 2011, Dereci și alții (C‑256/11, Rep., p. I‑11315, punctul 87).


15 –      Având în vedere observațiile prezentate de Germania referitoare la articolul 7 din Acordul european privind regimul circulației persoanelor între țările membre ale Consiliului Europei, nici din acest acord nu se poate deduce un astfel de drept.


16 –      Hotărârea Savas (citată la nota de subsol 14, punctul 71), Hotărârea Abatay și alții (citată la nota de subsol 14, punctele 62-67), Hotărârea Tum și Dari (citată la nota de subsol 14, punctele 47-55), Hotărârea Soysal și Savatli (citată la nota de subsol 2, punctele 47-49), Hotărârea din 17 septembrie 2009, Sahin (C‑242/06, Rep., p. I‑8465, punctul 64), Hotărârea din 29 aprilie 2010, Comisia/Țările de Jos (C‑92/07, Rep., p. I‑3683, punctul 47), și Hotărârea Dereci și alții (citată la nota de subsol 14, punctele 89-94).


17 –      Hotărârea Soyal și Savatli (citată la nota de subsol 2, punctele 55, 57 și 63).


18 –      Hotărârea Soysal și Savatli (citată la nota de subsol 2, punctul 59).


19 –      A se vedea, în prezent, articolul 30 din Regulamentul (CE) nr. 810/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 iulie 2009 privind instituirea unui cod comunitar de vize (Codul de vize) (JO L 243, p. 1).


20 –      COM(2011) 290 final, p. 9 și 18.


21 –      Noțiunea de liberă prestare a serviciilor „pasivă”se utilizează cel puțin din anul 1972. A se vedea Völker, S., Passive Dienstleistungsfreiheit im Europäischen Gemeinschaftsrecht, Duncker & Humblot, Berlin, 1990, p. 54 și urm. În cadrul dreptului Organizației Mondiale a Comerțului, în conformitate cu articolul I alineatul (2) din Acordul GATS, se face distincție între patru tipuri de prestări transfrontaliere de servicii. Este vorba despre cele trei tipuri menționate aici, precum și de prestarea de servicii „sub forma unei prezențe comerciale”, care în cadrul dreptului Uniunii este acoperită de libertatea de stabilire.


22 –      Acest lucru reiese de asemenea din Acordul GATS în cadrul căruia țările pot să aleagă modurile de prestare de servicii pe care le liberalizează.


23 –      Calliess, C., și Korte, S., Dienstleistungsrecht in der EU, C.H. Beck, München, 2011, p. 55 și 56.


24 –      Hotărârea din 26 aprilie 1988, Bond van Adverteerders și alții (352/85, Rec., p. 2085, punctul 16).


25 –      Curtea recunoaște argumentat acest lucru atunci când, în cauza Bickel și Franz, statuează că resortisanții statelor membre se deplasează în calitate de destinatari de prestări de servicii în alte state membre și că acolo pot circula liberi și imediat în continuare face trimitere „[î]n rest” la libera circulație a cetățenilor Uniunii. Hotărârea din 24 noiembrie 1998, Bickel și Franz (C‑274/96, Rec., p. I‑7637, punctul 15).


26 –      Hotărârea Luisi și Carbone (citată la nota de subsol 3). Curtea a confirmat în mod repetat această hotărâre fundamentală. A se vedea nota de subsol 3.


27 –      Hotărârea Luisi și Carbone (citată la nota de subsol 3, punctul 10).


28 –      1155 UNTS 331.


29 –      Referitor la articolul 31, a se vedea de exemplu Hotărârea Curții Internaționale de Justiție din 3 februarie 1994 pronunțată în cauza Différend teritorial (Jamahiria Arabă Libiană/Ciad), C. I. J. Recueil 1994, p. 6, punctul 41.


30 –      Hotărârea din 2 martie 1999, Eddline El‑Yassini (C‑416/96, Rec., p. I‑1209, punctul 47), punctul 43 din Concluziile avocatului general Bot prezentate în cauza Ziebell (anterior Örnek), (C‑371/08, Rep., p. I‑12735).


31 –      În limba franceză, „libre prestation des services”, în limba italiană, „libera prestazione dei servizi”, în limba olandeză, „het vrij verrichten van diensten”.


32 –      Hotărârea Luisi și Carbone (citată la nota de subsol 3, punctele 10 și 16).


33 –      JO 2, 15.1.1962, p. 32. Secțiunea III vorbește despre o eliminare a restricțiilor indiferent dacă „afectează prestatorul fie direct, fie indirect prin intermediul destinatarului sau al prestării”.


34 –      JO 56, 4.4.1964, p. 845. Înlocuită prin Directiva 73/148/CEE a Consiliului din 21 mai 1973 privind eliminarea restricțiilor de circulație și ședere în cadrul Comunității pentru resortisanții statelor membre în materie de stabilire și de prestare de servicii, JO L 172, 28.6.1973, p. 14.


35 –      Concluziile prezentate de avocatul general Trabucchi în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 7 iulie 1976, Watson și Belmann (118/75, Rec., p. 1185). În același sens, a se vedea și Concluziile prezentate de avocatul general Capotorti în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 1 decembrie 1977, Kuyken (66/77, Rec., p. 2311).


36 –      Völker, S., Passive Dienstleistungsfreiheit im Europäischen Gemeinschaftsrecht, Duncker & Humblot, Berlin, p. 64 și urm.


37 –      Articolul 5 alineatul (3) din Acordul semnat la 21 iunie 1999 și aprobat în numele Comunității Europene prin Decizia 2002/309/CE, Euratom a Consiliului și a Comisiei privind Acordul de cooperare științifică și tehnologică din 4 aprilie 2002 privind încheierea a șapte acorduri cu Confederația Elvețiană, JO L 114, 30.4.2002, p. 1, Ediție specială, 11/vol. 27, p. 25.


38 –      Hotărârea Demirel (citată la nota de subsol 4) este fundamentală pentru caracterul de program al normei (privind articolul 12 din acord, comparabil în această privință).


39 –      Hotărârea Abatay și alții (citată la nota de subsol 14, punctul 112, sublinierea noastră). A se vedea Hotărârea din 6 iunie 1995, Bozkurt (C‑434/93, Rec., p. I‑1475, punctul 20).


40 –      A se vedea jurisprudența constantă, Hotărârea din 9 februarie 1982, Polydor și RSO Records (270/80, Rec., p. 329, punctele 14-19), Hotărârea din 26 octombrie 1982, Kupferberg (104/81, Rec., p. 3641, punctul 30), Hotărârea din 1 iulie 1993, Metalsa (C‑312/91, Rec., p. I‑3751, punctele 10-12), Hotărârea din 29 ianuarie 2002, Pokrzeptowicz‑Meyer (C‑162/00, Rec., p. I‑1049, punctele 32 și 33), Hotărârea din 12 noiembrie 2009, Grimme (C‑351/08, Rep., p. I‑10777, punctele 27 și 29), Hotărârea din 11 februarie 2010, Fokus Invest (C‑541/08, Rep., p. I‑1025, punctele 28 și 29), și Hotărârea din 15 iulie 2010, Hengartner și Gasser (C‑70/09, Rep., p. I‑7233, punctele 41 și 42).


41 –      Hotărârea din 29 aprilie 1982, Pabst & Richarz KG (17/81, Rec., p. 1331, punctele 26 și 27), și Hotărârea din 27 septembrie 2001, Gloszczuk (C‑63/99, Rec., p. I‑6369, punctele 49-52).


42 –      Acordul european de instituire a unei asocieri între Comunitățile Europene și statele membre ale acestora, pe de o parte, și Republica Polonă, pe de altă parte, JO L 348, 31.12 1993, p. 2.


43 –      Hotărârea Gloszczuk (citată la nota de subsol 41, punctele 41-52); pentru acordul cu Turcia, a se vedea în mod implicit Hotărârea din 8 decembrie 2011, Ziebell (anterior Ömek) (C‑371/08, Rep., p. I‑12735, punctele 58-74).


44 –      Hotărârea Pabst & Richarz KG (citată la nota de subsol 41, punctele 26 și 27). Similar, Hotărârea din 16 iulie 1992, Legros (C 163/90, Rec., p. I‑4625, punctele 23-27).


45 –      Schmalenbach, K., „Art. 217”, în Calliess C., și Ruffert, M. (coord.), EUV/AEUV, C.H. Beck, München, ediția a patra, 2011, punctele 35 și 36.


46 –      Concluziile avocatului general Bot prezentate în cauza Ziebell (citate la nota de subsol 30, punctele 44-46).


47 –      Hotărârea Ziebell (citată la nota de subsol 43, punctele 64-72).


48 –      Can, H., Das Assoziationsverhältnis zwischen der Europäischen Gemeinschaft und der Türkei, Peter Lang, Frankfurt am Main, 2002, p. 54; o privire de ansamblu asupra domeniilor individuale oferă și Lenski, E., „Turkey and the EU: On the Road to Nowhere?”, în ZaöRV 63 (2003), p. 77-102.


49 –      Articolul 6 din acord.


50 –      Articolul 41 alineatul (2) din Protocolul adițional.


51 –      Decizia nr. 1/95 a Consiliului de asociere UE‑Turcia din 22 decembrie 1995 privind implementarea fazei finale a uniunii vamale, JO L 35, 13.2.1996, p. 1.


52 –      Hotărârea din 5 mai 1982, Gaston Schul (15/81, Rec., p. 1409, punctul 33), Hotărârea din 25 februarie 1988, Drexl (299/86, Rec., p. 1213, punctul 24), Hotărârea Metalsa (citată la nota de subsol 40, punctul 15) și Hotărârea Gloszczuk (citată la nota de subsol 41, punctul 50).


53 –      Articolele 20 TFUE și 21 TFUE.


54 –      Acest lucru ilustrează și caracterul atipic al principalelor spețe privind libera prestare a serviciilor pasivă. Astfel, în cauza Luisi și Carbone a fost vorba despre amenzi pentru cumpărarea de valute străine, iar domnul Cowan a invocat în calitate de turist interdicția de discriminare prevăzută la articolul 7 din Tratatul CEE. Hotărârea Luisi și Carbone (citată la nota de subsol 3), Hotărârea Cowan (citată la nota de subsol 3).


55 –      Articolul 31 alineatul 3 litera b) din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor.


56 –      Lenaerts, K., și Van Nuffel, P., European Union Law, Sweet & Maxwell, Londra, ediția a treia, 2011, p 273.


57 –      Calliess, C., și Korte, S., Dienstleistungsrecht in der EU, C.H. Beck, München, 2011, p. 55 și 56, vorbesc despre „imaginea în oglindă” a liberei prestări active a serviciilor.


58 –      Hotărârea Eurowings Luftverkehrs AG (citată la nota de subsol 3, punctele 33 și 34).


59 –      Hotărârea Luisi și Carbone (citată la nota de subsol 3, punctul 16) și Hotărârea Cowan (citată la nota de subsol 3, punctul 15).


60 –      Hotărârea Luisi și Carbone (citată la nota de subsol 3, punctul 16) și Hotărârea Comisia/Luxemburg (citată la nota de subsol 3, punctele 34 și 35).


61 –      Hotărârea Luisi și Carbone (citată la nota de subsol 3, punctul 16) și Hotărârea Zanotti (citată la nota de subsol 3, punctele 26-35).


62 –      Hotărârea Eurowings Luftverkehrs (citată la nota de subsol 3, punctul 34).


63 –      Hotărârea din 5 octombrie 1988, Steymann (196/87, Rec., p. 6159, punctul 13).


64 –      A se vedea punctul 75 din prezentele concluzii.


65 –      În ceea ce privește elementul de finalitate în cazul componentei legate de dreptul de ședere al liberei prestări pasive a serviciilor, a se vedea Völker, S., Passive Dienstleistungsfreiheit im Europäischen Gemeinschaftsrecht, Duncker & Humblot, Berlin, 1990, p. 168 și urm. Referitor la dificultățile practice semnificative în cazul punerii în aplicare a unui astfel de criteriu, a se vedea Tomuschat, C., „Le principe de proportionnalité: Quis iudicabit?”, în CDE 1977, p. 97, 102.