Language of document : ECLI:EU:T:2010:498

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a doua)

7 decembrie 2010(*)

„Ajutoare de stat – Remitere parțială a unei datorii fiscale în cadrul unui concordat preventiv – Decizie prin care ajutorul este declarat incompatibil cu piața comună și prin care se dispune recuperarea sa – Criteriul creditorului privat în economia de piață”

În cauza T‑11/07,

Frucona Košice a.s., cu sediul în Košice (Slovacia), reprezentată de domnul B. Hartnett, barrister, și de O. H. Geiss și A. Barger, avocați,

reclamantă,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de domnul B. Martenczuk și de doamna K. Walkerová, în calitate de agenți,

pârâtă,

susținută de

St. Nicolaus-trade a.s., cu sediul în Bratislava (Slovacia), reprezentată de N. Smaho, avocat,

intervenientă,

având ca obiect o cerere de anulare a Deciziei 2007/254/CE a Comisiei din 7 iunie 2006 privind ajutorul de stat C 25/05 (ex NN 21/05) pus în aplicare de Republica Slovacă în favoarea Frucona Košice a.s. (JO L 112, p. 14),

TRIBUNALUL (Camera a doua),

compus din doamnele I. Pelikánová, președinte, K. Jürimäe (raportor) și domnul S. Soldevila Fragoso, judecători,

grefier: doamna C. Kantza, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 14 octombrie 2009,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Cadrul juridic

1.     Reglementarea comunitară

1        Comisia Comunităților Europene a adoptat în 1999 Liniile directoare comunitare privind ajutorul de stat pentru salvarea și restructurarea întreprinderilor aflate în dificultate (JO C 288, p. 2, denumite în continuare „Liniile directoare din 1999”).

2        În temeiul punctului 31 din Liniile directoare din 1999:

„Acordarea ajutorului este condiționată de punerea în aplicare a planului de restructurare care este aprobat de Comisie în toate cazurile de ajutor individual.” [traducere neoficială]

3        În ceea ce privește întreprinderile mici și mijlocii (IMM), punctul 55, intitulat „Ajutorul pentru restructurarea [IMM‑urilor]”, prevede următoarele:

„Ajutorul pentru întreprinderile din categoria IMM‑urilor […] tinde să afecteze mai puțin condițiile comerciale decât ajutorul acordat întreprinderilor mari. Acest lucru este valabil și în cazul ajutorului de sprijinire a restructurării, astfel încât cerința este mai puțin strictă cu privire la condițiile prevăzute la [punctele] 29-47: acordarea de ajutor de restructurare pentru întreprinderile mici nu va fi, de regulă, legată de măsuri compensatorii (a se vedea [punctele] 35-39), dacă nu se prevede altfel în normele sectoriale privind ajutorul de stat, iar cerințele privind conținutul rapoartelor vor fi mai puțin severe (a se vedea [punctele] 45, 46 și 47). În schimb, principiul «ajutorului unic» ([a se vedea punctele] 48-51) se aplică integral în cazul IMM‑urilor”. [traducere neoficială]

2.     Reglementarea națională

4        Legea nr. 328/1991 privind falimentul și concordatul [zákon 328/1991 Zb. o konkurze a vyrovnaní (denumită în continuare „Legea falimentului și a concordatului”)] prevede normele juridice aplicabile în Slovacia în ceea ce privește procedura falimentului și a concordatului.

 Istoricul cauzei

1.     Reclamanta

5        Reclamanta, Frucona Košice a.s., este o societate de drept slovac cu sediul în Košice (Slovacia), un oraș care se afla la 7 iunie 2006 într‑o regiune eligibilă pentru obținerea de ajutoare regionale conform articolului 87 alineatul (3) litera (a) din Tratatul CE. În 1995, anul în care a fost înființată, reclamanta a dobândit activul și pasivul unei foste întreprinderi de stat.

6        Inițial, reclamanta își desfășura activitatea, pe de o parte, în sectorul producției de băuturi alcoolice și spirtoase și, pe de altă parte, în sectorul fabricării de produse alimentare cum ar fi conserve de fructe, de legume și sucuri, precum și în sectorul producției de băuturi gazoase și negazoase. La 6 martie 2004, i‑a fost retrasă licența pentru producerea și prelucrarea băuturilor alcoolice și spirtoase, pentru motivul că nu a achitat accizele pe care le datora. După această dată nu a mai produs băuturi spirtoase, însă a distribuit băuturi spirtoase conform unui acord încheiat la 24 august 2004 cu Old Herold, s.r.o. În baza acestui acord, reclamanta închiria Old Herold fabricile sale de băuturi spirtoase situate la Košice și la Obišovce (Slovacia), în care aceasta din urmă producea sub licență băuturi spirtoase pe care reclamanta le cumpăra ulterior pentru a le revinde clienților săi sub marca Frucona.

2.     Procedurile naționale administrativă și judiciară

7        În urma intrării în vigoare, la 1 ianuarie 2004, a Legii nr. 609/2003 de modificare și de completare a Legii Consiliului național slovac nr. 511/1992 privind administrarea impozitelor, a taxelor și a redevențelor și modificările sistemului autorităților fiscale teritoriale și de modificare și de completare a anumitor legi (zákon č. 609/2003 Z. z., ktorým sa mení a dopĺňa zákon Slovenskej národnej rady č. 511/1992 Zb. o správe daní a poplatkov a o zmenách v sústave územných finančných orgánov v znení neskorších predpisov a ktorým sa menia a dopľňajú niektoré ďalšie zákony), care prevede în mod special că un contribuabil nu poate solicita amânarea plății taxei decât o dată pe an, reclamanta s‑a confruntat cu dificultăți financiare care nu i‑au permis să achite accizele pe care le datora pentru luna ianuarie 2004 și care erau exigibile la 25 februarie 2004. În trecut, reclamanta beneficiase de mai multe amânări de plată ale datoriei sale fiscale, care îi fuseseră acordate după constituirea unor garanții financiare în favoarea administrației fiscale slovace. În consecință, reclamanta s‑a regăsit într‑o situație de îndatorare în sensul Legii falimentului și a concordatului.

8        Pentru prevenirea dificultăților financiare rezultate din propunerile de modificare și în final din modificarea reținută în ceea ce privește legislația în materie de amânare a plății taxelor, reclamanta, reprezentată în special de directorul său general, s‑a întâlnit cu reprezentanții direcției generale slovace a impozitelor la 16 decembrie 2003 și la 23 ianuarie 2004. La 30 ianuarie 2004, directorul general al reclamantei s‑a întâlnit de asemenea cu ministrul finanțelor slovac. În cadrul acestor reuniuni, reclamanta și‑a informat în special interlocutorii despre propunerea sa de a‑și fixa obligațiile fiscale în cadrul unei eventuale proceduri de concordat.

9        Reclamanta contactase între timp și autoritatea fiscală locală de care aparținea, mai precis Biroul Košice IV (denumit în continuare „autoritatea fiscală locală”). Prin scrisoarea din 8 ianuarie 2004, reclamanta a informat‑o că, în ceea ce privește accizele, nu va putea achita în luna februarie 2004, sumele datorate și a propus fie să achite aceste sume în tranșe eșalonate pe o perioadă de cinci ani, fie să accepte o propunere de concordat în temeiul căreia plata s‑ar limita la 35 % din sumele datorate. Prin scrisoarea din 3 februarie 2004, directorul autorității fiscale locale a respins prima parte a alternativei propuse de reclamantă, iar în ceea ce privește a doua parte a acestei alternative, mai precis propunerea de concordat, a răspuns după cum urmează: „[…] în principiu, administrația fiscală nu se opune încheierii unui concordat preventiv, în schimb, nu poate accepta propunerea dumneavoastră de concordat privind plata a 35 % din suma datorată. Considerăm că termenii și condițiile concordatului preventiv vor fi discutați înainte de depunerea propunerii de concordat.”

10      La 8 martie 2004, reclamanta a formulat o cerere de deschidere a unei proceduri de concordat preventiv în fața Krajský súd v Košiciach (Curtea Regională din Košice, Slovacia) în care a invocat situația sa de supraîndatorare și a descris, în conformitate cu dispozițiile Legii falimentului și a concordatului, diferitele măsuri menite să îi permită să își redobândească echilibrul financiar în urma procedurii concordatului preventiv. Cuantumul total al datoriei sale fiscale avute în vedere în temeiul propunerii de concordat se ridica la aproximativ [confidențial] de coroane slovace (SKK), dintr‑un cuantum total al datoriilor de aproximativ 644,6 milioane SKK. În cadrul propunerii sale de concordat, reclamanta a propus tuturor creditorilor săi chirografari și unor creditori privilegiați să achite fiecăruia o parte egală cu 35 % din cuantumul total al sumelor pe care i le datora.

11      Prin decizia din 29 aprilie 2004, Krajský súd v Košiciach a considerat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de articolul 46 și următoarele din Legea falimentului și a concordatului și, prin urmare, a autorizat deschiderea procedurii concordatului în temeiul articolului 50 alineatul 3 din aceasta. În cadrul acestei proceduri, printre altele, le‑a cerut creditorilor reclamantei să facă dovada creanțelor lor respective. Pe de altă parte, a numit un administrator al concordatului preventiv și a convocat reclamanta și creditorii acesteia la o ședință a concordatului stabilită la data de 9 iulie 2004 (denumită în continuare „ședința concordatului din 9 iulie 2004”). În sfârșit, a preluat modalitățile concordatului astfel cum fuseseră formulate de reclamantă în propunerea sa de concordat din 8 martie 2004.

12      Pentru a da posibilitatea autorității fiscale locale să evalueze avantajele respective ale concordatului preventiv, ale falimentului și ale executării fiscale în dreptul slovac, reclamanta a prezentat mai multe rapoarte de audit înainte de omologarea concordatului de către Krajský súd v Košiciach. La 26 aprilie 2004, reclamanta a comunicat primul raport de audit întocmit de auditorul său intern, doamna K. (denumit în continuare „raportul K”), în care venitul obținut din vânzarea activelor reclamantei în cadrul unei proceduri de faliment a fost evaluat la [confidențial]. La 7 iulie 2004, reclamanta a comunicat cel de al doilea raport de audit întocmit de o societate de audit independentă, mai precis societatea E (denumit în continuare „raportul E”), în care se menționa, [confidențial]. La sfârșitul lunii iunie 2004, a fost transmisă către autoritatea fiscală locală o versiune provizorie a raportului E.

13      La 21 iunie 2004, administrația fiscală slovacă a efectuat o inspecție la fața locului în localurile reclamantei. Cu ocazia acestei inspecții, s‑a constatat că, la 17 iunie 2004, reclamanta dispunea de lichidități în cuantum de [confidențial] SKK.

14      Prin scrisoarea din 6 iulie 2004, directorul general al direcției generale slovace a impozitelor a solicitat autorității fiscale locale să nu accepte propunerea de concordat prezentată de reclamantă cu ocazia ședinței concordatului din 9 iulie 2004, pentru motivul că nu era favorabil Republicii Slovace, având în vedere o scrisoare anexată din 15 ianuarie 2004 a ministrului slovac de finanțe în care acesta din urmă solicita ca administrațiile fiscale să nu își dea acordul pentru o reducere a datoriei fiscale în favoarea contribuabililor.

15      În cursul ședinței concordatului din 9 iulie 2004, creditorii reclamantei, inclusiv administrația fiscală slovacă, au acceptat propunerea de concordat prezentată de reclamantă.

16      Prin decizia din 14 iulie 2004, Krajský súd v Košiciach a omologat concordatul. Mai întâi i‑a identificat pe creditorii reclamantei care au făcut dovada creanțelor lor în cadrul procedurii concordatului preventiv. Instanța a subliniat în mod special că administrația fiscală slovacă dispunea de o creanță exigibilă în cuantum de aproximativ [confidențial] SKK din care concordatul preventiv prevedea rambursarea a 35 %, mai precis a unei sume datorate de aproximativ 224,3 milioane SKK. În continuare, a constatat că, în cursul ședinței concordatului din 9 iulie 2004, creditorii reclamantei, inclusiv autoritatea fiscală locală, în calitate de creditor privilegiat, și în consecință prin vot separat, au votat toți în favoarea propunerii de concordat a reclamantei, conform articolului 58 alineatele 4 și 5 și articolului 58b alineatul 1 litera a) și alineatul 2 din Legea falimentului și a concordatului. Krajský súd v Košiciach a amintit de asemenea condițiile care trebuie îndeplinite pentru ca, în conformitate cu articolul 60 alineatul 1 din această lege, concordatul preventiv în discuție să poată fi ulterior omologat, înainte de a se constata că în cauză sunt îndeplinite condițiile.

17      La 14 iulie 2004, direcția generală slovacă a impozitelor l‑a suspendat și l‑a înlocuit pe directorul autorității fiscale locale.

18      Prin scrisoarea din 20 octombrie 2004, autoritatea fiscală locală i‑a comunicat reclamantei că modalitățile concordatului pe care le‑a aprobat cu ocazia ședinței concordatului din 9 iulie 2004, potrivit cărora o parte din datoria fiscală urma să nu fie rambursată, constituie un ajutor de stat indirect suspus autorizării Comisiei. De asemenea, i‑a cerut reclamantei să îi comunice până la 19 noiembrie 2004 un plan de investiții în legătură cu sumele care urmează să nu fie rambursate, în temeiul deciziei Krajský súd v Košiciach din 29 aprilie 2004.

19      Prin hotărârea din 25 octombrie 2004, Najvyšší súd Slovenskej republiky (Curtea Supremă a Republicii Slovace) a respins ca inadmisibil apelul formulat de autoritatea fiscală locală în august 2004 împotriva Deciziei Krajský súd v Košiciach din 14 iulie 2004 și a declarat că această decizie era valabilă și executorie începând cu 23 iulie 2004.

20      Prin scrisoarea din 9 noiembrie 2004, reclamanta a răspuns la scrisoarea autorității fiscale locale din 20 octombrie 2004 precizând că a depus o „cerere de concordat preventiv”, iar nu o „cerere de ajutor de stat”. În această cerere, ea și‑a exprimat dezacordul cu privire la calificarea unui acord emis de un administrator al unei autorități fiscale drept ajutor de stat. De asemenea, reclamanta a precizat că solicitarea unui plan de investiții i se părea „neîntemeiată”.

21      La 14 decembrie 2004, directorul autorității fiscale locale, suspendat la 14 iulie 2004, a fost învinuit de fraudă.

22      La 17 decembrie 2004, conform concordatului preventiv, reclamanta a achitat în special autorității fiscale locale un cuantum de 224,3 milioane SKK, reprezentând 35 % din datoria sa totală. Prin decizia din 30 decembrie 2004, Krajský súd v Košiciach a constatat validitatea concordatului începând cu 23 iulie 2004 și a dispus închiderea procedurii concordatului preventiv.

23      Pentru a se confirma avantajele unei proceduri de concordat preventiv față de o procedură de faliment, reclamanta a obținut de asemenea un al treilea raport de audit din data de 27 ianuarie 2005 din partea doamnei H., [confidențial] (denumit în continuare „raportul H”), în care aceasta a arătat că, [confidențial].

24      Prin hotărârea din 6 martie 2006, Špeciálny súd v Pezinku (Curtea Specială din Pezinok, Slovacia) l‑a achitat pe directorul autorității fiscale locale, suspendat la 14 iulie 2004, de toate învinuirile care i s‑au adus.

25      În urma unui apel extraordinar împotriva deciziei Krajský súd v Košiciach din 14 iulie 2004, Najvyšší súd Slovenskej republiky, prin decizia din 27 aprilie 2006, a anulat în parte decizia Krajský súd v Košiciach din 14 iulie 2004, pentru motivul că în mod greșit anumite restanțe de taxe de circulație în cuantum de 424 490 SKK fuseseră incluse în concordatul preventiv. În rest, Najvyšší súd Slovenskej republiky a respins apelul extraordinar. Prin decizia din 18 august 2006, Krajský súd v Košiciach a executat decizia Najvyšší súd Slovenskej republiky din 27 aprilie 2006 și a stabilit sumele rectificate datorate autorității fiscale locale la 640,4 milioane SKK (35 % din această sumă reprezentând 224,1 milioane SKK).

3.     Procedura administrativă în fața Comisiei

26      Prin scrisoarea din 15 octombrie 2004, a fost formulată o plângere la Comisie privind un ajutor de stat presupus ilegal acordat în favoarea reclamantei.

27      Prin scrisoarea din 6 decembrie 2004, Comisia a solicitat Republicii Slovace să îi ofere informații privind măsura în cauză, respectiv remiterea parțială a datoriei fiscale a reclamantei în cadrul unui concordat preventiv.

28      Prin scrisoarea din 4 ianuarie 2005, Republica Slovacă a informat Comisia că este posibil ca reclamanta să fi primit un ajutor ilegal și i‑a cerut să autorizeze acest ajutor drept ajutor pentru salvare acordat unei întreprinderi aflate în dificultate.

29      După ce a obținut informații suplimentare, Comisia, printr‑o scrisoare datată 5 iulie 2005, a notificat Republicii Slovace decizia sa de a iniția cu privire la măsura în cauză procedura oficială de investigare prevăzută la articolul 88 alineatul (2) CE (denumită în continuare „decizia de deschidere a procedurii oficiale de investigare”). Această decizie a fost publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 22 septembrie 2005 (JO C 233, p. 47) și, cu aceeași ocazie, părțile interesate au fost invitate să își prezinte observațiile cu privire la măsura în cauză.

30      Prin scrisoarea din 10 octombrie 2005, Republica Slovacă a prezentat Comisiei observațiile sale cu privire la măsura în cauză. De asemenea, prin scrisoarea din 24 octombrie 2005, reclamanta a prezentat Comisiei observațiile sale cu privire la măsura în cauză, observații care au fost transmise Republicii Slovace pentru a‑i da posibilitatea acesteia din urmă să își precizeze poziția, iar aceasta și‑a precizat poziția prin scrisoarea din 16 decembrie 2005.

31      La 28 martie 2006, a avut loc o întâlnire între Comisie și reclamantă. Cu ocazia acestei întâlniri, reclamanta a precizat în mod special că a ales procedura concordatului preventiv în locul procedurii de faliment, că producția Old Herold era obținută prin utilizarea activelor și a mărcii sale, că această cooperare ce a început în iulie 2004 era întemeiată pe un acord de distribuție exclusiv a produselor Old Herold, că valoarea activelor garantate era de 194 de milioane SKK, că raportul E urmărea să demonstreze autorității fiscale locale că procedura concordatului preventiv era preferabilă unei proceduri de faliment, că nu era în măsură să explice motivul pentru care societatea E utilizase date din 31 martie 2004, că Old Herold îi acordase creditul furnizor în cursul celui de al doilea semestru al anului 2004 și că durata standard de executare a obligațiilor sale era cuprinsă între 14 și 60 de zile.

32      Prin scrisoarea din 4 aprilie 2006, reclamanta a transmis Comisiei o copie a hotărârii pronunțate de Špeciálny súd v Pezinku la 6 martie 2006.

33      Prin scrisoarea din 5 mai 2006, Republica Slovacă a comunicat Comisiei informații suplimentare.

34      La 7 iunie 2006, Comisia a adoptat Decizia 2007/254/CE privind ajutorul de stat C 25/05 (ex NN 21/05) pus în aplicare de Republica Slovacă în favoarea reclamantei (JO L 112, p. 14, denumită în continuare „decizia atacată”).

35      Dispozitivul deciziei atacate prevede:

Articolul 1

Ajutorul de stat pus în executare de Republica Slovacă în favoarea [reclamantei], cu o valoare de 416 515 990 [SKK], este incompatibil cu piața comună.

Articolul 2

(1)      Republica Slovacă va adopta toate măsurile necesare pentru a recupera de la [reclamantă] ajutorul menționat la articolul 1, ajutor care i‑a fost acordat în mod ilegal.

(2)      Recuperarea va avea loc fără termen [a se citi «de îndată»], în conformitate cu procedurile prevăzute de legislația națională, în măsura în care ele permit punerea în aplicare imediată și efectivă a prezentei decizii.

(3)      Ajutorul care trebuie recuperat include dobânzile datorate pentru perioada începând cu data la care acest ajutor a fost pus în executare în favoarea [reclamantei] până la data la care el a fost recuperat în mod efectiv.

(4)      Dobânzile se calculează în conformitate cu dispozițiile capitolului V din Regulamentul (CE) nr. 794/2004 al Comisiei din 21 aprilie 2004 privind punerea în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 659/1999 al Consiliului, care prevede modalitățile de aplicare a articolului [88 CE]. Rata dobânzii se aplică pe bază compusă pe întreaga perioadă specificată la alineatul (3).

Articolul 3

Republica Slovacă va informa Comisia, în termen de două luni de la data notificării prezentei decizii, cu privire la măsurile pe care le‑a luat pentru a se conforma acesteia și va utiliza, în acest scop, chestionarul din anexa I la prezenta decizii.

Articolul 4

Republica Slovacă este destinatarul prezentei decizii.”

36      La 2 noiembrie 2006, reclamanta a primit un exemplar al deciziei atacate din partea Ambasadei Republicii Slovace la Bruxelles (Belgia).

 Procedura și concluziile părților

37      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 12 ianuarie 2007, reclamanta a introdus prezenta acțiune.

38      Prin actul depus la grefa Tribunalului la 8 iunie 2007, întreprinderea St. Nicolaus‑trade a.s. a formulat o cerere de intervenție în prezenta procedură în susținerea Comisiei.

39      Prin Ordonanța din 11 octombrie 2007, președintele Camerei a doua a Tribunalului a admis această cerere și a decis că, întrucât a fost formulată după expirarea termenului de șase săptămâni menționat la articolul 115 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, drepturile intervenientei sunt cele prevăzute la articolul 116 alineatul (6) din acest regulament.

40      Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a doua) a decis deschiderea procedurii orale și, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute de articolul 64 din Regulamentul de procedură, a invitat reclamanta și Comisia să depună anumite înscrisuri și să răspundă în scris la o serie de întrebări. Părțile au răspuns în cadrul acestor măsuri de organizare a procedurii în termenele stabilite.

41      Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările orale adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 14 octombrie 2009.

42      Reclamanta solicită Tribunalului:

–        anularea deciziei atacate sau cel puțin anularea în tot sau în parte a articolului 1 din această decizie;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

43      Comisia, susținută de intervenientă, solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

44      În ședință, intervenienta a solicitat, în esență, în susținerea concluziilor Comisiei, respingerea acțiunii de către Tribunal și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

 Cu privire la fond

45      În susținerea cererii sale în anulare, reclamanta invocă zece motive întemeiate, în primul rând, pe o eroare vădită de apreciere a cuantumului măsurii de ajutor în cauză, în al doilea rând, pe o încălcare a unei norme fundamentale de procedură și a articolului 33 CE, în al treilea rând, în esență, pe necompetența Comisiei de a adopta decizia atacată, în al patrulea rând, pe o eroare de drept și de fapt, întrucât Comisia a considerat că procedura de faliment era mai avantajoasă decât cea a concordatului preventiv, în al cincilea rând, pe o eroare de drept și de fapt, întrucât Comisia a considerat că procedura de executare fiscală era mai avantajoasă decât cea a concordatului preventiv, în al șaselea rând, pe o eroare de drept și de fapt, întrucât Comisia nu a îndeplinit sarcina probei care îi revenea și a încălcat normele de drept ce reglementează aplicarea criteriului creditorului privat în economia de piață, în al șaptelea rând, pe o eroare de drept și de fapt, întrucât Comisia nici nu a apreciat corect, nici nu a ținut seama de elementele de probă de care dispunea, în al optulea rând, pe o eroare de drept și de fapt, întrucât Comisia a ținut seama de elemente de probă nepertinente, în al nouălea rând, pe o încălcare a articolului 253 CE, întrucât Comisia nu ar fi motivat suficient decizia atacată, și, în al zecelea rând, pe o eroare de drept și de fapt, întrucât Comisia nu ar fi scutit concordatul preventiv ca ajutor pentru restructurare și ar fi aplicat în mod retroactiv Liniile directoare privind ajutorul de stat pentru salvarea și restructurarea întreprinderilor aflate în dificultate (JO 2004, C 244, p. 2, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 187, denumite în continuare „Liniile directoare din 2004”).

1.     Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o eroare vădită de apreciere a cuantumului măsurii de ajutor în cauză

 Argumentele părților

46      Reclamanta susține că suma menționată la articolul 1 din decizia atacată, respectiv 416 515 990 SKK, este vădit eronată. În opinia acesteia, Comisia nu a ținut seama de decizia pronunțată de Najvyšší súd Slovenskej republiky din 27 aprilie 2006 prin care cuantumul datoriei fiscale luate în considerare în procedura concordatului a fost redus cu 424 490 SKK. Cuantumul exact ar fi 416 240 072 SKK. În consecință, decizia atacată ar fi afectată de o eroare vădită de apreciere. Prin urmare, s‑ar impune anularea acesteia sau cel puțin a articolului 1 din decizia atacată.

47      Comisia, susținută de intervenientă, contestă toate argumentele invocate de reclamantă în sprijinul primului motiv.

 Aprecierea Tribunalului

48      Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, în cadrul unei acțiuni în anulare, legalitatea actului vizat trebuie apreciată în funcție de elementele de fapt și de drept existente la data adoptării actului (Hotărârea Curții din 7 februarie 1979, Franța/Comisia, 15/76 și 16/76, Rec., p. 321, punctul 7, Hotărârea Tribunalului din 25 iunie 1998, British Airways și alții/Comisia, T‑371/94 și T‑394/94, Rec., p. II‑2405, punctul 81, și Hotărârea Tribunalului din 14 ianuarie 2004, Fleuren Compost/Comisia, T‑109/01, Rec., p. II‑127, punctul 50).

49      Mai concret, din jurisprudență reiese că legalitatea unei decizii în materie de ajutoare de stat trebuie apreciată în funcție de informațiile de care Comisia putea dispune la momentul adoptării deciziei (Hotărârea Curții din 24 septembrie 2002, Falck și Acciaierie di Bolzano/Comisia, C‑74/00 P și C‑75/00 P, Rec., p. I‑7869, punctul 168; a se vedea de asemenea, în acest sens, Hotărârea Curții din 10 iulie 1986, Belgia/Comisia, 234/84, Rec., p. 2263, punctul 16).

50      Astfel, un reclamant nu poate invoca în fața instanței elemente de fapt care nu au fost expuse în cursul procedurii precontencioase prevăzute la articolul 88 CE (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 14 septembrie 1994, Spania/Comisia, C‑278/92‑C‑280/92, Rec., p. I‑4103, punctul 31, și Hotărârea Curții din 13 iunie 2002, Țările de Jos/Comisia, C‑382/99, Rec., p. I‑5163, punctele 49 și 76, Hotărârea Fleuren Compost/Comisia, punctul 48 de mai sus, punctul 51).

51      De asemenea, nu se poate reproșa Comisiei că nu ar fi ținut seama de eventualele elemente de fapt sau de drept care i‑ar fi putut fi prezentate în cursul procedurii administrative, dar care însă nu i‑au fost prezentate, întrucât Comisia nu are obligația de a examina din oficiu și prin extrapolare elementele ce i‑ar fi putut fi prezentate (Hotărârea Fleuren Compost/Comisia, punctul 48 de mai sus, punctul 49 și jurisprudența citată).

52      În prezenta cauză, din rezumatul deciziei de deschidere a procedurii oficiale de investigare, publicat în Jurnalul Oficial (C 233, p. 47), reiese că, pentru a stabili cuantumul ajutorului de stat, Comisia s‑a întemeiat pe elementele din decizia pronunțată de Krajský súd v Košiciach din 14 iulie 2004 de omologare a concordatului, elemente care nu au fost puse în discuție nici de Republica Slovacă în observațiile sale din 10 octombrie 2005, nici de reclamantă în observațiile sale din 24 octombrie 2005.

53      În plus, nu se contestă faptul că în momentul în care Comisia a adoptat decizia atacată, nu fusese informată nici de reclamantă, nici de Republica Slovacă cu privire la decizia pronunțată de Najvyšší súd Slovenskej republiky din 27 aprilie 2006 de reducere a datoriei fiscale a reclamantei pentru a ține seama de aceasta în cadrul procedurii concordatului preventiv.

54      Având în vedere jurisprudența citată la punctele 48-50 de mai sus, prin urmare, nu se poate reproșa Comisiei că la stabilirea cuantumului ajutorului de stat s‑a întemeiat pe elementele din decizia pronunțată de Krajský súd v Košiciach din 14 iulie 2004 și că nu a ținut seama de decizia pronunțată de Najvyšší súd Slovenskej republiky din 27 aprilie 2006. Prin urmare, primul motiv trebuie respins ca neîntemeiat.

2.     Cu privire la al doilea motiv întemeiat pe o încălcare a unei norme fundamentale de procedură și a articolului 33 CE

 Argumentele părților

55      Reclamanta susține, pe de o parte, că decizia atacată este afectată de o încălcare a unei norme fundamentale de procedură și, în consecință, ar trebui anulată. În opinia acesteia, în măsura în care, în momentul adoptării măsurii în cauză, ea producea în principal produse agricole incluse în anexa I la Tratatul CE, Direcția Generală (DG) din cadrul Comisiei competentă pentru a efectua investigația și a face demersurile care au condus la adoptarea deciziei atacate era DG Agricultură și Dezvoltare Rurală, iar nu DG Concurență. Din aceleași motive, decizia de deschidere a procedurii oficiale de investigare și decizia atacată ar fi trebuit semnate de membrul Comisiei cu atribuții în domeniul agriculturii și al dezvoltării rurale, iar nu de membrul Comisiei cu atribuții în domeniul concurenței. Pe de altă parte, reclamanta reproșează Comisiei că nu a ținut seama în decizia atacată de obiectivele prevăzute la articolul 33 CE.

56      Comisia, susținută de intervenientă, contestă toate argumentele invocate de reclamantă în sprijinul celui de al doilea motiv.

 Aprecierea Tribunalului

57      În ceea ce privește primul aspect al celui de al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea unei norme fundamentale de procedură, trebuie să se sublinieze că acesta se întemeiază pe premisa potrivit căreia, în momentul acordării măsurii în cauză, reclamanta producea în principal produse agricole incluse în anexa I la Tratatul CE, astfel încât numai DG Agricultură și Dezvoltare Rurală și membrul Comisiei cu atribuții în domeniul agriculturii și dezvoltării rurale erau competenți să efectueze o investigație cu privire la măsura în cauză și să adopte decizia de deschidere a procedurii oficiale de investigare, precum și decizia atacată.

58      Or, astfel cum arată Comisia, din observațiile reclamantei din 24 octombrie 2005, și mai precis din tabelul 1 din aceste observații, rezultă în mod clar că în 2004 cifra de afaceri totală a reclamantei s‑a ridicat la aproximativ 880,3 milioane SKK, iar cifra de afaceri generată de activitățile legate de producția de alcool și de băuturi spirtoase s‑a ridicat la aproximativ 728,8 milioane SKK. Prin urmare, aceste activități au generat o cifră de afaceri ce reprezintă mai mult de 82 % din cifra de afaceri totală a reclamantei. Or, trebuie să se constate că, ținând seama de această proporție importantă a cifrei de afaceri generate de activitățile sale legate de producția de alcool și de băuturi spirtoase, reclamanta nu a demonstrat că activitățile sale de producție a produselor agricole, incluse în anexa I la Tratatul CE la momentul adoptării măsurii în cauză, prevalau față de cele dintâi. Prin urmare, având în vedere elementele din dosar, trebuie să se constate că, la momentul situației de fapt, cea mai mare parte din cifra de afaceri totală a reclamantei rezulta din activitățile acesteia legate de producția de alcool și de băuturi spirtoase. Prin urmare, primul aspect al celui de al doilea motiv trebuie respins, întrucât, în mod vădit, nu corespunde situației de fapt.

59      În ceea ce privește al doilea aspect al celui de al doilea motiv, întemeiat pe faptul că Comisia nu ar fi ținut seama de obiectivele prevăzute la articolul 33 CE, trebuie amintit că, în temeiul articolului 21 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, aplicabil procedurii din fața Tribunalului în conformitate cu articolul 53 primul paragraf din același statut, și al articolului 44 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură, cererea introductivă trebuie să cuprindă obiectul litigiului și expunerea sumară a motivelor invocate. Potrivit unei jurisprudențe constante, pentru ca o acțiune să fie admisibilă, este necesar ca elementele esențiale de fapt și de drept pe care aceasta se întemeiază să rezulte, cel puțin în mod sumar, dar coerent și comprehensibil, din chiar textul cererii introductive (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 17 septembrie 2007, Microsoft/Comisia, T‑201/04, Rep., p. II‑3601, punctul 94 și jurisprudența citată).

60      Or, în prezenta cauză, reclamanta nu a invocat elemente de fapt sau de drept în susținerea criticii sale întemeiate pe încălcarea articolului 33 CE. Prin urmare, nu a expus în mod sumar, conform articolului 44 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură, al doilea aspect al celui de al doilea motiv. Prin urmare, al doilea aspect al celui de al doilea motiv trebuie respins ca vădit inadmisibil.

61      Din considerațiile anterioare rezultă că ambele aspecte ale celui de al doilea motiv trebuie respinse, primul motiv, ca vădit neîntemeiat în fapt, iar cel de al doilea, ca vădit inadmisibil.

3.     Cu privire la al treilea motiv întemeiat pe încălcarea secțiunii 3 din anexa IV la Tratatul de aderare, a articolului 253 CE, a articolului 88 CE și a Regulamentului (CE) nr. 659/1999, în măsura în care Comisia nu era competentă să adopte decizia atacată

 Argumentele părților

62      În opinia reclamantei, Comisia nu era competentă să examineze măsura în cauză. Reclamanta susține că, presupunând că această măsură a constituit un ajutor de stat în sensul articolului 87 CE, aceasta ar fi fost acordată și pusă în aplicare atunci când, înainte de aderarea Republicii Slovace la Uniunea Europeană la 1 mai 2004 (denumită în continuare „aderarea Republicii Slovace”), administrația fiscală slovacă a decis să renunțe la posibilitatea unei proceduri de faliment și la cea a unei proceduri de executare fiscală. Frucona Košice consideră că, la momentul deschiderii procedurii concordatului preventiv la 29 aprilie 2004, se putea aștepta în mod legitim ca administrația fiscală slovacă să îndeplinească toate actele oficiale necesare pentru punerea în aplicare a concordatului. După această dată, aprobarea propunerii de concordat cu ocazia ședinței concordatului din 9 iulie 2004 ar fi fost numai o formalitate. Reclamanta adaugă că, începând de la această dată, măsura în cauză nu mai era de aplicare. În consecință, această măsură ar constitui un ajutor existent, iar nu un ajutor nou, astfel încât Comisia nu ar fi competentă să solicite recuperarea acestuia în temeiul articolului 88 alineatul (2) CE și al articolului 14 din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de aplicare a articolului [88 CE] (JO L 83, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 41).

63      Mai precis, poziția Comisiei în decizia atacată ar fi contradictorie în ceea ce privește momentul în care s‑a acordat un ajutor de stat în speță. Pe de o parte, Comisia ar cita Hotărârea Fleuren Compost/Comisia, punctul 48 de mai sus, în susținerea aprecierii sale, potrivit căreia măsura în cauză nu fusese acordată decât la momentul adoptării actului cu forță juridică obligatorie, respectiv 9 iulie 2004. Pe de altă parte, Comisia și‑ar fi întemeiat concluzia potrivit căreia măsura în cauză constituia un ajutor de stat pe faptul că administrația fiscală slovacă nu pusese în aplicare „procedura corespunzătoare înainte de inițierea procedurii concordatului preventiv”. Or, atât din practica administrativă a Comisiei, cât și din jurisprudență ar reieși că, în numeroase cazuri, s‑a reținut existența unui ajutor în considerarea lipsei acțiunii, deși nu exista un document oficial cu forță juridică obligatorie.

64      Pe de altă parte, reclamanta susține că măsura în cauză nu mai era aplicabilă după aderarea Republicii Slovace. În această privință, Frucona Košice arată că, în temeiul concordatului, nu lua naștere nicio obligație în sarcina Republicii Slovace după aderare, întrucât nu erau necesare nicio plată și nicio remitere de datorie suplimentară.

65      Comisia, susținută de intervenientă, contestă toate argumentele invocate de reclamantă în sprijinul celui de al treilea motiv.

 Aprecierea Tribunalului

66      În cadrul considerentelor (61)-(68) ale deciziei atacate, Comisia a constatat că o parte a faptelor pertinente în speță era anterioară aderării Republicii Slovace. În continuare, ea a menționat că măsurile puse în aplicare după aderare țin în mod evident de competența Comisiei, în conformitate cu Tratatul CE, și a precizat că, în opinia sa, criteriul pertinent de stabilire a momentului în care o măsură dată este pusă în aplicare îl reprezintă actul cu forță juridică obligatorie prin care „autoritatea națională competentă se angajează să acorde ajutorul”. În speță, Comisia a considerat, pe de o parte, că propunerea de a angaja o procedură de concordat nu reprezintă un act emis de „autoritatea care acordă ajutorul”, ci un „act care ține de beneficiar”, și, pe de altă parte, că decizia instanței de autorizare a procedurii concordatului preventiv nu este un act emis de „autoritatea care acordă ajutorul”. În plus, Comisia a considerat că nu există nicio probă că direcția generală slovacă a impozitelor și‑a dat acordul în ceea ce privește măsura în cauză cu ocazia reuniunii din decembrie 2003. Dimpotrivă, autoritățile slovace au dezmințit orice acord prealabil de această natură. În opinia Comisiei, „decizia autorității competente de a anula o parte a creanțelor” a fost luată pe 9 iulie 2004, respectiv după aderarea Republicii Slovace, atunci când autoritatea fiscală locală și‑a dat acordul cu privire la concordatul propus de reclamantă. Prin urmare, Comisia a considerat că este de competența ei „să evalueze” măsura în cauză, în temeiul articolului 88 CE.

67      Al treilea motiv, întemeiat pe necompetența Comisiei de a adopta decizia atacată, pornește de la premisa potrivit căreia măsura în cauză a fost acordată înainte de aderarea Republicii Slovace.

68      Pentru a aprecia temeinicia celui de al treilea motiv, criteriul pertinent care trebuie reținut este cel al „actului cu forță juridică obligatorie prin care autoritatea națională competentă se angajează să acorde ajutorul” (a se vedea în acest sens Hotărârea Fleuren Compost/Comisia, punctul 48 de mai sus, punctul 74).

69      În acest sens, mai întâi, trebuie identificat obiectul măsurii în cauză. În opinia reclamantei, măsura în cauză a fost acordată înainte de aderarea Republicii Slovace, atunci când autoritatea fiscală locală a decis să nu angajeze procedura de faliment sau procedura de executare fiscală.

70      Or, astfel cum Comisia arată în mod întemeiat, trebuie să se considere că o decizie a autorității unui stat membru de a se abține să angajeze o procedură de faliment sau o procedură de executare fiscală este diferită de o decizie de aprobare a unei propuneri de concordat, care însemna ca în speță autoritatea fiscală locală să renunțe la 65 % din creanțele sale față de reclamantă. Astfel, în timp ce decizia unui creditor de a nu angaja o procedură de faliment sau o procedură de executare fiscală are ca rezultat numai amânarea în timp a unei eventuale recuperări silite a creanței, decizia acestui creditor de a aproba o propunere de concordat presupune, cu condiția omologării acestui concordat de instanța competentă, ca acest creditor să renunțe definitiv în tot sau în parte la această creanță. Prin urmare, aceste două decizii sunt în mod clar diferite una de cealaltă.

71      De asemenea, astfel cum reiese în mod clar atât din conținutul deciziei de deschidere a procedurii oficiale de investigare, cât și al deciziei atacate, măsura în cauză constă exclusiv într‑o renunțare a autorității fiscale locale la 65 % din creanțele sale față de reclamantă în cadrul unui concordat preventiv. Măsura în cauză nu privește în niciun caz o decizie a autorității fiscale locale de a nu angaja o procedură de faliment sau o procedură de executare fiscală.

72      Prin urmare, pentru a aprecia temeinicia celui de al treilea motiv întemeiat pe necompetența Comisiei de a adopta decizia atacată, trebuie să se determine numai momentul în care a fost adoptată decizia autorității fiscale locale de a adopta propunerea de concordat a reclamantei.

73      Cu titlu principal, în primul rând, trebuie să se sublinieze că reclamanta afirmă că în decizia din 29 aprilie 2004, Krajský súd v Košiciach a autorizat procedura concordatului preventiv. În schimb, Comisia susține că, în aceeași decizie, Krajský súd v Košiciach a autorizat numai deschiderea procedurii de concordat. Prin urmare, trebuie să se examineze aplicabilitatea deciziei pronunțate de Krajský súd v Košiciach la 29 aprilie 2004, în măsura în care, în susținerea celui de al treilea motiv, reclamanta arată că măsura în cauză a fost adoptată înainte de aderarea Republicii Slovace, astfel încât Comisia nu era competentă să examineze compatibilitatea acestei măsuri cu dispozițiile Tratatului CE.

74      În această privință, mai întâi, din dispozițiile Legii falimentului și a concordatului și în special din articolul 50 din această lege reiese că, înainte de omologarea unui concordat, judecătorul trebuie să constate printr‑o decizie îndeplinirea condițiilor de deschidere a unei proceduri a concordatului preventiv. Decizia pronunțată de Krajský súd v Košiciach la 29 aprilie 2004 nu poate constitui în niciun caz o decizie de omologare a concordatului în discuție.

75      Astfel, pe de o parte, conform dispozițiilor articolului 58 alineatul 1 din Legea falimentului și a concordatului, creditorii interesați care au făcut dovada creanțelor lor pot formula propuneri sau declarații și pot vota în scris cu privire la propunerea de concordat, inclusiv înainte de desfășurarea ședinței concordatului prevăzute la articolul 58 alineatul 2 din legea menționată.

76      Pe de altă parte, conform articolului 50 alineatul 3 litera b) și articolului 58 alineatul 2 din Legea falimentului și a concordatului, deschiderea procedurii de concordat trebuie să permită judecătorului să constate, în cursul unei ședințe a concordatului, care sunt creditorii vizați care aprobă și cei care nu aprobă propunerea de concordat. Numai în cazul în care sunt îndeplinite condițiile de majoritate prevăzute de articolele 58a și 58b din Legea falimentului și a concordatului și respectându‑se dispozițiile articolelor 60 și 61 din legea menționată, judecătorul poate decide să omologheze concordatul. Prin urmare, din dispozițiile Legii falimentului și a concordatului reiese că numai după deschiderea unei proceduri de concordat și după ce creditorii vizați au făcut dovada creanțelor lor și au fost invitați, cel mai târziu în cadrul unei ședințe a concordatului, să voteze în favoarea concordatului preventiv se poate pronunța o decizie de omologare a concordatului.

77      În continuare, din însuși conținutul deciziei pronunțate de Krajský súd v Košiciach din 29 aprilie 2004 reiese că această instanță le‑a cerut creditorilor vizați ca în termen de zece săptămâni să facă dovada creanțelor lor pe care urmăresc să le valorifice în cadrul procedurii concordatului preventiv, a convocat o ședință a concordatului la 9 iulie 2004 și a preluat modalitățile concordatului, astfel cum au fost formulate în propunerea de concordat a reclamantei din 8 martie 2004.

78      În sfârșit, trebuie să se sublinieze că, în observațiile din 24 octombrie 2005, reclamanta a menționat că, la 29 aprilie 2004, Krajský súd v Košiciach a autorizat prima etapă a procedurii de concordat, în sensul că erau îndeplinite toate condițiile de formă și de fond necesare. Frucona Košice a mai adăugat că a doua etapă a procedurii de concordat fusese finalizată prin adoptarea deciziei din 14 iulie 2004 prin care Krajský súd v Košiciach a omologat concordatul.

79      Având în vedere considerațiile expuse la punctele 74-78 de mai sus, trebuie să se considere că decizia pronunțată de Krajský súd v Košiciach din 29 aprilie 2004 nu constituie un act cu forță juridică obligatorie în sensul jurisprudenței citate la punctul 68 de mai sus. Prin decizia respectivă, Krajský súd v Košiciach s‑a limitat să constate că, în speță, erau îndeplinite condițiile de deschidere a unei proceduri de concordat.

80      În al doilea rând, în ceea ce privește efectele unei decizii de deschidere a unei proceduri de concordat, nu se contestă că, în temeiul dispozițiilor de drept național aplicabile în speță, această decizie nu dă dreptul inter alia debitorului și creditorilor acestuia să angajeze o procedură de faliment pe durata procedurii de concordat preventiv. Cu toate acestea, articolul 66 din Legea falimentului și a concordatului prevede că atunci când propunerea de concordat nu este aprobată de creditorii vizați, judecătorul trebuie să închidă procedura de concordat. Începând cu acest moment, creditorii vizați au, prin urmare, dreptul să angajeze o procedură de faliment.

81      În al treilea rând, nu se contestă că administrația fiscală slovacă avea, în speță, calitatea de creditor privilegiat. De asemenea, nu se contestă că, în conformitate cu dispozițiile Legii falimentului și a concordatului, pentru ca judecătorul să poată omologa concordatul, o propunere de concordat trebuie aprobată de creditorii privilegiați. Or, contrar susținerilor reclamantei, din elementele din dosar nu reiese că înainte de adoptarea deciziei pronunțate de Krajský súd v Košiciach din 29 aprilie 2004, reclamanta a primit din partea autorității fiscale locale vreo garanție de aprobare a propunerii sale de concordat din 8 martie 2004. Prin urmare, reclamanta susține în mod greșit că măsura în cauză a fost acordată de Republica Slovacă înainte de 1 mai 2004.

82      De altfel, trebuie să se sublinieze că, astfel cum reiese din considerentul (57) al deciziei atacate, de două ori în anul 2004, autoritățile slovace și‑au exprimat în mod oficial opoziția față de aprobarea propunerii de concordat a reclamantei. Prin scrisoarea din 15 ianuarie 2004, Ministerul Finanțelor slovac a transmis direcției generale slovace a impozitelor să nu accepte propunerile de concordat cu creditori ce ar implica anularea unor creanțe fiscale. Prin scrisoarea din 6 iulie 2004, direcția generală slovacă a impozitelor a invitat autoritatea fiscală locală să nu accepte propunerea de concordat a reclamantei.

83      Desigur, din elementele dosarului reiese că, în hotărârea din 6 martie 2006, Špeciálny súd v Pezinku a considerat că scrisorile din 15 ianuarie și din 6 iulie 2004 nu au caracter obligatoriu. Totuși, chiar în lipsa caracterului obligatoriu al acestor scrisori, astfel de recomandări au precizat într‑un mod deosebit de clar o poziție a direcției generale slovace a impozitelor, aceasta din urmă fiind împotriva nu numai a propunerii de concordat a reclamantei, ci și, mai general, împotriva oricărei remiteri de datorie fiscală pe teritoriul Republicii Slovace. Prin urmare, Comisiei nu i se poate reproșa că a menționat în decizia atacată scrisorile din 15 ianuarie și din 6 iulie 2004 ca fiind elemente susceptibile să demonstreze lipsa acordului autorităților slovace cu privire la propunerea de concordat a reclamantei.

84      Astfel cum reiese din elementele dosarului, autoritatea fiscală locală și‑a dat în mod oficial acordul cu privire la propunerea de concordat a reclamantei numai cu ocazia ședinței concordatului din 9 iulie 2004. Astfel, nu se contestă că Krajský súd v Košiciach a adoptat decizia de omologare a concordatului la 14 iulie 2004 pe baza aprobării unanime a creditorilor recurentei.

85      Înainte de 9 iulie 2004, administrația fiscală slovacă, în calitatea sa de creditor privilegiat, s‑ar fi putut opune propunerii de concordat a reclamantei, ceea ce ar fi determinat în mod automat închiderea de către Krajský súd v Košiciach a procedurii de concordat deschise la 29 aprilie 2004. Astfel, părțile nu contestă că, în lipsa unei astfel de aprobări din partea autorității fiscale locale, aceasta fiind un creditor privilegiat al reclamantei, Krajský súd v Košiciach nu ar fi putut omologa concordatul. Prin urmare, până la data de 9 iulie 2004, autoritatea fiscală locală s‑ar fi putut opune propunerii de concordat a reclamantei și, în consecință, ar fi avut dreptul să angajeze fie o procedură de executare fiscală, fie o procedură de faliment după închiderea procedurii de concordat preventiv de către Krajský súd v Košiciach. Pe de altă parte, din observațiile reclamantei din 24 octombrie 2005 reiese că aceasta afirmă, pentru a demonstra că autoritatea fiscală locală era convinsă că soluția concordatului, pe care a aprobat‑o la 9 iulie 2004, era preferabilă falimentului, că autoritatea fiscală locală ar fi putut interveni în diferite stadii ale procedurii concordatului preventiv pentru a împiedica acest concordat. O astfel de afirmație este în contradicție cu argumentul reclamantei potrivit căruia măsura în cauză a fost acordată înainte de 29 aprilie 2004.

86      Din toate considerațiile precedente rezultă că, în speță, autoritatea fiscală locală a luat decizia de a renunța la 65 % din creanțele sale față de reclamantă numai din momentul în care a aprobat în mod oficial propunerea de concordat, respectiv 9 iulie 2004. Prin urmare, actul cu forță juridică obligatorie prin care autoritățile slovace s‑au angajat să acorde măsura în cauză a fost adoptat după aderarea Republicii Slovace.

87      În concluzie, al treilea motiv trebuie respins ca neîntemeiat.

4.     Cu privire la al patrulea, al cincilea, al șaselea, al șaptelea, al optulea și al nouălea motiv, întemeiate în esență pe erori de drept și de fapt săvârșite cu privire la calificarea măsurii în cauză drept ajutor de stat, în sensul articolului 87 alineatul (1) CE

 Observații introductive

88      Trebuie să se sublinieze că al patrulea și al cincilea motiv sunt întemeiate pe o eroare de drept și de fapt, întrucât Comisia a considerat că procedura de faliment era mai avantajoasă decât cea a concordatului preventiv, și, respectiv, pe o eroare de drept și de fapt, întrucât Comisia a considerat că procedura de executare fiscală era mai avantajoasă decât cea a concordatului preventiv.

89      Or, din considerentul (75) al deciziei atacate reiese că, pentru a examina dacă măsura în cauză poate fi calificată drept ajutor de stat în sensul dispozițiilor articolului 87 alineatul (1) CE, Comisia a utilizat criteriul creditorului privat în economia de piață. În acest temei, Comisia a examinat dacă beneficiul obținut din procedura concordatului preventiv de administrația fiscală a Republicii Slovace era superior celui pe care aceasta l‑ar fi putut obține dintr‑o procedură de faliment sau de executare fiscală. Prin urmare, era suficient ca una dintre aceste două proceduri să fie mai avantajoasă decât procedura concordatului pentru ca Comisia să poată reține că criteriul creditorului privat în economia de piață nu fusese respectat în speță și, prin urmare, că măsura în cauză constituie un ajutor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE.

90      În plus, trebuie să se sublinieze că al șaselea, al șaptelea, al optulea și al nouălea motiv, în măsura în care urmăresc să repună în discuție legalitatea deciziei atacate, întrucât califică măsura în cauză drept ajutor de stat, în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, se leagă fie de al patrulea motiv, fie de al cincilea motiv.

91      Prin urmare, într‑o primă etapă, în cadrul celui de al patrulea motiv și al celui de al șaselea, al șaptelea, al optulea și al nouălea motiv, în măsura în care se leagă de al patrulea motiv, trebuie să se examineze legalitatea deciziei atacate, întrucât Comisia a considerat că procedura de faliment era mai avantajoasă decât cea a concordatului preventiv.

92      Numai în cazul în care s‑ar constata că în mod greșit Comisia a considerat că procedura de faliment era mai avantajoasă decât cea a concordatului preventiv, ar fi necesar, într‑o a doua etapă, să se examineze legalitatea deciziei atacate în cadrul celui de al cincilea motiv și al celui de al șaselea, al șaptelea, al optulea și al nouălea motiv, în măsura în care se leagă de al cincilea motiv, întrucât Comisia a considerat că procedura de executare fiscală era mai avantajoasă decât cea a concordatului preventiv.

 Cu privire la legalitatea deciziei atacate, întrucât Comisia a considerat că procedura falimentului era mai avantajoasă decât cea a concordatului preventiv

 Cu privire la argumentele dezvoltate în cadrul celui de al patrulea motiv

–       Argumentele părților

93      Reclamanta susține că concordatul nu îi conferea un avantaj concurențial, deoarece administrația financiară slovacă a acționat precum un creditor privat cu unica intenție de a maximiza profitul Republicii Slovace. În opinia acesteia, concordatul nu numai că nu îi crea un avantaj „în mod evident mai important”, ci ar constitui totodată alegerea evidentă a oricărui creditor privat, între, pe de o parte, executarea parțială, dar imediată a unei creanțe și, pe de altă parte, o procedură lungă și costisitoare de faliment, care include riscul de a nu primi decât o valoare inferioară celei pe care ar primi‑o prin executarea unui concordat. În decizia atacată, Comisia ar ajunge la o concluzie diferită, deoarece aceasta s‑ar întemeia pe o apreciere eronată a situației de fapt, pe concluzii eronate, pe premise neîntemeiate și pe afirmații nedovedite din partea unui stat membru care, încă de la început și din motive neclare și suspecte, a recunoscut că a acordat un ajutor de stat ilegal.

94      În primul rând, reclamanta invocă neluarea în considerare de către Comisie a duratei procedurii de faliment în Slovacia și a rapoartelor întocmite de terți cu privire la acest aspect. Reclamanta susține că diferența cea mai frapantă dintre procedura concordatului preventiv și procedura de faliment privește durata respectivă a acestor proceduri. În timp ce, prin executarea concordatului, sumele restante datorate ar fi achitate creditorilor în cursul lunilor următoare, venitul obținut din vinderea activelor sale în cadrul unei proceduri de faliment nu ar fi încasat de creditori decât după o procedură mult mai îndelungată. În plus, în cuprinsul considerentului (54) al deciziei atacate, Comisia s‑ar limita să facă trimitere la opinia autorităților slovace, potrivit căreia, în speță, având în vedere numărul redus de creditori și existența unor active cu o valoare de lichidare pozitivă, o procedură de faliment s‑ar fi desfășurat mai rapid decât în medie fără a explica modul în care acești factori puteau reduce durata procedurii. Pe de altă parte, reclamanta pretinde că, în memoriul în apărare, Comisia a recunoscut că nu a încercat să își creeze o opinie cu privire la durata probabilă a unei proceduri de lichidare judiciară a activelor acesteia. Prin urmare, în cadrul comparației dintre procedura de faliment și cea a concordatului preventiv, Comisia nu ar fi ținut seama de „veniturile din dobânzile pierdute”.

95      În opinia reclamantei, deși acești factori ar fi putut determina o procedură de faliment mai rapidă decât în general, Comisia avea obligația de a lua în considerare numeroasele elemente ale cauzei susceptibile să prelungească durata procedurii respective. În această privință, reclamanta arată că, întrucât majoritatea activelor sale erau mașini specifice pentru producerea și prelucrarea băuturilor în special, numărul potențialilor cumpărători era limitat. În plus, localizarea geografică a acestora ar fi reprezentat un dezavantaj în ceea ce privește transportul și personalul calificat. Prin urmare, Frucona Košice consideră că atât proprietatea sa funciară, cât și mijloacele sale de producție nu aveau nicio valoare pentru un producător important de băuturi spirtoase stabilit în Slovacia și că vânzarea acestora ar fi fost foarte dificilă.

96      Reclamanta susține că, în cursul investigației Comisiei, i s‑au furnizat informații din surse diferite cu privire la durata medie a procedurii de faliment în Slovacia. În primul rând, Frucona Košice afirmă că a comunicat Comisiei, în anexa la observațiile sale din 24 octombrie 2005, un raport al Băncii Mondiale din 2004 din care reieșea că durata medie a unei proceduri de faliment în Slovacia, potrivit unui scenariu ideal, este de patru ani și opt luni. În plus, dintr‑un raport al Băncii Mondiale din 2002, anexat la cererea introductivă, ar mai reieși că procedura de faliment ar fi cea mai rea alegere pentru un creditor și că ar dura între trei și șapte ani, iar creditorii privilegiați ar prezenta o rată de recuperare a creanțelor deosebit de scăzută, cuprinsă între 5 % și 10 % după plata cheltuielilor administrative. În al doilea rând, reclamanta subliniază că, într‑un raport din 2004, comunicat Comisiei în anexa la observațiile sale din 24 octombrie 2005, Ministerul Justiției slovac ar fi apreciat durata unei proceduri de faliment în Slovacia ca fiind cuprinsă între trei și șapte ani. În al treilea rând, din raportul H ar reieși că [confidențial]. În al patrulea rând, în rapoartele din 2002 și din 2003 cu privire la progresele Republicii Slovace pe calea aderării la Uniune, Comisia ar fi menționat dificultățile și îmbunătățirile necesare din procedurile de lichidare judiciară și de insolvență.

97      În opinia reclamantei, presupunând chiar că venitul obținut din vânzarea activelor sale în cadrul unei proceduri de faliment menționat în decizia atacată ar fi fost calculat pe baza coeficientului aplicat în raportul E, este evident că chiar și creditorul privat cel mai optimist ar fi ales să primească 225 de milioane SKK în decembrie 2004 decât să primească, eventual, până la 239 de milioane SKK (275 de milioane SKK reprezentând venitul total probabil obținut din vânzarea activelor sale în cadrul unei proceduri de faliment minus cel puțin 36 de milioane SKK reprezentând costurile unei proceduri de faliment) într‑un termen cuprins între „mai puțin îndelungat decât media” și șapte ani. Reclamanta arată că, dacă se compară, pe de o parte, diferența de 14 milioane SKK dintre suma care poate fi încasată prin executarea concordatului și cea care poate fi încasată în cadrul unei proceduri de faliment și, pe de altă parte, rata de scont de 5,1 % aplicabilă în martie 2004, ar fi trebuit ca procedura de faliment să nu dureze mai mult de treisprezece luni și jumătate pentru ca un creditor privat să aleagă procedura de faliment în locul celei a concordatului preventiv. Or, în speță, un termen atât de scurt ar fi de neconceput.

98      În al doilea rând, reclamanta invocă neluarea în considerare de Comisie a costurilor unei proceduri de faliment în Slovacia și a rapoartelor întocmite de terți cu privire la acest aspect. Reclamanta arată că, potrivit raportului E, aceste costuri se ridică la [confidențial] SKK, respectiv [confidențial] din venitul obținut din vânzarea activelor sale, evaluat la [confidențial] SKK, în cadrul unei astfel de proceduri, iar potrivit raportului K, la [confidențial] SKK, respectiv [confidențial] din venitul obținut din vânzarea activelor sale, evaluat la [confidențial] SKK, în cadrul unei astfel de proceduri. Comisia ar fi scăzut din venitul obținut din vânzarea activelor sale în cadrul unei proceduri de faliment, evaluat la 275 de milioane SKK, un cuantum de 36 de milioane SKK reprezentând costurile unei proceduri de faliment, care, în realitate, ar reprezenta un cost ce corespunde unui venit obținut din vânzarea activelor sale în cadrul unei proceduri de faliment, evaluat la 204 milioane SKK. Proporția relativă a costurilor în raport cu venitul obținut s‑ar reduce pe măsură ce venitul crește. Prin urmare, Comisia ar fi considerat în mod greșit că în raportul K costurile erau inferioare față de costurile din raportul E. Reclamanta adaugă că, întrucât s‑a întemeiat pe costul unei proceduri de faliment în Slovacia, astfel cum a fost evaluat în raportul Băncii Mondiale din 2004, reprezentând 18 % din venitul obținut din vânzarea activelor în cadrul acestei proceduri, Comisia ar fi constatat că venitul total preconizat în temeiul datelor din 17 iunie 2004 era mai mic sau egal cu valoarea venitului obținut prin concordat. Argumentul Comisiei potrivit căruia un administrator judiciar ar fi continuat procesul de producție nu ar fi „convingător” în măsura în care i se retrăsese licența pentru producerea și prelucrarea băuturilor alcoolice și spirtoase și, prin urmare, nu mai putea produce băuturi spirtoase.

99      În al treilea rând, reclamanta reproșează Comisiei că nu a ținut seama de munca suplimentară și de cheltuielile de gestiune pe care ar trebui să le suporte în cazul deschiderii unei proceduri de faliment. Frucona Košice arată că nu numai că ar fi trebuit să continue să plătească salariile angajaților săi și costurile de funcționare, ci ar fi pus capăt treptat contractelor de muncă și ar fi plătit, în acest temei, indemnizații de concediere.

100    În al patrulea rând, reclamanta reproșează Comisiei că nu a ținut seama de un precedent pe piața slovacă a băuturilor spirtoase, precedent de care un creditor privat rezonabil ar fi ținut seama. În acest temei, Frucona Košice amintește că, în observațiile sale din 24 octombrie 2005, a atras atenția Comisiei asupra declarării falimentului Liehofruct White Lady Distillery, s.r.o. Levoča (denumită în continuare „Liehofruct”). Reclamanta susține că asemenea ei, această întreprindere devenise proprietara unei fabrici de băuturi spirtoase deținute anterior de stat și adaugă că „de asemenea, autoritățile fiscale erau creditorii cei mai importanți”. Reclamanta subliniază că procedura de faliment a Liehofruct a început în iulie 1999, că activele nu au fost lichidate decât după 10 proceduri de vânzare la licitație, în cursul cărora cele mai mari oferte nu au depășit 30 % din valoarea estimată a întreprinderii, și că, după opt ani, procedura tot nu era încheiată. Aceasta ar demonstra că nu era ușor de găsit un cumpărător pentru o distilerie cu instalații învechite din estul Slovaciei.

101    Drept răspuns la argumentul Comisiei potrivit căruia nu ar fi explicat asemănarea dintre falimentul Liehofruct și propriul faliment, reclamanta susține că era sarcina Comisiei să investigheze acest aspect concret și că inacțiunea acesteia constituie o eroare vădită. Reclamanta contestă de asemenea afirmația Comisiei potrivit căreia activele ar fi fost vândute la prețul pieței. În opinia acesteia, orice creditor privat rezonabil ar trebui să prevadă că prețul de vânzare a activelor debitorului său în cadrul unei proceduri de faliment va fi inferior prețului normal al pieței.

102    În al cincilea rând, reclamanta susține că Comisia nu a ținut seama de raportul Ministerului Justiției slovac din 2004, citat la punctul 96 de mai sus, potrivit căruia creditorii privilegiați reușesc rareori să recupereze în cadrul unei proceduri de faliment mai mult de 5-10 % din creanțele lor împotriva unui debitor insolvabil. Or, această afirmație pesimistă ar fi în contradicție cu evaluarea deosebit de pozitivă a procedurii de faliment în cauză de către autoritățile slovace. Prin urmare, Comisia ar fi săvârșit o eroare vădită de apreciere, întrucât nu a remarcat această contradicție.

103    În replică, reclamanta amintește că, în evaluarea cuantumului lichidităților la [confidențial] SKK, s‑a ținut seama de amânările scadențelor de plată pe care i le acordase Old Herold în urma propunerii de concordat, cuantum datorat inițial în luna iulie 2004. Fără a contesta existența acestor lichidități, reclamanta susține că, în cadrul unei proceduri de faliment, Old Herold ar fi trebuit de asemenea să fie plătit în calitate de creditor. Prin urmare, un creditor privat rezonabil nu ar fi preconizat vânzarea activelor circulante, a stocurilor și a creditelor pe termen scurt pentru un cuantum mai mare de 63,3 milioane SKK, după ce se deduc costurile salariale, administrative și juridice, precum și după plata în parte a creditorilor existenți, din care face parte și Old Herold. În sfârșit, reclamanta arată că cele aproximativ [confidențial] SKK obținute din vânzarea stocurilor sale către Old Herold aveau la bază un acord pe termen lung încheiat cu Old Herold și încrederea acesteia din urmă în succesul concordatului. Old Herold nu ar fi achiziționat stocurile respective în situația unui faliment. Prin urmare, nu ar fi legitim ca, în cadrul evaluării „beneficiului financiar eventual” al unei proceduri de faliment, să se țină seama de aceste fonduri.

104    Reclamanta adaugă că afirmația Comisiei, potrivit căreia, în ceea ce privește lichiditățile, executarea fiscală ar fi putut avea loc prin simplă deposedare, nu este pertinentă în măsura în care aceste lichidități erau în orice caz rezervate administrației fiscale slovace.

105    Comisia, susținută de intervenientă, contestă toate argumentele invocate de reclamantă în sprijinul celui de al patrulea motiv.

–       Aprecierea Tribunalului

106    În primul rând, trebuie amintit că, astfel cum s‑a arătat la punctul 49 de mai sus, legalitatea unei decizii în materia ajutoarelor de stat trebuie să fie apreciată în funcție de informațiile de care Comisia putea dispune la momentul adoptării deciziei.

107    În continuare, trebuie să se sublinieze că nu se contestă că măsura în cauză, care constă într‑o remitere de datorie din partea creditorilor în cadrul concordatului preventiv aprobat de aceștia, îi conferea un avantaj reclamantei. În schimb, părțile au opinii divergente cu privire la aspectul dacă, în speță, în raport cu criteriul creditorului privat în economia de piață, în condiții de piață normale, reclamanta ar fi obținut un astfel de avantaj economic și, prin urmare, cu privire la aspectul dacă această măsură constituie un ajutor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE.

108    În această privință, trebuie amintit că, în măsura în care aplicarea de către Comisie a criteriului creditorului privat în economia de piață presupune aprecieri economice complexe, asemenea aplicării criteriului investitorului privat în economia de piață, în temeiul unei jurisprudențe constante, aceasta face obiectul unui control limitat la verificarea respectării normelor de procedură și de motivare, a exactităţii materiale a situaţiei de fapt reținute, a absenței unei erori vădite în aprecierea acestei situaţii de fapt sau a lipsei unui abuz de putere (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 21 octombrie 2004, Lenzing/Comisia, T‑36/99, Rec., p. II‑3597, punctul 150 și jurisprudența citată, menținută prin Hotărârea Curții din 22 noiembrie 2007, Spania/Lenzing, C‑525/04 P, Rep., p. I‑9947, punctul 59).

109    Trebuie să se amintească de asemenea că, deși Curtea recunoaște Comisiei o marjă de apreciere în materie economică, aceasta nu implică faptul că instanța Uniunii trebuie să se abțină de la a controla interpretarea unor date de natură economică la care recurge Comisia (Hotărârea Curții din 15 februarie 2005, Comisia/Tetra Laval, C‑12/03 P, Rec., p. I‑987, punctul 39, și Hotărârea Curții Spania/Lenzing, punctul 108 de mai sus, punctul 56).

110    Astfel, potrivit jurisprudenței Curții, instanța Uniunii trebuie nu numai să verifice exactitatea materială a elementelor de probă invocate, fiabilitatea și coerența lor, ci și să controleze dacă aceste elemente constituie ansamblul datelor pertinente ce trebuie luate în considerare pentru aprecierea unei situații complexe și dacă acestea sunt de natură să susțină concluziile deduse (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 25 ianuarie 1979, Racke, 98/78, Rec., p. 69, punctul 5, Hotărârea Curții din 22 octombrie 1991, Nölle, C‑16/90, Rec., p. I‑5163, punctul 12, și Hotărârea Curții din 18 iulie 2007, Industrias Químicas del Vallés/Comisia, C‑326/05 P, Rep., p. I‑6557, punctul 76). Totuși, în cadrul acestui control, nu intră în competența acesteia să înlocuiască aprecierea economică a Comisiei cu propria apreciere (Ordonanța Curții din 25 aprilie 2002, DSG/Comisia, C‑323/00 P, Rec., p. I‑3919, punctul 43).

111    În plus, în cazurile în care o instituție a Uniunii dispune de o largă putere de apreciere, controlul respectării anumitor garanții procedurale prezintă o importanță fundamentală. Astfel, Curtea a avut ocazia să precizeze că, printre aceste garanții, figurează obligația instituțiilor competente de a examina, cu grijă și cu imparțialitate, toate elementele relevante ale cazului și de a‑și motiva decizia în mod suficient (Hotărârea din 21 noiembrie 1991, Technische Universität München, C‑269/90, Rec., p. I‑5469, punctul 14, și Hotărârea din 7 mai 1992, Pesquerias De Bermeo și Naviera Laida/Comisia, C‑258/90 și C‑259/90, Rec., p. I‑2901, punctul 26).

112    Prin urmare, întrucât Comisia a considerat că criteriul creditorului privat în economia de piață nu este îndeplinit, controlul legalității deciziei atacate trebuie să se limiteze la a verifica dacă, în cadrul aprecierii situației de fapt, Comisia a săvârșit o eroare vădită.

113    În al doilea rând, pentru a efectua acest control al legalității, în prezenta cauză, trebuie să se țină seama în special de următorii patru parametri.

114    Primul parametru este calitatea de creditor, de altfel necontestată, a administrației fiscale slovace, care a acordat măsura în cauză. Potrivit unei jurisprudențe constante, un organism public ce a acordat o remitere de datorie trebuie comparat cu un creditor privat ce urmărește să obțină plata sumelor pe care i le datorează un debitor care are dificultăți financiare. Astfel, calitatea de creditor trebuie diferențiată de cea de investitor privat în economia de piață care urmează o politică structurală, globală sau sectorială și care este orientată potrivit perspectivelor de rentabilitate pe termen lung a capitalului investit (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 11 iulie 2002, HAMSA/Comisia, T‑152/99, Rec., p. II‑3049, punctul 167 și jurisprudența citată).

115    Cel de al doilea parametru este calitatea, necontestată de părți, de creditor privilegiat al administrației publice care a acordat măsura în cauză. Astfel, trebuie amintit că, atunci când o întreprindere ce se confruntă cu o deteriorare importantă a situației sale financiare propune creditorilor săi un acord sau o serie de acorduri de renegociere a datoriei sale pentru a‑și redresa situația și pentru a evita intrarea sa în lichidare, fiecare creditor este nevoit să facă o alegere între cuantumul care i se oferă în cadrul acordului propus, pe de o parte, și cuantumul pe care consideră că îl poate recupera în urma lichidării eventuale a întreprinderii, pe de altă parte. Alegerea acestuia este influențată de o serie de factori, cum ar fi calitatea sa de creditor ipotecar, privilegiat sau ordinar, natura și conținutul eventualelor garanții de care dispune, aprecierea sa cu privire la posibilitățile de redresare a întreprinderii, precum și beneficiul care i‑ar reveni în cazul lichidării (Hotărârea HAMSA/Comisia, punctul 114 de mai sus, punctul 168).

116    Cel de al treilea parametru este evaluarea deosebit de prudentă efectuată de Comisie în ceea ce privește venitul obținut din vânzarea activelor reclamantei în cadrul unei proceduri de faliment. În acest temei, Tribunalul consideră că venitul obținut prin procedura de faliment, astfel cum a fost evaluat de Comisie în tabelul 4 din decizia atacată, respectiv 275 de milioane SKK, era o evaluare a minima. Astfel, valoarea contabilă a activelor reclamantei reținută în acest tabel se baza, pe de o parte, în mare parte pe datele comunicate de reclamantă, iar pe de altă parte, în ceea ce privește datele din 17 iunie 2004, pe rezultatele inspecției efectuate de administrația fiscală slovacă în localurile reclamantei la 21 iunie 2004.

117    În această privință, trebuie să se sublinieze, pe de o parte, că reclamanta nu repune în discuție temeinicia datelor furnizate de administrația fiscală slovacă cu ocazia inspecției din 21 iunie 2004. Pe de altă parte, astfel cum reiese în mod special din notele de subsol 20 și 23 din decizia atacată, Comisia nu numai că a dat dovadă de o extremă precauție atunci când a evaluat activele, ci, astfel cum reiese din considerentele (84)-(87) ale deciziei atacate, a aplicat de asemenea în acest tabel coeficienții de lichidare reținuți în raportul E, deși îi considera prea mici.

118    Pe de altă parte, în tabelul 4 din decizia atacată, Comisia a prezentat o evaluare a venitului obținut din vânzarea mijloacelor fixe ale reclamantei la data de 17 iunie 2004 în cadrul unei proceduri de faliment la 90 de milioane SKK, deși valoarea contabilă a acestora se ridica la 200 de milioane SKK. Or, astfel cum reiese din considerentul (87) al deciziei atacate, Comisia susține că, în măsura în care aceste creanțe erau garantate, potrivit reclamantei însăși, pentru cel puțin 194 de milioane SKK, cuantumul venitului pe care l‑ar fi putut obține din vânzarea mijloacelor fixe ar fi trebuit să fie cel puțin egal cu valoarea acestor creanțe garantate. Totuși, în tabelul 4 din decizia atacată, Comisia a aplicat coeficientul de lichidare reținut în raportul E.

119    În sfârșit, în tabelul 4 din decizia atacată, Comisia a aplicat un coeficient de lichidare de 20 %, preluat în raportul E, pentru a calcula venitul obținut din vânzarea stocurilor reclamantei în cadrul unei proceduri de faliment, deși, la 17 iunie 2004, valoarea contabilă a stocului scăzuse cu 125 de milioane SKK, ceea ce reprezintă o diminuare cu 60 % în raport cu stocul existent în martie 2004.

120    Din considerațiile precedente reiese că evaluarea venitului obținut din vânzarea activelor reclamantei în cadrul unei proceduri de faliment la 17 iunie 2004, astfel cum reiese din tabelul 4 din decizia atacată, constituia, în percepția Comisiei, strictul minim pe care un creditor privat l‑ar fi luat în considerare pentru a aprecia avantajele unei proceduri de faliment în raport cu venitul obținut prin concordatul aprobat la 9 iulie 2004.

121    Cel de al patrulea parametru este remiterea parțială a datoriei reclamantei. Astfel, contrar procedurii concordatului preventiv, procedura de faliment nu permite debitorului să obțină o remitere de datorie din partea creditorului său. Cu alte cuvinte, în urma procedurii de faliment, dacă venitul obținut din vânzarea activelor unui debitor nu a fost suficient pentru îndestularea tuturor creditorilor săi, aceștia mai pot solicita de la respectivul debitor rambursarea sumelor datorate.

122    Prin urmare, argumentele invocate de reclamantă în susținerea celui de al patrulea motiv trebuie examinate în lumina considerațiilor precedente.

123    În primul rând, în ceea ce privește argumentul reclamantei întemeiat pe neluarea în considerare a duratei procedurii de faliment în Slovacia și a rapoartelor întocmite de terți cu privire la acest aspect, trebuie să se sublinieze mai întâi că, în mod contrar susținerilor reclamantei, Comisia nu numai că a menționat în cuprinsul considerentului (54) al deciziei atacate că, în opinia Republicii Slovace, durata unei proceduri de faliment, având în vedere împrejurările specifice ale cauzei, ar fi fost mai mică decât media, ci, în cuprinsul considerentului (40) al deciziei atacate, ar fi precizat de asemenea că, în opinia reclamantei, procedura de faliment durează, în medie, de la trei la șapte ani în Slovacia. Comisia a precizat că reclamanta își întemeia poziția pe elemente, pe statistici și pe un exemplu al unei societăți slovace care ar fi într‑o situație asemănătoare cu a sa. Prin urmare, Comisiei nu i se poate reproșa că nu a ținut seama de acest aspect și de poziția reclamantei în această privință.

124    În plus, în ceea ce privește elementele de probă de care dispunea Comisia, trebuie să se sublinieze că datele în sine pe care le‑a comunicat reclamanta nu îndeplinesc cerințele de fiabilitate și de coerență. Astfel, evaluările privind durata unei proceduri de faliment în Slovacia prezentate de reclamantă Comisiei sunt generale și nu țin seama de caracteristicile speței. De asemenea, astfel de evaluări erau, unele, aproximative și, într‑o anumită măsură, nu erau concordante. Prin urmare, reclamanta invocă patru rapoarte, menționate la punctul 96 de mai sus, în care această durată a fost evaluată la patru ani și opt luni, respectiv la o perioadă cuprinsă între trei și șapte ani sau la mai mult de șase ani.

125    Celelalte rapoarte la care face referire reclamanta sunt rapoarte ale Comisiei din 2002 și din 2003 cu privire la progresele Republicii Slovace pe calea aderării la Uniune. În opinia reclamantei, în aceste rapoarte, Comisia a menționat dificultățile și îmbunătățirile necesare din procedurile de lichidare judiciară și de insolvabilitate în Slovacia. Or, trebuie să se sublinieze că aceste rapoarte ale Comisiei privesc procedura de faliment din Slovacia în general, fără să se țină seama de caracteristicile cauzei.

126    Pe de altă parte, trebuie să se constate că reclamanta a omis să menționeze rezultatele raportului K în ceea ce privește durata pe care ar fi putut‑o avea o procedură de faliment deschisă împotriva sa. În acest raport pe care însăși reclamanta l‑a depus în această cauză, durata în discuție a fost evaluată la „aproape 2 ani (în funcție de condițiile și de activitatea administratorului”. Or, trebuie să se sublinieze că, pe lângă faptul că această evaluare a duratei unei astfel de proceduri de faliment este în mod clar mult mai optimistă decât celelalte evaluări prezentate de reclamantă, această evaluare o viza în mod special pe reclamantă.

127    De asemenea, trebuie să se considere, astfel cum susține Comisia, că, atunci când, precum în prezenta cauză, numărul de creditori ai debitorului este redus și când există active cu o valoare de lichidare pozitivă, o procedură de faliment se poate desfășura mai rapid decât în medie. Aceasta cu atât mai mult în prezenta cauză, cu cât între părți nu se contestă faptul că creanța administrației fiscale slovace față de reclamantă reprezenta aproximativ 99 % din pasivul acesteia din urmă, iar administrația beneficia de calitatea de creditor privilegiat. Rezultă că administrația fiscală slovacă ar fi avut o influență decisivă asupra duratei procedurii de faliment. Desigur, reclamanta afirmă că localizarea geografică, caracteristicile și caracterul învechit al majorității activelor sale ar fi îngreunat găsirea unui cumpărător și, prin urmare, ar fi încetinit desfășurarea procedurii de faliment. Cu toate acestea, astfel cum a arătat Comisia în considerentul (88) al deciziei atacate, mai multe elemente și în special faptul că unele dintre activele de producție ale reclamantei și‑au găsit cumpărător după retragerea licenței pentru producerea și prelucrarea băuturilor alcoolice și spirtoase urmăresc să demonstreze că această afirmație a reclamantei este neîntemeiată.

128    În sfârșit, în ceea ce privește aspectul dacă creditorul privat cel mai optimist ar fi ales să primească 225 de milioane SKK în decembrie 2004 decât să primească eventual până la 239 de milioane SKK într‑un termen cuprins între „mai puțin îndelungat decât media” și șapte ani, astfel cum se arată la punctele 116-120 de mai sus, trebuie amintit că venitul obținut din vânzarea activelor reclamantei în cadrul unei proceduri de faliment, astfel cum a fost evaluat de Comisie, respectiv 275 de milioane SKK, era o evaluare a minima. Prin urmare, calculul operat de reclamantă, având în vedere durata procedurii de faliment, raportată la venitul la care un creditor privat s‑ar fi putut aștepta din vânzarea activelor reclamantei în cadrul unei proceduri de faliment, ținând seama de dobânzile exigibile ale creanței, este irelevant față de circumstanțele cauzei și în special față de prudența de care Comisia a dat dovadă în evaluarea acestui venit.

129    Din considerațiile precedente rezultă că, în ceea ce privește durata procedurii de faliment, Comisia nu a săvârșit o eroare vădită de apreciere.

130    În al doilea rând, în ceea ce privește argumentul reclamantei întemeiat pe neluarea în considerare de către Comisie a costurilor unei proceduri de faliment în Slovacia și a raporturilor terților cu privire la acest aspect, reclamanta arată că, potrivit raportului E, aceste costuri reprezentau 22 % din venitul obținut din vânzarea activelor sale, evaluat la 204 milioane SKK, în cadrul unei astfel de proceduri, iar potrivit raportului K, 28 % din venitul obținut din vânzarea activelor sale, evaluat la 78 de milioane SKK, în cadrul unei astfel de proceduri.

131    În această privință, trebuie să se sublinieze mai întâi că proporția de 28 % invocată de reclamantă este vădit incorectă. Astfel, după cum reiese din raportul K, venitul obținut din vânzarea activelor reclamantei în cadrul unei proceduri de faliment, potrivit variantei III, a fost evaluat la 100 de milioane SKK. Pentru a calcula acest venit, auditorul a dedus 22 de milioane SKK reprezentând costurile procedurii de faliment. Aceste costuri ar reprezenta, prin urmare, 22 %, iar nu 28 % din venitul obținut din vânzarea activelor sale în cadrul unei astfel de proceduri, astfel cum pretinde reclamanta.

132    Pe de altă parte, reclamanta reproșează Comisiei că a scăzut din venitul obținut din vânzarea activelor sale în cadrul unei proceduri de faliment, evaluat la 275 de milioane SKK, un cuantum de 36 de milioane SKK, reprezentând costurile unei astfel de proceduri. Or, în opinia acesteia, cuantumul de 36 de milioane SKK reprezintă costul ce corespunde unui venit obținut din vânzarea activelor sale în cadrul unei proceduri de faliment, evaluat la 204 milioane SKK.

133    În această privință, trebuie să se sublinieze că, în considerentul (89) al deciziei atacate, Comisia a arătat următoarele:

„În plus, credibilitatea [raportului E] este afectată și de metoda de calcul al diferitelor taxe legate de procedura falimentului care trebuie deduse din venitul obținut din vânzarea activelor. În timp ce [societatea E] a dedus 45 [de milioane] SKK pentru aceste taxe, [reclamanta] a menționat o valoare de 36 [de milioane] SKK în documentele pe care le‑a transmis, iar estimarea [auditorului său intern, doamna K.] este de maximum 22 [de milioane] SKK. Aceste diferențe dau naștere la dubii vizavi de exactitatea estimărilor [societății E] în ceea ce privește valoarea taxelor și, prin urmare, în ceea ce privește nivelul veniturilor ce pot fi obținute în cadrul falimentului. Se cuvine totuși să amintim că, având în vedere situația [reclamantei] la 17 iunie 2004, chiar și cu taxe însumând 36 [de milioane] SKK, venitul obținut printr‑o procedură de faliment ar fi fost mai mare decât suma propusă în cadrul concordatului preventiv.”

134    Desigur, în mod întemeiat, reclamanta reproșează Comisiei că a comparat cele două valori relative ale costurilor unei proceduri de faliment, astfel cum au fost calculate în raportul E și în raportul K, fără a ține seama de faptul că fuseseră calculate proporțional din două valori absolute, respectiv veniturile din vânzarea activelor reclamantei în cadrul unei proceduri de faliment evaluate în aceste rapoarte, care nu erau comparabile. În consecință, reclamanta contestă de asemenea în mod întemeiat motivele care au determinat Comisia să înlăture datele din rapoartele respective cu privire la acest aspect. Astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 130 și 131 de mai sus, în aceste două rapoarte, costurile unei proceduri de faliment reprezentau 22 % din valoarea estimată a venitului obținut din vânzarea activelor sale în cadrul procedurii de faliment exprimată în aceleași rapoarte.

135    De asemenea, trebuie înlăturat ca neîntemeiat argumentul invocat de Comisie, potrivit căruia, în cursul procedurii de examinare, reclamanta s‑a limitat să precizeze că, pentru un venit de 203,6 milioane SKK, cheltuielile administratorului judiciar ar fi fost de 1,9 %, fără a indica nivelul probabil al tuturor celorlalte costuri. Astfel, din cuprinsul punctului 50 din observațiile reclamantei din 24 octombrie 2005 reiese în mod expres că aceasta a precizat că cheltuielile falimentului, estimate la aproximativ 18 %, se ridicau la 32 de milioane SKK, pe lângă cheltuielile administratorului judiciar, evaluate la 3,8 milioane SKK (respectiv 1,9 % din venitul obținut din vânzarea activelor reclamantei în cadrul unei proceduri de faliment, evaluat la 203,6 milioane SKK).

136    Totuși trebuie să se sublinieze că, în considerentul (89) al deciziei atacate, Comisia nu numai că a ținut seama în mod expres de faptul că reclamanta îi indicase un cuantum de 36 de milioane SKK reprezentând costurile unei proceduri de faliment, ci a arătat de asemenea că, chiar deducând aceste costuri din venitul obținut din vânzarea activelor reclamantei în cadrul unei astfel de proceduri, suma obținută de autoritățile slovace ar fi fost superioară sumei propuse în cadrul procedurii concordatului preventiv. Din cuprinsul punctului 50 din observațiile reclamantei din 24 octombrie 2005 reiese că estimarea costurilor procedurii de faliment la 36 de milioane SKK rezultă din cumularea cheltuielilor administratorului judiciar cu cheltuielile falimentului (3,8 milioane SKK + 32 de milioane SKK = 35,8 milioane SKK). Pe de altă parte, nu se poate contesta că această evaluare a costurilor unei proceduri de faliment este bazată pe venitul obținut din vânzarea activelor reclamantei în cadrul procedurii respective de faliment evaluat la 204 milioane SKK.

137    Or, astfel cum recunoaște însăși reclamanta în înscrisurile sale, proporția relativă a costurilor unei proceduri de faliment în raport cu venitul obținut din vânzarea activelor debitorului în cadrul unei astfel de proceduri se reduce pe măsură ce venitul crește. Reținând 36 de milioane SKK drept valoarea ce urmează să fie dedusă dintr‑un venit obținut din vânzarea activelor reclamantei în cadrul procedurii de faliment evaluat la 275 de milioane SKK, Comisia ar fi reținut, prin urmare, o parte din costurile unei proceduri de faliment egală de asemenea cu 13 % din venitul respectiv (275 de milioane SKK − 36 de milioane SKK = 239 de milioane SKK). În cazul în care Comisia ar fi dedus un cuantum reprezentând 18 % din același venit, respectiv rata pe care reclamanta o consideră corectă din perspectiva raportului Băncii Mondiale din 2004, ar fi trebuit efectiv să constate că venitul obținut din vânzarea activelor reclamantei în cadrul unei proceduri de faliment, odată deduse costurile aferente acesteia, ar fi fost de 225,5 milioane SKK. Cu toate acestea, deși suma respectivă este aproape egală cu suma rambursată creditorilor prin executarea concordatului, trebuie să se țină seama de faptul că, astfel cum s‑a arătat la punctele 116-120 de mai sus, Comisia a dat dovadă de o prudență extremă atunci când a evaluat venitul obținut din vânzarea activelor reclamantei în cadrul unei proceduri de faliment. Prin urmare, trebuie să se considere că, în speță, suma pe care autoritățile slovace ar fi putut‑o obține din vânzarea activelor reclamantei în cadrul unei proceduri de faliment, odată deduse costurile aferente acesteia, era în mod necesar superioară celei pe care au obținut‑o prin executarea concordatului. Din argumentele precedente rezultă că Comisia nu a săvârșit o eroare vădită atunci când a considerat că venitul obținut din vânzarea activelor reclamantei în cadrul unei proceduri de faliment, odată deduse costurile aferente acesteia, ar fi fost mai avantajos decât venitul obținut de autoritățile slovace prin executarea concordatului.

138    În al treilea rând, argumentul reclamantei întemeiat pe neluarea în considerare a muncii suplimentare și a cheltuielilor de gestiune pe care ar trebui să le suporte în cazul deschiderii unei proceduri de faliment nu poate fi admis. Astfel, afirmațiile reclamantei nu sunt susținute prin niciun mijloc de probă. În plus, reclamanta nu neagă că, astfel cum arată Comisia, deși la 6 martie 2004 a pierdut licența pentru producerea și prelucrarea băuturilor alcoolice și spirtoase, ea și‑a continuat celelalte activități de fabricare și de distribuție, care în mod necesar au generat o cifră de afaceri susceptibilă să acopere o parte din cheltuielile cu personalul și de gestiune.

139    În al patrulea rând, în ceea ce privește argumentul reclamantei întemeiat pe neluarea în considerare a unui precedent de pe piața slovacă a băuturilor spirtoase, respectiv declararea falimentului Liehofruct, trebuie să se constate că, în mod contrar afirmațiilor reclamantei, în decizia atacată Comisia nu a ignorat acest precedent.

140    Astfel, pe de o parte, la nota de subsol 9 din cuprinsul considerentului (40) al deciziei atacate, Comisia a indicat, în ceea ce privește argumentele reclamantei privind durata unei proceduri de faliment în Slovacia și venitul obținut din vânzarea activelor reclamantei în cadrul unei proceduri de faliment în Slovacia, că „[reclamanta] citează exemplul unei societăți care deține active similare și care operează în același sector […]”. Or, din observațiile reclamantei din 24 octombrie 2005 rezultă că singurul precedent din Slovacia pe care l‑a invocat este Liehofruct. Prin urmare, trebuie să se considere că exemplul avut în vedere de Comisie în decizia atacată se referă la falimentul Liehofruct.

141    Pe de altă parte, din cuprinsul punctului 43 din observațiile reclamantei din 24 octombrie 2005 rezultă că aceasta nu îi comunicase Comisiei în stadiul procedurii de examinare informații care i‑ar fi permis să constate, astfel cum susține reclamanta, că situația Liehofruct era asemănătoare cu a sa.

142    Pe de altă parte, în mod greșit reclamanta susține că investigarea acestui aspect concret era sarcina Comisiei, iar abținerea în acest sens constituie o eroare vădită. Astfel, din jurisprudență reiese că Comisia nu are obligația de a examina din oficiu și prin extrapolare elementele ce i‑ar putea fi prezentate (a se vedea Hotărârea Fleuren Compost/Comisia, punctul 48 de mai sus, punctul 49 și jurisprudența citată în acest sens).

143    În sfârșit, contrar afirmațiilor reclamantei, din înscrisurile Comisiei nu rezultă că aceasta pretinde că vânzarea activelor reclamantei în cadrul unei proceduri de faliment ar fi generat o sumă egală cu prețul lor pe piață. Astfel, din cuprinsul punctului 123 din memoriul în apărare rezultă că Comisia doar a pretins că administrația fiscală slovacă, având în vedere calitatea acesteia de creditor privilegiat, ar fi putut primi aproape 100 % din venitul obținut din vânzarea activelor reclamantei în cadrul unei proceduri de faliment, astfel cum a fost evaluat, în tabelul ce precedă punctul 123 din memoriul în apărare, la valoarea de piață după aplicarea coeficienților de lichidare. În plus, după cum rezultă din decizia atacată și în special din tabelul 4 din aceasta, Comisia nu a contestat necesitatea de a aplica un coeficient de lichidare la valoarea contabilă a activelor reclamantei pentru a evalua valoarea de piață a acestora.

144    În al cincilea rând, în ceea ce privește argumentul reclamantei întemeiat pe neluarea în considerare a raportului Ministerului Justiției slovac din 2004 potrivit căruia creditorii privilegiați reușesc arareori să recupereze în cadrul unei proceduri de faliment mai mult de 5-10 % din creanțele lor față de un debitor insolvabil, trebuie să se sublinieze că, astfel cum arată Comisia, acest raport are caracter general și nu vizează să evalueze situația specifică a reclamantei și caracteristicile principalului creditor al acesteia, respectiv administrația fiscală slovacă. În plus, informațiile comunicate Comisiei de Republica Slovacă în cadrul procedurii de investigare a măsurii în cauză se refereau în mod necesar la situația specifică a reclamantei și țineau seama de calitățile specifice ale principalului creditor al acesteia. Prin urmare, Comisiei nu i se poate reproșa că a săvârșit o eroare vădită atunci când nu a ținut seama de raportul Ministerului Justiției slovac din 2004.

145    În sfârșit, în al șaselea rând, în ceea ce privește afirmația reclamantei potrivit căreia evaluarea cuantumului lichidităților sale, pe care nu o contestă, din 17 iunie 2004 la [confidențial] SKK a ținut seama de amânarea scadențelor de plată pe care i‑o acordase Old Herold în urma propunerii de concordat, trebuie să se sublinieze că, astfel cum arată Comisia, această afirmație nu este susținută de niciun element din dosar care să permită să se concluzioneze că Comisia ar fi trebuit să țină seama de partea din aceste lichidități ce ar rezulta din această amânare.

146    Astfel, mai întâi, din elementele din dosar nu rezultă că în cursul procedurii reclamanta s‑ar fi asigurat că Comisia este informată despre acest aspect. În continuare, trebuie să se considere, astfel cum a considerat și Comisia, că temeiurile pe care reclamanta încearcă să le invoce în înscrisurile sale pentru a evalua cuantumul lichidităților ce ar rezulta din amânarea scadențelor de plată pe care i‑o acordase Old Herold sunt confuze și chiar contradictorii.

147    În această privință, trebuie să se observe, asemenea Comisiei, că, în cererea introductivă, reclamanta afirmă că creanța Old Herold se ridica la [confidențial] SKK la 31 iulie 2004 și că această creanță ar fi continuat să crească pentru a ajunge la [confidențial] SKK în momentul executării concordatului în decembrie 2004. Prin urmare, reclamanta nu poate pretinde în prezent, fără a se contrazice, că nu putea fi luată în considerare totalitatea sau o parte semnificativă din lichiditățile de care dispunea la 17 iunie 2004, întrucât aceasta rezulta din amânarea scadențelor de plată pe care i‑o acordase Old Herold. De altfel, faptul că reclamanta susține în sprijinul celui de al cincilea motiv, astfel cum s‑a arătat la punctul 104 de mai sus, că aceste lichidități erau rezervate în orice caz administrației fiscale slovace, accentuează caracterul confuz și contradictoriu al argumentelor sale cu privire la acest aspect. Având în vedere considerațiile precedente, trebuie să se aprecieze că reclamanta în mod vădit nu este în măsură să justifice motivele pentru care lichiditățile de care dispunea la 17 iunie 2004 nu puteau fi luate în considerare în cadrul unei eventuale proceduri de faliment.

148    Pe de altă parte, din datele din tabelul 4 din decizia atacată, întocmit, astfel cum rezultă din considerentele (80) și (82) ale deciziei atacate, în special pe baza coeficientului de lichidare și a datelor din raportul E în ceea ce privește situația la 31 martie 2004, că, pe de o parte, între 31 martie și 17 iunie 2004, valoarea contabilă a stocurilor reclamantei a scăzut cu 125 de milioane SKK, respectiv cu un pic mai mult de 40 %. Astfel, condițiile de vânzare a stocurilor reclamantei între aceste două date au fost mult mai avantajoase decât cele reținute în raportul E, în care s‑a reținut un coeficient de lichidare a stocurilor de 20 %. Pe de altă parte, între 31 martie și 17 iunie 2004, valoarea contabilă a lichidităților reclamantei a crescut cu 111 milioane SKK. În aceste împrejurări și în lipsa vreunei informații comunicate de reclamantă în această privință, nu i se poate reproșa Comisiei că a considerat că această creștere a lichidităților ar rezulta din vânzarea stocurilor în această perioadă. În rest, reclamanta nu contestă că venitul obținut din vânzarea stocurilor acesteia către Old Herold a fost de [confidențial] SKK. Frucona Košice afirmă totuși că această vânzare avea la bază un acord pe termen lung încheiat cu Old Herold și încrederea acesteia din urmă în succesul concordatului. O astfel de afirmație nu poate fi luată în considerare, în măsura în care nu este susținută de niciun element invocat în cursul procedurii de investigare a măsurii în cauză.

149    Din ansamblul considerațiilor precedente rezultă că, întrucât niciunul dintre argumentele invocate de reclamantă în susținerea celui de al patrulea motiv nu este întemeiat, aceasta nu a demonstrat că Comisia ar fi săvârșit o eroare vădită atunci când a considerat că procedura de faliment era mai avantajoasă decât cea a concordatului preventiv.

150    În plus, investigarea deciziei atacate, în ceea ce privește aprecierea caracterului mai avantajos al unei proceduri de faliment decât cea a concordatului preventiv, nu permite să se repună în discuție exactitatea materială a elementelor de probă invocate de Comisie, și nici fiabilitatea și coerența acestora. Dimpotrivă, aceste elemente de probă constituie un ansamblu de date relevante pe care Comisia le‑a reținut în mod întemeiat pentru a‑și motiva concluzia potrivit căreia, în speță, criteriul creditorului privat în economia de piață nu a fost îndeplinit.

151    Din ansamblul considerațiilor precedente rezultă că argumentele dezvoltate în cadrul celui de al patrulea motiv, în măsura în care urmăresc să demonstreze că în mod greșit Comisia a considerat că procedura de faliment era mai avantajoasă decât cea a concordatului preventiv, trebuie respinse ca neîntemeiate.

 Cu privire la argumentele dezvoltate în cadrul celui de al șaselea motiv, în măsura în care vizează procedura de faliment

–       Argumentele părților

152    Reclamanta susține că Comisia nu a demonstrat că Republica Slovacă nu a acționat precum un creditor privat, ci numai s‑a întemeiat pe lipsa de probe în sprijinul poziției reclamantei, răsturnând astfel sarcina probei în mod greșit asupra acesteia. Comisia nu ar fi ținut seama nici de „normele de drept evidențiate de [Curte] care reglementează aplicarea criteriului creditorului privat”.

153    Mai precis, pentru a aprecia dacă o remitere de datorie conferă un avantaj concurențial beneficiarului său, Comisia ar trebui în special să stabilească, astfel cum ar rezulta din cuprinsul punctului 170 din Hotărârea HAMSA/Comisia, punctul 114 de mai sus, dacă era în mod evident mai importantă decât cea pe care i‑ar fi acordat‑o un creditor privat ce acționează într‑o perspectivă prudentă și pesimistă. I‑ar reveni Comisiei sarcina de a prezenta, în susținerea concluziei sale potrivit căreia criteriul creditorului privat în economia de piață nu a fost îndeplinit în speță, iar remiterea de datorie constituie, prin urmare, un ajutor de stat, „o dovadă economică obiectivă” care poate fi examinată de Tribunal. Nu ar fi sarcina nici a statului membru vizat, nici a beneficiarului respectivei remiteri de datorie să facă dovada faptului că nu este vorba despre un ajutor de stat.

154    Or, în speță, Comisia nu numai că ar fi tras concluzii greșite în ceea ce privește rapoartele întocmite de terții independenți prezentate de reclamantă, ci, în plus, și‑ar fi încălcat obligația de a prezenta elemente de probă în susținerea opiniei sale, potrivit căreia o procedură de faliment era mai avantajoasă decât cea a concordatului preventiv. În orice caz, Comisia nu ar fi demonstrat că procedura concordatului preventiv presupunea o remitere de datorie în mod evident mai importantă decât cea pe care ar fi acordat‑o un creditor privat care acționează într‑o perspectivă prudentă și pesimistă. Comisia s‑ar fi limitat să concluzioneze, în temeiul probelor invocate, că vânzarea activelor reclamantei în cadrul unei proceduri de faliment ar fi generat cel mai probabil un „venit” mai important pentru creditori decât sumele plătite prin executarea concordatului. De asemenea, Comisia nu ar fi ținut seama de afirmația reținută în Decizia 2003/283/CE a Comisiei din 27 noiembrie 2002 privind măsurile adoptate de Regatul Spaniei în favoarea Refractarios Especiales SA (JO 2003, L 108, p. 21, denumită în continuare „Decizia Refractarios Especiales”), potrivit căreia un creditor privat acționează într‑o perspectivă prudentă și pesimistă. Prin urmare, un astfel de creditor ar acorda mai multă importanță „imaginii negative” a procedurilor de faliment din Slovacia.

155    Reclamanta mai susține că în mod greșit Comisia îi reproșează în înscrisurile sale, în repetate rânduri, că nu a prezentat elemente de probă în cursul investigației. Acest argument ar evidenția, pe de o parte, lacunele imputabile Comisiei și, pe de altă parte, neînțelegerea, din partea Comisiei, a obligațiilor pe care i le impune Tratatul CE.

156    Comisia, susținută de intervenientă, solicită respingerea tuturor argumentelor invocate în susținerea celui de al șaselea motiv în măsura în care privesc procedura de faliment.

–       Aprecierea Tribunalului

157    Argumentele dezvoltate în cadrul celui de al șaselea motiv, în măsura în care urmăresc să demonstreze că în mod greșit Comisia a considerat că procedura de faliment era mai avantajoasă decât cea a concordatului preventiv, pot fi rezumate în modul următor. Pe de o parte, reclamanta reproșează Comisiei că s‑a întemeiat numai pe faptul că nu a adus dovezi în susținerea poziției sale pentru a considera că Republica Slovacă nu s‑a comportat ca un creditor privat. Pe de altă parte, reclamanta consideră că Comisia nu a aplicat în mod corect criteriul creditorului privat în economia de piață.

158    În primul rând, în ceea ce privește argumentul reclamantei potrivit căruia Comisia s‑a întemeiat numai pe faptul că aceasta nu a adus dovezi în susținerea poziției sale pentru a considera că Republica Slovacă nu s‑a comportat ca un creditor privat, trebuie să se considere, în primul rând, că astfel cum s‑a amintit la punctul 142 de mai sus, în cadrul controlului de către Comisie a măsurilor de ajutor, aceasta din urmă nu are obligația de a examina din oficiu și prin extrapolare elementele ce i‑ar putea fi prezentate.

159    În al doilea rând, din elementele din dosar rezultă că, în repetate rânduri în cursul procedurii precontencioase prevăzute la articolul 88 CE, nu numai prin schimbul de corespondență, ci și în cursul reuniunii din 28 martie 2006, reclamantei i s‑a dat posibilitatea să comunice Comisiei orice informație de care dispunea pentru a o ajuta pe aceasta în acțiunea sa viitoare.

160    În al treilea rând, din decizia atacată rezultă că, în special în considerentele (78)-(92), Comisia a ținut seama de informațiile furnizate de reclamantă în stadiul procedurii precontencioase prevăzute la articolul 88 CE pentru a stabili că venitul obținut din vânzarea activelor reclamantei în cadrul unei proceduri de faliment ar fi fost mai mic decât suma încasată prin executarea concordatului.

161    În al patrulea rând, în ceea ce privește afirmația reclamantei potrivit căreia Comisia nu numai că ar fi tras concluzii greșite în ceea ce privește rapoartele întocmite de terții independenți prezentate de reclamantă, ci în plus și‑ar fi încălcat obligația de a prezenta elemente de probă în susținerea opiniei sale potrivit căreia o procedură de faliment era mai avantajoasă decât cea a concordatului preventiv, din considerațiile expuse la punctele 123-151 de mai sus rezultă că această afirmație nu este întemeiată.

162    În al cincilea rând, este necesar să se sublinieze că în timp ce, în considerentul (38) al deciziei de deschidere a procedurii oficiale de investigare, Comisia a precizat că valoarea activelor ce formează baza privilegiului autorităților slovace este de aproximativ 397,5 milioane SKK, în decizia atacată nu numai că a precizat că, în opinia reclamantei, valoarea activelor date în garanție autorităților slovace este de 194 de milioane SKK [a se vedea considerentul (87) al deciziei atacate], ci a ținut seama de asemenea de această valoare pentru a compara venitul obținut din vânzarea activelor reclamantei în cadrul unei proceduri de faliment cu suma încasată prin executarea concordatului.

163    Din considerațiile precedente rezultă că argumentul reclamantei potrivit căruia Comisia s‑a întemeiat numai pe faptul că aceasta nu a adus dovezi în susținerea poziției sale pentru a considera că Republica Slovacă nu s‑a comportat ca un creditor privat nu poate fi admis.

164    În al doilea rând, în ceea ce privește argumentul reclamantei potrivit căruia Comisia nu a aplicat în mod corect criteriul creditorului privat în economia de piață, trebuie să se considere, în primul rând, că reclamanta susține în mod greșit, întemeindu‑se pe Hotărârea HAMSA/Comisia, punctul 114 de mai sus, că, pentru a aprecia dacă o remitere de datorie conferă un avantaj concurențial beneficiarului său, Comisia trebuia să demonstreze că această remitere de datorie era în mod evident mai importantă decât cea pe care i‑ar fi acordat‑o un creditor privat ce acționează într‑o perspectivă prudentă și pesimistă.

165    Pe de o parte, astfel cum s‑a amintit la punctul 114 de mai sus, un organism public, precum autoritatea fiscală locală, trebuie comparat cu un creditor privat care urmărește să obțină plata sumelor pe care i le datorează un debitor ce are dificultăți financiare. De altfel, reclamanta nu poate face trimitere la Decizia Refractarios Especiales pentru a‑și justifica afirmația potrivit căreia un creditor privat acționează într‑o perspectivă prudentă și pesimistă. Astfel, în decizia menționată, Comisia a considerat pur și simplu că trebuie să examineze elementele în cauză „într‑o perspectivă prudentă și pesimistă și conform principiului creditorului privat” [a se vedea considerentul (62) al Deciziei Refractarios Especiales]. În consecință, în această decizie, departe de a caracteriza creditorul privat ca fiind prudent și pesimist, Comisia a evidențiat în mod clar doi parametri de investigare, specifici cauzei, respectiv, pe de o parte, o investigare într‑o optică prudentă și pesimistă și, pe de altă parte, o investigare având în vedere criteriul creditorului privat în economia de piață. Prin urmare, afirmația reclamantei potrivit căreia un creditor privat acționează într‑o optică prudentă și pesimistă este neîntemeiată.

166    Pe de altă parte, în ceea ce privește aspectul dacă Comisia trebuia să demonstreze că remiterea de datorie obținută de reclamantă prin executarea concordatului este în mod evident mai importantă decât cea pe care i‑ar fi acordat‑o un creditor privat, trebuie amintit că, astfel cum s‑a arătat la punctele 116-120 de mai sus, venitul obținut din vânzarea activelor reclamantei în cadrul unei proceduri de faliment, astfel cum a fost evaluat de Comisie, respectiv 275 de milioane SKK, era o evaluare a minima. De asemenea, astfel cum s‑a arătat la punctul 121 de mai sus, trebuie să se țină seama de faptul că în procedura de faliment, dacă venitul obținut din vânzarea activelor unui debitor nu a fost suficient pentru îndestularea tuturor creditorilor săi, aceștia mai pot solicita de la acest debitor rambursarea sumelor datorate. Prin urmare, cuantumul de 275 de milioane SKK reținut de Comisie drept venit obținut din vânzarea activelor reclamantei în cadrul unei proceduri de faliment nu poate constitui un nivel de referință pentru a aprecia dacă această sumă ar fi fost mai mare decât suma încasată prin executarea concordatului aprobat la 9 iulie 2004. Având în vedere garanțiile de care beneficia Republica Slovacă, precum și, astfel cum s‑a constatat la punctul 148 de mai sus, condițiile de vânzare a stocurilor reclamantei între lunile martie și iunie 2004 mult mai avantajoase decât cele reținute în raportul E și lichiditățile de care reclamanta dispunea la 17 iunie 2004, este rezonabil să se considere că venitul obținut din vânzarea activelor reclamantei în cadrul unei proceduri de faliment ar fi fost mult mai important decât suma încasată prin executarea concordatului. Prin urmare, Comisia a considerat în mod întemeiat că, în speță, criteriul creditorului privat în economia de piață nu este îndeplinit.

167    În al doilea rând, reclamanta reproșează în mod greșit Comisiei că nu a adus „o dovadă economică obiectivă” în susținerea concluziilor sale cu privire la criteriul creditorului privat în economia de piață. Astfel, după cum s‑a amintit la punctul 108 de mai sus, aplicarea de către Comisie a acestui criteriu presupune aprecieri economice complexe. În acest scop, astfel cum s‑a precizat la punctele 109 și 110 de mai sus, Comisia dispune de o marjă de apreciere și, în cazul în care instanța Uniunii poate controla interpretarea de către Comisie a unor date de natură economică, în cadrul acestui control, nu intră în competența instanței să înlocuiască aprecierea economică a Comisiei cu propria apreciere. Prin urmare, Comisiei nu i se poate pretinde să aducă „o dovadă economică obiectivă” în susținerea concluziilor sale în cadrul aplicării criteriului creditorului privat în economia de piață.

168    Din considerațiile precedente rezultă că argumentul reclamantei potrivit căruia Comisia nu a aplicat în mod corect criteriul creditorului privat în economia de piață nu poate fi admis. Prin urmare, toate argumentele dezvoltate în cadrul celui de al șaselea motiv, în măsura în care urmăresc să demonstreze că în mod greșit Comisia a considerat că procedura de faliment era mai avantajoasă decât cea a concordatului preventiv, trebuie respinse.

 Cu privire la argumentele dezvoltate în cadrul celui de al șaptelea motiv, în măsura în care vizează procedura de faliment

–       Argumentele părților

169    Reclamanta reproșează în esență Comisiei că nu a efectuat o investigare diligentă și o evaluare a rapoartelor pe care i le‑a transmis.

170    Reclamanta susține că, din moment ce Comisia a concluzionat că rapoartele comunicate de aceasta și în special raportul E nu sunt fiabile din cauza unor „incoerențe specifice”, trebuia să îi solicite explicații cu privire la datele furnizate și să solicite avizul unui expert asupra raportului E sau asupra concordatului în ansamblu, ceea ce reclamanta a propus în mod expres. Faptul că Comisia nu a solicitat explicații ar lipsi decizia atacată de „orice credibilitate” și ar reprezenta „o încălcare serioasă” a obligației Comisiei de a conduce investigația cu diligență și cu imparțialitate și de a examina probele disponibile.

171    Niciuna dintre afirmațiile Comisiei care urmăresc să demonstreze lipsa de fiabilitate a raportului E nu ar fi întemeiată în fapt. Societății E nu i se poate reproșa că a utilizat datele din 31 martie 2004 având în vedere că, în momentul pregătirii acestui raport în mai 2004, numai aceste date erau disponibile.

172    În mod greșit, Comisia a reproșat societății E că a reținut în raportul său un coeficient de lichidare a stocului prea mic, respectiv 20 %. Pe de o parte, reclamanta afirmă că un administrator judiciar nu ar fi putut vinde stocul de produse finite la prețul stabilit prin contract și amintește că stocul de produse nefinite și de materii prime nu putea fi comercializat. Pe de altă parte, Comisia susține că societatea E a considerat că randamentul vânzării stocurilor este sub 20 %.

173    În ceea ce privește creditele pe termen scurt, reclamanta subliniază că societatea E, în raportul său, a estimat „produsul” acestora a fi mai mare de 20 %. Reclamanta mai susține că o mare parte din creanțele la care se face referire în raportul E nu sunt recuperabile și ar trebui anulate. În plus, din „valoarea nominală totală” a creanțelor pe termen scurt ar trebui dedusă suma de 10 milioane SKK în măsura în care această sumă ar corespunde unei creanțe fiscale amânate. În sfârșit, reclamanta susține că dubla ajustare aplicată în cuprinsul considerentului (86) al deciziei atacate „nu corespunde realității”.

174    Tot în mod greșit, pe baza valorii activelor date în garanție, Comisia a pretins, în ceea ce privește coeficientul de lichidare pentru activele nerealizabile și valoarea activelor ipotecate, că în cadrul unei proceduri de faliment, valoarea activelor este mai ridicată decât cea rezultată prin aplicarea coeficientului de 45 % reținut în raportul E. Acest coeficient ar semnala că interesul față de echipamentele în discuție este minim, că sunt în stare precară, că sunt învechite sau că au fost amortizate. Comisia nu ar putea asimila valoarea activelor date în garanție cu sumele pe care administrația fiscală slovacă spera să le obțină în urma vânzării acestor active în cadrul unei proceduri de faliment. Orice creditor privat rezonabil ar fi fost conștient de faptul că valoarea contabilă a activelor necurente este mai mare decât valoarea reală pe piață, în special în cazul vânzării silite. În rest, Comisia ar fi recunoscut în alte decizii în materia ajutoarelor de stat că există o diferență fundamentală între prețul de vânzare al activelor de către un administrator judiciar și prețul de piață. În Decizia Refractarios Especiales, Comisia ar fi făcut chiar afirmația că perspectiva unei valori reale foarte scăzute în cazul falimentului este confirmată de faptul că și ceilalți creditori au acceptat o remitere de datorie foarte importantă.

175    În sfârșit, în ceea ce privește decizia Comisiei de a înlătura atât raportul K, cât și raportul H ca dovezi în susținerea sau împotriva afirmației reclamantei potrivit căreia criteriul creditorului privat în economia de piață este îndeplinit, reclamanta arată în ceea ce privește primul raport că Comisia nu a solicitat prezentarea acestuia și nu a încercat să explice pretinsele contradicții dintre acesta și raportul E. De asemenea, înlăturând raportul H, Comisia nu ar fi ținut seama de faptul că, în cadrul unei proceduri de faliment, termenele de recuperare a creanțelor pot fi deosebit de lungi și că, astfel cum s‑ar preciza în acest raport, [confidențial]. Comisia nu ar fi prezentat nicio dovadă care să contrazică afirmațiile din raportul H.

176    Comisia, susținută de intervenientă, contestă toate argumentele invocate de reclamantă în sprijinul celui de al șaptelea motiv în măsura în care urmăresc să demonstreze că în mod greșit Comisia a considerat că procedura de faliment era mai avantajoasă decât cea a concordatului preventiv.

–       Aprecierea Tribunalului

177    În primul rând, în ceea ce privește argumentul reclamantei întemeiat pe faptul că, din moment ce Comisia a concluzionat că rapoartele depuse de aceasta nu sunt fiabile din cauza unor „incoerențe specifice”, trebuia să îi solicite explicații cu privire la datele furnizate și să solicite avizul unui expert asupra raportului E sau asupra concordatului în ansamblu, ceea ce reclamanta a propus în mod expres, nu poate fi admis.

178    Astfel, potrivit jurisprudenței, în procedura de control al ajutoarelor de stat, rolul celorlalte persoane interesate altele decât statul membru în cauză se limitează la comunicarea către Comisie a tuturor informațiilor menite să orienteze viitoarea acțiune a acesteia (Hotărârea Curții din 12 iulie 1973, Comisia/Germania, 70/72, Rec., p. 813, punctul 19). Acestea nu pot pretinde, așadar, ele însele o dezbatere contradictorie cu Comisia precum cea existentă în beneficiul acestui stat membru (Hotărârea Comisia/Sytraval și Brink’s France, C‑367/95 P, Rec., p. I‑1719, punctul 59, și Hotărârea Falck și Acciaierie di Bolzano/Comisia, punctul 49 de mai sus, punctul 82).

179    În plus, nicio dispoziție din procedura de control al ajutoarelor de stat nu rezervă un rol special, dintre persoanele interesate, beneficiarului ajutorului. În această privință, trebuie să se amintească faptul că procedura de control al ajutoarelor de stat nu este o procedură deschisă „împotriva” beneficiarului sau beneficiarilor ajutoarelor, ceea ce ar presupune că acesta sau aceștia din urmă ar putea să se prevaleze de drepturi atât de extinse precum dreptul la apărare în sine (Hotărârea Falck și Acciaierie di Bolzano/Comisia, punctul 49 de mai sus, punctul 83).

180    În sfârșit, astfel cum s‑a amintit la punctele 49 și 50 de mai sus, legalitatea deciziei atacate trebuie apreciată în funcție de informațiile de care Comisia putea dispune la momentul adoptării acesteia și statul membru în cauză și, dacă este cazul, beneficiarul ajutoarelor trebuie să prezinte elementele de natură să demonstreze că aceste ajutoare sunt compatibile cu piața comună și, eventual, să invoce circumstanțe specifice referitoare la rambursarea unor ajutoare deja acordate în cazul în care Comisia ar solicita rambursarea.

181    Din considerațiile precedente, rezultă că în mod greșit reclamanta susține că faptul că Comisia nu a solicitat explicații ar reprezenta o încălcare serioasă a obligației Comisiei de a conduce investigația cu diligență și imparțialitate și de a examina probele disponibile.

182    În al doilea rând, în ceea ce privește argumentul reclamantei întemeiat pe imposibilitatea de a reproșa societății E utilizarea datelor din 31 martie 2004, acesta trebuie înlăturat ca fiind inoperant, în măsura în care, astfel cum s‑a precizat la punctul 86 de mai sus, decizia autorității fiscale locale de a aproba concordatul a fost adoptată la 9 iulie 2004. Prin urmare, Comisia avea numai obligația de a căuta informațiile cale mai actuale la această dată pentru a controla dacă, în speță, criteriul creditorului privat în economia de piață este îndeplinit.

183    Or, Republica Slovacă a comunicat Comisiei datele din 17 iunie 2004, adunate în cursul unei inspecții la fața locului efectuate de administrația fiscală slovacă la 21 iunie 2004, date a căror fiabilitate nu a fost contestată de reclamantă. În sfârșit, trebuie să se sublinieze că, deși raportul E a fost pregătit, astfel cum afirmă reclamanta, în cursul lunii mai 2004, reclamanta însăși precizează că la sfârșitul lunii iunie 2004 administrației fiscale slovace i s‑a comunicat un proiect al acestui raport, iar versiunea finală a acestui raport a fost comunicată la 7 iulie 2004.

184    Astfel, în aceste două momente anterioare ședinței concordatului din 9 iulie 2004, reclamanta și, în consecință, societatea E dispuneau de datele din luna iunie 2004 adunate de administrația fiscală slovacă la 21 iunie 2004, iar cea dintâi nu putea să nu cunoască faptul că aceste date fuseseră adunate efectiv de serviciile autorității fiscale locale. Prin urmare, înainte de data de 17 iunie 2004, ar fi fost foarte posibil ca reclamanta însăși sau prin intermediul societății E să întocmească un tabel comparabil cu tabelul 4 din decizia atacată pentru a aprecia evoluția situației sale financiare începând cu luna martie 2004.

185    În al treilea rând, în ceea ce privește argumentul reclamantei întemeiat pe faptul că în mod greșit Comisia a reproșat societății E că a reținut în raportul său un coeficient de lichidare a stocului prea mic, respectiv 20 %, nu poate fi admis.

186    Potrivit considerentului (85) al deciziei atacate:

„Comisia a constatat că [reclamanta] a putut, în 2004, să obțină [mai puțin de 150 de milioane] SKK din vânzarea stocurilor […], adică o sumă superioară celor [40-50] % din valoarea contabilă a stocurilor pe care [societatea E] și‑a bazat evaluarea. Acest lucru confirmă pe deplin ideea potrivit căreia coeficientul de lichidare de 20 % era prea [scăzut]. Evoluția bilanțului contabil în 2004, în ceea ce privește stocurile, confirmă această concluzie. În plus, [însăși reclamanta], în planul său de afaceri, estima produsul obținut din vânzarea stocurilor în perioada [martie‑mai 2004] la [mai puțin de 110] milioane SKK […]. [Societatea E] a ignorat această estimare. În fine, dată fiind activitatea [reclamantei], [se poate] presupune că stocurile erau constituite din produse finite – care ar fi putut fi vândute cu ușurință către distribuitori sau consumatori – și nu din produse semifinite care ar avea nevoie de o prelucrare ulterioară.”

187    În plus, astfel cum s‑a subliniat la punctul 119 de mai sus, valoarea contabilă a stocului reclamantei scăzuse cu 125 de milioane SKK, ceea ce reprezintă o diminuare cu 60 % în raport cu stocul existent în martie 2004. Prin urmare, pe lângă celelalte două argumente expuse de Comisie în cuprinsul considerentului (85) al deciziei atacate, Comisia dispunea de informații suficient de fiabile și de concordante pentru a repune în discuție coeficientul de lichidare de 20 % reținut de societatea E pentru stocurile reclamantei în temeiul datelor din martie 2004.

188    În al patrulea rând, criticile reclamantei formulate în privința creanțelor pe termen scurt trebuie respinse. Mai întâi, contrar afirmațiilor reclamantei, din raportul E nu rezultă că autorul acestuia a estimat că „produsul” acestor creanțe ar fi mai mare de 20 %. Prin urmare, această critică nu corespunde situației de fapt. În continuare, reclamanta susține că dubla ajustare aplicată în cuprinsul considerentului (86) al deciziei atacate „nu corespunde realității”. Întrucât această critică nu este dovedită în niciun mod de reclamantă, trebuie respinsă, prin urmare, ca inadmisibilă. În sfârșit, același lucru este valabil în ceea ce privește afirmațiile reclamantei potrivit cărora, pe de o parte, o mare parte din creanțele la care societatea E face referire în raportul său nu sunt recuperabile și ar trebui anulate, iar, pe de altă parte, din „valoarea nominală totală” a creanțelor pe termen scurt ar trebui dedusă suma de 10 milioane SKK în măsura în care această sumă ar corespunde unei creanțe fiscale amânate.

189    În al cincilea rând, în ceea ce privește argumentul reclamantei potrivit căruia, pe baza valorii activelor date în garanție, Comisia a pretins că, în ceea ce privește coeficientul de lichidare pentru activele nerealizabile și valoarea activelor ipotecate, în cadrul unei proceduri de faliment, valoarea activelor este mai ridicată decât cea rezultată prin aplicarea coeficientului de 45 % reținut în raportul E, din considerentul (87) al deciziei atacate rezultă următoarele:

„Coeficientul de lichidare de 45 % pentru mijloacele fixe pare, de asemenea, prea mic. Potrivit [reclamantei], valoarea activelor date în garanție Biroului Impozite era de 194 [de milioane] SKK. Această valoare este, tot după părerea [reclamantei], exprimată în prețurile estimate de către experți independenți spre sfârșitul anului 2003/începutul anului 2004. După părerea Comisiei, un asemenea «preț de expert» ar trebui, în mod normal, să reflecte prețul general al activelor, care corespunde prețului cu care activele pot fi vândute la un moment dat. [Societatea E] nu explică în niciun fel motivul pentru care venitul obținut din vânzarea mijloacelor fixe în cadrul falimentului nu ar reprezenta decât 45 % din valoarea lor contabilă (205 [milioane] SKK), din moment ce însăși reclamanta a estimat aceste active la o valoare considerabil superioară.”

190    În plus, astfel cum arată Comisia în înscrisurile sale, nici din raportul E, nici din elementele din dosar nu rezultă că echipamentele ce constituie mijloace fixe sunt în stare precară, că sunt învechite sau că au fost amortizate. De asemenea, trebuie să se sublinieze că reclamanta nu repune în discuție argumentul expus de Comisie atât în cuprinsul considerentului (87) al deciziei atacate, cât și în înscrisurile sale, potrivit căruia valoarea activelor date în garanție trebuie în mod normal să reflecte prețul general al activelor, ce corespunde valorii acestora pe piață. În această privință, trebuie să se adauge că un creditor, precum administrația fiscală slovacă, chiar dacă este un creditor privilegiat, se asigură în principiu ca valoarea garanțiilor sale să corespundă cel puțin valorii de piață a activelor pe care le grevează. În cazul în care, în speță, nu ar fi necesar să se țină seama de prețul de piață, astfel cum lasă să se înțeleagă reclamanta, ar avea obligația de a furniza informații Comisiei în această privință. Totuși, reclamanta se limitează să facă referire la comportamentul unui creditor rezonabil, fără a ține seama nici măcar de faptul că creditorul său principal este un creditor care dispune de un privilegiu asupra unei părți din mijloacele sale fixe. Un creditor privilegiat își evaluează șansele de a recupera sumele care i se datorează în mod necesar ținând seama de întinderea privilegiului său.

191    În sfârșit, în al șaselea rând, în ceea ce privește argumentul reclamantei întemeiat pe faptul că Comisia a înlăturat în mod greșit atât raportul K, cât și raportul H ca dovezi în susținerea afirmației sale potrivit căreia, în speță, criteriul creditorului privat în economia de piață este îndeplinit, acesta trebuie respins ca inoperant. Astfel, contrar afirmațiilor reclamantei și după cum Tribunalul a subliniat deja, nu era sarcina Comisiei să solicite reclamantei nici comunicarea raportului K, nici explicații cu privire la pretinsele contradicții dintre acesta și raportul E. În ceea ce privește criticile reclamantei formulate împotriva aprecierii de către Comisie a datelor din raportul H în ceea ce privește procedura de faliment, din considerațiile expuse la punctul 124 de mai sus rezultă că sunt neîntemeiate.

192    Din ansamblul considerațiilor precedente rezultă că al șaptelea motiv trebuie respins ca neîntemeiat, în măsura în care urmărește să demonstreze că în mod greșit Comisia a considerat că procedura de faliment era mai avantajoasă decât cea a concordatului preventiv.

 Cu privire la argumentele dezvoltate în cadrul celui de al optulea motiv, în măsura în care se referă la procedura de faliment

–       Argumentele părților

193    Reclamanta susține că aprecierea Comisiei cu privire la problemele care se pun în această cauză a fost denaturată din cauza importanței pe care a dat‑o aceasta faptului că Republica Slovacă a atacat procedura concordatului preventiv în fața unei instanțe naționale și a divergențelor interne din cadrul administrației fiscale slovace. În timp ce acești factori ar fi avut un impact prejudiciabil și incorect asupra aprecierii Comisiei, aceasta nu ar fi ținut seama de rezultatul procedurii inițiate de Republica Slovacă în fața acestei instanțe naționale. Comisia ar fi ales să ignore toate elementele de probă prezentate de reclamantă și s‑ar fi limitat să preia în nume propriu, fără o apreciere critică, afirmațiile Republicii Slovace nedovedite și declarațiile neconfirmate de situația de fapt. Or, Comisia ar fi fost informată că unele elemente‑cheie ale argumentării susținute de autoritățile slovace ar fi fost înlăturate de instanțele slovace. De asemenea, anumite declarații, precum cea potrivit căreia Old Herold ar fi un potențial cumpărător al activelor de producție ale reclamantei, ar fi eronate. Old Herold nu ar fi avut niciun interes să dobândească aceste active de producție. În opinia reclamantei, în fabrica sa din Trenčin (Slovacia), Old Herold era în supracapacitate, situație demonstrată de faptul că, în cursul perioadei cuprinse între aprilie și septembrie 2004, această societate putea distila toate produsele sub marca Frucona fără a fi nevoită să își reducă activitățile legate de propria producție. „Încrederea absolută” acordată de Comisie declarațiilor Republicii Slovace ar constitui o eroare vădită de apreciere.

194    Mai concret, reclamanta reproșează Comisiei că a reținut drept elemente de probă, pentru a demonstra că autoritățile slovace nu erau mai favorabile propunerii de concordat a reclamantei, scrisorile din 15 ianuarie și din 6 iulie 2004. Or, din hotărârea pronunțată de Špeciálny súd v Pezinku la 6 martie 2006 rezultă că direcția generală slovacă a impozitelor nu a respectat principiul autonomiei de decizie a autorităților fiscale locale. De asemenea, din deciziile Najvyšší súd Slovenskej republiky din 25 octombrie 2004 și din 27 aprilie 2006 ar rezulta că administrația fiscală slovacă a fost reprezentată corespunzător în adunarea concordatului din 9 iulie 2004. Reclamanta adaugă că, în măsura în care noțiunea de ajutor de stat este o noțiune obiectivă, fără să fie necesară precizarea poziției Comisiei față de divergențele interne din administrație, incontestabile în speță, aceasta trebuia să țină seama numai de criteriul investitorului privat în economia de piață. Totuși, Comisia ar fi ales să nu țină seama de faptul că directorul autorității fiscale locale care a aprobat concordatul a fost achitat de Špeciálny súd v Pezinku pentru toate învinuirile reținute împotriva sa. În hotărârea pronunțată, această instanță națională ar fi concluzionat, pe de o parte, că acest director ar fi acționat în limitele competențelor sale și ar fi apărat în mod corect interesele Republicii Slovace atunci când a acceptat concordatul, iar pe de altă parte că, în mod contrar susținerilor procurorului, administrația fiscală slovacă nu ar fi putut „încasa imediat” cuantumul de 308 milioane SKK din activele circulante ale reclamantei, cuantum reținut de Comisie în cuprinsul considerentului (97) al deciziei atacate. În opinia reclamantei, Špeciálny súd v Pezinku a constatat astfel că acest cuantum de 308 milioane SKK era prea ridicat. În plus, reclamanta subliniază că instanța națională a concluzionat că scrisorile din 15 ianuarie și din 6 iulie 2004 [pe care se întemeiază Comisia în cuprinsul considerentului (101) al deciziei atacate] nu au forță juridică obligatorie. În urma unui apel formulat la Najvyšší súd Slovenskej republiky împotriva hotărârii pronunțate de Špeciálny súd v Pezinku, prima instanță națională i‑ar fi trimis cauza celei de a doua instanțe naționale, solicitându‑i să adune mai multe elemente de probă. În septembrie 2006, pentru a evalua concluziile din raportul E, Špeciálny súd v Pezinku ar fi solicitat un raport, care i‑a fost prezentat în decembrie 2006.

195    Comisia contestă toate argumentele invocate de reclamantă în sprijinul celui de al optulea motiv în măsura în care urmăresc să demonstreze că în mod greșit Comisia a considerat că procedura de faliment era mai avantajoasă decât cea a concordatului preventiv.

–       Aprecierea Tribunalului

196    În primul rând, trebuie amintit că, având în vedere circumstanțele cauzei expuse la punctul 114 de mai sus, în speță era aplicabil numai criteriul investitorului privat în economia de piață. Prin urmare, reclamanta susține în mod greșit că Comisia trebuia să țină seama numai de criteriul investitorului privat în economia de piață.

197    În al doilea rând, astfel cum s‑a arătat la punctul 83 de mai sus, faptul că Špeciálny súd v Pezinku a considerat că scrisorile din 15 ianuarie și din 6 iulie 2004 nu au caracter obligatoriu și că, prin urmare, sunt simple recomandări nu poate interzice Comisiei să constate că, în aceste două scrisori, se menționează opoziția direcției generale slovace a impozitelor nu numai față de propunerea de concordat a reclamantei, ci și față de orice remitere de datorie fiscală pe teritoriul Republicii Slovace.

198    În al treilea rând, în ceea ce privește argumentul reclamantei potrivit căruia Comisia a considerat în mod greșit că Old Herold ar fi un potențial cumpărător al activelor de producție ale reclamantei, din elementele din dosar rezultă că Old Herold era în mod evident interesată de activele reclamantei atât pe termen scurt, în ceea ce privește stocurile, cât și pe termen mai mult sau mai puțin lung, în ceea ce privește mijloacele fixe. Astfel, din moment ce, atunci când a adoptat decizia atacată, Comisia nu dispunea de nicio altă informație, nu i se poate reproșa că a considerat că faptul că Old Herold a acceptat să închirieze utilajele de producție ale reclamantei după ce aceasta a pierdut licența pentru producerea și prelucrarea băuturilor alcoolice și spirtoase dovedea în sine nu numai că aceste active erau în stare de funcționare, dar și că Old Herold era interesată de posibilitatea de a putea dispune de aceste utilaje de producție. În orice caz, presupunând chiar că, astfel cum susține reclamanta, în fabrica sa din Trenčin, Old Herold ar fi putut fi în supracapacitate, acest lucru nu permite să se excludă ipoteza potrivit căreia aceasta din urmă ar fi urmărit să își dezvolte activitatea pe piața băuturilor alcoolice și spirtoase pentru a‑și consolida cooperarea cu reclamanta, și aceasta cu atât mai mult cu cât reclamanta avea obligația, conform acordului lor de cooperare, să distribuie produsele alcoolice și spirtoase ale Old Herold. Din considerațiile precedente rezultă că acest argument trebuie respins ca neîntemeiat.

199    În al patrulea rând, tot în mod greșit reclamanta pretinde că, în lumina hotărârii pronunțate de Špeciálny súd v Pezinku din 6 martie 2006, Comisia trebuia să considere că suma de 308 milioane SKK pe care se întemeiase era prea ridicată. Astfel, din hotărârea menționată rezultă că Špeciálny súd v Pezinku doar a constatat că, în măsura în care cuantumul creanțelor garantate era de 200 de milioane SKK, acuzarea pretindea în mod greșit că suma de 308 milioane SKK ar fi putut fi recuperată imediat.

200    Pe de altă parte, din hotărârea pronunțată de Špeciálny súd v Pezinku la 6 martie 2006 rezultă că această instanță națională confirmă cu aproximare (respectiv în jur de 200 de milioane SKK) evaluarea reclamantei (respectiv 194 de milioane SKK) cu privire la valoarea activelor date în garanție autorităților slovace de reclamantă. Prin urmare, în măsura în care, în decizia atacată, Comisia a considerat, astfel cum s‑a indicat deja la punctul 162 de mai sus, că valoarea creanțelor garantate era cel puțin egală cu evaluarea efectuată de reclamantă (iar nu cu cea efectuată de Republica Slovacă, respectiv 397 de milioane SKK), nu i se poate reproșa că nu a ținut seama de informațiile pe care i le‑a comunicat reclamanta în această privință.

201    În consecință, al optulea motiv trebuie respins ca neîntemeiat, în măsura în care urmărește să demonstreze că în mod greșit Comisia a considerat că procedura de faliment era mai avantajoasă decât cea a concordatului preventiv.

 Cu privire la argumentele dezvoltate în cadrul celui de al nouălea motiv, în măsura în care se referă la procedura de faliment

–       Argumentele părților

202    Reclamanta reproșează Comisiei că nu a motivat decizia atacată într‑o măsură suficientă.

203    Mai precis, Comisia nu și‑ar fi explicat raționamentul în mai multe privințe. Pe de o parte, reclamanta nu neagă că administrația fiscală slovacă, în calitate de creditor privilegiat, se afla într‑o poziție mai avantajoasă din punct de vedere juridic decât ceilalți creditori ai săi, dar îi reproșează Comisiei că nu a explicat motivele pentru care aceasta a afirmat că administrația fiscală slovacă se afla într‑o poziție mai avantajoasă din punct de vedere juridic decât ceilalți creditori ai săi. Pe de altă parte, reclamanta susține că nu înțelege „la ce servesc considerentul (100) și următoarele [ale deciziei atacate] […] având în vedere concluzia adoptată de Comisie cu privire la ajutorul de stat”.

204    Comisia contestă toate argumentele invocate de reclamantă în sprijinul celui de al nouălea motiv.

–       Aprecierea Tribunalului

205    Pe de o parte, în ceea ce privește argumentul reclamantei întemeiat pe lipsa explicațiilor din partea Comisiei referitor la afirmația sa potrivit căreia administrația fiscală slovacă, în calitate de creditor privilegiat, se afla într‑o poziție mai avantajoasă din punct de vedere economic decât poziția celorlalți creditori ai săi, trebuie să se sublinieze că, în cuprinsul considerentului (74) al deciziei atacate, Comisia a afirmat următoarele:

„Cu toate acestea, Biroul Impozite se afla, înainte de concordat, într‑o situație juridică și economică mai avantajoasă decât [cea a] creditori[lor] privați. În consecință, este necesar să se analizeze dacă Biroul Impozite a utilizat toate mijloacele pe care le‑a avut la dispoziție pentru a obține cea mai ridicată rată de recuperare a creanțelor sale, așa cum ar face orice creditor în economia de piață.”

206    Desigur, afirmația Comisiei cu privire la situația mai avantajoasă din punct de vedere juridic și economic a administrației fiscale slovace nu este motivată în mod clar în decizia atacată.

207    Totuși, această constatare nu poate avea vreun efect asupra caracterului legal al deciziei atacate. Astfel, reclamanta nu contestă nici calitatea juridică a autorității fiscale locale, respectiv cea de creditor privilegiat, nici consecințele mai favorabile legate de aceasta, conform dispozițiilor din legislația slovacă aflate în vigoare la momentul faptelor, în raport cu ceilalți creditori ai săi. Or, astfel cum susține Comisia în înscrisurile sale, în speță, avantajul juridic de care beneficia autoritatea fiscală locală în calitate de creditor privilegiat era totodată un avantaj economic, întrucât, în calitate de creditor privilegiat, avea garanția că își va recupera creanța cu prioritate față de creditorii privați ai reclamantei în orice moment al procedurii de lichidare a activelor date în gaj la nivelul a cel puțin 194 de milioane SKK. Prin urmare, acest prim argument al reclamantei trebuie respins ca neîntemeiat.

208    Pe de altă parte, în ceea ce privește argumentul reclamantei întemeiat pe faptul că nu înțelege „la ce servesc considerentul (100) și următoarele [ale deciziei atacate] […] având în vedere concluzia adoptată de Comisie cu privire la ajutorul de stat”, trebuie să se constate că în considerentul 78 al deciziei atacate, Comisia a anunțat cele trei părți ale analizei sale sub titlul „Ajutor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) [CE]”, cea de a treia parte urmând să dea loc unei analize a probelor indirecte prezentate de autoritățile slovace și de reclamantă. Or, în cuprinsul considerentelor (100)-(109) ale deciziei atacate, Comisia a efectuat această analiză. Prin urmare, acest argument este în mod vădit neîntemeiat.

209    În consecință, cel de al nouălea motiv trebuie respins ca neîntemeiat, în măsura în care urmărește să demonstreze că în mod greșit Comisia a considerat că procedura de faliment era mai avantajoasă decât cea a concordatului preventiv.

210    Din concluziile la care s‑a ajuns la punctele 151, 168, 192, 201 și 209 de mai sus rezultă că al patrulea motiv trebuie respins ca neîntemeiat, la fel și, din aceeași cauză, cel de al șaselea, cel de al șaptelea, cel de al optulea și cel de al nouălea motiv, în măsura în care se leagă de al patrulea motiv.

211    În sfârșit, având în vedere, pe de o parte, observațiile preliminare formulate în cuprinsul punctelor 88-92 de mai sus și, pe de altă parte, concluziile la care s‑a ajuns la punctele 149-151 de mai sus, nu este necesară pronunțarea cu privire la temeinicia celui de al cincilea motiv în vederea aprecierii legalității deciziei atacate în ceea ce privește calificarea măsurii în cauză drept ajutor de stat, în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, și nici a celui de al șaselea, al șaptelea, al optulea și al nouălea motiv, în măsura în care privesc aspectul dacă Comisia a considerat în mod întemeiat că procedura de executare fiscală era mai avantajoasă decât cea a concordatului preventiv.

212    În consecință, Comisia a calificat în mod întemeiat măsura în cauză drept ajutor de stat, în sensul articolului 87 alineatul (1) CE.

5.     Cu privire la al zecelea motiv, întemeiat pe o eroare de drept și de fapt, întrucât Comisia nu ar fi scutit concordatul ca ajutor pentru restructurare și ar fi aplicat în mod retroactiv Liniile directoare din 2004

 Argumentele părților

213    Reclamanta susține că atunci când nu a scutit ajutorul în cauză, Comisia a făcut o aplicare greșită a articolului 87 alineatul (3) CE și a Liniilor directoare din 1999, deși reclamanta era o întreprindere aflată în dificultate, și că concordatul era întemeiat pe un plan de restructurare care se limita la strictul minim și conducea la restabilirea viabilității sale pe termen lung. În plus, Comisia ar fi aplicat retroactiv Liniile directoare din 2004, deși a recunoscut că erau aplicabile Liniile directoare din 1999. Pe de altă parte, reclamanta susține că Comisia s‑ar fi limitat să afirme că viabilitatea sa nu a fost restabilită și că ajutorul în cauză nu se limita la strictul minim. Comisia nu ar fi examinat celelalte criterii care permit calificarea unei măsuri de ajutor pentru restructurare cum ar fi existența unor măsuri compensatorii. În plus, reclamanta pretinde că, deși este un IMM, Comisia nu ar fi ținut seama de dispozițiile punctului 55 din Liniile directoare din 1999 care prevăd că, în ceea ce privește IMM‑urile, condițiile prevăzute la punctele 29-47 din aceste linii directoare se aplică mai puțin strict.

214    Reclamanta susține, în primul rând, că, în ceea ce privește restabilirea viabilității sale pe termen lung, a furnizat Krajský súd v Košiciach un plan de restructurare care includea mai multe măsuri. Acest plan ar fi fost pus în aplicare și ar fi fost supravegheat de un administrator judiciar numit de Krajský súd v Košiciach și i‑ar fi permis să își „restabilească” viabilitatea fără altă intervenție a statului. De altfel, Comisia ar fi trebuit să țină seama de faptul că acest plan a fost redactat și comunicat Krajský súd v Košiciach înainte de aderarea Republicii Slovace, astfel încât nu mai era posibil ca aceasta să îl notifice. Reclamanta susține că, în cazul în care lipsa unui plan de restructurare redactat în forma impusă de Comisie ar determina în mod automat incompatibilitatea unei măsuri, un nou stat membru al Uniunii nu ar putea să aplice sau să pună în executare o măsură de restructurare înainte de aderarea sa, deși sunt respectate toate celelalte criterii. O astfel de politică ar încălca articolul 12 CE.

215    În al doilea rând, reclamanta susține că viabilitatea sa pe termen lung a fost restabilită. Frucona Košice consideră că, în mod contrar afirmațiilor Comisiei din decizia atacată, la originea acestui succes s‑ar afla restructurarea activităților sale de distilare și cooperarea sa cu Old Herold. În măsura în care dificultățile sale financiare proveneau din condițiile de plată ale accizelor în temeiul activităților sale de producere a alcoolului, reclamanta susține că, întrerupând fabricarea alcoolului, a evitat perpetuarea acestor dificultăți. De altfel, argumentul Comisiei potrivit căruia ar putea să solicite din nou o licență pentru producerea și prelucrarea băuturilor alcoolice și spirtoase ar trebui respins având în vedere că nu a solicitat o nouă licență și nu are intenția să o facă, astfel încât a ieșit de pe piața pe care, aparent, măsura în cauză denaturează concurența.

216    În ceea ce privește aspectul dacă ajutorul este limitat la strictul minim, Comisia ar fi pretins că, pe de o parte, Republica Slovacă nu ar fi trebuit să își dea acordul, în cadrul concordatului preventiv, pentru rambursarea de către reclamantă a unui cuantum mai mic de 35,84 % din datorie și că, pe de altă parte, contribuția acesteia era prea redusă. Reclamanta susține că un randament mai ridicat de 35 % ar fi compromis „viabilitatea concordatului”. Frucona Košice afirmă că, întrucât nu putea garanta un împrumut bancar, lichiditățile adunate, în cuantum total de 231 de milioane SKK, pentru a‑și finanța obligațiile rezultate din concordat, ar fi fost obținute prin alte mijloace. Printre aceste mijloace figura împrumutul furnizor de [confidențial] SKK acordat de Old Herold. Comisia ar fi apreciat în mod greșit acest împrumut, care nu i‑a fost plătit, ci doar scadența de rambursare a acestuia a fost amânată pentru a‑i permite să acumuleze lichidități. În decizia sa din 27 aprilie 2006, Najvyšší súd Slovenskej republiky ar fi confirmat că valoarea activelor mobiliare de care reclamanta dispunea după concordat era minimul necesar pentru a‑i asigura supraviețuirea. Reclamanta afirmă că nu dispunea de lichidități în plus și că pe piața relevantă nu s‑a constatat nicio denaturare a concurenței după luna iulie 2004.

217    În ceea ce privește aprecierea de către Comisie a contribuției reclamantei la restructurare, aceasta din urmă reproșează Comisiei că a săvârșit o eroare vădită de apreciere atunci când a considerat că împrumutul acordat de Old Herold nu constituia o astfel de contribuție pentru motivul că se poate considera că o scadență de plată după 40 de zile este o practică comună. În această privință, reclamanta susține că acordarea unui astfel de termen în cursul procedurii concordatului preventiv era mai mult decât „practici[le] normale în comerț” și, prin urmare, constituie o măsură de restructurare. În opinia reclamantei, un furnizor care, spre deosebire de Old Herold, nu are „niciun interes financiar în privința [sa]” nu i‑ar fi furnizat mărfuri fără să solicite o plată în avans sau garanții. De altfel, din practica administrativă a Comisiei ar rezulta că aceasta a considerat în trecut că 35 % reprezenta un procentaj suficient drept contribuție a beneficiarului la planul de restructurare.

218    În sfârșit, în al treilea rând, reclamanta reproșează Comisiei că a aplicat retroactiv Liniile directoare din 2004, întrucât s‑a bazat pe noul prag de participare prevăzut de acestea. O astfel de aplicare retroactivă ar constitui în sine un motiv de anulare suficient. În orice caz, în aplicarea noului prag de participare din Liniile directoare din 2004, Comisia ar fi trebuit să țină seama de asemenea de faptul că liniile directoare prevăd că în zonele asistate, precum regiunea în care este situat Košice, condițiile pentru aprecierea importanței contribuției proprii a beneficiarului pot fi mai puțin stricte.

219    Comisia, susținută de intervenientă, contestă toate argumentele invocate de reclamantă în sprijinul celui de al zecelea motiv.

 Aprecierea Tribunalului

220    Cu titlu introductiv, trebuie să se constate, în primul rând, că, în ceea ce privește argumentul reclamantei întemeiat pe încălcarea articolului 12 CE, reclamanta nu arată în niciun moment în ce măsură a fost încălcată, în speță, această dispoziție, care se referă la interzicerea discriminării. Prin urmare, având în vedere dispozițiile articolului 44 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură, acest argument trebuie înlăturat ca fiind în mod vădit inadmisibil.

221    În al doilea rând, trebuie să se sublinieze că afirmația reclamantei potrivit căreia Comisia a aplicat retroactiv Liniile directoare din 2004 nu este întemeiată. Pe de o parte, din cuprinsul mai multor puncte din decizia atacată, și în special din cuprinsul punctelor 116-118 și 120-136, rezultă că Comisia nu numai că a constatat că Liniile directoare din 1999 se aplică în speță, ci a examinat totodată compatibilitatea măsurii în cauză în raport cu aceste linii directoare. Pe de altă parte, deși Comisia a menționat efectiv în cuprinsul considerentului (152) al deciziei atacate, făcând trimitere la nota de subsol 36 din această decizie, pragul de 40 % al contribuției proprii a beneficiarului prevăzut în Liniile directoare din 2004, această trimitere nu poate totuși să motiveze teza reclamantei privind aplicarea retroactivă a acestor linii directoare în decizia atacată. Astfel, trebuie să se constate că această trimitere nu a fost făcută decât pentru a ilustra aprecierea Comisiei potrivit căreia practica sa în ceea ce privește aplicarea Liniilor directoare din 1999 și evoluția politicii sale vizavi de criteriul limitării cuantumului și a intensității ajutorului la strictul minim au „dus la introducerea de praguri în [Liniile directoare din 2004]”. În rest, astfel cum rezultă în mod clar din a doua teză a considerentului (152) al deciziei atacate, Comisia a indicat în mod expres că o contribuție proprie a reclamantei de mai puțin de 27 % „ar putea fi acceptabilă, în conformitate cu Liniile directoare din 1999, doar dacă toate celelalte condiții necesare aprobării ajutorului ar fi îndeplinite”. Prin urmare, trebuie să se considere că Comisia a aplicat Liniile directoare din 1999 și că, prin urmare, argumentul întemeiat pe aplicarea retroactivă a Liniilor directoare din 2004 trebuie respins ca neîntemeiat.

222    În al treilea rând, tot în mod greșit, reclamanta susține că Comisia nu a ținut seama de dispozițiile punctului 55 din Liniile directoare din 1999, care se referă la condițiile de aplicare a acestor linii directoare în cazul IMM‑urilor. Astfel, pe de o parte, în cuprinsul considerentului (119) al deciziei atacate, Comisia a considerat că reclamanta este o „întreprindere mijlocie” în sensul legislației Uniunii. Pe de altă parte, în cuprinsul considerentului (129) al deciziei atacate, Comisia a subliniat că, pentru întreprinderile mici și mijlocii, Liniile directoare din 1999 prevăd condiții de autorizare a ajutorului mai puțin exigente în ceea ce privește obținerea de contrapartide și conținutul rapoartelor de monitorizare. Comisia a mai adăugat, în a doua teză a considerentului sus‑menționat, că „aceste elemente nu scutesc totuși societățile de elaborarea unui plan de restructurare și statele membre, de respectarea angajamentului lor, care este acela de a acorda un ajutor pentru restructurare doar dacă planul de restructurare este bine implementat”. Din considerațiile precedente rezultă că argumentul reclamantei potrivit căruia Comisia nu a ținut seama de dispozițiile punctului 55 din Liniile directoare din 1999 trebuie respins ca neîntemeiat.

223    În al patrulea rând, din considerentul (2) al deciziei atacate rezultă că, în scrisoarea din 4 ianuarie 2005, Republica Slovacă a solicitat în mod expres Comisiei să autorizeze măsura în cauză ca ajutor pentru salvare acordat unei întreprinderi aflate în dificultate financiară.

224    În principal, trebuie să se sublinieze că reclamanta contestă, în esență, aprecierea Comisiei potrivit căreia măsura în cauză nu este compatibilă cu piața comună având în vedere Liniile directoare din 1999.

225    În primul rând, trebuie amintit mai întâi că, potrivit articolului 87 alineatul (3) litera (c) CE, pot fi considerate compatibile cu piața comună „ajutoarele destinate să faciliteze dezvoltarea anumitor activități sau a anumitor regiuni economice, în cazul în care acestea nu modifică în mod nefavorabil condițiile schimburilor comerciale într‑o măsură care contravine interesului comun”.

226    În continuare, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că articolul 87 alineatul (3) CE acordă Comisiei o putere largă de apreciere în vederea admiterii ajutoarelor, prin derogare de la interdicția generală prevăzută la alineatul (1) al articolului menționat, în măsura în care aprecierea în acest caz a compatibilității sau a incompatibilității unui ajutor de stat cu piața comună ridică probleme care implică luarea în considerare și aprecierea unor fapte și a unor împrejurări economice complexe Și care se pot modifica rapid (a se vedea Hotărârea Curții din 11 iulie 1996, SFEI și alții, C‑39/94, Rec., p. I‑3547, punctul 36 și jurisprudența citată). Întrucât instanța Uniunii nu poate să substituie aprecierea faptelor, în special pe plan economic, a emitentului deciziei cu propria apreciere, controlul Tribunalului trebuie să se limiteze în această privință la verificarea respectării normelor de procedură și de motivare, a exactităţii materiale a situației de fapt și a absenței unei erori vădite de apreciere și a abuzului de putere (Hotărârea Tribunalului din 14 mai 2002, Graphischer Maschinenbau/Comisia, T‑126/99, Rec., p. II‑2427, punctul 32, și Hotărârea Tribunalului din 14 octombrie 2004, Pollmeier Malchow/Comisia, T‑137/02, Rec., p. II‑3541, punctul 52).

227    Pe de altă parte, potrivit unei jurisprudențe constante, legalitatea unui act comunitar trebuie apreciată în funcție de elementele de fapt și de drept existente la data adoptării actului, iar aprecierile complexe formulate de Comisie nu trebuie analizate decât în funcție de elementele de care dispunea aceasta în momentul în care le‑a efectuat (Hotărârea Tribunalului din 6 octombrie 1999, Salomon/Comisia, T‑123/97, Rec., p. II‑2925, punctul 48, și Hotărârea Tribunalului Graphischer Maschinenbau/Comisia, punctul 226 de mai sus, punctul 33).

228    În plus, Comisiei îi este permis să își impună orientări pentru exercitarea puterii sale de apreciere prin acte precum liniile directoare în discuție, în măsura în care aceste acte cuprind norme indicative privind orientarea ce trebuie urmată de această instituție și nu se îndepărtează de la normele tratatului (a se vedea Hotărârea Curții din 29 aprilie 2004, Grecia/Comisia, C‑278/00, Rec., p. I‑3997, punctul 98 și jurisprudența citată).

229    În sfârșit, în lipsa unui plan de restructurare credibil, Comisia este îndreptățită să refuze autorizarea ajutoarelor în cauză în temeiul Liniilor directoare din 1999 (a se vedea, în acest sens și prin analogie, Hotărârea Curții din 22 martie 2001, Franța/Comisia, C‑17/99, Rec., p. I‑2481, punctele 44-49).

230    În prezenta cauză, Comisia a examinat ajutorul acordat reclamantei în lumina Liniilor directoare din 1999, care definesc criteriile pentru evaluarea compatibilității ajutorului pentru restructurarea întreprinderilor aflate în dificultate.

231    Astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 31 din Liniile directoare din 1999, pentru a fi declarate compatibile cu articolul 87 alineatul (3) litera (c) CE, ajutoarele individuale pentru întreprinderile aflate în dificultate trebuie să fie corelate cu un plan de restructurare ce a fost aprobat de Comisie. Pe de altă parte, în temeiul punctelor 32-40 din Liniile directoare din 1999, planul de restructurare, a cărui durată trebuie să fie cât mai scurtă posibil, trebuie în special să revigoreze societatea pe termen lung, într‑o perioadă rezonabilă și pe baza unor ipoteze realiste cu privire la condițiile de funcționare viitoare, limitându‑se cuantumul și intensitatea ajutorului la strictul minim. În plus, conform punctelor 43 și 45 din Liniile directoare din 1999, societatea trebuie să aplice integral planul de restructurare care a fost acceptat de Comisie. Punerea în aplicare și implementarea corectă a planului de restructurare sunt supuse controlului Comisiei, căreia i se prezintă rapoarte anuale detaliate. Prin urmare, trebuie să se verifice dacă în prezenta cauză au fost respectate aceste cerințe.

232    În al doilea rând, în speță, din decizia atacată rezultă că, pentru a concluziona că nu erau îndeplinite condițiile definite în Liniile directoare din 1999, Comisia s‑a întemeiat pe lipsa unui plan de restructurare și pe faptul că măsura în cauză nu s‑a limitat la strictul minim.

233    În primul rând, în ceea ce privește concluzia reținută de Comisie cu privire la lipsa „unui plan de restructurare” în sensul Liniilor directoare din 1999, reclamanta susține, pe de o parte, că a furnizat Krajský súd v Košiciach un plan de restructurare ce includea mai multe măsuri de restructurare, pe de altă parte, că acest plan ar fi fost pus în aplicare și supravegheat de un administrator judiciar numit de Krajský súd v Košiciach și, în sfârșit, că Comisia nu a ținut seama de acest plan.

234    Or, din înscrisurile din dosar nu rezultă că autoritățile slovace au dispus în mod efectiv, la data acordării ajutorului în cauză, de un plan de restructurare conform cerințelor amintite la punctul 231 de mai sus și care să poată fi prezentat Comisiei.

235    Astfel, din elementele din dosar rezultă că, în scrisoarea din 20 octombrie 2004, autoritatea fiscală locală atrăsese atenția asupra faptului că remiterea de datorie aprobată de autoritatea fiscală locală constituie un ajutor care trebuia autorizat de Comisie și că, prin urmare, i‑ar fi cerut să îi comunice în termen de aproximativ o lună un plan de investiții. Or, în scrisoarea din 9 noiembrie 2004, reclamanta nu numai că a contestat calificarea măsurii în cauză drept ajutor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, ci a și refuzat în mod oficial să comunice planul de investiții cerut de autoritatea fiscală locală în perspectiva solicitării unei autorizări din partea Comisiei cu privire la ajutorul în cauză.

236    În plus, contrar susținerilor reclamantei, în decizia atacată, Comisia a ținut seama în mod clar de planul de afaceri prezentat de reclamantă în cadrul procedurii concordatului preventiv. Astfel, în cuprinsul considerentelor (52) și (81) ale deciziei atacate, Comisia a făcut referire în mod expres la acest plan de afaceri și, în cuprinsul considerentelor (130)-(141) ale deciziei atacate (din partea destinată examinării de către Comisie a compatibilității măsurii în cauză), a evaluat, atât în ceea ce privește forma, cât și fondul dacă acest plan de afaceri putea fi calificat drept „plan de restructurare” în sensul Liniilor directoare din 1999. În această privință, în cuprinsul considerentului (141) al deciziei atacate, Comisia a precizat că „[l]ipsa unui plan formal de restructurare și a unei analize reale a dificultăților, a măsurilor necesare rezolvării acestor dificultăți și a condițiilor și a perspectivelor pieței [o] determină […] să conchidă că planul de afaceri prezentat de către beneficiar nu este un plan de restructurare real, așa cum este prevăzut în Liniile directoare din 1999”. Prin urmare, Comisia a conchis că îndoielile sale cu privire la restabilirea viabilității pe termen lung a beneficiarului nu fuseseră „înlăturate”.

237    Deși, în decizia atacată, Comisia a ținut seama în mod clar și a examinat planul de afaceri prezentat de reclamantă în cadrul procedurii concordatului preventiv, trebuie să se constate că, în înscrisurile sale, reclamanta se limitează să susțină că planul de afaceri prezentat Krajský súd v Košiciach conține mai multe măsuri de restructurare, fusese pus în aplicare și supravegheat de un administrator judiciar numit de Krajský súd v Košiciach și i‑ar fi permis să își restabilească viabilitatea fără altă intervenție a statului.

238    Prin urmare, trebuie să se sublinieze că reclamanta nu prezintă niciun argument care să poată repune în discuție toate considerațiile invocate de Comisie în cuprinsul considerentelor (130)-(141) ale deciziei atacate în temeiul cărora a concluzionat că, atât în ceea ce privește forma, cât și fondul, acest plan de afaceri nu constituie un „plan de restructurare” în sensul Liniilor directoare din 1999.

239    În sfârșit, tot în mod greșit reclamanta susține că Comisia ar fi trebuit să țină seama de faptul că acest plan a fost redactat și comunicat Krajský súd v Košiciach înainte de aderarea Republicii Slovace, astfel încât nu mai era posibil ca aceasta să îl notifice. Astfel, acest argument este întemeiat pe premisă eronată potrivit căreia, întrucât măsura în cauză a fost acordată înainte de aderarea Republicii Slovace, obligația de notificare prealabilă punerii sale în aplicare, astfel cum este prevăzută la articolul 88 alineatul (3) CE nu se aplică. Or, astfel cum s‑a arătat la punctul 86 de mai sus, autoritatea fiscală locală a luat decizia de a renunța la 65 % din creanțele sale față de reclamantă numai din momentul în care a aprobat în mod oficial propunerea de concordat, respectiv 9 iulie 2004. Prin urmare, actul cu forță juridică obligatorie prin care autoritățile slovace s‑au angajat să anuleze în parte datoria fiscală a reclamantei în cadrul unui concordat a fost adoptat după aderarea Republicii Slovace. Prin urmare, obligația de notificare prealabilă întemeiată pe articolul 88 alineatul (3) CE se aplica măsurii în cauză, conform regulilor de formă și de fond aplicabile la data de 9 iulie 2004. Or, astfel cum s‑a amintit la punctul 231 de mai sus, o măsură de ajutor precum măsura în cauză în speță trebuia să fie corelată cu un plan de restructurare în sensul Liniilor directoare din 1999.

240    Din ansamblul considerațiilor anterioare rezultă că reclamanta nu a dovedit săvârșirea de către Comisie a unei erori vădite de apreciere atunci când a concluzionat în cuprinsul considerentului (141) al deciziei atacate că planul de afaceri prezentat de reclamantă nu este un plan de restructurare în sensul Liniilor directoare din 1999.

241    Conform jurisprudenței amintite la punctul 229 de mai sus, astfel cum s‑a subliniat în cuprinsul considerentului (142) al deciziei atacate, Comisia era îndreptățită, în lipsa unui plan de restructurare credibil, să refuze autorizarea ajutorului în cauză în temeiul Liniilor directoare din 1999.

242    În al doilea rând, din considerentul (142) al deciziei atacate rezultă că Comisia a examinat și cerința limitării cuantumului și a intensității ajutorului la strictul minim, astfel cum este prevăzută în cuprinsul punctului 40 din Liniile directoare din 1999. Prin urmare, trebuie să se examineze cu titlu suplimentar argumentele expuse de reclamantă în susținerea celui de al zecelea motiv, întrucât urmăresc să demonstreze că în mod greșit Comisia a concluzionat că măsura în cauză nu îndeplinea acest criteriu.

243    În această privință, reclamanta nu contestă faptul că, în conformitate cu Liniile directoare din 1999, beneficiarii trebuie să contribuie în mod normal la restructurarea substanțială a propriilor resurse sau printr‑o finanțare exterioară obținută în condițiile pieței.

244    În schimb, părțile au opinii divergente cu privire la aspectul dacă amânarea scadenței de plată acordată reclamantei de Old Herold constituie o contribuție proprie a reclamantei la planul său de restructurare.

245    Or, astfel cum a precizat Comisia în considerentele (147)-(149) ale deciziei atacate, amânarea scadenței de plată pe care Old Herold o acordase reclamantei nu poate fi considerată o contribuție provenită din resurse externe și, în special, o contribuție a unui creditor ce credea în restabilirea viabilității sale. Astfel, este suficient să se sublinieze că, în cadrul reuniunii organizate la 28 martie 2006 între Comisie și reclamantă, aceasta din urmă a indicat în mod expres că „creditul furnizor” îi fusese acordat de Old Herold în cursul celui de al doilea semestru al anului 2004 și că durata standard a termenelor de plată era cuprinsă între 14 și 60 de zile. Prin urmare, în mod întemeiat Comisia a putut să aprecieze în considerentul (148) al deciziei atacate că scadența la 40 de zile, pe care i‑o acordase Old Herold, era o practică curentă, în orice caz având în vedere durata standard de 14 și de 60 de zile, comunicată de reclamantă însăși, și că, prin urmare, nu constituia o contribuție la restructurare provenită din resurse externe.

246    Din considerațiile precedente rezultă că reclamanta nu a făcut dovada că aprecierile Comisiei în ceea ce privește proporționalitatea măsurii în cauză cu costul restructurării erau vădit greșite.

247    În consecință, Comisia a considerat în mod întemeiat că nu erau îndeplinite condițiile prevăzute în Liniile directoare din 1999 și astfel a declarat măsura în cauză incompatibilă cu Tratatul CE.

248    Rezultă că al zecelea motiv trebuie respins în totalitate ca neîntemeiat.

249    Din ansamblul concluziilor reținute în cuprinsul punctelor 54, 61, 87, 210, 211 și 248 de mai sus rezultă că toate motivele invocate în susținerea prezentului recurs trebuie respinse, astfel încât prezenta acțiune trebuie respinsă în totalitate.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

250    Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamanta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor Comisiei și ale intervenientei.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a doua)

declară și hotărăște:

1)      Respinge acțiunea.

2)      Obligă Frucona Košice a.s. la plata cheltuielilor de judecată.

Pelikánová

Jürimäe

Soldevila Fragoso

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 7 decembrie 2010.

Cuprins


Cadrul juridic

1.  Reglementarea comunitară

2.  Reglementarea națională

Istoricul cauzei

1.  Reclamanta

2.  Procedurile naționale administrativă și judiciară

3.  Procedura administrativă în fața Comisiei

Procedura și concluziile părților

Cu privire la fond

1.  Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o eroare vădită de apreciere a cuantumului măsurii de ajutor în cauză

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

2.  Cu privire la al doilea motiv întemeiat pe o încălcare a unei norme fundamentale de procedură și a articolului 33 CE

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

3.  Cu privire la al treilea motiv întemeiat pe încălcarea secțiunii 3 din anexa IV la Tratatul de aderare, a articolului 253 CE, a articolului 88 CE și a Regulamentului (CE) nr. 659/1999, în măsura în care Comisia nu era competentă să adopte decizia atacată

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

4.  Cu privire la al patrulea, al cincilea, al șaselea, al șaptelea, al optulea și al nouălea motiv, întemeiate în esență pe erori de drept și de fapt săvârșite cu privire la calificarea măsurii în cauză drept ajutor de stat, în sensul articolului 87 alineatul (1) CE

Observații introductive

Cu privire la legalitatea deciziei atacate, întrucât Comisia a considerat că procedura falimentului era mai avantajoasă decât cea a concordatului preventiv

Cu privire la argumentele dezvoltate în cadrul celui de al patrulea motiv

–  Argumentele părților

–  Aprecierea Tribunalului

Cu privire la argumentele dezvoltate în cadrul celui de al șaselea motiv, în măsura în care vizează procedura de faliment

–  Argumentele părților

–  Aprecierea Tribunalului

Cu privire la argumentele dezvoltate în cadrul celui de al șaptelea motiv, în măsura în care vizează procedura de faliment

–  Argumentele părților

–  Aprecierea Tribunalului

Cu privire la argumentele dezvoltate în cadrul celui de al optulea motiv, în măsura în care se referă la procedura de faliment

–  Argumentele părților

–  Aprecierea Tribunalului

Cu privire la argumentele dezvoltate în cadrul celui de al nouălea motiv, în măsura în care se referă la procedura de faliment

–  Argumentele părților

–  Aprecierea Tribunalului

5.  Cu privire la al zecelea motiv, întemeiat pe o eroare de drept și de fapt, întrucât Comisia nu ar fi scutit concordatul ca ajutor pentru restructurare și ar fi aplicat în mod retroactiv Liniile directoare din 2004

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

Cu privire la cheltuielile de judecată


* Limba de procedură: engleza.