Cauza C‑91/13

Essent Energie Productie BV

împotriva

Minister van Sociale Zaken en Werkgelegenheid

[cerere de decizie preliminară

formulată de Raad van State (Țările de Jos)]

„Acordul de asociere CEE‑Turcia – Articolul 41 alineatul (1) din Protocolul adițional și articolul 13 din Decizia nr. 1/80 – Domeniu de aplicare – Introducerea de noi restricții privind libertatea de stabilire, libera prestare a serviciilor și condițiile de acces la încadrarea în muncă – Interdicție – Libera prestare a serviciilor – Articolele 56 TFUE și 57 TFUE – Detașare de lucrători – Resortisanți ai unor țări terțe – Cerința unui permis de muncă pentru punerea la dispoziție de forță de muncă”

Sumar – Hotărârea Curții (Camera a doua) din 11 septembrie 2014

1.        Acorduri internaționale – Acordul de asociere CEE‑Turcia – Libera prestare a serviciilor – Clauza de standstill din articolul 41 alineatul (1) din protocolul adiţional – Efect direct – Domeniu de aplicare

[Protocol adițional la Acordul de asociere CEE‑Turcia, art. 41 alin. (1)]

2.        Întrebări preliminare – Competența Curții – Identificarea elementelor din dreptul Uniunii pertinente – Reformularea întrebărilor

(art. 267 TFUE)

3.        Libera prestare a serviciilor – Restricții – Detașarea unor lucrători resortisanți ai unor state terțe de către o întreprindere stabilită într‑un alt stat membru – Reglementare națională care impune un permis de muncă pentru punerea la dispoziție a forței de muncă – Inadmisibilitate – Caracterul disproporționat al cerinței în cauză

(art. 56 TFUE și 57 TFUE)

1.        A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 21 și 31-34)

2.        A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctul 36)

3.        Articolele 56 TFUE și 57 TFUE trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări a unui stat membru în temeiul căreia, atunci când lucrători resortisanți ai unor țări terțe sunt puși de către o întreprindere stabilită într‑un alt stat membru la dispoziția unei întreprinderi utilizatoare stabilite în primul stat membru cu scopul de a efectua lucrări pentru o altă întreprindere stabilită în acest stat membru, o astfel de punere la dispoziție este supusă condiției ca acești lucrători să fi făcut obiectul unui permis de muncă.

Astfel, dacă unui stat membru trebuie să i se recunoască atât capacitatea de a verifica dacă o întreprindere stabilită într‑un alt stat membru, care furnizează unei întreprinderi utilizatoare stabilite în primul stat membru un serviciu care constă în punerea la dispoziție de lucrători resortisanți ai unor țări terțe, utilizează libertatea de a presta servicii în alte scopuri decât prestarea serviciului respectiv, cât și posibilitatea de a lua măsurile de control necesare în această privință, exercitarea acestei posibilități nu poate însă permite acestui stat membru să impună cerințe disproporționate. Menținerea, cu titlu permanent, de către un stat membru a cerinței unui permis de muncă pentru resortisanții unor țări terțe care sunt puși la dispoziția unei întreprinderi stabilite în acest stat de către o întreprindere stabilită într‑un alt stat membru depășește ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivul urmărit de reglementarea menționată.

În această privință, obligația impusă unei întreprinderi prestatoare de servicii de a furniza autorităților unui stat membru gazdă informațiile care să ateste că lucrătorii în cauză se află într‑o situație legală, în special în ceea ce privește reședința, permisul de muncă și asigurarea socială, în statul membru în care această întreprindere îi angajează ar oferi autorităților menționate, într‑un mod mai puțin restrictiv și la fel de eficient ca cerința privind permisul de muncă, garanții privind legalitatea situației acestor lucrători și privind faptul că aceștia își desfășoară activitatea principală în statul membru în care este stabilită întreprinderea prestatoare de servicii.

De asemenea, obligația impusă unei întreprinderi prestatoare de servicii de a semnala în prealabil autorităților unui stat membru gazdă prezența unuia sau a mai multor lucrători salariați detașați, durata prevăzută a acestei prezențe și prestarea sau prestările de servicii care justifică detașarea ar constitui o măsură la fel de eficientă și mai puțin restrictivă decât cerința permisului de muncă. Aceasta ar fi de natură să permită acestor autorități să controleze respectarea legislației sociale naționale pe durata detașării, ținând cont de obligațiile care revin deja acestei întreprinderi în temeiul normelor de drept social aplicabile în statul membru de origine.

(a se vedea punctele 55-57, 59 și 60 și dispozitivul)