HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a șasea)

12 aprilie 2013(*)

„Concurență – Înțelegeri – Drepturi de autor privind execuția publică a operelor muzicale prin internet, prin satelit și retransmisia prin cablu – Decizie de constatare a unei încălcări a articolului 81 CE – Împărțirea pieței geografice – Acorduri bilaterale între societățile de gestiune colectivă naționale – Practică concertată care exclude posibilitatea de a acorda autorizații multiteritorii și multirepertoriu – Probă – Prezumția de nevinovăție”

În cauza T‑401/08,

Säveltäjäin Tekijänoikeustoimisto Teosto ry, cu sediul în Helsinki (Finlanda), reprezentată de H. Pokela, avocat,

reclamantă,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată inițial de E. Paasivirta, de F. Castillo de la Torre și de P. Aalto și ulterior de E. Paasivirta și de F. Castillo de la Torre, în calitate de agenți,

pârâtă,

având ca obiect o cerere de anulare a Deciziei C(2008) 3435 final a Comisiei din 16 iulie 2008 privind o procedură în conformitate cu articolul 81 [CE] și cu articolul 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/C2/38.698 – CISAC),

TRIBUNALUL (Camera a șasea),

compus din domnii H. Kanninen (raportor), președinte, S. Soldevila Fragoso și M. van der Woude, judecători,

grefier: doamna C. Kristensen, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședințelor din 4 octombrie 2011 și din 29 iunie 2012,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Istoricul litigiului și decizia atacată

1        Decizia C(2008) 3435 final a Comisiei din 16 iulie 2008 privind o procedură în conformitate cu articolul 81 [CE] și cu articolul 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/C2/38.698 – CISAC) (denumită în continuare „decizia atacată”) se referă la condițiile în care sunt administrate drepturile de execuție publică pentru operele muzicale, precum și la condițiile în care sunt acordate autorizațiile corespunzătoare numai în ceea ce privește modurile de exploatare prin internet, prin satelit și retransmisia prin cablu. Decizia este adresată unui număr de 24 de societăți de gestiune colectivă cu sediul în Spațiul Economic European (SEE) care sunt membre ale Confederației Internaționale a Societăților de Autori și Compozitori (CISAC) (denumite în continuare „SGC”), printre care figurează reclamanta, Säveltäjäin Tekijänoikeustoimisto Teosto ry.

2        SGC‑urile administrează drepturile pe care le dețin autorii (textieri și compozitori) asupra operelor muzicale pe care le‑au creat. Aceste drepturi implică în general dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice exploatarea operelor protejate. Aceasta este situația în special în ceea ce privește drepturile de execuție publică. O SGC fie obține aceste drepturi prin cesiune directă de la titularii de drepturi originari, fie acestea îi sunt transmise de o altă SGC care administrează aceleași categorii de drepturi într‑o altă țară și acordă în numele membrilor săi autorizații de exploatare utilizatorilor comerciali, precum societățile de radiodifuziune sau organizatorii de spectacole (denumiți în continuare „utilizatorii”).

3        Gestiunea drepturilor de autor implică pentru fiecare SGC obligația de a se asigura că fiecare titular de drepturi primește remunerația care îi este datorată pentru exploatarea operelor sale, indiferent de teritoriul pe care se realizează această exploatare, și de a supraveghea să nu aibă loc nicio exploatare neautorizată a operelor protejate.

4        În acest context, CISAC a elaborat un model de contract fără caracter obligatoriu, a cărui versiune inițială datează din 1936, care a fost modificat în mai multe rânduri și care trebuie completat de SGC‑urile contractante, în special în ceea ce privește definirea teritoriului pe care își desfășoară activitatea (denumit în continuare „modelul de contract”). Pe baza modelului de contract, SGC‑urile au încheiat acorduri de reprezentare reciprocă (denumite în continuare „ARR”) prin care își conferă reciproc dreptul de a acorda autorizații. ARR‑urile acoperă nu numai exercitarea drepturilor pentru aplicațiile tradiționale numite „off‑line” (concerte, radio, discoteci etc.), ci și exploatarea prin internet, prin satelit sau retransmisia prin cablu.

I –  Procedura administrativă

5        În anul 2000, RTL Group SA, un grup de radio și televiziune, a depus la Comisia Comunităților Europene o plângere împotriva unei SGC membră a CISAC pentru a denunța refuzul acesteia de a‑i acorda, pentru activitățile sale de radiodifuziune muzicală, o autorizație la nivel comunitar. În anul 2003, Music Choice Europe Ltd, care furnizează servicii de radiodifuziune și televiziune prin internet, a depus o a doua plângere, îndreptată împotriva CISAC și vizând modelul de contract. Aceste plângeri au determinat Comisia să deschidă o procedură de aplicare a normelor de concurență.

6        La 8 aprilie 2005, reclamanta a transmis Comisiei o scrisoare de răspuns la solicitarea de informații a acesteia, datată 14 martie 2005, incluzând extrase din ARR‑urile sale.

7        La 31 ianuarie 2006, Comisia a adresat o comunicare privind obiecțiunile CISAC și SGC‑urilor (denumită în continuare „comunicarea privind obiecțiunile”) la care reclamanta a răspuns la 10 aprilie 2006.

8        CISAC și cea mai mare parte a SGC‑urilor, printre care și reclamanta, au fost ascultate de Comisie în cursul audierii care a avut loc la 14, la 15 și la 16 iunie 2006.

9        La 18 septembrie 2006, Comisia a adresat o nouă solicitare de informații reclamantei, la care aceasta din urmă a răspuns prin scrisoarea din 3 octombrie 2006.

10      În luna martie 2007, reclamanta și alte 17 SGC‑uri, precum și CISAC au propus Comisiei, în temeiul articolului 9 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 [CE] și 82 [CE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167, rectificare în Ediție specială, 08/vol. 4, p. 269), angajamente care au făcut obiectul publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, conform articolului 27 alineatul (4) din același regulament (JO 2007, C 128, p. 12).

11      În considerentul (72) al deciziei atacate, Comisia a afirmat că, având în vedere observațiile primite, angajamentele vizate la punctul 10 de mai sus nu ar oferi un răspuns adecvat la problemele de concurență ridicate în comunicarea privind obiecțiunile.

II –  Clauzele din modelul de contract vizate

12      Decizia atacată vizează în special clauzele prevăzute, cel puțin într‑o anumită perioadă, de modelul de contract privind, pe de o parte, statutul de membru al titularilor de drepturi în SGC‑uri (denumită în continuare „clauza de membru”) și, pe de altă parte, caracterul exclusiv al mandatelor pe care SGC‑urile și le acordă reciproc în ARR‑uri, precum și domeniul lor de aplicare teritorial.

13      În ceea ce privește clauza de membru, articolul 11 alineatul (2) din modelul de contract prevedea, până la 3 iunie 2004, că SGC‑urile nu puteau accepta ca membru un autor deja afiliat la o altă SGC sau având cetățenia ori naționalitatea uneia dintre țările în care își exercita activitatea o altă SGC decât în anumite condiții [considerentele (18)-(21) și (27) ale deciziei atacate]. Nu se poate exclude că un anumit număr de ARR‑uri conțin încă o astfel de clauză [considerentele (35), (125) și (260) ale deciziei atacate].

14      În ceea ce privește caracterul exclusiv al mandatelor și întinderea lor teritorială, în primul rând, articolul 1 alineatele (1) și (2) din modelul de contract prevedea, până în luna mai 1996, că una dintre SGC‑uri conferea alteia, în mod reciproc, pe teritoriile unde activa aceasta din urmă, dreptul exclusiv de a acorda autorizațiile necesare pentru orice execuție publică (denumită în continuare „clauza de exclusivitate”). În al doilea rând, articolul 6 din modelul de contract invită SGC‑urile, la alineatul (1), să își definească teritoriile respective pe care își desfășoară activitatea, fără a oferi precizări în această privință. Alineatul (2) al aceluiași articol stipulează că fiecare SGC trebuie să se abțină, pe teritoriul altei SGC, de la orice ingerință în exercitarea de către aceasta din urmă a mandatului care i‑a fost conferit (denumită în continuare „clauza de neingerință”) [considerentele (22)-(25) ale deciziei atacate].

15      SGC‑urile ar aplica articolul 6 alineatul (1) din modelul de contract într‑un mod prin care să introducă în acesta limitări teritoriale, astfel încât acoperirea geografică a autorizațiilor acordate de o societate determinată este limitată, cu câteva excepții minime, la teritoriul țării din SEE în care aceasta își are sediul (denumite în continuare „limitări teritoriale naționale”) [considerentul (38) al deciziei atacate].

16      Elementele furnizate de SGC‑uri în cursul procedurii administrative nu ar fi permis Comisiei să concluzioneze cu certitudine, pe de o parte, că 17 dintre acestea eliminaseră efectiv și complet clauza de exclusivitate din ARR‑urile lor și, pe de altă parte, că ansamblul SGC‑urilor eliminaseră efectiv și în totalitate clauza de neingerință din acordurile menționate [considerentele (37) și (40) ale deciziei atacate].

III –  Piețele relevante

17      Gestiunea colectivă a drepturilor de autor vizată de modelul de contract cuprindea următoarele trei piețe ale produselor: în primul rând, furnizarea de servicii de gestiune a drepturilor de autor titularilor de drepturi, în al doilea rând, furnizarea de servicii de gestiune a drepturilor de autor celorlalte SGC‑uri și, în al treilea rând, acordarea de autorizații care acoperă drepturile de execuție publică utilizatorilor pentru exploatarea prin internet, prin satelit și retransmisia prin cablu [considerentul (49) al deciziei atacate].

18      Din punct de vedere geografic, prima piață ar avea o întindere națională, dar, în lipsa restricțiilor cu privire la statutul de membru, aceasta ar putea fi mai largă [considerentele (58) și (59) ale deciziei atacate].

19      În ceea ce privește cea de a doua piață, aceasta ar prezenta un aspect național, cuprinzând însă și elemente transfrontaliere. Întrucât activitățile de transmisiune prin internet nu sunt limitate la o singură țară din SEE, întreprinderile din acest sector ar necesita autorizații multiteritorii pe care SGC‑urile le‑ar putea acorda în lipsa restricțiilor care figurează în ARR‑uri. De asemenea, pentru transmisiunea prin satelit și retransmisia prin cablu, orice SGC cu sediul în raza de acțiune a satelitului ar putea acorda autorizații care să acopere totalitatea acestei raze de acțiune [considerentele (60)-(62) ale deciziei atacate].

20      În sfârșit, deși, din punct de vedere istoric, cea de a treia piață a fost definită ca având o dimensiune națională din cauza necesității unei supravegheri locale, situația nu ar fi în mod obligatoriu aceeași și pentru exploatările prin internet, prin satelit și retransmisia prin cablu, supravegherea la distanță fiind posibilă în aceste domenii [considerentele (63) și (64) ale deciziei atacate].

IV –  Aplicarea articolului 81 alineatul (1) CE și a articolului 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE

A –  Clauzele de membru, de exclusivitate și de neingerință

21      În vederea soluționării prezentei cauze, în primul rând, clauza de membru ar constitui o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE și a articolului 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE [considerentele (123)-(137) ale deciziei atacate].

22      În al doilea rând, în urma examinării clauzei de exclusivitate și a clauzei de neingerință, s‑ar fi constatat că prima dintre acestea avea ca efect închiderea pieței naționale a SGC‑urilor care beneficiau de exclusivitate, întrucât nicio SGC nu ar fi putut acorda autorizații pe teritoriul național al altei SGC. Potrivit Comisiei, este exclusă chiar posibilitatea ca o SGC să acorde direct unui utilizator o autorizație care acoperă numai propriul repertoriu pentru execuții care au loc pe teritoriul național al altei SGC (denumită în continuare „autorizație directă”).

23      În ceea ce privește clauza de neingerință, Comisia amintește că în comunicarea privind obiecțiunile considerase, în esență, că aceasta consolida clauza de exclusivitate. În urma observațiilor anumitor SGC‑uri, potrivit cărora clauza de neingerință nu ar împiedica acordarea de autorizații directe, și ținând seama de faptul că unele ARR‑uri fuseseră modificate pentru a elimina această clauză, Comisia a decis să se abțină să intervină cu privire la această dispoziție din modelul de contract [considerentele (138)-(152) ale deciziei atacate].

B –  Practica concertată cu privire la limitările teritoriale naționale

24      Potrivit Comisiei, limitările teritoriale naționale sunt rezultatul unei practici concertate care restrânge concurența [considerentele (154) și (155) ale deciziei atacate].

25      Limitările teritoriale naționale nu s‑ar putea explica pur și simplu printr‑un comportament autonom având la origine forțele pieței. Astfel, SGC‑urile ar fi substituit riscurile concurenței cu o cooperare între ele pentru a se asigura, într‑o anumită măsură, că limitările respective nu numai că sunt acceptate cu titlu de reciprocitate de către celelalte SGC‑uri, ci sunt și puse în aplicare în toate ARR‑urile [considerentele (156) și (157) ale deciziei atacate].

26      Motivul acestei certitudini s‑ar afla în dependența reciprocă existentă între SGC‑uri, în special în domeniul aplicațiilor „off‑line”, care ar necesita rețele de supraveghere locală. Pentru acordarea de autorizații și perceperea de remunerații în străinătate, fiecare SGC ar fi, așadar, tributară celorlalte și ar fi, prin urmare, expusă unor măsuri coercitive în ipoteza în care, în domeniul drepturilor „on‑line”, aceasta nu ar dori să mențină segmentarea istorică a pieței [considerentul (157) al deciziei atacate].

27      Potrivit Comisiei, existența unei practici concertate reiese dintr‑o serie de elemente.

28      În primul rând, Comisia subliniază că SGC‑urile au discutat despre uniformizarea modelelor lor de contract în contextul CISAC [considerentul (158) al deciziei atacate].

29      În al doilea rând, Acordul de la Santiago (Chile), notificat de mai multe SGC‑uri Comisiei pentru a obține o exceptare în temeiul articolului 81 alineatul (3) CE, ar demonstra că problema întinderii teritoriale a mandatelor vizate de ARR‑uri, în special cele care acoperă noile forme de exploatare, făcuse obiectul unor discuții multilaterale între SGC‑uri. Acest acord, prin care SGC‑urile s‑ar fi angajat să acorde autorizații mondiale, dar numai utilizatorilor cu sediul pe teritoriul lor național, nu ar fi fost reînnoit după expirarea sa survenită la sfârșitul anului 2004, în urma comunicării privind obiecțiunile pe care Comisia o adresase SGC‑urilor în cadrul procedurii vizând obținerea exceptării sus‑menționate (denumită în continuare „comunicarea privind obiecțiunile Santiago”), ceea ce ar fi condus la o întoarcere la limitările teritoriale naționale. În decizia atacată, Comisia consideră că abandonarea Acordului de la Santiago dovedește că SGC‑urile își coordonau efectiv comportamentele în ceea ce privește întinderea autorizațiilor pentru exploatarea prin internet [considerentele (158) și (169) ale deciziei atacate].

30      În al treilea rând, comportamentul paralel referitor la limitările teritoriale naționale ar trebui apreciat în lumina situației anterioare, în care ARR‑urile conțineau clauza de exclusivitate. Or, faptul că nu a intervenit nicio schimbare a comportamentului referitor la aceste limitări după eliminarea clauzei de exclusivitate ar constitui un indiciu al unei practici concertate. În această privință, totuși, decizia atacată recunoaște că nu aceasta este situația atunci când există alte rațiuni de natură să demonstreze că segmentarea pieței este rezultatul unui comportament individual [considerentul (170) al deciziei atacate].

31      În ceea ce privește existența unor astfel de motive în prezenta cauză, în primul rând, Comisia observă, admițând totuși că dreptul de autor și întinderea protecției sale sunt definite de legislațiile naționale, că această împrejurare nu are drept consecință că autorizațiile privind o țară determinată trebuie să fie acordate de SGC națională. În această privință, teza sa se bazează pe Acordul de la Santiago [considerentele (159) și (160) ale deciziei atacate].

32      În al doilea rând, Comisia neagă că ansamblul legislativ în materie, în special Directiva 93/83/CEE a Consiliului din 27 septembrie 1993 privind coordonarea anumitor norme referitoare la dreptul de autor și drepturile conexe aplicabile difuzării de programe prin satelit și retransmisiei prin cablu (JO L 248, p. 15, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 134), justifică comportamentul SGC‑urilor în ceea ce privește transmisiunea prin satelit. Astfel, directiva menționată s‑ar limita să determine care este legislația aplicabilă exploatării prin satelit a operelor protejate, și anume, cea a țării din SEE în care semnalele purtătoare de programe sunt introduse într‑un lanț neîntrerupt de comunicare conducând la satelit și revenind spre pământ.

33      Cu toate acestea, Directiva 93/83 nu ar stabili că numai SGC cu sediul în această țară din SEE poate acorda autorizațiile necesare pentru această formă de exploatare a drepturilor de autor. Pe de altă parte, întrucât această directivă prevede că trebuie să se considere că actul de comunicare survine exclusiv în țara menționată, utilizatorii ar avea nevoie de o autorizație numai pentru această țară. În consecință, Directiva 93/83 ar fi determinat caducitatea Acordului de la Sydney (Australia), prin care, în anul 1987, SGC‑urile inseraseră în modelul de contract o prevedere care stabilea că SGC cu sediul în țara din care semnalele purtătoare de programe urcă spre satelit putea acorda autorizații privind întreaga rază de acțiune a satelitului, după caz, după consultarea sau după obținerea consimțământului celorlalte SGC‑uri vizate [considerentele (163)-(165) ale deciziei atacate].

34      În al treilea rând, Comisia observă că SGC‑urile prezintă diferențe importante pe planul eficienței, al cheltuielilor administrative și al repertoriilor lor. În consecință, ar putea fi interesant pentru una dintre acestea să mandateze o SGC cu rezultate deosebit de favorabile pentru a acorda autorizații care să acopere un teritoriu mai vast decât cel în care își are sediul aceasta din urmă sau să mandateze mai mult de o SGC în anumite regiuni pentru a crește difuzarea repertoriului său și, prin aceasta, remunerația autorilor săi [considerentele (167) și (168) ale deciziei atacate].

35      În al patrulea rând, Comisia remarcă faptul că, întrucât decizia atacată nu privește decât exploatarea legală a operelor protejate printr‑un drept de autor [considerentul (11) al deciziei atacate], necesitatea unei supravegheri locale nu explică limitările teritoriale naționale. Astfel, pentru exploatarea prin internet, prin satelit și retransmisia prin cablu, ar exista soluții tehnice care permit supravegherea titularului autorizației chiar dacă aceasta este utilizată în afara teritoriului național al SGC sau dacă titularul menționat este stabilit în afara acestui teritoriu. SGC‑urile ar fi creat deja practici de acordare de autorizații, astfel cum demonstrează în special acordarea de autorizații directe, care ar dovedi capacitatea lor de a supraveghea utilizările și utilizatorii în afara teritoriului lor național. Pe de altă parte, sistemul actual nu ar fi întemeiat pe principiul proximității cu titularul autorizației, întrucât limitarea teritorială a mandatului înseamnă că fiecare SGC acordă autorizații pentru exploatarea de drepturi pe teritoriul său de activitate, indiferent de locul unde își are reședința titularul [considerentele (171)-(174) ale deciziei atacate].

36      Comisia oferă mai multe precizări cu privire la fiecare dintre formele de exploatare vizate de decizia atacată în considerentele (186)-(199). În special, în ceea ce privește internetul, Comisia se referă la Acordul Simulcast, care a beneficiat de o exceptare în temeiul Deciziei 2003/300/CE a Comisiei din 8 octombrie 2002 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/C2/38.014 – IFPI „Simulcast”) (JO 2003, L 107, p. 58). Acest acord ar permite organismelor de radiodifuziune ale căror semnale sunt emise din SEE să se adreseze oricărei SGC care este parte la acest acord pentru a obține o autorizație multiteritorii și multirepertoriu care autorizează difuzarea în simulcast (transmisiune simultană de către posturi de radio și de televiziune, prin intermediul internetului, a înregistrărilor sonore incluse în semnalele lor sonore sau televizate). Situația ar fi aceeași și pentru un alt acord, Acordul Webcasting [considerentul (191) al deciziei atacate].

37      Comisia se referă, în plus, la modelul de cooperare „nordic și baltic” (denumit în continuare „modelul CNB”), care ar permite unui utilizator să obțină o singură autorizație multiteritorii pentru exploatările „on‑line”, care acoperă drepturile de reproducere mecanică și pe cele de execuție publică, valabilă pentru Danemarca, Estonia, Letonia, Lituania, Finlanda, Suedia, Islanda și Norvegia [considerentul (179) al deciziei atacate].

38      Pe de altă parte, Comisia menționează că, în ianuarie 2006, SGC‑urile germană și din Regatul Unit, Gesellschaft für musikalische Aufführungs- und mechanische Vervielfältigungsrechte (GEMA) și Performing Right Society Ltd, au creat întreprinderea comună Celas, îndeplinind funcția de ghișeu unic la scară paneuropeană pentru acordarea de autorizații privind drepturile „on‑line” și mobile asupra repertoriului anglo‑american aparținând unui anumit editor [considerentul (193) al deciziei atacate].

39      Existența acestor acorduri ar demonstra că prezența locală nu este necesară [considerentul (190) al deciziei atacate]. În această privință, Comisia observă că, în cazul în care controlul efectuat fără prezența locală ar detecta încălcări care necesită o procedură judiciară sau dacă ar fi necesară efectuarea unor verificări la fața locului a conturilor, ar fi posibil ca SGC care a emis o autorizație privind un teritoriu diferit de cel al statului membru în care este stabilită să încredințeze aceste sarcini unei alte persoane, precum SGC locală, care este prezentă la fața locului și are cunoștințele necesare privind sistemul juridic al țării în cauză [considerentele (177) și (178) ale deciziei atacate].

40      După ce a furnizat aceste elemente pentru a demonstra că limitările teritoriale naționale conținute în ARR‑uri nu se puteau explica decât prin existența unei practici concertate, Comisia admite că, în circumstanțe particulare, decizia de a nu conferi dreptul de a acorda autorizații în afara teritoriului în care este stabilită o SGC poate decurge din faptul că cealaltă SGC nu dispune de capacitățile tehnice care să îi permită să asigure o supraveghere și un control eficace sau din faptul că sistemul juridic al unei țări din SEE prezintă astfel de caracteristici încât societatea națională ar fi privilegiată la momentul alegerii mandatarului, de exemplu, din cauza eventualului său statut particular în acțiunile în justiție în fața tribunalelor naționale. O limitare teritorială care rezultă din aprecierea acestor factori nu ar constitui în mod normal o practică concertată care restrânge concurența. În schimb, practica sistematică a limitărilor teritoriale naționale în toate ARR‑urile nu s‑ar putea explica prin acești factori [considerentele (182) și (183) ale deciziei atacate].

41      După ce a concluzionat astfel că comportamentul SGC‑urilor constituia o practică concertată, Comisia a examinat aspectul dacă această practică restrângea concurența. Comisia a considerat că așa stăteau lucrurile, întrucât această practică garanta fiecărei SGC faptul că era singura care putea acorda utilizatorilor autorizații multirepertoriu pentru țara din cadrul SEE în care era stabilită [considerentele (207)-(209) ale deciziei atacate].

42      Rezultatul ar fi că fiecare SGC poate factura costuri administrative pentru gestiunea drepturilor și acordarea de autorizații fără a trebui să suporte presiunea concurențială a altor societăți asupra acestor costuri. Această lipsă a concurenței ar putea avea repercusiuni negative chiar și în privința autorilor, ale căror venituri pot varia în funcție de societatea care le administrează drepturile [considerentele (134) și (210) ale deciziei atacate].

43      Ca răspuns la argumentul invocat de anumite SGC‑uri în răspunsurile la comunicarea privind obiecțiunile potrivit căruia concurența dintre SGC‑uri ar determina o uniformizare în sens descrescător a remunerațiilor percepute de titularii de drepturi, Comisia a afirmat, referindu‑se la Decizia 2003/300, că articolul 81 alineatul (3) CE permitea dezvoltarea unui mecanism tarifar de natură să limiteze la cheltuielile administrative concurența cu privire la prețurile autorizațiilor, fără a avea un impact asupra remunerației titularilor de drepturi. În orice caz, SGC mandantă ar putea pur și simplu să definească un nivel de încasări pentru repertoriul său în raport cu celelalte SGC‑uri care acordă autorizații în străinătate. Aceasta ar primi astfel un preț cu ridicata garantat pentru repertoriul său, permițând totodată SGC‑urilor care acordă autorizații pentru acest repertoriu să concureze între ele cu privire la marja pe care acestea o adaugă la prețul cu ridicata respectiv [considerentele (217)-(219) ale deciziei atacate].

44      În această privință, Comisia invocă faptul că anumite modificări ale sistemului de tarifare ar stimula SGC‑urile să își facă concurență. Astfel, o tendință recentă a pieței ar confirma că ar putea fi judicios pentru titularii de drepturi și, în consecință, și pentru SGC‑uri să își cedeze drepturile către mai multe SGC‑uri concurente. Un grup de editori și‑ar fi anunțat astfel intenția de a desemna mai multe SGC‑uri care ar putea acorda utilizatorilor autorizații paneuropene pentru exploatarea drepturilor mecanice anglo‑americane asupra repertoriului său pentru o utilizare „on‑line” [considerentul (220) al deciziei atacate].

45      Pe de altă parte, decizia atacată menționează de asemenea Decizia C(2006) 4350 a Comisiei din 4 octombrie 2006 privind o procedură în conformitate cu articolul 81 [CE] și cu articolul 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/C2/38.681 – Convenția de prelungire a Acordului de la Cannes) (JO 2007, L 296, p. 27) privind autorizațiile referitoare la drepturile de reproducere mecanică, prin care au fost impuse angajamente obligatorii care prevedeau un mecanism care permitea acordarea de autorizații multiteritorii, garantând că veniturile titularilor de drepturi nu sunt erodate, datorită stabilirii unei cote uniforme convenite de toate SGC‑urile, și permițând în același timp o anumită concurență prin introducerea posibilității ca SGC‑urile să propună o reducere maximă societăților de înregistrări, limitată la cheltuielile administrative [considerentul (82) al deciziei atacate].

V –  Dispozitivul

46      Pe baza în special a acestor considerații și după ce a constatat afectarea comerțului dintre statele membre de către acordurile în cauză și faptul că nu erau îndeplinite condițiile pentru aplicarea articolului 81 alineatul (3) CE și a articolului 53 alineatul (3) din Acordul privind SEE, Comisia, fără a aplica o amendă, a decis după cum urmează în decizia atacată:

„Articolul 1

Următoarele [24] de întreprinderi au încălcat articolul 81 [CE] și articolul 53 din Acordul privind SEE prin utilizarea, în contractele lor de reprezentare reciprocă, a restricțiilor privind clauza de membru cuprinse în articolul 11 [alineatul (2)] din modelul de contract […] sau prin aplicarea de facto a acestor restricții privind clauza de membru:

[…]

TEOSTO

[…]

Articolul 2

Următoarele [17] întreprinderi au încălcat articolul 81 [CE] și articolul 53 din Acordul privind SEE prin acordarea, în contractele lor de reprezentare reciprocă, a unor drepturi exclusive astfel cum se prevede la articolul 1 [alineatele (1) și (2)] din modelul de contract […]:

[…]

TEOSTO

[…]

Articolul 3

Următoarele [24] de întreprinderi au încălcat articolul 81 [CE] și articolul 53 din Acordul privind SEE prin coordonarea delimitărilor teritoriale astfel încât să restrângă întinderea unei autorizații la teritoriul național al fiecărei [SGC]:

[…]

TEOSTO

[…]

Articolul 4

(1)      Întreprinderile vizate la articolele 1 și 2 încetează imediat încălcările menționate la articolele precizate, în cazul în care nu au făcut‑o deja, și informează Comisia cu privire la toate măsurile pe care le‑au luat în acest scop.

(2)      Întreprinderile vizate la articolul 3 încetează, în termen de 120 de zile de la data notificării prezentei decizii, încălcarea vizată la articolul menționat și informează Comisia, în același termen, cu privire la toate măsurile pe care le‑au luat în acest scop.

În special, întreprinderile vizate la articolul 3 trebuie să revadă în mod bilateral împreună cu celelalte întreprinderi vizate la articolul 3 întinderea teritorială a mandatelor lor în ceea ce privește retransmisia prin satelit și prin cablu și utilizarea pe internet în fiecare dintre acordurile lor de reprezentare reciprocă și să furnizeze Comisiei copii ale acordurilor reexaminate.

(3)      Destinatarii prezentei decizii se abțin pe viitor de la orice act sau comportament descris la articolele 1, 2 și 3, precum și de la orice act sau comportament care are un obiect sau un efect identic sau similar.

[…]”

 Procedura și concluziile părților

47      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 24 septembrie 2008, reclamanta a introdus o acțiune în anularea deciziei atacate.

48      Prin act separat depus la grefa Tribunalului în aceeași zi, reclamanta a introdus o cerere de măsuri provizorii prin care urmărea să obțină suspendarea executării dispozițiilor coroborate ale articolului 3 și ale articolului 4 alineatele (2) și (3) din decizia atacată. Prin Ordonanța din 14 noiembrie 2008, Säveltäjäin Tekijänoikeustoimisto Teosto/Comisia (T‑401/08 R, nepublicată în Repertoriu), președintele Tribunalului a respins această cerere și a stabilit că cererea privind cheltuielile de judecată se va soluționa odată cu fondul.

49      Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a șasea) a decis deschiderea procedurii orale și, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 64 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, a invitat părțile să răspundă la mai multe întrebări. Părțile au dat curs acestor cereri.

50      Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 4 octombrie 2011.

51      Întrucât judecătorul raportor a fost împiedicat să facă parte din complet, președintele Tribunalului a reatribuit cauza unui alt judecător raportor și a desemnat, în aplicarea articolului 32 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, un alt judecător pentru a completa compunerea Camerei a șasea.

52      Prin Ordonanța din 11 ianuarie 2012, Tribunalul (Camera a șasea), în noua sa compunere, a redeschis procedura orală, iar părțile au fost informate că vor fi ascultate într‑o nouă ședință.

53      Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate din nou în ședința din 29 iunie 2012.

54      În consecință, președintele Camerei a șasea a hotărât închiderea procedurii orale.

55      Reclamanta solicită Tribunalului:

–        anularea deciziei atacate;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

56      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

57      În susținerea acțiunii formulate, reclamanta invocă, în esență, trei motive, întemeiate pe:

–        aplicarea greșită a articolului 81 alineatul (1) CE;

–        aplicarea greșită a articolului 81 alineatul (3) CE;

–        faptul că Comisia a statuat ultra vires obligând SGC‑urile să modifice un comportament care nu contravenea articolului 81 CE.

I –  Cu privire la primul motiv, întemeiat pe aplicarea greșită a articolului 81 alineatul (1) CE

58      Primul motiv este compus din trei aspecte referitoare la absența încălcării articolului 81 alineatul (1) CE în ceea ce privește, în primul rând, clauza de membru, în al doilea rând, clauza de exclusivitate și, în al treilea rând, limitările teritoriale.

A –  Cu privire la primul aspect al primului motiv, referitor la clauza de membru

59      În primul rând, reclamanta susține că clauza de membru nu figurează decât în 5 dintre cele 23 de ARR‑uri ale sale. În cadrul memoriului în replică, aceasta arată că clauza de membru a fost eliminată din toate ARR‑urile sale. Reclamanta remarcă, totodată, că respectiva clauză nu a fost niciodată aplicată în practică. Comisia nici nu ar fi demonstrat că reclamanta a aplicat efectiv clauza de membru, nici nu ar fi indicat cu precizie ce i se reproșează reclamantei, încălcând astfel obligația de motivare.

60      În al doilea rând, reclamanta arată că clauza de membru nu are nici ca obiect, nici ca efect restrângerea concurenței. Astfel, titularii de drepturi s‑ar îndrepta în mod natural spre SGC cu sediul în țara lor, și aceasta din rațiuni esențialmente lingvistice și culturale, precum și ca urmare a cunoștințelor despre piața locală pe care le dețin. Acest lucru ar fi cu atât mai mult valabil în ceea ce privește repertoriul finlandez, care ar fi, în esență, destinat unei utilizări locale.

61      Trebuie, mai întâi, să se considere că clauza de membru are un obiect anticoncurențial, după cum a arătat Comisia în considerentele (127) și (130) ale deciziei atacate. Astfel, această clauză urmărește să permită SGC‑urilor să își împartă autorii în funcție de cetățenie sau de naționalitate sau, cel puțin, să îngreuneze posibilitatea unui autor de a se afilia la o altă SGC decât cea stabilită în țara al cărui resortisant este. Pe baza acestei clauze, SGC‑urile își împart și compartimentează piața internă. Or, potrivit jurisprudenței, înțelegerile de acest tip se numără printre exemplele de înțelegeri declarate expres ca fiind incompatibile cu piața internă la articolul 81 alineatul (1) litera (c) CE și trebuie calificate drept restrângeri vădite ale concurenței. Încălcările de acest tip, prin faptul că obligă părțile să respecte piețe distincte, adesea delimitate de frontierele naționale, provoacă izolarea acestor piețe, contracarând astfel obiectivul principal al tratatelor reprezentat de integrarea pieței interne (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 18 iulie 2005, Scandinavian Airlines System/Comisia, T‑241/01, Rec., p. II‑2917, punctul 85, și Hotărârea Tribunalului din 27 iulie 2005, Brasserie nationale și alții/Comisia, T‑49/02-T‑51/02, Rec., p. II‑3033, punctele 173 și 174).

62      În această privință, în ceea ce privește delimitarea dintre înțelegerile care au un obiect anticoncurențial și cele care au un efect anticoncurențial, trebuie să se amintească faptul că obiectul și efectul anticoncurențiale nu sunt condiții cumulative, ci alternative pentru a aprecia dacă o practică intră sub incidența interdicției prevăzute la articolul 81 alineatul (1) CE. Caracterul alternativ al acestei condiții, indicat prin conjuncția „sau”, conduce la necesitatea de a analiza, mai întâi, însuși obiectul înțelegerii, ținând seama de contextul economic în care acesta trebuie să fie aplicat. Cu toate acestea, în cazul în care analiza cuprinsului înțelegerii nu ar indica un grad suficient de nocivitate pentru concurență, ar trebui să se examineze efectele acesteia și, pentru a fi interzisă, să se impună întrunirea elementelor care probează că, în fapt, concurența a fost împiedicată, restrânsă sau denaturată în mod semnificativ (a se vedea Hotărârea Curții din 4 iunie 2009, T‑Mobile Netherlands și alții, C‑8/08, Rep., p. I‑4529, punctul 28 și jurisprudența citată).

63      În plus, trebuie subliniat că, pentru a aprecia dacă o înțelegere este interzisă prin articolul 81 alineatul (1) CE, luarea în considerare a efectelor sale concrete este superfluă atunci când se dovedește că aceasta are ca obiect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței comune. Distincția dintre „încălcarea prin obiect” și „încălcarea prin efect” rezultă din împrejurarea că anumite forme de coluziune între întreprinderi pot fi considerate, prin însăși natura lor, ca fiind dăunătoare pentru buna funcționare a concurenței (a se vedea Hotărârea T‑Mobile Netherlands și alții, citată anterior, punctul 29 și jurisprudența citată).

64      Pe de altă parte, dovada intenției de a restrânge concurența nu este un element necesar pentru a stabili dacă o înțelegere are ca obiect o astfel de restricție (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 9 iulie 2009, Peugeot și Peugeot Nederland/Comisia, T‑450/05, Rep., p. II‑2533, punctul 55 și jurisprudența citată; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea T‑Mobile Netherlands și alții, citată anterior, punctul 27).

65      De asemenea, faptul că o clauză dintr‑un acord între întreprinderi care are ca obiect restrângerea concurenței nu a fost pusă în aplicare de cocontractanți nu este suficient pentru a o scoate de sub incidența interdicției prevăzute la articolul 81 alineatul (1) CE (Hotărârea Curții din 31 martie 1993, Ahlström Osakeyhtiö și alții/Comisia, C‑89/85, C‑104/85, C‑114/85, C‑116/85, C‑117/85 și C‑125/85-C‑129/85, Rec., p. I‑1307, punctul 175, și Hotărârea Tribunalului din 19 mai 1999, Accinauto/Comisia, T‑176/95, Rec., p. II‑1635, punctul 110).

66      În consecință, Comisia nu era obligată să demonstreze că reclamanta aplica efectiv clauza de membru.

67      În ceea ce privește argumentul reclamantei potrivit căruia ar fi eliminat clauza de membru din toate ARR‑urile sale, trebuie observat că reclamanta nici nu a susținut și, cu atât mai mult, nici nu a demonstrat că eliminase clauza de membru din toate ARR‑urile sale anterior adoptării deciziei atacate. Prin urmare, Comisia a putut să constate în mod valabil o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE, din moment ce clauza de membru apărea încă în anumite ARR‑uri ale reclamantei la momentul adoptării deciziei atacate.

68      Având în vedere în special elementele amintite la punctele 61, 66 și 67 de mai sus, trebuie să se concluzioneze că obligația de motivare în ceea ce privește clauza de membru a fost respectată de Comisie.

69      Având în vedere cele de mai sus, primul aspect al primului motiv trebuie respins ca neîntemeiat.

B –  Cu privire la al doilea aspect al primului motiv, referitor la clauza de exclusivitate

70      Reclamanta susține că doar anumite ARR‑uri ar mai conține clauza de exclusivitate, dar că această clauză nu este aplicată în practică. Pe de altă parte, reclamanta arată că clauza de exclusivitate nu are nici ca obiect, nici ca efect restrângerea concurenței, întrucât situația ar fi identică în lipsa acestei clauze, fapt pe care Comisia l‑ar fi confirmat prin recunoașterea aspectului că clauza de exclusivitate produce aceleași efecte ca limitările teritoriale naționale.

71      Trebuie amintit că clauza de exclusivitate prevede că SGC A conferă SGC B dreptul exclusiv de a acorda autorizații cu privire la repertoriul A pe teritoriul B și invers. În temeiul acestei clauze, nicio altă SGC în afară de SGC B nu ar putea să acorde pe teritoriul B o autorizație cu privire la repertoriul A.

72      Pe de altă parte, această clauză exclude și acordarea de autorizații directe, o astfel de excludere fiind considerată anticoncurențială în Hotărârile Curții din 13 iulie 1989, Tournier (395/87, Rec., p. 2521, punctul 20), și Lucazeau și alții (110/88, 241/88 și 242/88, Rec., p. 2811, punctul 14).

73      Desigur, este adevărat că, potrivit jurisprudenței, articolul 81 alineatul (1) CE nu se opune, de regulă, la încheierea oricărui contract care conține o clauză ce prevede o formă de exclusivitate (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 9 iulie 1969, Völk, 5/69, Rec., p. 295, punctul 7, Hotărârea Curții din 6 mai 1971, Cadillon, 1/71, Rec., p. 351, punctul 9, și Hotărârea Tribunalului din 8 iunie 1995, Schöller/Comisia, T‑9/93, Rec., p. II‑1611, punctul 161). Cu toate acestea, în prezenta cauză, trebuie să se considere că clauza de exclusivitate, astfel cum era prevăzută în modelul de contract și reflectată în ARR‑uri, are un obiect anticoncurențial în măsura în care tinde să confere unei singure SGC, pe un teritoriu determinat, dreptul exclusiv de a acorda autorizații cu privire la un repertoriu dat, creând astfel un monopol în folosul fiecăreia dintre SGC‑uri în acordarea de autorizații pentru exploatările operelor muzicale care au loc pe teritoriul pe care este stabilită.

74      În aceste condiții, pe baza jurisprudenței amintite la punctele 61-64 de mai sus, întrucât însuși obiectul clauzei de exclusivitate este anticoncurențial, nu este necesar să se analizeze efectele sale și, în special, să se stabilească dacă aceste efecte coincid cu cele ale limitărilor teritoriale naționale.

75      Având în vedere cele de mai sus, al doilea aspect al primului motiv trebuie respins ca neîntemeiat.

C –  Cu privire la al treilea aspect al primului motiv, referitor la limitările teritoriale

1.     Observații introductive

76      În vederea examinării celui de al treilea aspect al primului motiv, trebuie amintite, cu titlu introductiv, anumite aspecte ale contextului prezentei cauze. Mai întâi, decizia atacată vizează numai exploatările drepturilor de autor prin internet, prin satelit și retransmisia prin cablu, iar nu exploatările tradiționale, numite „off‑line”, în timp ce modelul de contract și ARR‑urile acoperă toate formele de exploatare.

77      Pentru formele de exploatare a drepturilor de autor vizate de decizia atacată, SGC‑urile și CISAC nu au stabilit ex nihilo un nou sistem de gestiune, distinct de cel prevăzut pentru formele de exploatare tradițională. Cu toate acestea, se admite că, pe măsură ce tehnologia a evoluat, au fost aduse modificări modelului de contract, creat în anul 1936 pentru exploatările tradiționale, în special prin intermediul Acordurilor de la Sydney și de la Santiago.

78      Comisia nu critică însăși existența modelului de contract, nici nu repune în discuție necesitatea unei cooperări între SGC‑uri, în măsura în care aceasta nu încalcă normele de concurență.

79      În ceea ce privește limitările teritoriale naționale cuprinse în ARR‑uri, acestea nu au făcut obiectul unei critici din partea Comisiei înainte ca noile tehnologii să se dezvolte și constituiau, așadar, contextul gestiunii colective în care se aflau SGC‑urile atunci când noile tehnologii s‑au dezvoltat progresiv. Decizia atacată nu precizează momentul la care limitările ar fi devenit contrare normelor din dreptul concurenței.

80      În plus, chiar în raport cu exploatările care utilizează noile tehnologii, Comisia nu contestă limitările teritoriale naționale ca atare, ci numai faptul că acestea apar în toate ARR‑urile, ceea ce ar decurge în mod inevitabil dintr‑o concertare.

81      Cel de al treilea aspect al primului motiv al reclamantei, referitor la lipsa încălcării articolului 81 alineatul (1) CE, în ceea ce privește limitările teritoriale naționale, trebuie examinat în special în lumina acestor elemente.

2.      Cu privire la proba practicii concertate referitoare la limitările teritoriale

82      Reclamanta susține că Comisia nu a demonstrat că limitările teritoriale ar fi rezultatul unei coordonări. Aceasta contestă, astfel, că modelul de contract, în special articolul 6 al acestuia, ar putea fi considerat probă a unei pretinse coordonări. În memoriul în replică, reclamanta adaugă că nici Acordurile de la Santiago și de la Sydney, nici referirea la sistemul anterior, întemeiat pe exclusivitate, nu pot fundamenta existența unei practici concertate.

83      Comisia răspunde că, pentru a constata existența practicii concertate în cauză, nu s‑a întemeiat numai pe comportamentul paralel al SGC‑urilor, ci și pe alte elemente, și anume:

–      discuțiile cu privire la întinderea mandatelor cuprinse în ARR‑uri pe care SGC‑urile le‑au purtat în contextul activităților administrate de CISAC;

–      Acordul de la Santiago;

–      Acordul de la Sydney;

–      legătura istorică dintre clauza de exclusivitate și limitările teritoriale naționale.

84      În plus, Comisia consideră că explicațiile reclamantei, prezentate în memoriul în replică și care urmăresc să conteste valoarea probatorie a anumitor contracte dintre SGC‑uri menționate în decizia atacată, constituie un motiv nou, inadmisibil în temeiul articolului 48 din Regulamentul de procedură.

85      Elementele citate la punctul 83 prima, a doua și a patra liniuță sunt menționate în mod explicit în considerentul (158) al deciziei atacate drept considerații care susțin constatarea unei practici concertate. În fața Tribunalului, Comisia s‑a referit de asemenea la Acordul de la Sydney pentru a demonstra că avuseseră loc discuții multilaterale între SGC‑uri cu privire la întinderea teritorială a mandatelor.

86      Potrivit Comisiei, elementele menționate la punctul 83 de mai sus constituie „înscrisuri” în sensul Hotărârii Tribunalului din 20 aprilie 1999, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, cunoscută sub numele „PVC II” (T‑305/94-T‑307/94, T‑313/94-T‑316/94, T‑318/94, T‑325/94, T‑328/94, T‑329/94 și T‑335/94, Rep., p. II‑931, punctul 727), care îi permit să nu examineze problema dacă comportamentul paralel al SGC‑urilor poate fi explicat prin alte motive decât existența unei concertări.

87      Reiese din articolul 2 din Regulamentul nr. 1/2003, precum și dintr‑o jurisprudență constantă că, în domeniul dreptului concurenței, în cazul unui litigiu cu privire la existența unei încălcări, revine Comisiei obligația de a face dovada încălcărilor pe care le constată și de a stabili elementele de probă de natură să demonstreze, corespunzător cerințelor legale, existența faptelor constitutive ale unei încălcări (Hotărârea Curții din 17 decembrie 1998, Baustahlgewebe/Comisia, C‑185/95 P, Rec., p. I‑8417, punctul 58, Hotărârea Curții din 8 iulie 1999, Comisia/Anic Partecipazioni, C‑49/92 P, Rec., p. I‑4125, punctul 86, și Hotărârea Tribunalului din 25 octombrie 2011, Aragonesas Industrias y Energía/Comisia, T‑348/08, Rep., p. II‑7583, punctul 90).

88      În acest context, orice dubiu al instanței trebuie interpretat în favoarea întreprinderii căreia îi este adresată decizia de constatare a unei încălcări. Prin urmare, instanța nu poate concluziona că Comisia a dovedit existența încălcării în cauză corespunzător cerințelor legale dacă în percepția sa există încă o îndoială cu privire la acest aspect, în special în cazul unei acțiuni în anularea unei decizii de aplicare a unei amenzi (Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Dresdner Bank și alții/Comisia, T‑44/02 OP, T‑54/02 OP, T‑56/02 OP, T‑60/02 OP și T‑61/02 OP, Rec., p. II‑3567, punctul 60, și Hotărârea Tribunalului din 5 octombrie 2011, Romana Tabacchi/Comisia, T‑11/06, Rep., p.  II‑6681, punctul 129).

89      Prin urmare, se impune să se țină seama de prezumția de nevinovăție, astfel cum rezultă aceasta în special din articolul 6 alineatul (2) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, care face parte dintre drepturile fundamentale care, potrivit jurisprudenței Curții, constituie principii generale ale dreptului Uniunii. Având în vedere natura încălcărilor în cauză, precum și natura și gradul de gravitate ale sancțiunilor aferente acestora, prezumția de nevinovăție se aplică în special în procedurile referitoare la încălcări ale normelor de concurență aplicabile întreprinderilor și care se pot finaliza prin impunerea de amenzi sau de penalități cu titlu cominatoriu (Hotărârea Romana Tabacchi/Comisia, citată anterior, punctul 129; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârile Curții din 8 iulie 1999, Hüls/Comisia, C‑199/92 P, Rec., p. I‑4287, punctele 149 și 150, și Montecatini/Comisia, C‑235/92 P, Rec., p. I‑4539, punctele 175 și 176).

90      Această jurisprudență, dezvoltată în cadrul unor cauze în care Comisia a impus o amendă, este aplicabilă și în cazul în care, precum în speță, în decizia de constatare a unei încălcări, nu a fost impusă în cele din urmă o amendă. În plus, în prezenta cauză, comunicarea privind obiecțiunile avea în vedere însoțirea constatării existenței unei încălcări de aplicarea unei amenzi.

91      În plus, trebuie să se țină seama de atingerea semnificativă adusă reputației pe care o reprezintă, pentru o persoană fizică sau juridică, constatarea că a fost implicată într‑o încălcare a normelor de concurență (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții AELS din 18 aprilie 2012, Posten Norge/ESA, E‑15/10, nepublicată încă în EFTA Court Report, punctul 90).

92      Pe de altă parte, trebuie amintit că, deși, prin decizia atacată, Comisia nu a aplicat o amendă, totuși, constatarea existenței unei practici concertate și somația de a pune capăt acesteia, conținute în decizia atacată, expun reclamanta unor consecințe considerabile, precum posibilitatea de a i se impune plata unor penalități cu titlu cominatoriu în temeiul articolului 24 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003.

93      Astfel, Comisia trebuie să furnizeze dovezi precise și concordante pentru a stabili existența încălcării (Hotărârea Dresdner Bank și alții/Comisia, citată anterior, punctul 62) și pentru a crea convingerea fermă că pretinsele încălcări constituie restrângeri ale concurenței în sensul articolului 81 alineatul (1) CE (Hotărârea din 21 ianuarie 1999, Riviera Auto Service și alții/Comisia, T‑185/96, T‑189/96 și T‑190/96, Rec., p. II‑93, punctul 47, și Hotărârea Romana Tabacchi/Comisia, citată anterior, punctul 129).

94      Cu toate acestea, trebuie să se sublinieze că nu este obligatoriu ca fiecare dintre dovezile prezentate de Comisie să îndeplinească aceste criterii în raport cu fiecare element al încălcării. Este suficient ca seria de indicii invocată de instituție, apreciată în mod global, să îndeplinească această cerință (Hotărârea Dresdner Bank și alții/Comisia, citată anterior, punctul 63, și Hotărârea Romana Tabacchi/Comisia, citată anterior, punctul 130).

95      Astfel, având în vedere că interdicția de a participa la practici și la acorduri anticoncurențiale, precum și sancțiunile care pot fi aplicate autorilor încălcării sunt notorii, în mod obișnuit, activitățile pe care aceste practici și acorduri le presupun se desfășoară în mod clandestin, reuniunile se țin în secret și documentația aferentă acestora este redusă la minimum. Chiar în cazul în care Comisia descoperă înscrisuri care atestă în mod explicit un contact nelegal între operatori, precum procesele‑verbale ale unei reuniuni, în mod normal acestea nu vor fi decât fragmentare și dispersate, astfel încât adesea este necesar ca anumite detalii să fie reconstituite prin deducții. În majoritatea cazurilor, existența unei practici sau a unui acord anticoncurențial trebuie să fie dedusă dintr‑o serie de coincidențe și de indicii care, privite în ansamblu, pot constitui, în lipsa unei alte explicații coerente, dovada încălcării normelor de concurență (a se vedea Hotărârea Curții din 1 iulie 2010, Knauf Gips/Comisia, C‑407/08 P, Rep., p. I‑6375, punctele 48 și 49 și jurisprudența citată).

96      Or, în Hotărârea PVC II, citată anterior, invocată de Comisie, Tribunalul a ajuns la o soluție care pune în balanță aceste principii. Astfel, cu această ocazie, Tribunalul a afirmat că, potrivit jurisprudenței, atunci când raționamentul Comisiei se întemeiază pe presupunerea că faptele constatate în decizia sa nu se pot explica altfel decât printr‑o concertare între întreprinderi, este suficient ca reclamantele să stabilească împrejurări care pun într‑o lumină diferită faptele stabilite de Comisie și care permit astfel substituirea explicației reținute de Comisie cu o altă explicație a faptelor. Cu toate acestea, Tribunalul a precizat că această jurisprudență nu este aplicabilă atunci când dovada concertării dintre întreprinderi nu rezultă din simpla constatare a unui comportament paralel pe piață, ci din înscrisuri din care reiese că practicile erau rezultatul unei concertări. În aceste condiții, reclamantelor le revine nu numai sarcina de a prezenta o pretinsă altă explicație a faptelor constatate de Comisie, ci și sarcina de a contesta existența acestor fapte stabilite în temeiul înscrisurilor prezentate de Comisie (Hotărârea PVC II, citată anterior, punctele 725-728; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Curții din 28 martie 1984, Compagnie royale asturienne des mines și Rheinzink/Comisia, 29/83 și 30/83, Rec., p. 1679, punctul 16, și Hotărârea Ahlström Osakeyhtiö și alții/Comisia, citată anterior, punctele 71 și 126).

97      Înainte de a aprecia existența unor explicații ale comportamentului paralel, altele decât concertarea, este necesar să se examineze problema dacă Comisia, astfel cum susține aceasta, a stabilit existența încălcării privind limitările teritoriale naționale prin probe care depășesc simpla constatare a unui comportament paralel, fapt pe care reclamanta îl contestă. Astfel, examinarea acestei probleme o precedă pe cea a temeiniciei altor explicații decât concertarea, întrucât, dacă Tribunalul ar ajunge la concluzia că astfel de probe au fost prezentate în decizia atacată, explicațiile menționate, chiar dacă ar fi plauzibile, nu ar infirma constatarea acestei încălcări.

98      În această privință, este necesar să se observe că explicațiile reclamantei, prezentate în memoriul în replică și care privesc Acordurile de la Santiago și de la Sydney, precum și referirea la sistemul anterior întemeiat pe exclusivitate vin să completeze motivul deja invocat în cererea introductivă, referitor la lipsa forței probante a modelului de contract în a demonstra existența unei concertări în ceea ce privește limitările teritoriale naționale.

99      În plus, trebuie constatat că decizia atacată nu are aceeași structură, în două etape, precum cea invocată de Comisie în fața Tribunalului, potrivit căreia, pe de o parte, proba practicii concertate fusese făcută prin înscrisuri, în sensul Hotărârii PVC II, citată anterior, și, pe de altă parte, date fiind aceste înscrisuri și pretinsa lor valoare probantă, celelalte explicații ale comportamentului paralel nu erau determinante în scopul dovedirii acestei practici. Astfel, numai în urma depunerii memoriului în apărare reclamantei i s‑a oferit posibilitatea să identifice cu precizie elementele pe care Comisia consideră că se întemeiază pentru a demonstra existența unei practici concertate.

100    În consecință, contrar celor susținute de Comisie, este admisibil ca reclamanta să prezinte, în memoriul în replică, explicații cu privire la Acordurile de la Santiago și de la Sydney, precum și cu privire la sistemul anterior, întemeiat pe exclusivitate.

101    Prin urmare, este necesar, într‑o primă etapă, să se stabilească dacă Comisia a dovedit existența practicii concertate prin alte elemente decât comportamentul paralel al SGC‑urilor, elemente care pot fi asimilate „înscrisurilor”, în sensul jurisprudenței rezultate din Hotărârea PVC II, citată anterior, invocată de Comisie. În această privință, trebuie amintit că, pentru a determina originea înțelegerii în discuție în hotărârea menționată, Comisia s‑a întemeiat pe modul de redactare a documentelor de planificare, pe informațiile oferite de una dintre reclamante în legătură cu aceste documente, ca răspuns la o solicitare de informații care îi fusese adresată, și pe corelația strânsă care exista între practicile avute în vedere în aceste documente, pe de o parte, și practicile constatate pe piață, pe de altă parte (Hotărârea PVC II, citată anterior, punctul 582).

102    În prezenta cauză, trebuie amintit că elementele susceptibile să probeze concertarea între SGC‑uri sunt cele menționate la punctul 82 de mai sus, și anume discuțiile privind întinderea mandatelor cuprinse în ARR‑uri, pe care SGC‑urile le‑ar fi purtat în contextul activităților administrate de CISAC, Acordul de la Santiago, Acordul de la Sydney și legătura istorică dintre clauza de exclusivitate și limitările teritoriale naționale.

103    În această privință, este necesar să se observe că lipsa mijloacelor de probă scrise privind în mod specific limitările teritoriale naționale este cu atât mai frapantă cu cât Comisia admite că unele SGC‑uri doresc să abandoneze limitările teritoriale naționale. Or, aceste SGC‑uri ar fi avut un interes să coopereze cu Comisia prin furnizarea de mijloace de probă scrise ale existenței unei concertări. Astfel, ținând seama de faptul că, în comunicarea privind obiecțiunile, Comisia își manifestase intenția de a aplica o amendă tuturor destinatarilor acestei comunicări, SGC‑urile interesate ar fi putut să coopereze cu aceasta pentru a reduce riscul de a le fi aplicată o amendă sau, cel puțin, pentru a limita cuantumul acesteia. Pe de altă parte, aceste SGC‑uri ar fi putut prezenta Comisiei elemente care să permită să se stabilească faptul că celelalte SGC‑uri exercitau o presiune pentru a le obliga să mențină limitările teritoriale naționale decise în mod concertat, ceea ce acestea nu au făcut.

104    În aceste împrejurări, trebuie analizată valoarea probantă a elementelor de probă invocate de Comisie.

a)     Cu privire la valoarea probantă a elementelor invocate de Comisie pentru a dovedi practica concertată fără a se întemeia pe comportamentul paralel al SGC‑urilor

 Cu privire la discuțiile referitoare la întinderea mandatelor cuprinse în ARR‑uri pe care SGC‑urile le‑au purtat în contextul activităților administrate de CISAC

105    În ceea ce privește discuțiile pe care SGC‑urile le‑au purtat în cadrul activităților administrate de CISAC (punctul 83 de mai sus prima liniuță), trebuie amintit că însăși Comisia a subliniat că decizia atacată nu interzicea sistemul de reprezentare reciprocă între SGC‑uri și nici vreo formă de limitare teritorială a mandatelor pe care și le acordau acestea [considerentele (95) și (259) ale deciziei atacate]. De asemenea, Comisia nu reproșează SGC‑urilor că au procedat la o anumită cooperare în cadrul activităților administrate de CISAC. Ceea ce critică Comisia este caracterul coordonat al abordării adoptate de ansamblul SGC‑urilor cu privire la limitările teritoriale.

106    Prin urmare, simplul fapt că SGC‑urile s‑au întâlnit în cadrul activităților administrate de CISAC și că există forme de cooperare între acestea nu constituie, în sine, un indiciu al unei concertări interzise. Astfel, atunci când contextul în care se derulează reuniuni între întreprinderi acuzate că au încălcat dreptul concurenței arată că aceste reuniuni erau necesare pentru a trata în mod colectiv probleme care nu aveau legătură cu încălcări ale dreptului concurenței, Comisia nu poate prezuma că aceste reuniuni aveau drept obiect concertarea cu privire la practici anticoncurențiale (a se vedea în acest sens Hotărârea Dresdner Bank și alții/Comisia, citată anterior, punctele 105 și 145). În această privință, trebuie să se observe că Comisia nu a prezentat nicio probă a faptului că reuniunile organizate de CISAC la care ar fi participat reclamanta vizau restrângerea concurenței privind limitările teritoriale naționale.

107    În sfârșit, în ceea ce privește, mai precis, discuțiile privind modelul de contract, trebuie să se constate că acesta nu prevede în mod explicit limitări teritoriale naționale, ci se limitează să invite SGC‑urile să definească întinderea teritorială a mandatelor pe care și le acordă în ARR‑uri.

 Cu privire la Acordul de la Santiago

108    În ceea ce privește Acordul de la Santiago (punctul 83 de mai sus a doua liniuță), trebuie amintit că acesta prevedea că, în ceea ce privește exploatarea drepturilor de autor prin internet, fiecare SGC care era parte la acesta putea acorda autorizații privind ansamblul teritoriilor și ansamblul repertoriilor (primul aspect), dar numai utilizatorilor care își aveau reședința economică în țara din SEE în care era stabilită SGC care acorda autorizația (al doilea aspect). În cadrul sistemului prevăzut de Regulamentul nr. 17 al Consiliului din 6 februarie 1962, primul regulament de punere în aplicare a articolelor [81 CE] și [82 CE] (JO 1962, 13, p. 204, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 3), acest acord a fost notificat Comisiei de anumite SGC‑uri pentru a obține o exceptare în temeiul articolului 81 alineatul (3) CE. Comisia a contestat clauza care împiedica fiecare SGC să acorde autorizații unor utilizatori care nu erau stabiliți în aceeași țară ca cea în care era stabilită societatea respectivă și a trimis comunicarea privind obiecțiunile Santiago. În aceste împrejurări, niciuna dintre SGC‑uri nu a reînnoit Acordul de la Santiago pentru perioada ulterioară datei sale de expirare, convenită de la început pentru sfârșitul anului 2004. Astfel, odată expirat acest acord, limitările teritoriale naționale cuprinse în ARR‑uri, care rămăseseră în vigoare pentru alte utilizări decât cele care aveau loc prin internet, chiar în perioada acoperită de acordul menționat, au redevenit aplicabile între toate SGC‑urile, inclusiv pentru exploatările de drepturi de autor prin internet, întrucât expirase clauza de derogare adăugată la ARR‑uri drept consecință a Acordului de la Santiago în ceea ce privea exploatarea prin internet.

109    Teza Comisiei potrivit căreia această întoarcere la limitările teritoriale naționale din partea tuturor SGC‑urile constituie într‑adevăr proba unei concertări nu poate fi acceptată. Astfel, în lipsa probei că SGC‑urile și‑au concertat acțiunile în acest scop, această întoarcere la limitările teritoriale naționale nu demonstrează existența unei concertări privind limitările teritoriale naționale, ci poate fi considerată simplul rezultat automat al absenței reînnoirii Acordului de la Santiago, care își pierduse interesul, deoarece al doilea aspect al său nu fusese acceptat de Comisie. Faptul că SGC‑urile au revenit la statu quo ante nu dovedește, în sine, că acestea și‑au concertat acțiunile în acest scop.

110    Trebuie arătat că revenirea la statu quo ante poate fi explicată prin simplul fapt că SGC‑urile nu puteau suspenda orice formă de cooperare între ele în legătură cu formele de exploatare a drepturilor de autor privind noile tehnologii, în așteptarea identificării, în mod bilateral sau chiar multilateral, dar conform dreptului concurenței, de soluții diferite de cele cuprinse în Acordul de la Santiago.

111    Pe de altă parte, este necesar să se observe că, în decizia atacată, Comisia nu a susținut că încălcarea vizată la articolul 3 din aceasta începuse după expirarea Acordului de la Santiago, ci, fără să precizeze data de începere, pare să considere că aceasta preceda acordul menționat.

112    În această privință, fie Acordul de la Santiago este ulterior momentului, neprecizat în decizia atacată, la care se presupune că a început încălcarea privind limitările teritoriale naționale, ceea ce împiedică utilizarea sa ca probă a concertării inițiale, în raport cu care constituie mai degrabă o întrerupere, fie aceste acord este anterior începutului încălcării privind limitările teritoriale naționale, dar, în această ipoteză, nu poate dovedi încălcarea menționată, întrucât nu se referă la aceeași restrângere a concurenței. Astfel, clauza privind reședința cuprinsă în Acordul de la Santiago conducea la o situație diferită de cea care decurgea din limitările teritoriale naționale. În primul caz, o SGC poate acorda autorizații multirepertoriu fără limitări teritoriale, dar numai utilizatorilor stabiliți pe același teritoriu pe care este stabilită aceasta, în timp ce, în celălalt caz, această SGC poate acorda autorizații oricăror utilizatori, cu condiția ca exploatările de drepturi de autor în cauză să aibă loc pe același teritoriu pe care aceasta își are sediul.

113    Reiese din cele de mai sus că nici existența Acordului de la Santiago, nici circumstanțele în care a luat sfârșit acesta nu pot furniza elementele de probă a unei concertări privind limitările teritoriale naționale.

 Cu privire la Acordul de la Sydney

114    Prin Acordul de la Sydney (punctul 83 de mai sus a treia liniuță), SGC‑urile au inserat, în anul 1987, în modelul de contract o prevedere potrivit căreia SGC stabilită în țara din care semnalele purtătoare de programe urcă spre satelit este autorizată să acorde autorizații multirepertoriu privind întreaga rază de acțiune a satelitului, dacă este cazul, după consultarea sau obținerea consimțământului celorlalte SGC‑uri vizate.

115    În această privință, trebuie arătat, mai întâi, că, în decizia atacată, Comisia a menționat Acordul de la Sydney cu scopul de a demonstra că acesta nu constituia un răspuns adecvat la obiecțiunile ridicate de aceasta privind practica concertată referitoare la limitările teritoriale naționale [considerentul (165) și punctul 7.6.1.2 litera (b) din decizia atacată]. În considerentul (158) al deciziei atacate, care vizează în mod specific elementele care ar susține practica concertată, Comisia nu a indicat acest acord în mod explicit. Apoi, Comisia a remarcat că, întrucât, din aplicarea articolului 1 alineatul (2) litera (a) din Directiva 93/83, rezultă că actul de comunicare a operelor muzicale prin satelit nu intervine decât în țara în care primul semnal este introdus într‑un lanț neîntrerupt de comunicare conducând la satelit și revenind spre pământ, utilizatorii acestor opere au nevoie, pentru a fi activi în întreaga rază de acțiune a satelitului, numai de o singură autorizație, privind țara menționată. În consecință, după cum admite însăși Comisia, Acordul de la Sydney a devenit caduc în ceea ce privește domeniul de aplicare multiteritorii al autorizațiilor privind exploatările prin satelit [considerentele (162), (163) și (165) ale deciziei atacate]. În sfârșit, Comisia a semnalat că Acordul de la Sydney nu era supus aprecierii în cadrul deciziei atacate și că își rezerva dreptul de a‑l examina în contextul normelor de concurență (nota de subsol 131 din decizia atacată).

116    Pe de o parte, este necesar să se observe că, întrucât Acordul de la Sydney permitea acordarea de autorizații multirepertoriu privind ansamblul teritoriilor deservite de același satelit, acest acord nu a produs efecte comparabile cu cele ale limitărilor teritoriale naționale, potrivit cărora fiecare SGC poate acorda autorizații multirepertoriu numai pe un singur teritoriu.

117    Pe de altă parte, faptul că Acordul de la Sydney a devenit caduc de la data limită prevăzută pentru transpunerea Directivei 93/83, și anume 1 ianuarie 1995 [a se vedea articolul 14 alineatul (1) primul paragraf din această directivă], înseamnă că eventuala încălcare a normelor de concurență pe care o conținea încetase deja să fie aplicată la începutul procedurii administrative care a condus la adoptarea deciziei atacate. Astfel, legătura dintre încălcarea vizată la articolul 3 din decizia menționată și cea rezultând eventual din Acordul de la Sydney nu este evidentă, chiar și din simple motive cronologice.

118    Din cele ce precedă rezultă că, și în cazul în care Acordul de la Sydney ar decurge dintr‑o concertare interzisă, acesta nu ar constitui un înscris, în sensul Hotărârii PVC II, citată anterior, care să permită dovedirea existenței unei concertări în ceea ce privește limitările teritoriale naționale.

 Cu privire la pretinsa legătură istorică dintre clauza de exclusivitate și limitările teritoriale naționale

119    În ceea ce privește pretinsa legătură istorică dintre clauza de exclusivitate și limitările teritoriale naționale (punctul 83 de mai sus a patra liniuță), în răspunsul scris la una dintre întrebările adresate de Tribunal în temeiul măsurilor de organizare a procedurii, Comisia a subliniat că, întrucât întinderea mandatului avea un impact determinant asupra problemei dacă un teritoriu va fi încredințat unei singure SGC mandatare, clauza de exclusivitate și limitările teritoriale naționale erau legate în mod intrinsec. Potrivit Comisiei, întrucât modelul de contract recomanda mandate exclusive, teritoriul încredințat unei SGC nu putea acoperi un teritoriu pentru acoperirea căruia era mandatată o altă SGC. Astfel, includerea sistematică a limitărilor teritoriale naționale în toate ARR‑urile ar fi contrapartida necesară a punerii în aplicare a exclusivității preconizate de modelul de contract. Ar rezulta că limitările teritoriale naționale aveau drept origine și punct de plecare discuțiile din cadrul CISAC.

120    În această privință, trebuie arătat că Comisia nu a constatat, în decizia atacată, că limitările teritoriale naționale făceau parte din aceeași încălcare precum cea privind includerea clauzei de exclusivitate în ARR‑uri. În opinia Comisiei, exclusivitatea rezultă din faptul de a acorda, în ARR‑uri, drepturi exclusive, astfel cum se prevede la articolul 1 alineatele (1) și (2) din modelul de contract, în timp ce limitările teritoriale naționale au fost coordonate printr‑o practică concertată. Comisia observă în considerentul (158) al deciziei atacate că eliminarea exclusivității explicite nu a determinat o schimbare importantă în comportamentul SGC‑urilor. Astfel cum indică însăși Comisia în acest considerent, problema care se pune este aceea dacă, după eliminarea clauzei de exclusivitate, existau alte motive decât concertarea pentru a explica limitările teritoriale naționale.

121    În consecință, chiar dacă există o legătură între clauza de exclusivitate și limitările teritoriale naționale, în prezenta cauză, trebuie să se examineze comportamentul SGC‑urilor după eliminarea acestei clauze, ceea ce conduce la efectuarea unei aprecieri a explicațiilor plauzibile ale menținerii limitărilor teritoriale naționale, altele decât concertarea (a se vedea punctele 133-180 de mai jos).

122    În sfârșit, în măsura în care Comisia susține, în fața Tribunalului, că limitările teritoriale naționale nu sunt decât o continuare a exclusivității, după ce aceasta a fost eliminată din ARR‑uri, este necesar să se arate că, astfel, potrivit jurisprudenței, articolul 81 CE este aplicabil în cazul în care un comportament paralel se prelungește după încetarea unui fost acord fără să fi intervenit un nou acord, întrucât, în cazul unor înțelegeri care au încetat să fie în vigoare, este suficient, pentru ca articolul 81 CE menționat să fie aplicabil, ca acestea să își producă efectele ulterior încetării lor formale (Hotărârea Curții din 3 iulie 1985, Binon, 243/83, Rec., p. 2015, punctul 17; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 11 decembrie 2003, Ventouris/Comisia, T‑59/99, Rec., p. II‑5257, punctul 182).

123    Cu toate acestea, în prezenta cauză, trebuie amintit că articolul 2 din decizia atacată critică simpla prezență, ca atare, a clauzei de exclusivitate în ARR‑uri, iar nu faptul că mai multe SGC‑uri s‑au coordonat pentru ca această clauză să figureze în toate ARR‑urile lor. În schimb, în ceea ce privește limitările teritoriale naționale, Comisia, în decizia atacată, recunoaște că acestea nu reprezintă, ca atare, restrângeri ale concurenței, dar consideră că există totuși o încălcare, pentru motivul că SGC‑urile și‑ar fi concertat acțiunile pentru ca aceleași limitări să figureze în toate ARR‑urile lor. Natura respectivă a acestor două încălcări, astfel cum sunt expuse în decizia atacată, este, așadar, diferită.

124    Pe de altă parte, abandonarea clauzei de exclusivitate a făcut posibile anumite evoluții ale pieței, și anume acordarea primelor autorizații directe necesare pentru a putea întrevedea depășirea limitărilor teritoriale naționale.

125    Astfel, o SGC care este interesată de posibilitatea ca, pe un alt teritoriu decât cel pe care este stabilită, să fie acordate autorizații privind repertoriul său de către alte SGC‑uri decât SGC locală își va pune, mai întâi, întrebarea dacă este în măsură să acorde ea însăși autorizații directe privind respectivul teritoriu. De asemenea, o SGC care ar dori să primească de la alte SGC‑uri mandate care să se întindă dincolo de teritoriul pe care este stabilită ar trebui să dispună de o structură care să îi permită să acorde autorizații directe în alte țări. Atât timp cât clauza de exclusivitate era în vigoare, astfel de autorizații ar fi încălcat mandatul exclusiv acordat SGC locale. Situația este diferită odată ce clauza de exclusivitate dispare, chiar dacă limitările teritoriale naționale persistă. În consecință, nu se poate considera că este vorba despre urmărirea, prin alte mijloace, a aceleiași restricții.

126    Desigur, astfel cum a admis Comisia în răspunsul său scris la una dintre întrebările Tribunalului, piața autorizațiilor directe se afla încă într‑un stadiu incipient la momentul adoptării deciziei atacate. Diseminarea autorizațiilor directe necesita în special dezvoltarea unei cereri pentru acestea din partea marilor utilizatori, care, în loc să se adreseze SGC‑urilor din toate țările în care activează, preferă să achiziționeze autorizații directe, valabile în lumea întreagă, pentru repertoriile care îi interesează.

127    Astfel, faptul că aceste evoluții nu s‑au produs de îndată și că nu au afectat imediat limitările teritoriale naționale nu permite să se concluzioneze că acestea din urmă constituiau menținerea, prin intermediul unei practici concertate, a înțelegerii privind clauza de exclusivitate.

128    Mai mult, trebuie să se țină seama de împrejurarea că structurile de gestiune colectivă a drepturilor de autor pentru formele de exploatare vizate de decizia atacată își găsesc originea în cele utilizate pentru formele de exploatare tradiționale, în raport cu care limitările teritoriale naționale nu sunt considerate de Comisie ca reprezentând o încălcare a normelor de concurență.

129    Or, apariția unor noi tehnologii ale informației care permit o exploatare a operelor „on‑line” nu înseamnă că aceste structuri au devenit brusc caduce sau că operatorii economici vizați ar trebui să manifeste o voință concurențială imediată. Astfel, chiar faptul că, după eliminarea clauzei de exclusivitate, SGC‑urile nu au adus rapid modificări limitărilor teritoriale naționale ar putea demonstra că acestea se explică prin alte motive decât continuarea, sub o altă formă, a exclusivității.

130    Rezultă că faptul că a fost dovedită de Comisie existența unei înțelegeri cu privire la clauza de exclusivitate nu determină consecința că această probă a fost făcută și în ceea ce privește limitările teritoriale naționale.

 Concluzii cu privire la elementele de probă invocate de Comisie

131    Din analiza care precedă rezultă că elementele invocate de Comisie nu stabilesc corespunzător cerințelor legale existența unei practici concertate între SGC‑uri pentru stabilirea limitărilor teritoriale naționale.

132    În consecință, trebuie să se examineze în continuare dacă au fost furnizate de Comisie elemente suficiente pentru a lipsi de plauzibilitate explicațiile comportamentului paralel al SGC‑urilor, invocate de reclamantă, altele decât existența unei concertări.

b)     Cu privire la plauzibilitatea altor explicații ale comportamentului paralel al SGC‑urilor decât existența unei concertări

 Observații introductive

133    Reclamanta arată că un simplu comportament paralel nu poate constitui indiciul unei concertări dacă acest comportament poate fi explicat prin alte motive, ceea ce ar fi cazul în prezenta cauză, întrucât, în opinia sa, limitările teritoriale sunt conforme logicii pieței și constituie singura alternativă rațională în momentul încheierii ARR‑urilor sale.

134    Astfel, în primul rând, limitările teritoriale naționale s‑ar explica prin necesitatea asigurării proximității față de utilizatori și a unei supravegheri eficace a utilizărilor în cauză, având în vedere, în special, dificultățile legate de un control la distanță al acestor utilizări. În al doilea rând, sistemul actual, bazat pe limitările teritoriale naționale, ar fi avantajos pentru utilizatori, întrucât le‑ar permite obținerea unei autorizații complete de la o singură SGC. În al treilea rând, reclamanta indică faptul că este rațional să se recurgă, în cadrul exploatărilor vizate de Comisie în decizia atacată, la sistemul aplicat în cadrul exploatărilor „off‑line”, care și‑ar fi demonstrat deja deplina eficiență.

135    Trebuie amintit, mai întâi, că, în Hotărârile Tournier și Lucazeau și alții, citate anterior, Curtea s‑a pronunțat asupra unor întrebări preliminare adresate de instanțe franceze privind compatibilitatea cu normele de concurență a situației în care, în ceea ce privește formele tradiționale („off‑line”) de exploatare a drepturilor de autor, SGC B refuza să acorde o autorizație pentru repertoriul B pe teritoriul A, obligând astfel utilizatorii stabiliți în țara A să se adreseze SGC A, care propunea tarife mai ridicate.

136    Curtea a hotărât că ARR‑urile pot fi considerate o înțelegere care restrânge concurența dacă acestea instituie o exclusivitate, în sensul că SGC‑urile s‑ar fi angajat să nu acorde autorizații directe utilizatorilor cu sediul în străinătate. Cu toate acestea, Curtea a observat că, la cererea Comisiei, fuseseră eliminate clauze cu acest scop, care figurau anterior în ARR‑uri. În continuare, Curtea a examinat dacă faptul că eliminarea acestor clauze nu avusese ca efect modificarea comportamentului SGC‑urilor permitea să se considere că acestea își păstraseră exclusivitatea printr‑o practică concertată. În această privință, Curtea a arătat că un simplu comportament paralel poate, în anumite circumstanțe, să constituie un indiciu serios al unei practici concertate, dacă acesta conduce la condiții de concurență care nu corespund unor condiții normale. Cu toate acestea, Curtea a subliniat că o concertare de această natură nu putea fi prezumată, atunci când comportamentul paralel poate fi explicat prin alte motive decât existența unei concertări, și că aceasta putea fi situația dacă SGC‑urile ar fi obligate, pentru a acorda autorizații directe, să își organizeze propriul sistem de gestiune și de control pe un alt teritoriu. Problema dacă o concertare interzisă de normele de concurență a avut loc într‑adevăr a fost lăsată la aprecierea instanțelor naționale aflate la originea cererilor de decizii preliminare (Hotărârile citate anterior Tournier, punctele 20-25, și Lucazeau și alții, punctele 14-19).

137    În prezenta cauză, este necesar să se examineze dacă Comisia avea dreptul să considere că prezența în toate ARR‑urile a unor limitări teritoriale naționale nu corespundea condițiilor normale ale pieței. În această privință, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, revine părții sau autorității care invocă o încălcare a normelor de concurență sarcina de a demonstra existența acesteia și întreprinderea sau asocierea de întreprinderi care invocă un mijloc de apărare împotriva constatării unei încălcări are obligația de a face dovada că sunt îndeplinite condițiile de aplicare a acestui mijloc de apărare, astfel încât autoritatea respectivă va trebui atunci să recurgă la alte elemente de probă. Prin urmare, deși, potrivit acestor principii, sarcina legală a probei revine fie Comisiei, fie întreprinderii sau asocierii în cauză, elementele de fapt pe care o parte le invocă pot fi de natură să oblige cealaltă parte să furnizeze o explicație sau o justificare, în lipsa căreia se poate concluziona că au fost respectate normele în materie de sarcină a probei (a se vedea Hotărârea Knauf Gips/Comisia, citată anterior, punctul 80 și jurisprudența citată).

138    În continuare, trebuie amintit că Comisia nu susține că faptul de a limita, în ARR‑uri, întinderea geografică a mandatelor reciproce la teritoriile naționale nu poate ține de condițiile normale ale pieței. Numai constatarea că toate ARR‑urile conțineau o astfel de limitare este cea care, potrivit Comisiei, nu poate fi explicată decât printr‑o practică concertată. În această privință, trebuie, de altfel, să se observe că decizia atacată nu cuprinde date sau analize economice referitoare la stimulentele financiare care ar fi putut determina SGC‑urile să renunțe la limitările teritoriale naționale, pentru formele de exploatare a drepturilor de autor vizate de această decizie, atunci când nu se contestă că aceste limitări erau raționale pentru formele de exploatare tradiționale.

 Cu privire la necesitatea unei prezențe locale pentru a garanta eficacitatea luptei împotriva utilizării neautorizate a operelor muzicale

139    Dintre diferitele explicații ale comportamentului paralel al SGC‑urilor, altele decât existența unei concertări, avansate de reclamantă trebuie analizată, mai întâi, cea potrivit căreia limitările teritoriale naționale permit să se lupte într‑o manieră eficace împotriva utilizărilor neautorizate.

140    Reclamanta arată că SGC locală este cea mai în măsură să gestioneze drepturile titularilor de drepturi pe teritoriul pe care este stabilită, dată fiind proximitatea sa cu utilizatorii, care i‑ar permite să supravegheze în mod eficace utilizarea operelor. Reclamanta insistă, în această privință, asupra dificultăților legate de un control la distanță al utilizărilor și contestă percepția, nerealistă în opinia sa, a gestionării și a supravegherii la distanță, avansată de Comisie în decizia atacată.

141    Trebuie să se verifice dacă elementele pe care s‑a bazat Comisia în decizia atacată permit să se considere că această explicație nu este plauzibilă.

142    În această privință, trebuie să se constate că, în considerentul (11) al deciziei atacate, Comisia a subliniat că analiza sa viza numai exploatarea legală a operelor protejate de un drept de autor. De asemenea, în considerentul (47) al deciziei atacate, Comisia a afirmat că aceasta viza numai utilizările autorizate ale operelor și că actele de piraterie sau utilizarea în lipsa autorizației de exploatare nu făceau, așadar, parte din domeniul său de aplicare. Potrivit acestui din urmă considerent, evaluările și aprecierile formulate în decizia atacată nu sunt valabile decât în limitele relațiilor uzuale și normale dintre SGC‑uri și utilizatori.

143    Cu toate acestea, în considerentul (46) al deciziei atacate, Comisia a recunoscut că SGC‑urile supravegheau utilizarea drepturilor de autor, verificau situațiile financiare ale utilizatorilor și asigurau respectarea acestor drepturi în cazul încălcării lor. Pe de altă parte, în considerentul (11) al deciziei menționate, Comisia a susținut că, astfel cum s‑a explicat în special la punctul 7.6.1.4 din aceeași decizie, aceasta nu împiedica SGC‑urile să supravegheze piața pentru a detecta orice utilizare neautorizată a operelor protejate sau să adopte sancțiuni împotriva acestui tip de comportament.

144     Având în vedere aceste afirmații ambigue ale Comisiei, trebuie constatat că, dacă prin acestea Comisia s‑a limitat să ia în considerare numai utilizările autorizate, decizia ar trebui să fie anulată pentru acest motiv, întrucât nu explică motivele pentru care ar fi posibil să se separe activitatea de control al utilizărilor autorizate și activitatea de descoperire și de sancționare a utilizărilor neautorizate. Desigur, în cursul procedurii în fața Tribunalului, Comisia a arătat că combaterea pirateriei este o sarcină care revine, în esență, International Federation of the Phonographic Industry (IFPI), organizația internațională care reprezintă casele de discuri, care își desfășoară activitatea în birourile sale din Londra (Regatul Unit). Cu toate acestea, dacă prin această afirmație, de altfel nefondată, Comisia vrea să susțină că SGC‑urile nu sunt deloc implicate în controalele care permit descoperirea utilizărilor neautorizate, este necesar să se constate că o astfel de teză nu reiese din decizia atacată. Or, Tribunalul nu poate lua în considerare o împrejurare invocată pentru prima dată de Comisie în cursul judecății, lipsa motivării deciziei atacate cu privire la un astfel de punct neputând fi remediată în cursul procedurii în fața instanței Uniunii (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea Curții din 29 septembrie 2011, Elf Aquitaine/Comisia, C‑521/09 P, Rep., p. I‑8947, punctul 149 și jurisprudența citată).

145    Cu toate acestea, în pofida afirmațiilor Comisiei menționate mai sus, din decizia atacată reiese că aceasta a abordat, în orice caz, problema dacă comportamentul paralel al SGC‑urilor cu privire la limitările teritoriale naționale era consecința voinței acestora de a combate în mod eficace utilizările neautorizate. Astfel, însăși Comisia pare să admită că această explicație nu poate fi respinsă prin simpla afirmație că decizia atacată ar viza numai exploatarea legală a drepturilor de autor. În consecință, este necesar să se examineze dacă fragmentele din decizia atacată referitoare la acest aspect sunt suficiente pentru a lipsi de plauzibilitate teza reclamantei, rezumată la punctul 140 de mai sus.

146    În primul rând, Comisia subliniază că sistemul sancționat de aceasta în decizia atacată nu este întemeiat pe principiul proximității dintre SGC care acordă o autorizație și utilizatorul titular al acesteia, ci pe principiul potrivit căruia autorizația este acordată de SGC stabilită în țara în care are loc exploatarea, indiferent de țara de reședință a titularului autorizației [considerentele (171)-(173) ale deciziei atacate].

147    În această privință, este adevărat că, în cadrul sistemului sancționat de Comisie, este posibil ca SGC B, care a acordat o autorizație unui utilizator stabilit în țara A pentru execuții care au loc în țara B, să fie obligată să facă demersuri administrative sau judiciare împotriva acestui utilizator în țara A, cu alte cuvinte, la distanță.

148    Totuși, în acest sistem, atunci când SGC B acordă o autorizație unui utilizator stabilit în țara A, dar care activează în țara B, în cazul descoperirii unei încălcări a autorizației acordate, societatea menționată poate apela, la nevoie, la SGC A. Astfel, aceasta din urmă nu ar considera SGC B o concurentă, dat fiind că SGC A nu ar putea acorda ea însăși autorizații privind exploatările care au loc în țara B. În plus, întrucât SGC A și‑a încredințat repertoriul, pentru exploatările care aveau loc în țara B, către SGC B, are un interes ca încălcările autorizațiilor acordate de SGC B să fie sancționate în mod eficient.

149    În decizia atacată, Comisia a susținut că, pentru exercitarea activităților de supraveghere și de „aplicare” a drepturilor de autor pentru care este necesară prezența locală, o SGC care a acordat o autorizație unui utilizator stabilit în altă țară se poate adresa furnizorilor locali, în special SGC locale. Cu toate acestea, Comisia nu a explicat în ce mod o astfel de cooperare ar putea funcționa odată resimțită concurența dintre SGC‑uri. În special, în decizia atacată, Comisia nu a analizat care sunt interesele financiare și comerciale care ar determina SGC locală să coopereze cu o altă SGC care i‑ar fi concurent pe teritoriul său.

150    Mai mult, pe de o parte, este necesar să se arate că Comisia nu a oferit nicio explicație cu privire la întrebarea cine s‑ar ocupa de supravegherea generală a pieței pentru a obliga utilizatorii să solicite autorizații, iar nu numai de monitorizarea autorizațiilor acordate deja, în cazul în care SGC‑urile nu ar fi implicate în executarea acestei sarcini. Or, dacă SGC care efectuează controalele pe un teritoriu determinat nu ar avea siguranța de a recupera, prin plata corespunzătoare emiterii unei autorizații, cheltuielile aferente supravegherii pe care o exercită, această activitate pur și simplu nu ar fi viabilă. Această garanție ar fi pusă în pericol în cazul în care mai multe SGC‑uri ar putea acorda, pentru același teritoriu, autorizații pentru aceleași repertorii.

151    Pe de altă parte, Comisia nu a reușit să explice în ce mod ar putea coopera SGC‑uri care s‑ar afla în concurență pentru a acorda autorizații privind repertorii care se suprapun și acoperă aceleași teritorii. Deși este adevărat că concepția inerentă dispozițiilor tratatului privind concurența este că fiecare operator economic trebuie să își stabilească în mod autonom politica pe care intenționează să o urmeze pe piața internă, este de asemenea adevărat că, în decizia atacată, Comisia admite că este necesară o cooperare între SGC‑uri pentru ca fiecare SGC să fie în măsură să propună autorizații multirepertoriu [a se vedea, cu titlu de exemplu, considerentul (166) al deciziei atacate]. În special, pentru a putea acorda o autorizație privind repertoriul mondial, o SGC trebuie să coopereze cu toate celelalte SGC‑uri. Or, decizia atacată nu oferă niciun element care să permită să se înțeleagă cum s‑ar putea derula, între SGC‑uri devenite concurente, astfel cum preconizează Comisia, cooperarea pe care aceasta o consideră necesară, în special pentru anumite activități de supraveghere și pentru urmărirea în justiție a încălcărilor [considerentele (177) și (178) ale deciziei atacate].

152    În fața Tribunalului, Comisia a susținut că SGC locală nu și‑ar putea abandona rolul de supraveghere, întrucât avea o obligație fiduciară față de titularii de drepturi, chiar dacă aceasta ar fi în concurență cu alte SGC‑uri. În această privință, trebuie arătat că obligația fiduciară în cauză se aplică numai în relația dintre o SGC și titularii de drepturi care sunt afiliați acesteia. În consecință, nu este sigur că această obligație impune SGC locale să își desfășoare activitatea în beneficiul titularilor de drepturi afiliați la alte societăți, odată ce nu mai este singura SGC care poate acorda autorizații pe teritoriul pe care este stabilită. De altfel, nu se contestă că SGC A nu ar avea nicio obligație față de SGC B, dacă SGC B a acordat administrarea repertoriului B pe teritoriul A către SGC C, care nu este stabilită pe teritoriul A.

153    În ceea ce privește argumentul, invocat de asemenea de Comisie în fața Tribunalului, potrivit căruia SGC locală ar avea interesul să își mențină reputația de eficacitate a controalelor în ochii afiliaților săi pentru ca aceștia să nu aleagă să se adreseze altor SGC‑uri, acesta nu poate fi primit. Astfel, dacă utilizatorii ale căror exploatări neautorizate ale operelor muzicale au fost detectate de SGC locală ar putea obține de la alte SGC‑uri autorizațiile necesare pentru a exploata în mod legal operele menționate, SGC locală nu ar putea repercuta asupra utilizatorilor, prin perceperea prețului acestor autorizații, cheltuielile de administrare care decurg din activitatea sa de supraveghere a pieței. Această împrejurare ar compromite reputația acestei SGC în ochii afiliaților săi, întrucât aceștia și‑ar vedea remunerațiile reduse din cauza cheltuielilor de administrare, legate de supravegherea pieței, care nu ar fi recuperate prin acordarea de autorizații de către aceeași SGC. O SGC nu are niciun interes să exercite activități de supraveghere care ar genera cheltuieli de administrare care reduc remunerațiile pe care este în măsură să le distribuie afiliaților săi, dacă aceasta nu are garanția că va recupera aceste cheltuieli prin acordarea de autorizații odată ce a descoperit utilizări neautorizate, cu atât mai mult cu cât autorii sunt liberi să se afilieze la SGC pe care o preferă.

154    În sfârșit, trebuie să se țină seama de faptul că, și dacă se presupune că cooperarea dintre SGC locală și cea care acordă autorizația unui utilizator ar fi posibilă, această cooperare implică luarea în considerare a trei SGC‑uri, și anume, SGC locală C, SGC mandantă A, titulara repertoriului A, și SGC mandatară B, care, în temeiul mandatului pe care SGC A i l‑a conferit, poate acorda autorizații privind repertoriul A pe teritoriul C. Or, deși intervenția SGC C este de natură să genereze costuri, Comisia nu a explicat care ar fi beneficiul pe care SGC A l‑ar obține din încredințarea gestiunii repertoriului A pe teritoriul C nu SGC C, ci SGC B, deși ar interveni costuri suplimentare.

155    În al doilea rând, Comisia arată că pentru formele de exploatare a drepturilor de autor vizate în decizia atacată există soluții tehnice care permit supravegherea la distanță a titularului autorizației. În legătură cu acest subiect, Comisia afirmă că SGC‑urile au stabilit deja practici de acordare a autorizațiilor care demonstrează că sunt capabile să supravegheze utilizările și utilizatorii în afara teritoriului pe care sunt stabilite [considerentul (174) al deciziei atacate].

156    Or, Comisia nu poate respinge explicația comportamentului paralel al SGC‑urilor invocată de reclamantă, referitoare la necesitatea de a combate utilizările ilicite, întemeindu‑se pe simpla afirmație că există soluții tehnice care permit supravegherea la distanță în ceea ce privește formele de exploatare vizate de decizia atacată.

157    Desigur, este adevărat că, în considerentul (189) al deciziei menționate, Comisia a adăugat că, în cursul audierii, fusese demonstrat, în special de către European Digital Media Association (Asociația Europeană a Media Digitale – EDIMA), asociația care reprezintă societățile active în furnizarea de conținut sonor și audio‑vizual „on‑line”, că era posibil, în practică, să fie supravegheată la distanță furnizarea „on‑line” de muzică. Astfel, fiecare operă muzicală deține o identitate electronică și fiecare calculator personal este identificat printr‑o adresă IP. Pe baza acestor informații, SGC poate, atunci când acordă o autorizație, să asigure că utilizatorul este în măsură să știe precis ce operă muzicală este utilizată, de care calculator și pentru ce tip de utilizare. Utilizatorul care a primit autorizația poate trimite apoi aceste informații la SGC‑uri, care le vor exploata pentru a repartiza în mod precis remunerațiile între titularii de drepturi.

158    Această explicație se limitează totuși la monitorizarea autorizațiilor acordate, dar nu răspunde la întrebarea cum și de către cine sunt detectate și sancționate utilizările neautorizate. Această explicație permite chiar și mai puțin să se înțeleagă care ar fi stimulentele economice ale SGC‑urilor pentru a controla la distanță o piață determinată, deși utilizatorii activi de pe această piață care nu dispun de autorizația necesară ar putea‑o solicita altei SGC decât cea care exercită supravegherea.

159    În lipsa unor precizări privind aspectul dacă soluțiile tehnice menționate în considerentul (189) al deciziei atacate permit combaterea eficientă a utilizărilor neautorizate, trebuie să se analizeze dacă exemplele invocate de Comisie în decizia atacată pentru a reacționa la argumentele reclamantei lipsesc de plauzibilitate explicația propusă de aceasta din urmă, potrivit căreia limitările teritoriale naționale servesc la garantarea eficacității combaterii utilizărilor neautorizate ale operelor muzicale.

160    În această privință, trebuie să se țină seama de faptul că, atunci când recurge la anumite exemple pentru a lipsi de plauzibilitate teza reclamantei, incumbă Comisiei sarcina probei pentru a arăta de ce sunt pertinente aceste exemple. În plus, aceasta nu poate imputa reclamantei că nu a furnizat mai multe precizări cu privire la cealaltă explicație a sa, având în vedere că Comisia este cea care trebuie să facă dovada încălcării. În consecință, dacă Comisia, în cadrul etapei administrative, consideră că reclamanta nu și‑a susținut în mod suficient explicația, trebuie să continue investigarea dosarului sau să constate că părțile interesate nu au fost în măsură să furnizeze informațiile necesare. Or, în prezenta cauză, din decizia atacată nu rezultă că analiza insuficientă efectuată de Comisie este consecința faptului că aceasta nu a putut obține de la CISAC și de la SGC‑uri elementele de care avea nevoie pentru a examina dacă existau explicații plauzibile pentru comportamentul paralel al SGC‑urilor.

–       Cu privire la modelul CNB

161    Comisia a citat, în primul rând, modelul CNB (a se vedea punctul 37 de mai sus), în privința căruia a afirmat, în considerentul (179) al deciziei atacate, că permitea acordarea unei singure autorizații care acoperea drepturile mecanice și drepturile de execuție, și aceasta pentru ansamblul țărilor în care sunt stabilite SGC‑urile care participă la acest model. Comisia a menționat de asemenea că SGC‑urile „nordice și baltice” au arătat că modelul CNB demonstrase, printre altele, că, în orice regim de acordare de autorizații multiteritorii, existența unei rețele de societăți naționale care cooperează pentru a asigura respectarea drepturilor și a intereselor titularilor de drepturi era esențială, prezența locală fiind necesară pentru a identifica abuzurile și pentru a supraveghea utilizarea drepturilor.

162    În fața Tribunalului, Comisia a susținut, în schimb, în răspunsul scris la o întrebare care îi fusese adresată în cadrul măsurilor de organizare a procedurii, că modelul CNB, cel puțin la momentul adoptării deciziei atacate, nu viza drepturile de execuție, ci numai drepturile mecanice. Comisia a adăugat că aceasta nu o împiedica să se bazeze pe acest model pentru a susține că acordarea de autorizații pentru drepturile de execuție privind mai multe teritorii nu prezenta dificultăți, întrucât problemele legate de monitorizarea utilizării drepturilor mecanice pe internet erau aceleași ca cele referitoare la drepturile de execuție. În cursul procedurii în fața Tribunalului, Comisia a arătat că modelul CNB nu determinase modificări ale ARR‑urilor între SGC‑urile implicate și că acordarea de autorizații multiteritorii în cadrul acestui model era, pentru drepturile de execuție, un fel de „pachet” de autorizații monoteritoriale, acordate, în realitate, de fiecare SGC pentru teritoriul pe care era stabilită și „asamblate” de SGC căreia i se adresa un utilizator.

163    În această privință, este necesar să se observe că ezitările, chiar contradicțiile Comisiei cu privire la definirea modelului CNB demonstrează că acesta nu a făcut obiectul unei analize aprofundate în decizia atacată.

164    În orice caz, pe de o parte, dacă modelul CNB vizează numai drepturile mecanice, Comisia nu a explicat motivele pentru care trebuia să se considere că dificultățile prezentate de supravegherea utilizărilor drepturilor de execuție sunt, în esență, aceleași ca cele ridicate de supravegherea drepturilor mecanice. Pe de altă parte, dacă modelul CNB vizează și drepturile de execuție, dar se limitează să permită acordarea unui pachet de autorizații monoteritoriale, Comisia nu a explicat în ce mod problemele de supraveghere caracteristice unor astfel de modalități de acordare a autorizațiilor erau comparabile cu cele ale autorizațiilor multiteritorii.

165    Din cauza analizei insuficiente a acestui model efectuate de Comisie în decizia atacată, Tribunalul nu poate deduce nicio consecință cu privire la temeinicia afirmației Comisiei potrivit căreia necesitatea combaterii utilizărilor ilicite ale operelor protejate de drepturile de autor nu justifica alegerea reclamantei de a menține limitările teritoriale naționale în ARR‑urile sale.

–       Cu privire la Acordurile Simulcast și Webcasting

166    În considerentul (191) al deciziei atacate, Comisia s‑a referit la Acordurile Simulcast și Webcasting (a se vedea punctul 36 de mai sus), care ar demonstra că nu este necesar din punct de vedere tehnic ca SGC‑urile să fie prezente fizic pe un teritoriu determinat pentru ca acestea să poată acorda autorizații multirepertoriu și multiteritorii care acoperă exploatarea prin internet și să poată supraveghea în mod corect utilizarea lor.

167    Nu se contestă că Acordurile Simulcast și Webcasting nu privesc drepturile de execuție, ci alte tipuri de drepturi de proprietate intelectuală, cum ar fi drepturile denumite „conexe”. Or, decizia atacată nu cuprinde explicații cu privire la motivele pentru care soluțiile dezvoltate pentru aceste din urmă drepturi ar putea fi transpuse în cazul drepturilor vizate de decizia atacată. În decizia menționată, nu se regăsește nicio comparație cu privire la caracteristicile sau la valoarea economică a diferitelor forme de drepturi de proprietate intelectuală în cauză, după cum nu se regăsesc nici informații referitoare la aplicarea practică a Acordurilor Simulcast și Webcasting.

168    În aceste împrejurări, nu se poate susține că trimiterea efectuată de Comisie la aceste acorduri permite respingerea explicației potrivit căreia menținerea limitărilor teritoriale naționale în ARR‑uri este datorată voinței de a garanta combaterea utilizărilor neautorizate.

–       Cu privire la Acordul de la Santiago

169    În considerentul (192) al deciziei atacate, Comisia s‑a întemeiat pe Acordul de la Santiago (a se vedea punctele 29, 31 și 108-113 de mai sus), care ar demonstra posibilitatea de a acorda autorizații multiteritorii.

170    Totuși, această trimitere la acordul menționat nu este pertinentă, deoarece Comisia se limitează să ia în considerare numai primul aspect al acestuia, și anume posibilitatea de a acorda autorizații nelimitate teritorial, fără a ține seama de al doilea aspect al său, respectiv limitarea posibilității de a acorda astfel de autorizații utilizatorilor stabiliți pe același teritoriu ca cel pe care este stabilită SGC care acordă autorizația. În decizia atacată, Comisia nu explică motivele pentru care sistemul prevăzut de Acordul de la Santiago ar garanta eficacitatea combaterii utilizărilor ilicite, chiar în lipsa celui de al doilea aspect al său.

171    Deși nu îi revine Tribunalului, în cadrul prezentei acțiuni, obligația de a se pronunța cu privire la temeinicia motivelor pentru care, în comunicarea privind obiecțiunile Santiago, Comisia a considerat că acordul în discuție era contrar articolului 81 CE, tocmai pentru că acesta garanta unei singure SGC posibilitatea de a acorda autorizații utilizatorilor stabiliți pe un teritoriu determinat, nu se poate ignora faptul că sistemul prevăzut de Acordul de la Santiago, prin introducerea unui sistem diferit de cel care decurge din limitările teritoriale naționale, dar întemeiat în continuare pe o formă de exclusivitate garantată SGC locale, nu permite să se tragă concluzii cu privire la eficacitatea combaterii utilizărilor neautorizate într‑un context în care SGC‑urile s‑ar afla în concurență.

172    Din aceleași motive, Comisia nu se poate întemeia pe răspunsul SGC cehe, Ochranný svaz Autorský pro práva k dílům hudebním (OSA), la comunicarea privind obiecțiunile, menționat în considerentele (180) și (181) ale deciziei atacate. Astfel, OSA s‑a limitat să explice că acordase autorizații, în esență, întemeiate pe Acordul de la Santiago, și anume autorizații, desigur multiteritorii, dar numai în beneficiul utilizatorilor stabiliți în Republica Cehă.

–       Cu privire la întreprinderea comună Celas, la acordarea de autorizații directe și la inițiativa unui editor

173    În considerentul (193) al deciziei atacate (a se vedea punctul 38 de mai sus), Comisia s‑a referit la faptul că, în ianuarie 2006, SGC germană și cea din Regatul Unit au creat o întreprindere comună, Celas, care îndeplinea funcția de ghișeu unic la scară paneuropeană pentru acordarea de autorizații pentru drepturile „on‑line” și mobile asupra repertoriului anglo‑american al unei edituri. Potrivit deciziei atacate, Celas acordă autorizații paneuropene utilizatorilor comerciali stabiliți în orice țară din SEE. În consecință, acest nou model ar ilustra bine faptul că SGC‑urile au posibilitatea tehnică de a propune o autorizație multiteritorii și că argumentele legate de activitățile acestor societăți în materie de audit, de supraveghere și de control al respectării drepturilor, precum și de necesara proximitate geografică între cel care acordă autorizația și titularul acesteia nu justifică comportamentul paralel observat în prezent în ceea ce privește limitările.

174    Este necesar să se constate că, astfel cum recunoaște însăși Comisia, Celas acordă autorizații privind drepturile mecanice, iar nu drepturile de execuție. Întrucât Comisia nu a explicat în ce mod supravegherea utilizării primei categorii de drepturi prezenta dificultăți comparabile cu cele legate de supravegherea utilizării celei de a doua categorii, exemplul Celas nu permite respingerea argumentelor reclamantei. Este adevărat că, astfel cum reiese din răspunsul scris al Comisiei la una dintre întrebările adresate de Tribunal, autorizațiile Celas sunt completate de autorizații privind drepturile de execuție corespunzătoare, emise de Performing Right Society și de GEMA. Aceste din urmă autorizații nu sunt, însă, decât o formă de autorizații directe, întrucât aceste două SGC‑uri nu fac decât să acorde autorizații, valabile, desigur, pentru mai multe teritorii, dar limitate la repertoriul care le‑a fost încredințat direct de titularii de drepturi, iar nu prin intermediul ARR‑urilor.

175    În aceste împrejurări, se pune întrebarea dacă fenomenul autorizațiilor directe permite să se tragă concluzii cu privire la dovada practicii concertate vizate la articolul 3 din decizia atacată. Or, trebuie să se arate că existența acestor autorizații nu repune în discuție comportamentul paralel al SGC‑urilor, întrucât limitările teritoriale naționale cuprinse în ARR‑uri nu sunt afectate de faptul că SGC mandantă acordă ea însăși autorizații pentru repertoriul său, valabile și pe teritoriul SGC mandatare. Cu toate acestea, acordarea de autorizații directe nu plasează în poziție de concurență două SGC‑uri pentru a acorda autorizații acelorași utilizatori. Astfel, după cum reiese din răspunsul scris al Comisiei la una dintre întrebările adresate de Tribunal, SGC‑urile, cel puțin cele care dispun de structura necesară, nu acordă autorizații directe decât marilor utilizatori, deoarece numai în raport cu aceștia cheltuielile care rezultă din supravegherea utilizării autorizațiilor sunt compensate de numărul mare de exploatări efectuate de acești utilizatori. În consecință, dacă SGC A acordă autorizații directe marilor utilizatori activi în țara B, SGC B rămâne totuși singura în măsură să acorde autorizații privind, printre altele, repertoriul A celorlalți utilizatori care activează în țara B.

176    În consecință, fenomenul autorizațiilor directe, din care fac parte activitatea Celas și cea a SGC‑urilor care au creat‑o și care acordă autorizații suplimentare celor ale Celas, nu prezintă dificultăți de supraveghere comparabile cu cele invocate de reclamantă. În consecință, aceste elemente invocate de Comisie, în lipsa unor explicații suplimentare, nu permit infirmarea tezei reclamantei.

177    Situația este aceeași și pentru inițiativa unui editor (a se vedea punctul 44 de mai sus), la care Comisia s‑a referit în considerentul (220) al deciziei atacate. Deși aceasta nu rezultă din decizia atacată, Comisia a admis în înscrisurile sale prezentate Tribunalului că această inițiativă viza numai drepturile mecanice. În plus, Comisia nu a explicat niciodată, cu atât mai puțin în decizia atacată, în ce mod condițiile în care operează un mare editor, care dispune de un repertoriu atractiv din punct de vedere comercial la nivel internațional, ar fi comparabile cu condițiile în care operează SGC‑urile.

–       Cu privire la documentul intitulat „Cross border collective management of online rights in Europe”

178    În considerentul (194) al deciziei atacate, Comisia a observat că lipsa unor dificultăți tehnice și economice rezultând din renunțarea la limitările teritoriale naționale era demonstrată de faptul că anumite SGC‑uri semnaseră un document intitulat „Cross border collective management of online rights in Europe” (gestiune colectivă transfrontalieră a drepturilor „on‑line” în Europa), pronunțându‑se în favoarea unui sistem de acordare de autorizații multirepertoriu și multiteritorii.

179    În această privință, trebuie să se arate că SGC‑urile care au semnat acest document au introdus totuși acțiuni împotriva deciziei atacate, ceea ce ar putea slăbi capacitatea documentului menționat de a dovedi că nu există dificultăți tehnice pentru acordarea unor autorizații multirepertoriu și multiteritorii. În orice caz, valoarea probantă a acestui document este extrem de redusă, deoarece nu reiese din dosar că SGC‑urile în cauză au întreprins vreun demers cu scopul de a pune în aplicare propunerea enunțată în acest document.

180    Reiese din cele de mai sus că elementele invocate de Comisie nu sunt suficiente pentru a lipsi de plauzibilitate explicația comportamentului paralel al SGC‑urilor furnizată de reclamantă, alta decât existența unei concertări, întemeiată pe necesitatea de a garanta eficacitatea combaterii utilizărilor neautorizate ale operelor muzicale.

c)     Concluzii cu privire la proba practicii concertate referitoare la limitările teritoriale naționale

181    Pe baza celor ce precedă, este necesar să se concluzioneze că Comisia nu a dovedit corespunzător cerințelor legale existența unei practici concertate privind limitările teritoriale naționale, întrucât nu a demonstrat nici că reclamanta și celelalte SGC‑uri au acționat în mod concertat în această privință și nici nu a furnizat elemente care să lipsească de plauzibilitate una dintre explicațiile comportamentului paralel al SGC‑urilor invocate de reclamantă. În aceste împrejurări, nu este necesar să se analizeze celelalte explicații prezentate de reclamantă.

II –  Concluzii cu privire la soluționarea acțiunii

182    Întrucât primul și cel de al doilea aspect al primului motiv, referitoare la clauza de membru și, respectiv, la clauza de exclusivitate, au fost considerate neîntemeiate, este necesar să se respingă acțiunea în ceea ce privește articolele (1) și (2) din decizia atacată.

183    De asemenea, întrucât din cele de mai sus reiese că al treilea aspect al primului motiv invocat de reclamantă, referitor la limitările teritoriale naționale, este întemeiat, este necesar să se anuleze articolul (3) din decizia atacată, în măsura în care vizează reclamanta. În această privință, trebuie arătat că cererea acesteia din urmă de anulare a articolului respectiv este vădit inadmisibilă, în măsura în care vizează celelalte SGC‑uri menționate la acest articol. Astfel, dacă unul dintre destinatarii deciziei atacate decide să introducă o acțiune în anulare, instanța Uniunii nu este sesizată decât cu elementele din această decizie care îl privesc pe respectivul destinatar. În schimb, cele care îi privesc pe alți destinatari nu fac obiectul litigiului pe care instanța menționată este chemată să îl soluționeze în speță (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 14 septembrie 1999, Comisia/AssiDomän Kraft Products și alții, C‑310/97 P, Rec., p. I‑5363, punctul 53, și Hotărârea Tribunalului din 4 iulie 2006, Hoek Loos/Comisia, T‑304/02, Rec., p. II‑1887, punctele 59 și 60).

184    În aceste împrejurări, nu este necesar să se examineze celelalte motive invocate de reclamantă.

185    În consecință, articolul (4) din decizia atacată trebuie, de asemenea, anulat, în măsura în care se referă la articolul (3) din aceasta, în ceea ce o privește pe reclamantă.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

186    Potrivit articolului 87 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, în cazul în care părțile cad în pretenții cu privire la unul sau la mai multe capete de cerere, Tribunalul poate să repartizeze cheltuielile de judecată sau poate decide ca fiecare parte să suporte propriile cheltuieli.

187    Întrucât acțiunea a fost admisă în parte, se realizează o justă apreciere a împrejurărilor speței prin decizia ca Comisia să suporte propriile cheltuieli de judecată și jumătate din cheltuielile de judecată ale reclamantei și ca aceasta din urmă să suporte jumătate din propriile cheltuieli de judecată. În ceea ce privește cheltuielile de judecată referitoare la procedura privind măsurile provizorii, reclamanta și Comisia suportă, fiecare, propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a șasea)

declară și hotărăște:

1)      Anulează articolul 3 din Decizia C(2008) 3435 final a Comisiei din 16 iulie 2008 privind o procedură în conformitate cu articolul 81 [CE] și cu articolul 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/C2/38.698 – CISAC), în ceea ce privește Säveltäjäin Tekijänoikeustoimisto Teosto ry.

2)      Anulează articolul 4 din Decizia C(2008) 3435 final, în măsura în care se referă la articolul 3 din aceasta, în ceea ce privește Säveltäjäin Tekijänoikeustoimisto Teosto.

3)      Respinge acțiunea cu privire la restul motivelor.

4)      Comisia Europeană suportă propriile cheltuieli de judecată, precum și jumătate din cheltuielile de judecată efectuate de Säveltäjäin Tekijänoikeustoimisto Teosto.

5)      Säveltäjäin Tekijänoikeustoimisto Teosto suportă jumătate din propriile cheltuieli de judecată.

6)      Säveltäjäin Tekijänoikeustoimisto Teosto și Comisia suportă, fiecare, propriile cheltuieli de judecată aferente procedurii privind măsurile provizorii.

Kanninen Soldevila Fragoso van der Woude

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 12 aprilie 2013.

Cuprins

Istoricul litigiului și decizia atacată

I –  Procedura administrativă

II –  Clauzele din modelul de contract vizate

III –  Piețele relevante

IV –  Aplicarea articolului 81 alineatul (1) CE și a articolului 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE

A –  Clauzele de membru, de exclusivitate și de neingerință

B –  Practica concertată cu privire la limitările teritoriale naționale

V –  Dispozitivul

Procedura și concluziile părților

În drept

I –  Cu privire la primul motiv, întemeiat pe aplicarea greșită a articolului 81 alineatul (1) CE

A –  Cu privire la primul aspect al primului motiv, referitor la clauza de membru

B –  Cu privire la al doilea aspect al primului motiv, referitor la clauza de exclusivitate

C –  Cu privire la al treilea aspect al primului motiv, referitor la limitările teritoriale

1.  Observații introductive

2.  Cu privire la proba practicii concertate referitoare la limitările teritoriale

a)  Cu privire la valoarea probantă a elementelor invocate de Comisie pentru a dovedi practica concertată fără a se întemeia pe comportamentul paralel al SGC‑urilor

Cu privire la discuțiile referitoare la întinderea mandatelor cuprinse în ARR‑uri pe care SGC‑urile le‑au purtat în contextul activităților administrate de CISAC

Cu privire la Acordul de la Santiago

Cu privire la Acordul de la Sydney

Cu privire la pretinsa legătură istorică dintre clauza de exclusivitate și limitările teritoriale naționale

Concluzii cu privire la elementele de probă invocate de Comisie

b)  Cu privire la plauzibilitatea altor explicații ale comportamentului paralel al SGC‑urilor decât existența unei concertări

Observații introductive

Cu privire la necesitatea unei prezențe locale pentru a garanta eficacitatea luptei împotriva utilizării neautorizate a operelor muzicale

–  Cu privire la modelul CNB

–  Cu privire la Acordurile Simulcast și Webcasting

–  Cu privire la Acordul de la Santiago

–  Cu privire la întreprinderea comună Celas, la acordarea de autorizații directe și la inițiativa unui editor

–  Cu privire la documentul intitulat „Cross border collective management of online rights in Europe”

c)  Concluzii cu privire la proba practicii concertate referitoare la limitările teritoriale naționale

II –  Concluzii cu privire la soluționarea acțiunii

Cu privire la cheltuielile de judecată

* Limba de procedură: finlandeza.