HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a treia)
14 iunie 2007(*)
„Neîndeplinirea obligațiilor de către un stat membru – Politică socială – Protecția securității și a sănătății lucrătorilor – Directiva 89/391/CEE – Articolul 5 alineatul (1) – Obligația angajatorului de a asigura securitatea și sănătatea lucrătorilor sub toate aspectele referitoare la activitatea desfășurată – Răspunderea angajatorului”
În cauza C‑127/05,
având ca obiect o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor formulată în temeiul articolului 226 CE, introdusă la 21 martie 2005,
Comisia Comunităților Europene, reprezentată de doamnele M.‑J. Jonczy și N. Yerrell, în calitate de agenți, cu domiciliul ales în Luxemburg,
reclamantă,
împotriva
Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, reprezentat de doamna C. Gibbs, în calitate de agent, asistată de domnii D. Anderson, QC, și D. Barr, barrister,
pârât,
CURTEA (Camera a treia),
compusă din domnul A. Rosas, președinte de cameră, domnii A. Tizzano, A. Borg Barthet (raportor), U. Lõhmus și A. Ó Caoimh, judecători,
avocat general: domnul P. Mengozzi,
grefier: domnul B. Fülöp, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 13 septembrie 2006,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 18 ianuarie 2007,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Prin cererea introductivă, Comisia Comunităților Europene solicită Curții să constate că Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 5 alineatele (1) și (4) din Directiva 89/391/CEE a Consiliului din 12 iunie 1989 privind punerea în aplicare de măsuri pentru promovarea îmbunătățirii securității și sănătății lucrătorilor la locul de muncă (JO L 183, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 2, p. 88) prin limitarea obligației angajatorilor de a asigura securitatea și sănătatea lucrătorilor sub toate aspectele referitoare la activitatea desfășurată la o obligație de a face acest lucru doar „în măsura în care este realizabil în mod rezonabil”.
Cadrul juridic
Reglementarea comunitară
2 Cel de al zecelea considerent al Directivei 89/391 prevede:
„[...] trebuie adoptate sau îmbunătățite fără întârziere măsuri de prevenire, pentru a proteja securitatea și sănătatea lucrătorilor și a asigura un nivel mai mare de protecție”.
3 Potrivit celui de al treisprezecelea considerent al acestei directive:
„[...] îmbunătățirea securității, igienei și sănătății lucrătorilor la locul de muncă este un obiectiv care nu trebuie subordonat unor considerații pur economice”.
4 Directiva menționată conține, în secțiunea I, intitulată „Dispoziții generale”, un prim articol care prevede:
„(1) Obiectul prezentei directive este adoptarea de măsuri privind promovarea îmbunătățirii securității și sănătății lucrătorilor la locul de muncă.
(2) În acest scop, directiva conține principii generale privind prevenirea riscurilor profesionale, protecția sănătății și securității, eliminarea factorilor de risc și de accident, informarea, consultarea, participarea echilibrată în conformitate cu legislațiile și practicile interne și formarea lucrătorilor și a reprezentanților acestora, precum și liniile directoare generale privind aplicarea principiilor menționate.
(3) Prezenta directivă nu aduce atingere dispozițiilor dreptului intern și ale dreptului comunitar, în vigoare sau viitoare, care sunt mai favorabile protejării securității și sănătății lucrătorilor la locul de muncă.”
5 Articolul 4 din Directiva 89/391 prevede:
„(1) Statele membre iau măsurile necesare pentru a asigura că angajatorii, lucrătorii și reprezentanții lucrătorilor fac obiectul dispozițiilor legale necesare aplicării prezentei directive.
(2) Statele membre asigură, în special, supravegherea și controlul necesare.”
6 Această directivă conține, în secțiunea II, intitulată „Obligațiile angajatorilor”, un articol 5 care are următorul cuprins:
„Dispoziții generale
(1) Angajatorul are obligația de a asigura securitatea și sănătatea lucrătorilor sub toate aspectele referitoare la activitatea desfășurată.
(2) Dacă, în temeiul articolului 7 alineatul (3), angajatorul recurge la servicii sau persoane specializate din exteriorul întreprinderii sau unității respective, acesta nu este exonerat de răspunderile care îi revin în acest domeniu.
(3) Obligațiile lucrătorilor în domeniul securității și sănătății la locul de muncă nu aduc atingere principiului răspunderii angajatorului.
(4) Prezenta directivă nu aduce atingere posibilității statelor membre de a prevedea excluderea sau diminuarea răspunderii angajatorilor pentru faptele determinate de împrejurări independente de voința acestora, neobișnuite și imprevizibile ori determinate de evenimente excepționale, ale căror consecințe nu ar fi putut fi evitate, în ciuda diligenței manifestate.
Statele membre nu sunt obligate să recurgă la posibilitatea menționată în paragraful anterior.”
7 Articolul 6 din respectiva directivă, care precizează obligațiile generale ale angajatorilor, este formulat după cum urmează:
„(1) În cadrul răspunderilor sale, angajatorul ia măsurile necesare pentru protecția securității și sănătății lucrătorilor, inclusiv pentru prevenirea riscurilor profesionale și asigurarea informării și formării, precum și asigurarea organizării și mijloacelor necesare.
Angajatorul trebuie să vegheze la adaptarea acestei [a se citi «acestor»] măsuri, ținând seama de schimbarea împrejurărilor, cu scopul de a îmbunătăți situațiile existente.
(2) Angajatorul aplică măsurile menționate la alineatul (1) primul paragraf pe baza următoarelor principii generale de prevenire:
(a) evitarea riscurilor;
(b) evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate;
(c) combaterea riscurilor la sursă;
(d) adaptarea muncii în funcție de persoană, în special în ce privește proiectarea locurilor de muncă, alegerea echipamentului de lucru și a metodelor de producție și de lucru în vederea, în special, a atenuării muncii monotone și a muncii normate și a reducerii efectelor acestora asupra sănătății;
(e) adaptarea la progresul tehnic;
(f) înlocuirea aspectelor periculoase prin aspecte nepericuloase sau mai puțin periculoase;
(g) dezvoltarea unei politici de prevenire cuprinzătoare și coerente, care să includă tehnologia, organizarea muncii, condițiile de muncă, relațiile sociale și influența factorilor legați de mediul de lucru;
(h) acordarea priorității măsurilor de protecție colectivă față de cele de protecție individuală;
(i) acordarea de instrucțiuni corespunzătoare lucrătorilor.
(3) Fără a aduce atingere celorlalte dispoziții ale prezentei directive și ținând cont de natura activităților din întreprinderea sau unitatea în care lucrează, angajatorul:
(a) evaluează riscurile privind securitatea și sănătatea lucrătorilor, între altele, la alegerea echipamentului de lucru, a substanțelor chimice sau a preparatelor utilizate și la amenajarea locurilor de muncă.
Ulterior acestei evaluări și în funcție de necesități, măsurile de prevenire și metodele de producție și de lucru aplicate de către angajator trebuie:
– să asigure o îmbunătățire a nivelului de protecție a securității și sănătății lucrătorilor;
– să fie integrate în toate activitățile întreprinderii și/sau unității respective și la toate nivelurile ierarhice;
[...]”
8 Articolul 16 alineatele (1) și (3) din Directiva 89/391 prevede adoptarea unor directive speciale în anumite domenii, precizând de asemenea că „dispozițiile [acestei] directive se aplică integral tuturor domeniilor reglementate de directivele speciale, fără a aduce atingere dispozițiilor mai restrictive sau specifice prevăzute de aceste directive speciale”.
9 Articolul 18 alineatul (1) din Directiva 89/391 impune ca statele membre să adopte și să pună în aplicare dispozițiile legale necesare aducerii la îndeplinire a acesteia până la 31 decembrie 1992.
Reglementarea națională
10 Articolul 2 alineatul 1 din Legea din 1974 privind sănătatea și securitatea la locul de muncă (Health and Safety at Work etc Act 1974, denumită în continuare „HSW Act”) prevede:
„Fiecare angajator este obligat să le asigure tuturor lucrătorilor săi sănătatea, securitatea și confortul la locul de muncă, în măsura în care acest lucru este realizabil în mod rezonabil.”
11 Încălcarea obligațiilor stabilite în sarcina angajatorilor de către articolul 2 din HSW Act este sancționată penal în conformitate cu articolul 33 alineatul 1 litera a) din respectiva lege.
Procedura precontencioasă
12 Printr‑o scrisoare de punere în întârziere din 29 septembrie 1997, Comisia a formulat la adresa Regatului Unit o serie de critici referitoare la transpunerea în dreptul național a Directivei 89/391. Printre acestea figura și aceea legată de transpunerea incorectă a articolului 5 din aceasta din urmă în ceea ce privește, în special, includerea în reglementarea națională a clauzei „în măsura în care acest lucru este realizabil în mod rezonabil” (denumită în continuare „clauza în litigiu”) care, potrivit Comisiei, limitează, cu încălcarea alineatului (1) al respectivului articolul, întinderea obligației stabilite în sarcina angajatorului.
13 În răspunsul adresat Comisiei prin scrisorile sale din 30 decembrie 1997 și din 23 octombrie 2001, Regatul Unit a susținut că clauza în litigiu reflectă dispozițiile articolului 5 din Directiva 89/391 și că este pe deplin conformă cu dreptul comunitar. În sprijinul argumentelor sale, Regatul Unit a transmis Comisiei o serie de decizii ale instanțelor naționale de aplicare a respectivei clauze.
14 Întrucât argumentele invocate de Regatul Unit nu au fost convingătoare, Comisia a emis, la 23 iulie 2003, un aviz motivat în care, pe de o parte, a reiterat critica sa referitoare la încălcarea articolului 5 din Directiva 89/391 și, pe de altă parte, a invitat statul membru în cauză să ia măsurile necesare pentru a se conforma acestui aviz într‑un termen de două luni de la notificare. La cererea acestuia, Regatului Unit i s‑a acordat un termen suplimentar de două luni.
15 Întrucât statul membru în cauză și‑a menținut, în răspunsul său la avizul motivat, poziția potrivit căreia, în esență, criticile formulate de Comisie în raport cu clauza în litigiu nu sunt întemeiate, Comisia a decis să introducă prezenta acțiune.
Cu privire la acțiune
Argumentele părților
16 Comisia consideră că transpunerea Directivei 89/391, astfel cum a fost efectuată de Regatul Unit, nu duce la rezultatul pe care trebuie să îl determine punerea în aplicare a articolului 5 alineatul (1) din respectiva directivă, chiar dacă această dispoziție ar fi interpretată prin raportare la excepția prevăzută la alineatul (4) al respectivului articol 5.
17 Potrivit Comisiei, deși nu îl obligă pe angajator să garanteze un mediu de lucru absolut sigur, articolul 5 alineatul (1) din Directiva 89/391 are drept consecință faptul că angajatorul rămâne responsabil pentru urmările oricărui eveniment ce se produce în întreprinderea sa și care afectează sănătatea și securitatea lucrătorilor.
18 Singura derogare posibilă de la o asemenea răspundere ar fi reprezentată de cazurile expres prevăzute la articolul 5 alineatul (4) din respectiva directivă. Această dispoziție, care constituie o excepție de la principiul general al răspunderii angajatorului, trebuie să fie interpretată în mod strict.
19 Comisia susține că o astfel de interpretare a respectivului articol 5 este confirmată de lucrările pregătitoare ale Directivei 89/391, precum și de faptul că, pe când primele directive în materie de securitate și de sănătate a lucrătorilor, anterioare introducerii în Tratatul CE a articolului 118a, devenit apoi articolul 138 CE (articolele 117-120 din Tratatul CE au fost înlocuite cu articolele 136 CE-143 CE), prevedeau clauza „în măsura în care acest lucru este realizabil în mod rezonabil” în cadrul definiției obligațiilor impuse angajatorului, directivele ulterioare, printre care se numără și Directiva 89/391, adoptate în temeiul respectivului articol, au abandonat în mod definitiv această clauză.
20 Comisia subliniază că, astfel cum reiese din dispozițiile HSW Act și în special din articolul 2 alineatul (1) din acesta coroborat cu articolele 33 și 47 din respectiva reglementare, angajatorul nu este responsabil în ceea ce privește riscurile care survin sau cu privire la consecințele evenimentelor care se produc în cadrul întreprinderii sale, în cazul în care reușește să demonstreze că a adoptat toate măsurile care erau realizabile în mod rezonabil pentru a asigura securitatea și sănătatea lucrătorilor.
21 Comisia susține că, prin această limitare a obligației angajatorului, Regatul Unit îi permite acestuia să evite răspunderea care îi incumbă, dacă reușește să demonstreze că adoptarea de măsuri care să permită să se asigure securitatea și sănătatea lucrătorilor ar fi fost total disproporționată, din perspectiva costurilor, a timpului sau a diferitelor dificultăți implicate, în raport cu riscul existent.
22 Aceasta înseamnă, potrivit Comisiei, că reglementarea în vigoare în Regatul Unit nu este conformă cu articolul 5 alineatele (1) și (4) din Directiva 89/391.
23 Comisia subliniază că evaluarea care trebuie realizată în temeiul clauzei în litigiu presupune luarea în considerare a costului măsurilor de prevenire, ceea ce ar veni în contradicție flagrantă cu modul de redactare a celui de al treisprezecelea considerent al respectivei directive.
24 Ca răspuns la argumentele formulate în subsidiar de Regatul Unit, potrivit cărora clauza în litigiu ar fi în orice caz compatibilă cu dispozițiile coroborate ale articolului 5 alineatele (1) și (4) din Directiva 89/391, Comisia arată că respectivul alineat (4) nu instituie o derogare de la principiul răspunderii angajatorului întemeiată pe criteriul a „ceea ce este rezonabil”, ci se limitează la a prevedea cazurile în care angajatorul poate, în mod excepțional, să fie exonerat de răspunderea sa, acestea putând fi cu ușurință asimilate cazurilor de forță majoră.
25 Regatul Unit nu recunoaște că nu și‑ar fi îndeplinit obligațiile, astfel cum i se reproșează, și susține că articolul 5 alineatul (1) din Directiva 89/391 a fost pus în aplicare în mod corespunzător în dreptul național.
26 Respectivul stat membru susține că articolul 5 alineatul (1) din această directivă îl identifică pe angajator drept subiectul căruia îi revine în primul rând obligația de a asigura securitatea și sănătatea lucrătorilor la locul de muncă. În schimb, chestiunea reglementării răspunderii angajatorului ar fi lăsată în sarcina statelor membre în temeiul datoriei acestora de a lua măsurile necesare pentru a asigura aplicarea și eficacitatea dreptului comunitar, articolul 4 din respectiva directivă constituind o expresie specifică a acesteia.
27 În ceea ce privește întinderea obligației instituite în sarcina angajatorului prin articolul 5 alineatul (1) din Directiva 89/391, Regatul Unit consideră că aceasta, deși este exprimată în termeni absoluți, nu îi impune angajatorului o obligație de rezultat care să constea în a garanta un mediu de lucru lipsit de orice factor de risc, ci o obligație generală de a pune la dispoziția lucrătorilor locuri de muncă sigure, conținutul exact al acestei noțiuni putând fi dedus din articolele 6‑12 din respectiva directivă, precum și din principiul proporționalității.
28 Această interpretare ar fi conformă atât cu dispozițiile Directivei 89/391 care urmăresc să concretizeze obligația prevăzută la articolul 5 alineatul (1) din aceasta, printre care în special articolul 6 alineatul (2) din respectiva directivă, cât și cu diferite prevederi ale directivelor speciale care, precizând măsurile de prevenire ce trebuie adoptate în anumite sectoare de producție specifice, fac trimitere la considerații legate de caracterul realizabil sau adecvat al acestora. O asemenea interpretare ar fi, în plus, conformă cu principiul general al proporționalității și cu articolul 118a din Tratatul CE în temeiul căruia directivele adoptate pe baza sa urmăresc să instituie doar „recomandări minime aplicabile treptat”.
29 În ceea ce privește răspunderea angajatorului, Regatul Unit arată că niciuna dintre prevederile Directivei 89/391 și în special ale articolului 5 alineatul (1) din aceasta, nu sugerează faptul că angajatorul trebuie să fie supus unui regim al răspunderii independente de existența vreunei culpe. În primul rând, această dispoziție ar prevedea doar obligația de a asigura securitatea și sănătatea lucrătorilor și nu și pe aceea de a acoperi prejudiciile care decurg din accidentele de muncă. În al doilea rând, Directiva 89/391 le‑ar lăsa statelor membre posibilitatea de a alege forma răspunderii, civilă sau penală, care trebuie impusă angajatorului. În al treilea rând, tot statelor membre le‑ar reveni și sarcina de a stabili cine trebuie să suporte costurile care decurg din accidentele de muncă, angajatorul, categoria angajatorilor în ansamblul său sau colectivitatea.
30 Regatul Unit consideră că regimul răspunderii pe care l‑a adoptat, care prevede o răspundere penală „automată” aplicabilă în cazul tuturor angajatorilor sub rezerva excepției întemeiate pe ceea ce este „realizabil în mod rezonabil”, interpretată strict, permite să se confere efect util articolului 5 alineatul (1) din Directiva 89/391.
31 Potrivit acestui stat membru, un angajator nu ar putea să se sustragă de la această formă de răspundere decât dacă demonstrează că a pus în practică tot ceea ce era „realizabil în mod rezonabil” pentru a împiedica producerea riscurilor la adresa securității și a sănătății lucrătorilor. În acest scop, angajatorul ar fi obligat să demonstreze că a existat o disproporție flagrantă între, pe de o parte, riscul pentru securitatea și sănătatea lucrătorilor și, pe de altă parte, sacrificiul pe care ar fi trebuit să îl facă, din perspectiva costurilor, a timpului sau a dificultăților pe care le‑ar fi implicat adoptarea măsurilor necesare, pentru a împiedica producerea respectivului risc și că acesta din urmă era nesemnificativ în raport cu respectivul sacrificiu.
32 Regatul Unit adaugă că aplicarea de către instanțele naționale a clauzei în litigiu implică o evaluare pur obiectivă a situațiilor, în cadrul căreia sunt excluse orice considerații referitoare la posibilitățile financiare ale angajatorului.
33 Regatul Unit consideră, de asemenea, că HSW Act permite să se asigure un sistem de prevenire eficient, întrucât efectul disuasiv al unei sancțiuni penale este superior față de cel al unei forme de răspundere civilă care determină plata de daune interese pentru care angajatorii au posibilitatea să încheie un contract de asigurare. Această eficacitate ar fi demonstrată, de altfel, de statisticile din care reiese că Regatul Unit este de multă vreme unul dintre statele membre în care se înregistrează cel mai scăzut număr de accidente de muncă.
34 Respectivul stat membru precizează, în plus, că a instituit o despăgubire a victimelor accidentelor de muncă pe baza unui sistem de asigurare socială. Angajatorul ar fi, de asemenea, responsabil pentru prejudiciile care decurg din încălcarea obligației sale de diligență față de lucrători prevăzută în common law.
35 În subsidiar, Regatul Unit susține că clauza în litigiu, astfel cum este aplicată de către instanțele britanice, are un domeniu de aplicare care coincide cu cel al articolului 5 alineatul (4) din Directiva 89/391.
Aprecierea Curții
Cu privire la obiectul acțiunii
36 În prealabil, trebuie să se constate că reiese atât din procedura scrisă, cât și din procedura orală că, deși Comisia critică clauza în litigiu în special din cauza aptitudinii acesteia de a limita răspunderea angajatorului în caz de accidente, aceasta pare să își întemeieze obiecția și pe capacitatea clauzei de a influența întinderea obligației generale de securitate ce îi revine angajatorului.
Cu privire la întinderea răspunderii angajatorului ca urmare a consecințelor oricărui eveniment care afectează sănătatea și securitatea lucrătorilor
37 Comisia își întemeiază argumentele pe o interpretare a articolului 5 alineatul (1) din Directiva 89/391 realizată în principal din perspectiva răspunderii angajatorului pentru prejudiciile cauzate sănătății și securității lucrătorilor. Această răspundere ar acoperi consecințele oricărui eveniment cauzator de prejudicii pentru sănătatea și securitatea lucrătorilor, independent de posibilitatea de a imputa respectivele evenimente și consecințe vreunei forme de neglijență din partea angajatorului în ceea ce privește punerea în aplicare a măsurilor de prevenire.
38 Prin urmare, Comisia procedează la o interpretare a dispozițiilor Directivei 89/391 și în special a articolului 5 alineatul (1) din aceasta, din care reiese că angajatorului îi revine o răspundere independentă de culpă, fie aceasta de natură civilă sau penală.
39 Trebuie, așadar, să se examineze în primul rând dacă articolul 5 alineatul (1) din Directiva 89/391 impune, astfel cum susține Comisia, ca statele membre să stabilească în sarcina angajatorilor o răspundere independentă de culpă ca urmare a tuturor accidentelor survenite la locul de muncă.
40 În această privință, trebuie să se constate că, potrivit articolului 5 alineatul (1) din Directiva 89/391, „[a]ngajatorul are obligația de a asigura securitatea și sănătatea lucrătorilor sub toate aspectele referitoare la activitatea desfășurată”.
41 Această prevedere stabilește în sarcina angajatorului obligația de a le asigura lucrătorilor un mediu de lucru sigur, obligație al cărei conținut este precizat la articolele 6-12 din Directiva 89/391, precum și în mai multe directive speciale care prevăd măsurile de prevenire care trebuie adoptate în anumite sectoare de producție specifice.
42 În schimb, nu se poate afirma că angajatorul trebuie să fie supus unei răspunderi independente de culpă în temeiul doar al articolului 5 alineatul (1) din Directiva 89/391. Într‑adevăr, această dispoziție nu face decât să consacre obligația generală de securitate care îi revine angajatorului, fără a se pronunța asupra unei forme anume de răspundere.
43 Comisia susține că o interpretare a articolului 5 din Directiva 89/391 în sensul pe care îl sugerează este confirmată de lucrările pregătitoare ale acesteia din urmă. Comisia susține că, dat fiind că cererea delegațiilor Regatului Unit și Irlandei de a include clauza în litigiu în definiția responsabilităților angajatorului a fost expres respinsă în cursul discuțiilor organizate în cadrul grupului de lucru instituit de către Consiliul Uniunii Europene, poate fi desprinsă în aceste condiții existența unei răspunderi independente de culpă a angajatorului.
44 Această argumentare nu poate fi totuși reținută. Într‑adevăr, din lucrările pregătitoare ale Directivei 89/391 și în special din declarația comună a Consiliului și Comisiei înscrisă în procesul verbal al reuniunii Consiliului din 12 iunie 1989 reiese că introducerea unei asemenea clauze fusese propusă pentru a rezolva problemele pe care le‑ar fi pus, în sistemele de tip common law, formularea în termeni absoluți a obligației de securitate care îi revine angajatorului, ținând seama de obligația respectivelor instanțe de a interpreta în mod literal dreptul scris.
45 În acest context, refuzul de a insera în textul articolului 5 alineatul (1) din Directiva 89/391 o clauză comparabilă cu cea în litigiu nu este suficient pentru a justifica o interpretare a acestei dispoziții din care să rezulte că angajatorul ar fi supus unei forme de răspundere independente de culpă în cazul unor accidente.
46 O asemenea interpretare nu ar putea fi întemeiată nici pe economia articolului 5 din respectiva directivă.
47 Alineatele (2) și (3) ale acestui articol 5 prevăd că angajatorul nu este exonerat de responsabilitățile sale în domeniul securității și al sănătății la locul de muncă atunci când recurge la servicii sau la persoane specializate din exterior, și nici ca urmare a obligațiilor lucrătorilor în acest domeniu. În acest sens, dispozițiile au rolul de a preciza natura și întinderea obligației prevăzute la alineatul (1) al aceluiași articol și nu se poate deduce din acestea existența vreunei forme anume de răspundere în cazul unor accidente în temeiul respectivului alineat.
48 Articolul 5 alineatul (4) primul paragraf din Directiva 89/391 prevede posibilitatea statelor membre de a limita răspunderea angajatorilor „pentru faptele determinate de împrejurări independente de voința acestora, neobișnuite și imprevizibile ori determinate de evenimente excepționale, ale căror consecințe nu ar fi putut fi evitate, în ciuda diligenței manifestate”.
49 Astfel cum a arătat avocatul general la punctul 82 din concluzii, reiese din modul în care este formulat acest paragraf că acesta urmărește să clarifice sfera de aplicare a anumitor prevederi ale Directivei 89/391, precizând marja de manevră de care dispun statele membre în ceea ce privește transpunerea acesteia în dreptul național. În schimb, nu se poate deduce din această dispoziție, printr‑o interpretare per a contrario, că legiuitorul comunitar a intenționat să le impună statelor membre obligația de a prevedea un regim al răspunderii independente de culpă a angajatorilor.
50 În sfârșit, trebuie să se constate că nu a fost demonstrat de către Comisie de ce nu ar putea fi atins obiectivul Directivei 89/391, care constă în „adoptarea de măsuri privind promovarea îmbunătățirii securității și sănătății lucrătorilor la locul de muncă”, prin alte mijloace decât prin instaurarea unui regim al răspunderii independente de culpă a angajatorilor.
51 Rezultă din cele de mai sus că nu a fost demonstrat de către Comisie în mod adecvat că, prin excluderea unei forme de răspundere independente de culpă, clauza în litigiu ar limita, cu încălcarea articolului 5 alineatele (1) și (4) din Directiva 89/391, răspunderea angajatorilor.
Cu privire la obligația care le revine angajatorilor de a asigura securitatea și sănătatea lucrătorilor
52 În al doilea rând, trebuie examinat motivul invocat de Comisie în măsura în care prin aceasta i se reproșează Regatului Unit că nu a transpus corect articolul 5 alineatul (1) din Directiva 89/391 în ceea ce privește întinderea obligației generale care le revine angajatorilor de a asigura securitatea și sănătatea lucrătorilor.
53 În această privință, deși Comisia susține că obligația care îi revine angajatorului are un caracter absolut, aceasta recunoaște în mod explicit că respectiva obligație nu presupune ca angajatorul să fie obligat să garanteze un mediu de lucru lipsit de orice risc. În replica sa, Comisia recunoaște de asemenea că angajatorul, după ce a evaluat riscurile, poate să ajungă la concluzia că acestea sunt atât de reduse, încât nu se impune adoptarea vreunei măsuri de prevenire. Într‑o asemenea situație, aspectul esențial, potrivit Comisiei, este ca angajatorul să rămână responsabil în cazul în care ar avea loc un accident.
54 Or, pe lângă faptul că, astfel cum reiese de la punctul 51 din prezenta hotărâre, nu a fost demonstrat de către Comisie că, prin excluderea unei forme de răspundere independente de culpă, clauza în litigiu ar limita, cu încălcarea articolului 5 alineatele (1) și (4) din Directiva 89/391, răspunderea angajatorilor, Comisia nu a reușit să demonstreze nici în ce fel clauza în litigiu, care privește răspunderea penală a angajatorului, ar fi de natură să influențeze întinderea obligației generale de securitate care îi revine angajatorului, astfel cum rezultă din aceste dispoziții.
55 Într‑adevăr, dacă este adevărat că clauza în litigiu prevede o limitare a obligației angajatorului de a asigura securitatea și sănătatea lucrătorilor sub toate aspectele referitoare la activitatea desfășurată doar la ceea ce este „realizabil în mod rezonabil”, semnificația acestei limitări depinde de conținutul precis al acestei obligații. Ținând seama de argumentele prezentate de Comisie și amintite la punctul 53 din prezenta hotărâre, Comisia nu a precizat suficient care este interpretarea sa cu privire la conținutul respectivei obligații, făcând abstracție de răspunderea civilă sau penală în caz de accidente, și independent de obligațiile care decurg din articolul 5 alineatele (2) și (3) și din articolele 6-12 din Directiva 89/391. Prin urmare, Comisia nu a demonstrat în ce fel clauza în litigiu, analizată din perspectiva jurisprudenței naționale amintite de cele două părți, ar încălca articolul 5 alineatele (1) și (4) din Directiva 89/391.
56 În acest context, trebuie amintit că, în cadrul unei acțiuni formulate în temeiul articolului 226 CE, îi revine Comisiei sarcina de a stabili existența pretinsei neîndepliniri a obligațiilor. Comisia este cea care trebuie să prezinte Curții elementele necesare pentru ca aceasta să verifice existența neîndeplinirii obligațiilor, fără a se putea întemeia pe o prezumție oarecare (a se vedea hotărârea din 12 mai 2005, Comisia/Belgia, C‑287/03, Rec., p. I‑3761, punctul 27 și jurisprudența citată, precum și hotărârea din 6 aprilie 2006, Comisia/Austria, C‑428/04, Rec., p. I‑3325, punctul 98).
57 În consecință, trebuie să se constate că nu a fost demonstrat de către Comisie că clauza în litigiu ar limita, cu încălcarea articolului 5 alineatul (1) din Directiva 89/391, obligația angajatorilor de a asigura securitatea și sănătatea lucrătorilor. Trebuie, așadar, să se constate că nu s‑a stabilit existența neîndeplinirii obligațiilor nici în ceea ce privește acest al doilea aspect al motivului.
58 Ținând seama de toate considerațiile care precedă, se impune concluzia că nu a fost demonstrat de către Comisie în mod corespunzător că, prin limitarea obligației angajatorului de a asigura securitatea și sănătatea lucrătorilor sub toate aspectele referitoare la activitatea desfășurată, doar la ceea ce este realizabil în mod rezonabil, Regatul Unit nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 5 alineatele (1) și (4) din Directiva 89/391.
59 Prin urmare, acțiunea introdusă de Comisie urmează a fi respinsă.
Cu privire la cheltuielile de judecată
60 În temeiul articolului 69 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Regatul Unit a solicitat obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată, iar Comisia a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară și hotărăște:
1) Respinge acțiunea.
2) Obligă Comisia Comunităților Europene la plata cheltuielilor de judecată.
Semnături