Language of document : ECLI:EU:T:2015:383

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a doua)

16 iunie 2015(*)

„Concurență – Înțelegeri – Piața europeană a bananelor în Italia, în Grecia și în Portugalia – Coordonare în stabilirea prețurilor – Admisibilitatea probelor – Dreptul la apărare – Abuz de putere – Dovada încălcării – Calculul cuantumului amenzii”

În cauza T‑655/11,

FSL Holdings, cu sediul în Anvers (Belgia),

Firma Léon Van Parys, cu sediul în Anvers,

Pacific Fruit Company Italy SpA, cu sediul în Roma (Italia),

reprezentate de P. Vlaemminck, de C. Verdonck, de B. Van Vooren și de B. Gielen, avocați,

reclamante,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de M. Kellerbauer și de A. Biolan, în calitate de agenți,

pârâtă,

având ca obiect, cu titlu principal, o cerere de anulare a Deciziei C(2011) 7273 final a Comisiei din 12 octombrie 2011 privind o procedură inițiată în temeiul articolului 101 [TFUE] [cazul COMP/39.482 – Fructe exotice (Banane)] și, cu titlu subsidiar, o cerere de reducere a amenzii,

TRIBUNALUL (Camera a doua),

compus din doamna M. E. Martins Ribeiro (raportor), președinte, și domnii S. Gervasoni și L. Madise, judecători,

grefier: domnul L. Grzegorczyk, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 4 noiembrie 2014,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Situația de fapt

1        Prin prezenta acțiune, FSL Holdings (denumită în continuare „FSL”), Firma Léon Van Parys (denumită în continuare „LVP”) și Pacific Fruit Company Italy SpA (denumită în continuare „PFCI”) (denumite în continuare, împreună, „reclamantele” sau „Pacific”) solicită anularea Deciziei C(2011) 7273 final a Comisiei din 12 octombrie 2011 privind o procedură inițiată în temeiul articolului 101 [TFUE] [cazul COMP/39.482 – Fructe exotice (Banane)] (denumită în continuare „decizia atacată”).

2        Reclamantele desfășoară activități de import, de comercializare și de vânzare de banane marca Bonita în Europa [considerentul (14) al deciziei atacate]. LVP, PFCI și entitățile care fac parte din același grup și sunt asociate activității bananiere în Europa pot fi desemnate, în funcție de sursa de informare, drept „Pacific”, „Pacific Fruit”, „Bonita” sau „Noboa”, ca urmare a apartenenței mărcii Bonita la grupul Noboa [considerentele (15) și (16) ale deciziei atacate].

3        La 8 aprilie 2005, Chiquita Brands International Inc. (denumită în continuare „Chiquita”) a depus o cerere de imunitate în temeiul Comunicării Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri (JO 2002, C 45, p. 3, denumită în continuare „Comunicarea privind cooperarea din 2002”) pentru activitatea de distribuție și de comercializare de banane, precum și de ananas și de alte fructe proaspete importate în Europa. Această cerere a fost înregistrată sub numărul de caz COMP/39.188 – Banane [considerentul (79) al deciziei atacate].

4        La 3 mai 2005, Comisia Comunităților Europene a acordat Chiquita o imunitate condiționată la amenzi în temeiul alineatului (8) litera (a) din Comunicarea privind cooperarea din 2002 pentru o presupusă înțelegere secretă privind vânzările de banane și de ananas în Spațiul Economic European (SEE) [considerentele (79) și (345) ale deciziei atacate].

5        La 15 octombrie 2008, Comisia a adoptat Decizia C(2008) 5955 final privind o procedură de aplicare a articolului [101 TFUE] (cazul COMP/39.188 – Banane) (rezumat în JO 2009, C 189, p. 12, denumită în continuare „Decizia în cazul COMP/39.188 – Banane”), prin care se constata că Chiquita, grupul Dole și Internationale Fruchtimport Gesellschaft Weichert & Co. KG (denumită în continuare „Weichert”), aflate la data respectivă sub influența decisivă a grupului Del Monte, încălcaseră articolul 81 CE printr‑o practică concertată prin care coordonau prețurile de referință ale bananelor pe care le stabileau în fiecare săptămână pentru Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Germania, Luxemburg, Țările de Jos și Suedia între 2000 și 2002 [considerentul (80) al deciziei atacate].

6        În cadrul investigației în cazul COMP/39.188 – Banane, Comisia a efectuat inspecții în incintele mai multor importatori de banane, în special în incintele LVP din Anvers (Belgia), și a adresat, la 20 iulie 2007, o comunicare privind obiecțiunile mai multor importatori de banane, printre care FSL și LVP, dar aceștia din urmă nu au fost în final destinatari ai Deciziei în cazul COMP/39.188 – Banane.

7        La 26 iulie 2007, Comisia a primit copii ale unor documente emise de poliția fiscală italiană, obținute cu ocazia unei inspecții efectuate la domiciliul și la biroul unui salariat al Pacific în cadrul unei anchete naționale [considerentul (81) al deciziei atacate].

8        La 26 noiembrie 2007, Chiquita a fost informată verbal de Direcția Generală (DG) „Concurență” a Comisiei că agenții acesteia urmau să efectueze o inspecție în incintele Chiquita Italia SpA la 28 noiembrie 2007. Cu această ocazie, Chiquita a fost informată că o investigație privind Europa de Sud urma să fie efectuată sub numărul de caz COMP/39.482 – Fructe exotice (Banane) și i s‑a amintit că obținuse imunitatea condiționată la amenzi pentru Comunitatea Europeană în ansamblu și că avea obligația să coopereze [considerentul (82) al deciziei atacate].

9        În perioada 28-30 noiembrie 2007, Comisia a efectuat inspecții în birourile importatorilor de banane din Italia și din Spania, în temeiul articolului 20 alineatul (4) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101 TFUE] și [102 TFUE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167) [considerentul (83) al deciziei atacate].

10      În cursul investigației, Comisia a trimis mai multe solicitări de informații părților și clienților, precum și altor participanți la piață, în special porturilor și autorităților portuare, părțile au fost invitate să prezinte din nou anumite informații și probe care se aflau în dosarul de investigație al cazului COMP/39.188 – Banane, iar Chiquita a fost invitată să identifice care părți din declarațiile sale verbale în cazul menționat aveau, în opinia sa, o legătură și cu prezentul caz [considerentul (84) al deciziei atacate]. La 9 februarie 2009, DG „Concurență” a transmis Chiquita o scrisoare în care sintetiza situația privind cooperarea acesteia în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002 [considerentul (85) al deciziei atacate].

11      La 10 decembrie 2009, Comisia a adoptat o comunicare privind obiecțiunile în cazul COMP/39.482 – Fructe exotice (Banane) împotriva Chiquita, a Fruit Shippers Ltd și a reclamantelor. După ce au avut acces la dosar, toți destinatarii deciziei atacate au prezentat Comisiei observațiile lor și au asistat la audierea care a avut loc la 18 iunie 2010 [considerentele (87) și (88) ale deciziei atacate].

12      La 12 octombrie 2011, Comisia a adoptat decizia atacată.

 Decizia atacată

13      Comisia arată că decizia atacată privește o înțelegere între Chiquita și Pacific în domeniul importului, al comercializării și al vânzării de banane în Grecia, în Italia și în Portugalia („regiunea Europei de Sud”) în perioada cuprinsă între 28 iulie 2004 și 8 aprilie 2005 [considerentele (1), (73), (93)-(95), (306) și (330) ale deciziei atacate].

14      Produsul care a făcut obiectul procedurii desfășurate de Comisie este banana (fructe proaspete), decizia atacată acoperind atât bananele necoapte (verzi), cât și bananele coapte (galbene). Bananele sunt considerate ca fiind un produs disponibil pe tot parcursul anului, comercializat săptămânal și pentru care cererea variază ușor în funcție de anotimp, întrucât este mai mare în cursul primelor șase luni ale anului și mai mică în cursul lunilor calde de vară. Bananele sunt vândute sub un nume de marcă sau fără marcă și provin fie din Uniunea Europeană, fie din țări din Africa, din Caraibe și din Pacific (ACP), fie din țări din afara ACP. Bananele din țările din afara ACP sunt în general importate în Uniune din Caraibe, din America Centrală și din America de Sud, precum și din câteva țări din Africa și sunt transportate în nave frigorifice spre porturi europene [considerentele (2) și (3) ale deciziei atacate].

15      În perioada vizată de decizia atacată, importul de banane în Comunitatea Europeană era reglementat prin Regulamentul (CEE) nr. 404/93 al Consiliului din 13 februarie 1993 privind organizarea comună a pieței în sectorul bananelor (JO L 47, p. 1, Ediție specială, 03/vol. 12, p. 110), care prevedea un regim bazat pe cote și tarife de import. Cotele de import de banane erau stabilite anual și atribuite trimestrial cu o flexibilitate limitată între trimestrele unui an calendaristic [considerentul (53) al deciziei atacate].

16      Sectorul bananelor stabilea o distincție între trei categorii de banane: bananele marca Chiquita de calitatea întâi, bananele de categoria a doua marca Dole și marca Del Monte și bananele de categoria a treia numite „terțe”, care includeau mai multe alte mărci, în special marca Bonita, aparținând Pacific, sau marca Consul, aparținând Chiquita. Această împărțire în funcție de marcă se reflecta în stabilirea prețului bananelor [considerentul (27) al deciziei atacate].

17      În ceea ce privește prețurile, sectorul bananelor făcea o distincție între prețurile „T1” și „T2”, „T1” desemnând prețurile „înainte de plata taxelor datorate”, cu alte cuvinte, cele care nu includ taxele vamale și licențele, în timp ce „T2” desemna prețurile „după achitarea taxelor” [considerentul (29) al deciziei atacate].

18      Sectorul bananelor în Italia, în Grecia și în Portugalia funcționa pe două niveluri, și anume nivelul „verde”, constând în vânzarea de banane necoapte de către importatori unor agenți de coacere și vânzători cu ridicata, și nivelul „galben”, constând în vânzarea de banane coapte de către agenții de coacere, de către importatorii care vând banane galbene și de către vânzătorii cu ridicata altor vânzători cu ridicata, unor supermarketuri sau unor vânzători cu amănuntul. În perioada în cauză, Chiquita și Pacific vindeau aproape exclusiv banane verzi în regiunea Europei de Sud, dar fără să fi încheiat un contract pe termen lung sau un contract‑cadru cu vânzători cu ridicata sau cu agenți de coacere [considerentele (31), (32) și (39) ale deciziei atacate].

19      Comisia arată că prețul bananei „galbene” se compunea din prețul bananei „verzi” stabilit cu una sau chiar cu două săptămâni înainte, majorat cu marja facturată pentru coacere și cu alte costuri, această marjă nefiind uniformă în regiunea Europei de Sud, corelația între prețurile verzi și prețurile galbene fiind aici mai redusă decât în alte părți ale Uniunii [considerentul (33) al deciziei atacate].

20      În decizia atacată, termenul „preț” utilizat fără altă specificație face referire la prețul T2 verde (înainte de rabaturi și de reduceri) pentru prima marcă a fiecărei părți, și anume Chiquita sau, respectiv, Bonita [considerentul (42) al deciziei atacate].

21      Principalii actori implicați în stabilirea prețurilor în cadrul Chiquita în Europa de Sud erau domnul C1, care ocupa la data săvârșirii faptelor în special funcțiile de [confidențial](1), și domnul C2, [confidențial]. În cadrul Pacific, principalii actori erau domnul P1, [confidențial], și domnul P2, [confidențial]. În plus, în perioada în cauză, [confidențial] erau domnul P3 [confidențial] și domnul P4 [confidențial] [considerentele (12) și (18) ale deciziei atacate].

22      Comisia arată că, în perioada cuprinsă între 28 iulie 2004 și cel puțin „săptămâna de comercializare 15” din 2005, Chiquita și Pacific și‑au coordonat strategia de prețuri în Grecia, în Italia și în Portugalia în ceea ce privește prețurile viitoare, nivelurile prețurilor și mișcările și/sau tendințele prețurilor și au făcut schimb de informații cu privire la comportamentul viitor al pieței în ceea ce privește prețurile [considerentele (94) și (187) ale deciziei atacate].

23      Potrivit Comisiei, faptele în cauză constituie un acord în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE întrucât întreprinderile respective s‑au înțeles în mod explicit cu privire la un anumit comportament pe piață, cu scopul de a înlocui în mod deliberat riscurile concurenței cu cooperarea practică dintre ele. Comisia consideră pe de altă parte că, chiar dacă nu s‑ar demonstra că părțile au subscris în mod explicit la un plan comun care ar constitui un acord, comportamentul în cauză sau părți din acesta ar constitui totuși o practică concertată în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE și că comunicările dintre părți au influențat comportamentul adoptat de acestea la stabilirea prețurilor bananelor pentru Europa de Sud [considerentele (188)-(195) ale deciziei atacate].

24      Comisia apreciază că comportamentul adoptat de părți constituie o încălcare unică și continuă a articolului 101 TFUE, întrucât acordurile și/sau practicile concertate observate fac parte dintr‑un sistem global având ca obiectiv stabilirea liniilor de acțiune a acestora pe piață și restrângerea comportamentului lor comercial individual cu scopul de a urmări un obiectiv anticoncurențial identic și un obiectiv economic unic, și anume restrângerea sau denaturarea evoluției normale a prețurilor în sectorul bananelor în Italia, în Grecia și în Portugalia și schimbul de informații cu privire la acest subiect [considerentele (209)-(213) ale deciziei atacate].

25      Comisia precizează că Regulamentul nr. 26 al Consiliului din 4 aprilie 1962 de aplicare a anumitor reguli de concurență în domeniul producției și comercializării de produse agricole (JO 1962, 30, p. 993, Ediție specială, 03/vol. 1, p. 3), în vigoare la momentul faptelor, care prevedea că articolul 101 TFUE se aplica tuturor acordurilor, deciziilor și practicilor în legătură cu producerea sau comercializarea diferitor produse, inclusiv fructele, prevedea, la articolul 2, excepții de la aplicarea articolului 101 TFUE. Întrucât condițiile de aplicare a acestor excepții nu sunt întrunite în speță, Comisia a concluzionat că practicile în cauză nu puteau fi exceptate în temeiul articolului 2 din Regulamentul nr. 26 [considerentele (172)-(174) ale deciziei atacate].

26      În ceea ce privește calculul cuantumului amenzilor, Comisia a aplicat în decizia atacată prevederile Orientărilor privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1/2003 (JO 2006, C 210, p. 2, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 264, denumite în continuare „Orientările din 2006”) și ale Comunicării privind cooperarea din 2002.

27      Comisia a stabilit un cuantum de bază al amenzii care urma să fie aplicată, care corespunde unui cuantum care putea ajunge până la 30 % din valoarea vânzărilor în cauză ale întreprinderii, în funcție de gradul de gravitate a încălcării, înmulțit cu numărul de ani în care întreprinderea a participat la încălcare, și unui cuantum suplimentar cuprins între 15 % și 25 % din valoarea vânzărilor, indiferent de durata participării la încălcare [considerentul (319) al deciziei atacate].

28      Aceste calcule au condus la următoarele cuantumuri de bază ale amenzii care urmau să fie aplicate:

–        47 922 000 de euro pentru Chiquita;

–        11 149 000 de euro pentru Pacific [considerentul (334) al deciziei atacate].

29      În lumina împrejurărilor speciale ale cazului COMP/39.188 – Banane (a se vedea punctul 5 de mai sus), cuantumul de bază al amenzii a fost redus cu 60 % în cazul menționat, pentru a se ține seama de regimul de reglementare special al sectorului bananelor și de faptul că coordonarea privea prețurile de referință. Întrucât acest ansamblu de elemente nu este prezent în speță, Comisia a decis că trebuia aplicată o reducere de numai 20 % din cuantumul de bază pentru toate întreprinderile în cauză. Astfel, Comisia a precizat că, în pofida caracterului aproape identic al regimurilor de reglementare aplicabile la data săvârșirii încălcării în cazul COMP/39.188 – Banane și în prezenta cauză, în speță, stabilirea prețurilor nu privea prețuri de referință, care nu existau în Europa de Sud, și că existau chiar probe că coluziunea a inclus și prețuri care erau la nivelurile prețurilor reale [considerentele (336)-(340) ale deciziei atacate].

30      După această ajustare, cuantumurile de bază ale amenzilor care urmau să fie aplicate se prezentau după cum urmează:

–        38 337 600 de euro pentru Chiquita;

–        8 919 200 de euro pentru Pacific [considerentul (341) al deciziei atacate].

31      Chiquita a beneficiat de imunitate la amenzi în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002 [considerentele (345)-(352) ale deciziei atacate]. Întrucât pentru Pacific nu a avut loc nicio altă ajustare, cuantumul final rotunjit al amenzii aplicate acesteia se ridică la 8 919 000 de euro.

32      Dispozitivul deciziei atacate are următorul cuprins:

Articolul 1

Următoarele întreprinderi au încălcat articolul 101 din tratat prin participarea, de la 28 iulie 2004 până la 8 aprilie 2005, la un acord și/sau la o practică concertată, unice și continue, referitoare la stabilirea prețului de vânzare al bananelor în trei țări din Europa de Sud, și anume Italia, Grecia și Portugalia:

a)      Chiquita Brands International, Inc., Chiquita Banana Company BV, Chiquita Italia SpA,

b)      FSL Holdings NV, Firma Leon Van Parys NV, Pacific Fruit Company Italy SpA.

Articolul 2

Pentru încălcarea sau încălcările menționate la articolul 1 sunt aplicate următoarele amenzi:

a)      Chiquita Brands International, Inc., Chiquita Banana Company BV, Chiquita Italia SpA, răspunzătoare în solidar: 0 EUR;

b)      FSL Holdings NV, Firma Leon Van Parys NV, Pacific Fruit Company Italy SpA, răspunzătoare în solidar: 8 919 000 EUR.

[…]”

 Procedura și concluziile părților

33      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 22 decembrie 2011, reclamantele au introdus prezenta acțiune.

34      Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a doua) a decis deschiderea procedurii orale și, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 64 din Regulamentul de procedură, a adresat în scris o întrebare Comisiei și a solicitat părților să depună documente. Părțile au răspuns la aceste cereri în termenul prevăzut. Cu toate acestea, Comisia a refuzat să prezinte unele dintre documentele solicitate, invocând caracterul confidențial al acestora.

35      Prin Ordonanța din 24 octombrie 2014, Tribunalul a dispus ca, în conformitate cu articolul 65 litera (b), cu articolul 66 alineatul (1) și cu articolul 67 alineatul (3) al doilea paragraf din Regulamentul de procedură, Comisia să prezinte documentele în privința cărora invocase caracterul confidențial. Comisia s‑a conformat în termenul stabilit. Întrucât Tribunalul a considerat că documentele respective nu erau necesare pentru soluționarea litigiului, acestea au fost retrase din dosar și nu au fost comunicate reclamantelor.

36      Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările orale adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 4 noiembrie 2014.

37      Reclamantele solicită Tribunalului:

–        cu titlu principal, anularea deciziei atacate în măsura în care susține că acestea au încălcat articolul 101 TFUE (anularea articolelor 1 și 2 din decizia atacată în ceea ce le privește);

–        cu titlu subsidiar, anularea articolului (2) din decizia atacată în măsura în care le aplică o amendă de 8 919 000 de euro și reducerea amenzii în conformitate cu argumentele invocate în cererea introductivă;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

38      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea cererii introductive;

–        obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

39      În susținerea acțiunii lor, reclamantele invocă patru motive. Primul este întemeiat pe încălcarea unor norme fundamentale de procedură și a dreptului la apărare. Al doilea este întemeiat pe un abuz de putere. Al treilea este întemeiat pe caracterul eronat al deciziei atacate, în măsura în care această decizie nu stabilește corespunzător cerințelor legale că reclamantele au săvârșit o încălcare a articolului 101 alineatul (1) TFUE, pe aprecierea incorectă a probelor, precum și pe incapacitatea probelor prezentate de a susține constatarea unei încălcări. În sfârșit, al patrulea motiv este întemeiat pe încălcarea articolului 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003 și a Orientărilor din 2006, ca urmare a unei aprecieri incorecte a gravității și a duratei încălcării, precum și a circumstanțelor atenuante, și pe încălcarea principiului nediscriminării la calcularea amenzii.

40      În partea introductivă intitulată „Descrierea sectorului în cauză”, reclamantele formulează observații referitoare la caracteristicile pieței europene a bananelor în general și ale pieței Europei de Sud în special. În ședință, reclamantele au precizat că părțile din înscrisurile lor consacrate acestor descrieri erau menite să ofere clarificări Tribunalului cu privire la contextul cauzei și nu cuprindeau critici concrete împotriva deciziei atacate, aspect care a fost consemnat în procesul‑verbal al ședinței.

I –  Cu privire la concluziile prezentate cu titlu principal prin care se solicită anularea deciziei atacate

A –  Cu privire la motivul întemeiat pe încălcarea unor norme fundamentale de procedură și a dreptului la apărare

41      În cadrul primului motiv, reclamantele invocă încălcarea unor norme fundamentale de procedură și a dreptului la apărare ca urmare a utilizării de către Comisie a unor documente obținute exclusiv în scopul unei anchete fiscale naționale, precum și a unor documente provenind din alte dosare și a exercitării unei influențe nelegale asupra societății care a cerut imunitate. Elementele de fapt invocate în susținerea acestei din urmă critici sunt însă aceleași cu cele menite să susțină motivul întemeiat pe un abuz de putere, fapt pe care reclamantele l‑au confirmat în ședință, astfel încât aceste elemente trebuie tratate în cadrul analizei motivului respectiv.

1.     Observații introductive

42      În primul rând, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, principiul care prevalează în dreptul Uniunii este cel al liberei administrări a probelor și singurul criteriu pertinent pentru a aprecia probele administrate rezidă în credibilitatea acestora (Hotărârile Tribunalului din 8 iulie 2004, JFE Engineering și alții/Comisia, T‑67/00, T‑68/00, T‑71/00 și T‑78/00, Rec., p. II‑2501, punctul 273, și Dalmine/Comisia, T‑50/00, Rec., p. II‑2395, punctul 72, și Hotărârea Tribunalului din 12 decembrie 2012, Almamet/Comisia, T‑410/09, nepublicată în Repertoriu, punctul 38).

43      Cu toate acestea, astfel cum reiese dintr‑o jurisprudență de asemenea constantă, respectarea drepturilor fundamentale constituie o condiție a legalității actelor Uniunii și nu pot fi admise în Uniune măsuri incompatibile cu respectarea acestora (a se vedea Hotărârea Curții din 3 septembrie 2008, Kadi și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia, C‑402/05 P și C‑415/05 P, Rep., p. I‑6351, punctul 284 și jurisprudența citată, Hotărârea Tribunalului din 14 octombrie 2009, Bank Melli Iran/Consiliul, T‑390/08, Rep., p. II‑3967, punctul 70, și Hotărârea Tribunalului Almamet/Comisia, punctul 42 de mai sus, punctul 39).

44      În consecință, dreptul Uniunii nu poate admite probe obținute cu nerespectarea totală a procedurii prevăzute pentru stabilirea acestora și care urmărește protejarea drepturilor fundamentale ale persoanelor interesate. Prin urmare, recurgerea la această procedură trebuie privită ca fiind o normă fundamentală de procedură în sensul articolului 263 alineatul (2) TFUE. Or, potrivit jurisprudenței, încălcarea unei norme fundamentale de procedură generează consecințe, independent de aspectul dacă această încălcare a cauzat un prejudiciu persoanei care o invocă (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 6 aprilie 2000, Comisia/ICI, C‑286/95 P, Rec., p. I‑2341, punctele 42 și 52, și Hotărârea Almamet/Comisia, punctul 42 de mai sus, punctul 39).

45      În această privință, este util să se arate că s‑a statuat deja că legalitatea transmiterii la Comisie de către un procuror național sau de către autoritățile competente în materia concurenței a informațiilor obținute în cursul aplicării dreptului penal național este o problemă care ține de dreptul național. În plus, instanța Uniunii nu este competentă să controleze legalitatea, prin raportare la dreptul național, a unui act adoptat de o autoritate națională (a se vedea Hotărârea Curții din 25 ianuarie 2007, Dalmine/Comisia, C‑407/04 P, Rep., p. I‑829, punctul 62, și Hotărârea din 8 iulie 2004, Dalmine/Comisia, punctul 42 de mai sus, punctul 86 și jurisprudența citată).

46      Prin urmare, întrucât transmiterea documentelor în cauză nu a fost declarată nelegală de o instanță națională, nu se poate considera că aceste documente sunt elemente de probă inadmisibile care trebuie înlăturate din dosar (Hotărârea din 25 ianuarie 2007, Dalmine/Comisia, punctul 45 de mai sus, punctul 63).

47      În al doilea rând, trebuie amintit că dintr‑o jurisprudență constantă rezultă că dreptul la apărare în orice procedură care poate conduce la sancțiuni, în special la amenzi sau la penalități cu titlu cominatoriu, precum cea prevăzută de Regulamentul nr. 1/2003, constituie un drept fundamental care face parte integrantă din principiile generale de drept a căror respectare este asigurată de instanța Uniunii (a se vedea Hotărârea Almamet/Comisia, punctul 42 de mai sus, punctul 21 și jurisprudența citată).

48      În această privință, trebuie amintit că procedura administrativă în temeiul Regulamentului nr. 1/2003, care se desfășoară în fața Comisiei, se împarte în două etape distincte și succesive, care au fiecare o logică internă proprie, și anume o etapă de investigare preliminară, pe de o parte, și o etapă contradictorie, pe de altă parte. Etapa de investigare preliminară, în cadrul căreia Comisia utilizează competențele de investigare prevăzute de acest regulament și care durează până la comunicarea privind obiecțiunile, este destinată să permită Comisiei reunirea tuturor elementelor relevante care confirmă sau nu confirmă existența unei încălcări a normelor de concurență și adoptarea unei prime poziții cu privire la orientarea, precum și la modul în care urmează să fie desfășurată în continuare procedura. În schimb, etapa contradictorie, care se întinde de la momentul comunicării privind obiecțiunile până la adoptarea deciziei finale, trebuie să permită Comisiei să se pronunțe definitiv asupra încălcării imputate (a se vedea Hotărârea Curții din 3 septembrie 2009, Prym și Prym Consumer/Comisia, C‑534/07 P, Rep., p. I‑7415, punctul 27, și Hotărârea Almamet/Comisia, punctul 42 de mai sus, punctul 24 și jurisprudența citată).

49      Pe de o parte, în ceea ce privește etapa de investigare preliminară, aceasta are ca punct de plecare data la care Comisia, în cadrul exercitării competențelor care îi sunt conferite prin articolele 18 și 20 din Regulamentul nr. 1/2003, adoptă măsuri care implică imputarea săvârșirii unei încălcări și determină repercusiuni importante asupra situației întreprinderilor suspectate (Hotărârea Curții din 15 octombrie 2002, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, C‑238/99 P, C‑244/99 P, C‑245/99 P, C‑247/99 P, C‑250/99 P-C‑252/99 P și C‑254/99 P, Rec., p. I‑8375, punctul 182, Hotărârea Curții din 21 septembrie 2006, Nederlandse Federatieve Vereniging voor de Groothandel op Elektrotechnisch Gebied/Comisia, C‑105/04 P, Rec., p. I‑8725, punctul 38, și Hotărârea Almamet/Comisia, punctul 42 de mai sus, punctul 25).

50      Pe de altă parte, rezultă din jurisprudență că întreprinderea vizată este informată doar la începutul etapei contradictorii administrative, prin intermediul comunicării privind obiecțiunile, cu privire la toate elementele esențiale pe care Comisia se întemeiază în acest stadiu al procedurii și că această întreprindere dispune de un drept de acces la dosar în vederea garantării exercitării efective a dreptului său la apărare. În consecință, numai după trimiterea comunicării privind obiecțiunile întreprinderea în cauză poate invoca pe deplin dreptul său la apărare (a se vedea Hotărârea Almamet/Comisia, punctul 42 de mai sus, punctul 25 și jurisprudența citată). Astfel, dacă acest drept ar fi extins la perioada care precedă trimiterea comunicării privind obiecțiunile, eficacitatea investigației Comisiei ar fi compromisă, întrucât, încă din faza investigării preliminare, întreprinderea în cauză ar fi în măsură să identifice informațiile care sunt cunoscute de Comisie și, în consecință, pe cele care îi pot fi încă ascunse (Hotărârea din 25 ianuarie 2007, Dalmine/Comisia, punctul 45 de mai sus, punctul 60, și Hotărârea Almamet/Comisia, punctul 42 de mai sus, punctul 25).

51      Este de asemenea adevărat că măsurile de investigare adoptate de Comisie în cursul etapei de investigare preliminară, în special solicitările de informații și inspecțiile în temeiul articolelor 18 și 20 din Regulamentul nr. 1/2003, implică prin natura lor imputarea unei încălcări și pot avea repercusiuni importante asupra situației întreprinderilor suspectate. În consecință, trebuie evitat ca dreptul la apărare să poată fi iremediabil compromis în cursul acestei etape a procedurii administrative, din moment ce măsurile de investigare adoptate pot avea un caracter decisiv pentru stabilirea probelor privind caracterul nelegal al comportamentelor întreprinderilor de natură să angajeze răspunderea acestora (a se vedea Hotărârea Almamet/Comisia, punctul 42 de mai sus, punctul 26 și jurisprudența citată).

52      De aceea, articolul 20 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1/2003 impune Comisiei să motiveze decizia prin care se dispune desfășurarea unei inspecții indicând obiectul și scopul acesteia, ceea ce constituie o cerință fundamentală în vederea punerii în evidență a caracterului justificat al intervenției preconizate în interiorul întreprinderilor avute în vedere, dar și posibilitatea acordată acestora de a înțelege întinderea datoriei de colaborare ce le revine, concomitent cu garantarea dreptului lor la apărare (Hotărârea Curții din 21 septembrie 1989, Hoechst/Comisia, 46/87 și 227/88, Rec., p. 2859, punctul 29, Hotărârea Curții din 22 octombrie 2002, Roquette Frères, C‑94/00, Rec., p. I‑9011, punctul 47, Hotărârea Tribunalului din 11 decembrie 2003, Minoan Lines/Comisia, T‑66/99, Rec., p. II‑5515, punctul 54, Hotărârea Tribunalului din 8 martie 2007, France Télécom/Comisia, T‑339/04, Rep., p. II‑521, punctul 57, și Hotărârea Tribunalului Almamet/Comisia, punctul 42 de mai sus, punctul 28).

53      Revine astfel Comisiei sarcina să indice, în cel mai precis mod posibil, ce anume se caută și la ce elemente trebuie să se refere inspecția. O asemenea cerință urmărește să protejeze dreptul la apărare al întreprinderilor în cauză, întrucât acest drept ar fi grav compromis dacă Comisia ar putea invoca împotriva întreprinderilor probe care, obținute în cursul unei inspecții, ar fi străine de obiectul și de scopul acesteia (Hotărârea Curții din 17 octombrie 1989, Dow Benelux/Comisia, 85/87, Rec., p. 3137, punctul 18, Hotărârea Roquette Frères, punctul 52 de mai sus, punctul 48, Hotărârea Minoan Lines/Comisia, punctul 52 de mai sus, punctul 55, și Hotărârea Almamet/Comisia, punctul 42 de mai sus, punctul 29).

54      Prin urmare, deși rezultă din jurisprudență că informațiile obținute de Comisie în timpul verificărilor nu trebuie utilizate în alte scopuri decât cele indicate în mandatul sau în decizia de verificare, nu se poate totuși concluziona de aici că ar fi interzis Comisiei să inițieze o procedură de investigație pentru a verifica exactitatea sau pentru a completa informații de care ar fi luat cunoștință întâmplător în cursul unei inspecții anterioare, în cazul în care aceste informații ar indica existența unor comportamente contrare normelor de concurență din tratat, întrucât o asemenea interdicție ar depăși ceea ce este necesar pentru a proteja secretul profesional și dreptul la apărare și ar constitui un obstacol nejustificat în calea îndeplinirii de către Comisie a misiunii de a asigura respectarea normelor de concurență în piața comună și de a identifica încălcările articolelor 101 TFUE și 102 TFUE (Hotărârea Dow Benelux/Comisia, punctul 53 de mai sus, punctele 17-19, Hotărârea Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, punctul 49 de mai sus, punctele 298-301, și Hotărârea Almamet/Comisia, punctul 42 de mai sus, punctul 30).

55      În cadrul unei astfel de noi investigații, Comisia are dreptul să solicite noi copii ale documentelor obținute în cadrul primei investigații și să le utilizeze ca mijloace de probă în cazul vizat de a doua investigație, fără ca dreptul la apărare al întreprinderilor în cauză să fie afectat de acest lucru (a se vedea în acest sens Hotărârea Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, punctul 49 de mai sus, punctele 303-305, și Hotărârea Almamet/Comisia, punctul 42 de mai sus, punctul 30).

56      În al treilea rând, trebuie să se observe că decizia de a scinda o procedură, care echivalează cu deschiderea uneia sau a mai multe noi proceduri de investigație, este de competența discreționară a Comisiei în exercitarea prerogativelor care îi sunt conferite prin tratat în domeniul dreptului concurenței (a se vedea în acest sens Hotărârea Dow Benelux/Comisia, punctul 53 de mai sus, punctele 17-19, Hotărârea Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, punctul 49 de mai sus, punctele 446-449, și Hotărârea Tribunalului din 19 mai 2010, Wieland‑Werke și alții/Comisia, T‑11/05, nepublicată în Repertoriu, punctul 101).

57      Astfel, Comisia are dreptul de a disocia și de a conexa procedurile din motive obiective (Hotărârea Tribunalului din 12 septembrie 2007, Prym și Prym Consumer/Comisia, T‑30/05, nepublicată în Repertoriu, punctul 64, și Hotărârea Tribunalului din 13 iulie 2011, Polimeri Europa/Comisia, T‑59/07, Rep., p. II‑4687, punctul 100).

58      În lumina acestor principii trebuie analizat motivul invocat de reclamante.

2.     Cu privire la motivul întemeiat pe utilizarea ca probe a unor documente transmise de autoritatea fiscală italiană

59      Reclamantele amintesc că susținerile Comisiei sunt în mare parte întemeiate pe documente transmise de autoritatea fiscală italiană Guardia di Finanza (Garda Financiară), reținute de aceasta în cadrul unei anchete fiscale naționale, și anume notele olografe ale domnului P1.

60      Reclamantele susțin că ele nu au fost informate despre transferul acestor documente, care ar fi fost păstrate în dosarul Comisiei timp de aproape doi ani înainte de a le fi comunicate, astfel încât nu ar fi putut invoca garanțiile procedurale prevăzute de dreptul italian pentru a împiedica transmiterea documentelor menționate Comisiei și utilizarea lor în cadrul investigației și nici nu și‑ar fi putut exercita dreptul la apărare.

61      Potrivit reclamantelor, garanțiile procedurale minime consacrate la articolul 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, care trebuie aplicat prin analogie în speță, se opun utilizării documentelor în cauză în cadrul prezentei proceduri. În plus, autorizația obținută de Guardia di Finanza de la Procuratore della Repubblica (Procurorul Republicii) din Roma (Italia) de a utiliza documentele respective în scopuri administrative nu poate acoperi prezenta procedură, întrucât amenzile impuse de Comisie în domeniul concurenței ar avea un caracter penal în sensul articolului 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”).

62      Prin urmare, reclamantele solicită ca documentele în cauză să fie înlăturate din dosar și să nu fie luate în considerare ca probe în cadrul prezentei cauze.

63      Comisia susține că legalitatea transmiterii de către autoritățile naționale a unor documente obținute în temeiul dreptului penal național depinde de legislația națională, un document fiind considerat inadmisibil numai dacă transmiterea acestuia a fost declarată nelegală de o instanță națională. Or, dimpotrivă, în speță, Procuratore della Repubblica din Roma ar fi autorizat utilizarea documentelor în cauză în scopuri administrative. În această privință, Comisia respinge susținerea potrivit căreia procedurile în temeiul dreptului concurenței al Uniunii ar avea un caracter penal.

64      În plus, Comisia susține că articolul 12 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 privește numai schimbul de informații în cadrul Rețelei europene de concurență (REC) și nu interzice Comisiei să primească documente care provin din alte surse.

65      Trebuie să se distingă problema admisibilității documentelor transmise de autoritățile italiene ca probe în prezenta cauză de problema garantării dreptului la apărare al reclamantelor. Astfel, din argumentația reclamantelor rezultă că acestea contestă, pe de o parte, admisibilitatea documentelor respective ca probe și că invocă, pe de altă parte, o încălcare a dreptului la apărare.

a)     Cu privire la documentele contestate ca fiind probe inadmisibile

66      Cu titlu introductiv, trebuie să se observe că, printre documentele transmise de Guardia di Finanza Comisiei, patru pagini de note ale domnului P1 au fost utilizate de Comisie cu titlu de probe în prezenta cauză, și anume două pagini de note cu privire la prânzul din 28 iulie 2004 și două pagini de note datând din august 2004. Pe lângă aceste patru pagini, Comisia s‑a referit la alte câteva pagini de note ale domnului P1, transmise de Guardia di Finanza, pentru a confirma credibilitatea probelor încălcării, și anume credibilitatea notelor domnului P1 (a se vedea punctul 210 de mai jos) și implicarea sa directă în conducerea Pacific (a se vedea punctul 296 de mai jos), dar fără a se întemeia pe aceste pagini ca fiind probe ale încălcării.

67      În privința celor patru pagini de note utilizate ca probe ale încălcării, trebuie arătat că din dosar reiese că cele două pagini de note privind prânzul din 28 iulie 2004 au fost de asemenea găsite de Comisie în timpul inspecțiilor efectuate în incintele Pacific din Roma.

68      Prin urmare, trebuie să se constate că cele două pagini de note privind prânzul din 28 iulie 2004 figurează în dosarul prezentei cauze independent de problema admisibilității documentelor transmise de Guardia di Finanza. Or, în ședință, reclamantele au confirmat că nu contestau nici legalitatea inspecțiilor efectuate de Comisie în cadrul prezentei cauze, aspect care a fost consemnat în procesul‑verbal al ședinței, nici, în consecință, admisibilitatea ca probe a documentelor obținute în cadrul acestor inspecții.

69      În orice caz, din jurisprudența citată la punctele 54 și 55 de mai sus reiese că, deși informațiile obținute de Comisie în timpul verificărilor nu trebuie utilizate în alte scopuri decât cele indicate în mandatul sau în decizia de verificare, nu se poate totuși concluziona de aici că ar fi interzis Comisiei să inițieze o procedură de investigație pentru a verifica exactitatea sau pentru a completa informații de care ar fi luat cunoștință întâmplător în cursul unei inspecții anterioare, în cazul în care aceste informații ar indica existența unor comportamente contrare normelor de concurență din tratat, și că, în cadrul unei astfel de noi investigații, Comisia are dreptul să solicite noi copii ale documentelor obținute în cadrul primei investigații și să le utilizeze ca mijloace de probă în cazul vizat de a doua investigație, fără ca dreptul la apărare al întreprinderilor în cauză să fie afectat de acest lucru.

70      Din cele de mai sus rezultă că singurele documente transmise de Guardia di Finanza pe care Comisia s‑a întemeiat ca fiind probe ale încălcării în cadrul prezentei cauze și a căror admisibilitate este contestată sunt cele două pagini de note din august 2004.

b)     Cu privire la admisibilitatea documentelor transmise de autoritatea fiscală italiană în calitate de probe

71      Reclamantele susțin că garanțiile protejate prin articolul 12 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, care prevede că informațiile schimbate între Comisie și autoritățile de concurență ale statelor membre nu pot fi utilizate ca mijloc de probă decât „în scopul pentru care au fost colectate de către autoritatea care le transmite”, se opun utilizării documentelor transmise de autoritățile fiscale italiene ca probe în speță.

72      Potrivit reclamantelor, deși este în principiu aplicabil exclusiv în cadrul REC, Regulamentul nr. 1/2003 introduce un ansamblu de norme și de garanții procedurale minime al căror domeniu de aplicare ar trebui extins la toate informațiile utilizate de Comisie cu titlu de probă într‑o investigație în domeniul concurenței. Orice altă interpretare ar conduce la o diferență nejustificabilă, care ar autoriza Comisia să coopereze cu autorități naționale care nu fac parte din REC pentru a obține probe într‑un mod mai puțin restrictiv și reglementat și care i‑ar permite să ocolească garanțiile procedurale și limitările prevăzute de Regulamentul nr. 1/2003.

73      Reclamantele susțin că, în consecință, documentele în discuție în speță puteau fi utilizate exclusiv cu titlu de probă în ancheta fiscală națională pentru care au fost obținute, iar nu într‑o investigație în domeniul concurenței pentru a stabili o încălcare a articolului 101 TFUE. Orice altă interpretare ar implica o încălcare fundamentală a dreptului lor la apărare, precum și a normelor de procedură interne aplicabile în mod specific investigațiilor în domeniul concurenței.

74      Această argumentație trebuie respinsă. Nu se poate susține că utilizarea de către Comisie, ca probe într‑o procedură reglementată de Regulamentul nr. 1/2003, a unor documente obținute de orice autorități naționale în alte scopuri decât aplicarea articolelor 101 TFUE și 102 TFUE și în alte scopuri decât cele vizate de investigația desfășurată de Comisie constituie o încălcare a garanțiilor consacrate la articolul 12 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003.

75      Trebuie amintit în această privință că Regulamentul nr. 1/2003 pune capăt regimului centralizat anterior și instituie, în conformitate cu principiul subsidiarității, o asociere mai amplă a autorităților naționale de concurență, abilitându‑le, în acest scop, să pună în aplicare dreptul concurenței al Uniunii. Economia regulamentului se întemeiază pe strânsa cooperare menită a se dezvolta între Comisie și autoritățile de concurență din statele membre organizate în rețea (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 8 martie 2007, France Télécom/Comisia, T‑339/04, Rep., p. II‑521, punctul 79).

76      Articolul 12 din Regulamentul nr. 1/2003, care face parte din capitolul IV, intitulat „Cooperarea”, are astfel ca obiect reglementarea schimbului de informații în cadrul rețelei formate de Comisie și de autoritățile de concurență ale statelor membre pentru a permite transmiterea de informații în cadrul acestei rețele, asigurând în același timp întreprinderilor respectarea unor garanții procedurale adecvate.

77      În expunerea de motive care însoțește propunerea de Regulament nr. 1/2003, Comisia a explicat următoarele:

„Alineatul (1) [al articolului 12] instituie un temei juridic pentru orice schimb de informații între Comisie și autoritățile de concurență ale statelor membre și utilizarea sa ca mijloc de probă în procedurile de aplicare a dreptului comunitar al concurenței. […] Obiectivul este de a permite transferul unui caz de la o autoritate de concurență la o alta în interesul unei atribuiri eficiente a cazurilor. Alineatul (2) introduce limite pentru utilizarea informațiilor transmise în temeiul alineatului (1), în scopul a garanta că întreprinderile în cauză beneficiază de garanții procedurale adecvate.”

78      Interdicția de a utiliza ca probe, în alte scopuri decât cele pentru care au fost obținute, informații obținute de Comisie și de autoritățile de concurență ale statelor membre în temeiul competențelor lor de anchetă, impusă prin articolul 12 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, răspunde unei nevoi specifice, și anume necesitatea de a asigura respectarea garanțiilor procedurale inerente obținerii de informații de către Comisie și de către autoritățile naționale de concurență în cadrul misiunilor lor, permițând în același timp un schimb de informații între aceste autorități. Din această interdicție nu poate fi însă dedusă în mod automat o interdicție generală pentru Comisie de a utiliza ca probă informații obținute de o autoritate națională în cadrul exercitării funcțiilor sale.

79      Pe de altă parte, se pare că existența unei astfel de interdicții generale ar face excesivă sarcina probei unor comportamente contrare articolelor 101 TFUE și 102 TFUE, care revine Comisiei, și ar fi, prin urmare, incompatibilă cu misiunea de supraveghere a bunei aplicări a acestor dispoziții care îi este atribuită prin tratate.

80      Din jurisprudența citată la punctele 45 și 46 de mai sus rezultă că legalitatea transmiterii Comisiei de către un procuror național sau de către autoritățile competente în materia concurenței a informațiilor obținute în cursul aplicării dreptului penal național este o problemă care ține de dreptul național. În plus, instanța Uniunii nu este competentă să controleze legalitatea, prin raportare la dreptul național, a unui act adoptat de o autoritate națională. În consecință, întrucât transmiterea documentelor în cauză nu a fost declarată nelegală de o instanță națională, nu se poate considera că aceste documente sunt elemente de probă inadmisibile care trebuie înlăturate din dosar.

81      În această privință, este suficient să se observe că, în speță, reclamantele nu prezintă elemente care pot demonstra că transmiterea documentelor în cauză ar fi fost declarată nelegală de o instanță națională. De altfel, nu reiese nici din argumentația acestora că o instanță italiană competentă ar fi fost sesizată cu privire la legalitatea transmiterii și a utilizării la nivelul dreptului Uniunii a documentelor în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 ianuarie 2007, Dalmine/Comisia, punctul 45 de mai sus, punctul 63, și Hotărârea din 8 iulie 2004, Dalmine/Comisia, punctul 42 de mai sus, punctul 87).

82      Cu titlu suplimentar, trebuie înlăturat argumentul reclamantelor potrivit căruia autorizarea dată de Procuratore della Repubblica din Roma ar fi fost obținută numai în scopuri administrative. Potrivit reclamantelor, procedura referitoare la înțelegere nu poate intra sub incidența calificării drept „scopuri administrative”, întrucât amenzile impuse de Comisie au un caracter penal în sensul articolului 6 din CEDO. Autorizarea obținută de Guardia di Finanza din partea Procuratore della Repubblica nu poate, așadar, acoperi procedura pe care Comisia a efectuat‑o în speță.

83      În primul rând, trebuie să se observe că este, desigur, adevărat că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, la punctul 44 din Hotărârea A. Menarini Diagnostics S.R.L. împotriva Italiei din 27 septembrie 2011 (cererea nr. 43509/08), invocată de reclamante, că, „[a]vând în vedere diversele aspecte ale cauzei, […] [aceasta] apreci[a] că amenda aplicată societății reclamante a[vea] un caracter penal, astfel încât articolul 6 paragraful 1 er[a] aplicabil, în speță, sub aspectul său penal”.

84      Totuși, aceasta nu poate însemna că autorizarea dată de Procuratore della Repubblica din Roma, prin care acesta a autorizat utilizarea documentelor în cauză în „scopuri administrative”, trebuie interpretată în sensul că Procuratore della Repubblica a dorit să excludă utilizarea documentelor într‑o procedură care intră sub incidența dreptului concurenței, dacă dreptul concurenței este, în dreptul italian, considerat ca făcând parte din dreptul administrativ. Or, aceasta este situația, așa cum reiese, printre altele, chiar din textul Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului A. Menarini Diagnostics S.R.L. împotriva Italiei, punctul 83 de mai sus (punctul 11 și următoarele și punctul 60).

85      În această privință, trebuie astfel arătat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, respectarea articolului 6 din CEDO nu exclude ca, într‑o procedură de natură administrativă, o „pedeapsă” să fie aplicată mai întâi de o autoritate administrativă. Ea presupune, cu toate acestea, ca decizia unei autorități administrative care nu îndeplinește ea însăși condițiile prevăzute la articolul 6 paragraful 1 din CEDO să fie supusă controlului ulterior exercitat de un organ judiciar învestit cu competență de fond (Hotărârea Curții din 10 iulie 2014, Telefónica și Telefónica de España/Comisia, C‑295/12 P, punctul 51).

86      De altfel, este util să se observe că este cert că Guardia di Finanza a transmis documentele în cauză Comisiei la 25 iulie 2007, după ce a obținut autorizarea din partea Procuratore della Repubblica din Roma de a utiliza documentele respective în scopuri administrative [considerentul (81) al deciziei atacate], în timp ce Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului A. Menarini Diagnostics S.R.L. împotriva Italiei, punctul 83 de mai sus, invocată de reclamante, a fost pronunțată la 27 septembrie 2011. Prin urmare, decizia Procuratore nu poate fi interpretată în lumina unei eventuale calificări a sancțiunilor în dreptul concurenței efectuate prin această hotărâre.

87      În al doilea rând, trebuie arătat că reiese din dosar că nu se poate susține că, atunci când a dat autorizările în discuție în speță, Procuratore della Repubblica nu cunoștea faptul că documentele în cauză erau destinate utilizării într‑o investigație în domeniul dreptului concurenței.

88      În această privință, reclamantele afirmă la punctul 466 din răspunsul lor la comunicarea privind obiecțiunile că, prin decizia din 13 iulie 2007, Procuratore della Repubblica din Roma a autorizat un transfer intern, în cadrul Guardia di Finanza, al documentelor ridicate de la domiciliul domnului P1, de la Nucleo Polizia Tributaria di Roma (Secția poliției financiare din Roma), care le ridicase, la Nucleo Speciale Tutela Mercati (Secția specială pentru protecția piețelor). Or, din cuprinsul notei de subsol nr. 2 din scrisoarea de însoțire a trimiterii documentelor de către Guardia di Finanza către Comisie rezultă că Nucleo Speciale Tutela Mercati, ierarhic integrată în direcția „Comando tutela dellʼEconomia” (Comandamentul de protecție a economiei), este departamentul Guardia di Finanza specializat în domeniul protecției concurenței pe întreg teritoriul național. Nucleo Speciale Tutela Mercati este abilitat să primească notificări din partea celorlalte servicii ale instituției și să le transmită, după evaluare, autorității competente. În consecință, prin autorizarea transferului documentelor ridicate de Nucleo Polizia Tributaria din Roma aparținând Guardia di Finanza în cadrul anchetei fiscale către Nucleo Speciale Tutela Mercati aparținând aceleiași autorități, Procuratore della Repubblica nu putea să nu cunoască faptul că, procedând astfel, autoriza utilizarea documentelor în scopul unei investigații în domeniul concurenței.

89      În plus, trebuie să se observe că din cuprinsul punctului 467 din răspunsul reclamantelor la comunicarea privind obiecțiunile, precum și din considerentul (81) al deciziei atacate și din cuprinsul punctului 21 din memoriul în apărare reiese că, ulterior, în urma unei cereri adresate Guardia di Finanza la 21 decembrie 2007 de Comisie și a unei scrisori care îi fusese adresată de Guardia di Finanza la 3 ianuarie 2008, Procuratore della Repubblica a declarat că transmiterea de către Comisie a documentelor în cauză părților nu aducea atingere anchetei naționale desfășurate în Italia. În consecință, trebuie să se constate că, cel mai târziu la data respectivă, Procuratore della Repubblica nu mai putea să nu cunoască faptul că documentele se aflau în posesia Comisiei în scopul unei investigații în domeniul dreptului concurenței.

90      Din considerațiile de mai sus rezultă că critica întemeiată pe utilizarea de către Comisie a unor documente transmise de Guardia di Finanza italiană drept probe în prezenta cauză trebuie respinsă.

c)     Cu privire la garantarea dreptului la apărare al reclamantelor de către Comisie

91      În ceea ce privește aspectul dacă Comisia trebuia să pună documentele la dispoziția reclamantelor mai devreme, s‑a amintit deja la punctul 47 de mai sus că dintr‑o jurisprudență constantă rezultă că dreptul la apărare în orice procedură care poate conduce la sancțiuni, în special la amenzi sau la penalități cu titlu cominatoriu, precum cea prevăzută de Regulamentul nr. 1/2003, constituie un drept fundamental care face parte integrantă din principiile generale de drept a căror respectare este asigurată de instanța Uniunii.

92      Respectarea dreptului la apărare impune ca, în cursul procedurii administrative, întreprinderii în cauză să i se fi oferit posibilitatea să își exprime în mod util punctul de vedere asupra realității și pertinenței faptelor și circumstanțelor invocate, precum și asupra înscrisurilor reținute de Comisie în susținerea afirmației sale privind existența unei încălcări (a se vedea Hotărârea din 25 ianuarie 2007, Dalmine/Comisia, punctul 45 de mai sus, punctul 44 și jurisprudența citată).

93      În această privință, comunicarea privind obiecțiunile constituie garanția procedurală că este aplicat principiul fundamental al dreptului Uniunii care impune respectarea dreptului la apărare în orice procedură. Astfel, după cum s‑a amintit deja la punctul 48 de mai sus, întrucât este vorba despre o procedură de aplicare a articolului 101 TFUE, trebuie să se distingă două etape în procedura administrativă, și anume etapa de investigare anterioară comunicării privind obiecțiunile și cea corespunzătoare restului procedurii administrative. Fiecare dintre aceste perioade succesive corespunde unei logici interne proprii, prima trebuind să permită Comisiei să ia poziție cu privire la orientarea procedurii, iar a doua, să se pronunțe definitiv asupra încălcării imputate (a se vedea Hotărârea din 3 septembrie 2009, Prym și Prym Consumer/Comisia, punctul 48 de mai sus, punctul 27 și jurisprudența citată).

94      În ceea ce privește aspectul dacă Comisia ar fi trebuit să informeze reclamantele mai devreme, chiar înainte de a trimite comunicarea privind obiecțiunile, cu privire la faptul că era în posesia documentelor transmise de autoritățile italiene, trebuie amintit că tocmai trimiterea comunicării privind obiecțiunile, pe de o parte, și accesul la dosar, care permite destinatarului respectivei comunicări să ia cunoștință de elementele de probă din dosarul Comisiei, pe de altă parte, sunt cele care asigură dreptul la apărare, invocat de reclamante în cadrul prezentului motiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 ianuarie 2007, Dalmine/Comisia, punctul 45 de mai sus, punctul 58).

95      Într‑adevăr, prin comunicarea privind obiecțiunile, întreprinderea în cauză este informată cu privire la toate elementele esențiale pe care Comisia se întemeiază în acest stadiu al procedurii. În consecință, numai după trimiterea comunicării menționate întreprinderea în cauză poate să valorifice pe deplin dreptul la apărare (a se vedea Hotărârea din 25 ianuarie 2007, Dalmine/Comisia, punctul 45 de mai sus, punctul 59 și jurisprudența citată).

96      Or, dacă dreptul menționat mai sus ar fi, în sensul propus de reclamante, extins la perioada care precedă trimiterea comunicării privind obiecțiunile, eficacitatea investigației Comisiei ar fi compromisă, întrucât, încă din prima etapă a investigației Comisiei, întreprinderea ar fi în măsură să identifice informațiile care sunt cunoscute de Comisie și, în consecință, pe cele care îi pot fi încă ascunse (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 ianuarie 2007, Dalmine/Comisia, punctul 45 de mai sus, punctul 60).

97      Rezultă că, în speță, Comisia nu avea obligația de a informa reclamantele cu privire la transmiterea documentelor de către Guardia di Finanza înainte de a trimite comunicarea privind obiecțiunile.

98      Prin urmare, este suficient să se constate că Comisia a precizat în mod explicit, la punctul 86 din comunicarea privind obiecțiunile, că se întemeia pe documentele respective în calitate de probe. În plus, dintr‑o scrisoare trimisă Comisiei de reclamante la 13 iulie 2009 reiese că Comisia a transmis reclamantelor documentele pe care le primise de la Guardia di Finanza la 6 iulie 2009, respectiv înainte de trimiterea comunicării privind obiecțiunile, la 10 decembrie 2009. Acest fapt a fost confirmat de reclamante în ședință și a fost consemnat în procesul‑verbal al acesteia.

99      De altfel, trebuie arătat că reclamantele nu susțin că faptul că Comisia nu le‑a informat, în cursul etapei de investigare, că era în posesia documentelor transmise de autoritățile italiene a putut avea vreun efect asupra posibilităților ulterioare de apărare ale acestora, în etapa procedurii administrative inițiate prin trimiterea comunicării privind obiecțiunile (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 ianuarie 2007, Dalmine/Comisia, punctul 45 de mai sus, punctul 61).

100    Din considerațiile de mai sus rezultă că critica întemeiată pe utilizarea ca probe a unor documente transmise de autoritatea fiscală italiană trebuie respinsă.

3.     Cu privire la motivul întemeiat pe utilizarea unor documente care provin din alte dosare

101    Reclamantele critică utilizarea de către Comisie a unui document care provine din dosarul cazului COMP/39.188 – Banane, obținut la LVP în timpul inspecțiilor neanunțate desfășurate în cadrul cazului respectiv, și anume e‑mailul intern trimis de domnul P1 domnului P2 la 11 aprilie 2005 la ora 9.57 (denumit în continuare „e‑mailul trimis la 11 aprilie 2005 la ora 9.57”).

102    Reclamantele critică Comisia, pe de o parte, pentru că a utilizat documentul în raport cu cererea de imunitate formulată de Chiquita și, pe de altă parte, că l‑a utilizat ca probă în prezenta cauză. Întrucât primul element se referă la critica întemeiată pe exercitarea unei influențe nelegale asupra solicitantului de imunitate, el va fi tratat în acest cadru (a se vedea punctul 162 și următoarele de mai jos).

103    În ceea ce privește utilizarea documentului menționat ca probă în prezenta cauză, trebuie să se constate că reiese din dosar că Comisia a solicitat reclamantelor să prezinte acest document în cadrul prezentei cauze. Astfel, documentul a fost prezentat de reclamante la 14 august 2008 ca anexă la un răspuns la o solicitare de informații a Comisiei, iar în septembrie 2008 ca anexă la o altă solicitare de informații a Comisiei.

104    Or, din jurisprudența citată la punctele 54 și 55 de mai sus rezultă că, deși informațiile obținute de Comisie în timpul verificărilor nu trebuie utilizate în alte scopuri decât cele indicate în mandatul sau în decizia de verificare, nu se poate totuși concluziona de aici că ar fi interzis Comisiei să inițieze o procedură de investigație pentru a verifica exactitatea sau pentru a completa informații de care ar fi luat cunoștință întâmplător în cursul unei inspecții anterioare, în cazul în care aceste informații ar indica existența unor comportamente contrare normelor de concurență din tratat, și că, în cadrul unei astfel de noi investigații, Comisia are dreptul să solicite noi copii ale documentelor obținute în cadrul primei investigații și să le utilizeze ca mijloace de probă în cazul vizat de a doua investigație, fără ca dreptul la apărare al întreprinderilor în cauză să fie afectat de acest lucru.

105    Din cele de mai sus rezultă că critica întemeiată pe utilizarea unui document care provine dintr‑un alt dosar ca probă în prezenta cauză trebuie respinsă și, prin urmare, primul motiv în ansamblu.

B –  Cu privire la motivul întemeiat pe exercitarea unei influențe nelegale asupra solicitantului de imunitate și pe un abuz de putere

106    Reclamantele disting, cel puțin formal, o critică întemeiată pe exercitarea unei influențe nelegale asupra solicitantului de imunitate, invocată în susținerea primului motiv, întemeiat pe încălcarea unor norme fundamentale de procedură și a dreptului la apărare (a se vedea punctul 41 de mai sus), și un motiv întemeiat pe un abuz de putere.

107    În ședință, reclamantele au explicat că faptele menite să susțină critica întemeiată pe exercitarea unei influențe nelegale asupra solicitantului de imunitate, invocată în cadrul primului motiv (a se vedea punctul 41 de mai sus), sunt de asemenea destinate să susțină motivul întemeiat pe un abuz de putere, care, pe de altă parte, nu este susținut în niciun mod. Prin urmare, trebuie să se considere că reclamantele susțin, în esență, că faptele în discuție demonstrează că Comisia a exercitat o influență nelegală asupra solicitantului de imunitate, ceea ce constituie de asemenea un abuz de putere, și să se examineze în continuare ansamblul faptelor menționate, în cadrul examinării celui de al doilea motiv.

108    Cu titlu introductiv, trebuie să se observe că, în argumentația dezvoltată în susținerea prezentului motiv, reclamantele invocă o serie de argumente care se confundă cu cele invocate în cadrul celui de al treilea motiv pentru a contesta veridicitatea sau credibilitatea declarațiilor Chiquita sau a concluziilor Comisiei întemeiate pe acestea. În măsura în care aceste argumente nu se referă la legalitatea procedurii care a condus la adoptarea deciziei atacate, ci la aspectul dacă Comisia a stabilit corespunzător cerințelor legale existența unei încălcări, ele trebuie analizate în cadrul celui de al treilea motiv, întemeiat pe faptul că Comisia nu a stabilit în mod suficient existența unei încălcări a articolului 101 alineatul (1) TFUE și că, prin urmare, aceasta nu și‑a îndeplinit sarcina probei pe care i‑o impunea articolul 2 din Regulamentul nr. 1/2003 (punctul 173 și următoarele de mai jos).

1.     Observații introductive

a)     Cu privire la programul de clemență

109    În cadrul activității sale de investigare a încălcărilor articolului 101 TFUE, Comisia a instituit un program de clemență având ca obiect acordarea unui tratament favorabil întreprinderilor care cooperează cu ea la investigațiile privind înțelegeri secrete care afectează Uniunea (Hotărârea Tribunalului din 9 septembrie 2011, Deltafina/Comisia, T‑12/06, Rep., p. II‑5639, punctul 103, confirmată în recurs prin Hotărârea Curții din 12 iunie 2014, Deltafina/Comisia, C‑578/11 P).

110    Acest program de clemență, stabilit inițial prin Comunicarea Comisiei privind neaplicarea unor amenzi sau reducerea cuantumului acestora în cauzele având ca obiect înțelegeri (JO 1996, C 207, p. 4, denumită în continuare „Comunicarea privind cooperarea din 1996”), a fost completat ulterior, în Comunicarea privind cooperarea din 2002, aplicabilă în prezenta cauză, și apoi în Comunicarea Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri (JO 2006, C 298, p. 17, Ediție specială, 08/vol. 5, p. 3, denumită în continuare „Comunicarea privind cooperarea din 2006”) (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 septembrie 2011, Deltafina/Comisia, punctul 109 de mai sus, punctul 104).

111    Întreprinderile care participă la acest program oferă o cooperare activă și voluntară la investigație, facilitând sarcina Comisiei care constă în descoperirea și în sancționarea încălcărilor normelor de concurență (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 25 octombrie 2005, Groupe Danone/Comisia, T‑38/02, Rec., p. II‑4407, punctul 505, și Hotărârea din 12 decembrie 2007, BASF și UCB/Comisia, T‑101/05 și T‑111/05, Rep., p. II‑4949, punctul 90). În schimbul acestei cooperări, pot obține un tratament favorabil în ceea ce privește amenzile care le‑ar fi fost aplicate în caz contrar, sub rezerva îndeplinirii condițiilor prevăzute în Comunicarea privind cooperarea aplicabilă (Hotărârea din 9 septembrie 2011, Deltafina/Comisia, punctul 109 de mai sus, punctul 108).

112    Programul de clemență, astfel cum este prevăzut în Comunicarea privind cooperarea din 2002, prevede posibilitatea Comisiei atât de a acorda o imunitate totală la amenzi primei întreprinderi care cooperează la investigație, cât și de a acorda reduceri ale amenzilor întreprinderilor care cooperează ulterior. În primul caz, întreprinderea în cauză va beneficia de o excepție absolută de la principiul răspunderii personale, în temeiul căruia, în cazul în care o întreprindere încalcă normele de concurență, răspunderea pentru această încălcare revine întreprinderii respective (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 24 septembrie 2009, Erste Group Bank și alții/Comisia, C‑125/07 P, C‑133/07 P, C‑135/07 P și C‑137/07 P, Rep., p. I‑8681, punctul 77). În celelalte cazuri, gradul de aplicare a acestei excepții va varia în funcție de ordinea cronologică a formulării cererii de cooperare și de calitatea cooperării furnizate (Hotărârea din 9 septembrie 2011, Deltafina/Comisia, punctul 109 de mai sus, punctul 109).

113    Din Comunicarea privind cooperarea din 2002 reiese că, în cadrul programului de clemență prevăzut de această comunicare, preluat în esență în Comunicarea privind cooperarea din 2006, procedura de acordare a imunității totale la amenzi unei întreprinderi prezintă trei etape distincte (Hotărârea din 9 septembrie 2011, Deltafina/Comisia, punctul 109 de mai sus, punctul 111).

114    Într‑o primă etapă, întreprinderea care intenționează să coopereze cu Comisia trebuie să o abordeze și să îi furnizeze elemente de probă în ceea ce privește o presupusă înțelegere care afectează concurența în Uniune. Aceste elemente de probă trebuie să fie de natură să permită Comisiei fie să adopte o decizie prin care se dispun verificări, în cazul prevăzut la punctul 8 litera (a) din Comunicarea privind cooperarea din 2002, fie să constate o încălcare a articolului [101 TFUE], în cazul prevăzut la punctul 8 litera (b) din Comunicarea privind cooperarea din 2002 (Hotărârea din 9 septembrie 2011, Deltafina/Comisia, punctul 109 de mai sus, punctul 112).

115    În cea de a doua etapă, odată primită cererea de imunitate, Comisia evaluează elementele de probă furnizate în susținerea acestei cereri pentru a verifica dacă întreprinderea în cauză îndeplinește condițiile prevăzute, după caz, la punctul 8 litera (a) sau (b) din Comunicarea privind cooperarea din 2002. Dacă această întreprindere îndeplinește prima aceste condiții, Comisia îi acordă în scris imunitate condiționată la amenzi, astfel cum este prevăzut la punctele 15 și 16 din Comunicarea privind cooperarea din 2002 (Hotărârea din 9 septembrie 2011, Deltafina/Comisia, punctul 109 de mai sus, punctul 113).

116    Acordarea imunității condiționate implică, prin urmare, crearea unui statut procedural special, în cursul procedurii administrative, în favoarea întreprinderii care îndeplinește condițiile prevăzute la punctul 8 din Comunicarea privind cooperarea din 2002, care produce anumite efecte juridice. Această imunitate condiționată nu poate fi însă nicidecum asimilată cu imunitatea la amenzi definitivă, care se acordă numai la finalul procedurii administrative (Hotărârea din 9 septembrie 2011, Deltafina/Comisia, punctul 109 de mai sus, punctul 114).

117    Mai exact, acordarea imunității condiționate, pe de o parte, dovedește că întreprinderea în cauză a îndeplinit prima dintre condițiile menționate la punctul 8 litera (a) sau (b) din Comunicarea privind cooperarea din 2002, astfel încât Comisia nu va ține seama de alte cereri de imunitate la amenzi înainte de a dispune cu privire la cererea acesteia (punctul 18 din Comunicarea privind cooperarea din 2002), și, pe de altă parte, asigură întreprinderea respectivă că Comisia îi va acorda imunitatea la amenzi dacă la finalul procedurii administrative reține că această întreprindere a respectat condițiile prevăzute la punctul 11 literele (a)-(c) din Comunicarea privind cooperarea din 2002 (Hotărârea din 9 septembrie 2011, Deltafina/Comisia, punctul 109 de mai sus, punctul 115).

118    În această privință, trebuie să se sublinieze că, în conformitate cu punctul 11 literele (a)-(c) din Comunicarea privind cooperarea din 2002:

„În afară de condițiile stabilite la [punctul] 8 [litera] (a) și la [punctul] 9 sau la [punctul] 8 [litera] (b) și la [punctul] 10, după caz, toate condițiile următoare trebuie îndeplinite în orice caz pentru a putea beneficia de imunitate la amenzi:

(a)      întreprinderea trebuie să coopereze cu Comisia pe deplin, permanent și cu rapiditate în cursul întregii proceduri administrative și să îi furnizeze toate elementele de probă referitoare la presupusa înțelegere care i‑ar parveni sau la care are acces. În special, trebuie să rămână la dispoziția Comisiei pentru a răspunde cu rapiditate oricărei cereri care poate contribui la stabilirea faptelor;

(b)      întreprinderea își încetează participarea la presupusa activitate ilicită cel mai târziu la momentul în care furnizează elementele de probă menționate la [punctul] 8 [litera] (a) [sau] (b), după caz;

(c)      întreprinderea nu a luat măsuri pentru a constrânge alte întreprinderi să ia parte la încălcare.”

119    În sfârșit, abia în cea de a treia etapă, la finalul procedurii administrative, atunci când adoptă decizia finală, Comisia acordă sau nu acordă, în această decizie, imunitatea la amenzi propriu‑zisă întreprinderii care a beneficiat de imunitatea condiționată. Doar din acest moment statutul procedural care rezultă din imunitatea condiționată încetează să își mai producă efectele. Totuși, punctul 19 din Comunicarea privind cooperarea din 2002 precizează că imunitatea definitivă la amenzi se acordă numai dacă întreprinderea respectivă îndeplinește, în cursul întregii proceduri administrative și până la momentul deciziei finale, cele trei condiții cumulative prevăzute la punctul 11 literele (a)-(c) din această comunicare (Hotărârea din 9 septembrie 2011, Deltafina/Comisia, punctul 109 de mai sus, punctul 117).

120    Astfel, din sistemul prevăzut în Comunicarea privind cooperarea din 2002 reiese că, înainte de decizia finală, întreprinderea care solicită imunitatea nu beneficiază de imunitate la amenzi propriu‑zisă, ci numai de un statut procedural care este susceptibil să se transforme în imunitate la amenzi la finalul procedurii administrative dacă sunt îndeplinite condițiile necesare (Hotărârea din 9 septembrie 2011, Deltafina/Comisia, punctul 109 de mai sus, punctul 118, și Hotărârea Tribunalului din 18 iunie 2013, Fluorsid și Minmet/Comisia, T‑404/08, punctul 134).

b)     Cu privire la întinderea obligației de cooperare

121    Reiese chiar din termenii punctului 11 litera (a) din Comunicarea privind cooperarea din 2002 (a se vedea punctul 118 de mai sus) și în special din calificarea cooperării necesare drept „deplină, permanentă și rapidă” că obligația de cooperare a întreprinderii care solicită imunitatea este o obligație foarte generală, cu limite care nu sunt definite cu precizie și a cărei întindere exactă nu poate fi înțeleasă decât în contextul din care face parte, mai precis, în cadrul programului de clemență (Hotărârea din 9 septembrie 2011, Deltafina/Comisia, punctul 109 de mai sus, punctul 124).

122    Acordarea imunității totale la amenzi constituie o excepție de la principiul răspunderii personale a întreprinderii pentru încălcarea normelor de concurență, care se justifică prin scopul de a favoriza descoperirea, investigarea și sancționarea, precum și descurajarea practicilor care fac parte dintre cele mai grave restrângeri ale concurenței. În aceste condiții, este, așadar, logic să se pretindă că, în schimbul acordării imunității totale la amenzi pentru comportamentul ilicit pe care l‑a avut, întreprinderea care solicită imunitatea trebuie să coopereze la investigația Comisiei, conform Comunicării privind cooperarea din 2002, „pe deplin, permanent și cu rapiditate” (Hotărârea din 9 septembrie 2011, Deltafina/Comisia, punctul 109 de mai sus, punctul 125).

123    Or, din calificarea cooperării drept „deplină” rezultă că colaborarea pe care solicitantul de imunitate trebuie să o furnizeze Comisiei pentru a beneficia de imunitate trebuie să fie totală, absolută și fără rezerve. Calificarea drept „permanentă” și „rapidă” presupune că această colaborare trebuie să dureze pe parcursul întregii proceduri administrative și că, în principiu, trebuie să fie imediată (Hotărârea din 9 septembrie 2011, Deltafina/Comisia, punctul 109 de mai sus, punctul 126).

124    În plus, dintr‑o jurisprudență constantă reiese că o reducere a amenzii acordată în temeiul Comunicării privind cooperarea aplicabile nu poate fi justificată decât atunci când informațiile furnizate și, în general, comportamentul întreprinderii în cauză demonstrează o veritabilă cooperare din partea acesteia (a se vedea, în ceea ce privește Comunicarea privind cooperarea din 1996, Hotărârea Curții din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri și alții/Comisia, C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P-C‑208/02 P și C‑213/02 P, Rec., p. I‑5425, punctul 395, Hotărârea Curții din 29 iunie 2006, Comisia/SGL Carbon, C‑301/04 P, Rec., p. I‑5915, punctul 68, și Hotărârea Erste Group Bank și alții/Comisia, punctul 112 de mai sus, punctul 281; în ceea ce privește Comunicarea privind cooperarea din 2002, Hotărârea din 9 septembrie 2011, Deltafina/Comisia, punctul 109 de mai sus, punctul 127).

125    După cum rezultă din însăși noțiunea de cooperare, astfel cum este prevăzută în textul Comunicării privind cooperarea din 2002, într‑adevăr, doar atunci când comportamentul întreprinderii în cauză demonstrează un asemenea spirit de cooperare poate fi acordată o reducere pe baza comunicării respective (a se vedea în acest sens, în ceea ce privește Comunicarea privind cooperarea din 1996, Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 124 de mai sus, punctul 396, și Hotărârea Erste Group Bank și alții/Comisia, punctul 112 de mai sus, punctul 282; în ceea ce privește Comunicarea privind cooperarea din 2002, Hotărârea din 9 septembrie 2011, Deltafina/Comisia, punctul 109 de mai sus, punctul 128).

126    Acest raționament se aplică a fortiori cooperării necesare pentru a justifica acordarea imunității totale la amenzi, în măsura în care imunitatea constituie un tratament și mai favorabil decât o simplă reducere a amenzii. Prin urmare, noțiunea de cooperare „deplină, permanentă și rapidă” care justifică acordarea imunității totale la amenzi presupune o colaborare reală, totală și care se caracterizează printr‑un veritabil spirit de cooperare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 septembrie 2011, Deltafina/Comisia, punctul 109 de mai sus, punctele 129 și 130).

2.     Decizia atacată

127    Trebuie amintit că, după cum s‑a arătat deja la punctul 3 și următoarele de mai sus, la 8 aprilie 2005, Chiquita a cerut să beneficieze de imunitatea la amenzi și, cu titlu alternativ, de o reducere a amenzii în conformitate cu Comunicarea privind cooperarea din 2002, pentru activitatea de distribuție și de comercializare de banane, precum și de ananas și de alte fructe proaspete importate în Europa. Această cerere a fost înregistrată sub numărul de caz COMP/39.188 – Banane și Chiquita a obținut, la 3 mai 2005, imunitatea condiționată la amenzi pentru o presupusă înțelegere secretă, astfel cum a fost aceasta descrisă în informațiile care au fost prezentate de Chiquita la 8, 14, 21 și 28 aprilie 2005, care afecta vânzarea de banane și de ananas în SEE. Investigația în cazul COMP/39.188 – Banane a condus la adoptarea Deciziei C(2008) 5955 final a Comisiei din 15 octombrie 2008 privind o procedură de aplicare a articolului [101 TFUE] (cazul COMP/39.188 – Banane), prin care se constata că Chiquita, grupul Dole și Weichert, la data respectivă, sub influența decisivă a grupului Del Monte, încălcaseră articolul 81 CE printr‑o practică concertată prin care coordonau prețurile de referință ale bananelor, pe care le stabileau în fiecare săptămână, pentru Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Germania, Luxemburg, Țările de Jos și Suedia între 2000 și 2002 [considerentele (79) și (80) ale deciziei atacate].

128    S‑a observat de asemenea, la punctele 7 și 8 de mai sus, că Comisia a inițiat investigații în Europa de Sud în cadrul cazului COMP/39.482 – Fructe exotice (Banane) după ce a primit, la 26 iulie 2007, copii ale unor documente emise de poliția fiscală italiană, obținute cu ocazia unei inspecții efectuate la domiciliul și la biroul unui salariat al Pacific în cadrul unei anchete naționale [considerentul (81) al deciziei atacate].

129    În considerentele (82) și (83) ale deciziei atacate, Comisia a explicat că, la 26 noiembrie 2007, Chiquita fusese informată verbal de DG „Concurență” că, la 28 noiembrie 2007, agenții acesteia urmau să efectueze o inspecție în incintele Chiquita Italia din Roma și că contau pe prezența domnului C1 pentru o discuție în ziua respectivă. Cu ocazia menționată, i s‑a amintit Chiquita că obținuse imunitatea condiționată la amenzi pentru Comunitate în ansamblu și că, în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002, avea obligația să coopereze, precum și că o investigație în sudul Europei ar fi efectuată sub numărul de caz COMP/39.482 – Fructe exotice. În sfârșit, agenții Comisiei au efectuat o inspecție la Chiquita Italia în conformitate cu articolul 20 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 și au purtat o discuție cu domnul C1.

130    Astfel cum s‑a arătat deja la punctul 10 de mai sus, în considerentele (84) și (85) ale deciziei atacate, Comisia a reținut că, în cursul investigației, a trimis mai multe solicitări de informații părților, că acestea au fost invitate să prezinte din nou anumite informații și probe provenind de la ele care se aflau în dosarul de investigație al cazului COMP/39.188 – Banane și că Chiquita a fost invitată să identifice care părți din declarațiile sale verbale în cazul menționat aveau, în opinia sa, o legătură și cu prezentul caz. La 9 februarie 2009, DG „Concurență” a transmis Chiquita o scrisoare în care evalua situația privind cooperarea acesteia în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002.

131    Încălcarea în discuție în prezenta cauză a fost considerată ca fiind vădit distinctă de cea constatată în cazul COMP/39.188 – Banane. Comisia a precizat în acest sens că prezenta cauză privea o încălcare (unică și continuă) distinctă în special ca urmare a faptului că întinderea geografică a acordurilor, personalul implicat, perioada acoperită de presupusa încălcare, funcționarea sectorului și natura practicilor supuse investigației în speță difereau vădit de ceea ce se constatase în cazul COMP/39.188 – Banane [considerentele (80), (316) și (345) ale deciziei atacate].

132    Referitor la cererea de clemență formulată de Chiquita, Comisia a reținut mai exact că, anterior acestei cereri, nu a efectuat nicio inspecție în legătură cu presupusa înțelegere și nu dispunea de niciun element de probă pentru a proceda astfel, că, la 3 mai 2005, Chiquita a obținut imunitatea condiționată la amenzi pentru o presupusă înțelegere secretă, astfel cum a fost descrisă aceasta în informațiile care au fost prezentate de întreprinderea menționată la 8, 14, 21 și 28 aprilie 2005, care afecta vânzarea de banane și de ananas în SEE, și că, din cauza faptului că practicile care fac obiectul prezentei cauze erau distincte de cele care făceau obiectul cazului COMP/39.188 – Banane, investigația inițială a fost scindată în două cazuri, și anume cazul COMP/39.482 – Fructe exotice și cazul COMP/39.188 – Banane. Comisia a precizat că, într‑o atare situație, orice solicitant de imunitate trebuia să coopereze la cele două investigații distincte care puteau să decurgă din aceeași cerere de imunitate și să continue să coopereze chiar și după ce a obținut imunitatea finală pentru încălcarea sau încălcările acoperite de una dintre investigații [considerentul (345) al deciziei atacate].

133    În plus, Comisia a explicat că, pe baza anumitor declarații făcute de Chiquita în cursul procedurii, a concluzionat, cu titlu preliminar, în comunicarea privind obiecțiunile din 10 decembrie 2009 pe care i‑a adresat‑o în prezenta cauză, că încălcarea care face obiectul deciziei atacate nu era acoperită de cererea de imunitate prezentată de întreprindere la 8 aprilie 2005 și, prin urmare, că aceasta nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi reveneau în temeiul punctului (11) literele (a) (obligația de cooperare) și (b) (încetarea încălcării la data cererii) din Comunicarea privind cooperarea din 2002. După cum s‑a arătat deja la punctul 130 de mai sus, anterior comunicării privind obiecțiunile, Comisia a transmis Chiquita o scrisoare în care evalua situația privind cooperarea acesteia în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002 [considerentul (348) al deciziei atacate].

134    Comisia a continuat arătând că, având în vedere ansamblul argumentelor invocate de Chiquita, în special după comunicarea privind obiecțiunile, a concluzionat că încălcarea constatată în decizia atacată era acoperită de cererea de imunitate prezentată de întreprindere. Comisia a reamintit însă că solicitanții de imunitate trebuiau să se străduiască să indice în mod clar informațiile pe care își întemeiau afirmațiile atunci când solicitau imunitatea [considerentul (349) al deciziei atacate].

135    În sfârșit, Comisia a amintit, în rezumat, că Chiquita i‑a furnizat mai multe declarații care explicau rolul pe care aceasta l‑a avut în sectorul bananelor în Europa de Sud, inclusiv contactele coluzive pe care le‑a întreținut cu Pacific, și a amintit că o contribuție a Chiquita a declanșat inițial investigația sa, astfel încât trebuia să se concluzioneze că această întreprindere și‑a îndeplinit obligația de cooperare permanentă și că, având în vedere împrejurările speciale ale prezentei cauze, nu ar fi justificat să i se retragă imunitatea [considerentele (351) și (352) ale deciziei atacate].

3.     Cu privire la elementele invocate de reclamante

136    Reclamantele susțin că Comisia a aplicat practici nelegale în scopul de a influența Chiquita să își susțină propriile afirmații și prezumții, în contradicție cu spiritul Comunicării privind cooperarea din 2002. Dovada în acest sens ar fi că, în cererea sa de imunitate, Chiquita nu ar fi prezentat niciun element referitor la prezenta cauză și că, pe de altă parte, Comisia nu s‑ar întemeia pe această cerere pentru a confirma încălcarea săvârșită în speță. Comisia ar fi adoptat de la început un punct de vedere preconceput cu privire la cauza în litigiu, întocmind mai întâi un dosar privind o înțelegere anticoncurențială, înainte de a se folosi de solicitantul de imunitate dintr‑o altă cauză pentru a‑și susține afirmațiile.

137    Potrivit reclamantelor, ca urmare a faptului că a influențat astfel în mod abuziv societatea care a solicitat imunitatea, Comisia nu doar a depășit în mod vădit competența pe care i‑o conferea Comunicarea privind cooperarea din 2002 și competențele de investigare și de sancționare pe care i le acorda Regulamentul nr. 1/2003, ci și‑a utilizat de asemenea competențele în scopuri diferite de cele pentru care i‑au fost conferite.

138    Comisia contestă afirmațiile reclamantelor și susține că niciuna dintre acțiunile sale din cadrul procedurii administrative nu poate fi interpretată ca exercitare a unei presiuni injuste asupra Chiquita sau ca o acțiune care urmărea să influențeze solicitantul de imunitate.

139    Trebuie amintit mai întâi că constituie abuz de putere adoptarea de către o instituție a Uniunii a unui act în scopul exclusiv sau cel puțin determinant de a atinge alte obiective decât pe cele declarate sau de a eluda o procedură special prevăzută de tratat pentru a răspunde circumstanțelor cauzei. Instanța Uniunii consideră astfel că un act este viciat de un abuz de putere numai dacă rezultă din indicii obiective, pertinente și concordante că a fost adoptat în scopul exclusiv sau cel puțin determinant de a atinge alte obiective decât pe cele declarate (Hotărârea Curții din 13 noiembrie 1990, Fedesa, C‑331/88, Rec., p. I‑4023, punctul 24, Hotărârea Curții din 11 noiembrie 2004, Ramondín și alții/Comisia, C‑186/02 P și C‑188/02 P, Rec., p. I‑10653, punctul 44, și Hotărârea Curții din 16 aprilie 2013, Spania și Italia/Consiliul, C‑274/11 și C‑295/11, punctul 33, Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2012, Koninklijke Wegenbouw Stevin/Comisia, T‑357/06, punctul 246, și Hotărârea Tribunalului din 16 ianuarie 2014, BP Products North America/Consiliul, T‑385/11, punctul 120).

140    În continuare, trebuie amintit că Regulamentul nr. 1/2003 conferă Comisiei competențe care au scopul de a‑i permite să îndeplinească misiunea care îi este încredințată prin tratat de a asigura respectarea normelor de concurență în cadrul pieței interne (a se vedea prin analogie, referitor la Regulamentul nr. 17, Hotărârea Curții din 26 iunie 1980, National Panasonic/Comisia, 136/79, Rec., p. 2033, punctul 20, și Ordonanța Curții din 17 noiembrie 2005, Minoan Lines/Comisia, C‑121/04 P, nepublicată în Recueil, punctul 34).

141    În sfârșit, Comunicarea privind cooperarea din 2002, a cărei logică a fost prezentată la punctele 111-126 de mai sus, determină, în mod general și abstract, metodologia pe care Comisia și‑a impus‑o în scopul aplicării programului său de clemență și asigură, prin urmare, securitatea juridică a întreprinderilor (a se vedea prin analogie Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 124 de mai sus, punctele 211 și 213).

142    Deși Comunicarea privind cooperarea menționată nu poate fi calificată drept normă de drept pe care Comisia ar fi în orice caz obligată să o respecte, aceasta prevede totuși o normă de conduită care indică practica ce trebuie urmată și de la care Comisia nu se poate îndepărta, într‑un caz specific, fără a indica motive care să fie compatibile cu principiul egalității de tratament (a se vedea prin analogie Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 124 de mai sus, punctul 209 și jurisprudența citată, și Hotărârea Tribunalului din 8 octombrie 2008, Carbone‑Lorraine/Comisia, T‑73/04, Rep., p. II‑2661, punctul 70).

143    Adoptând asemenea norme de conduită și anunțând, prin intermediul publicării lor, că le va aplica în viitor situațiilor vizate de acestea, Comisia își limitează exercitarea propriei puteri de apreciere și nu se poate abate de la aceste norme, în caz contrar riscând să fie sancționată, dacă este cazul, în temeiul unei încălcări a principiilor generale de drept, precum egalitatea de tratament sau protecția încrederii legitime (a se vedea prin analogie Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 124 de mai sus, punctul 211 și jurisprudența citată, și Hotărârea Carbone‑Lorraine/Comisia, punctul 142 de mai sus, punctul 71).

144    În plus, trebuie reținut că, deși, în temeiul jurisprudenței amintite anterior, Comisia se poate întemeia pe indicii din alte investigații pentru a iniția o nouă investigație (a se vedea punctele 54 și 55 de mai sus) și pentru a conexa sau a scinda o procedură (a se vedea punctele 56 și 57 de mai sus) și deși, în conformitate cu jurisprudența citată la punctele 121-126 de mai sus, cooperarea unui solicitant de imunitate trebuie să fie „deplină”, Comisia trebuie, astfel cum ea însăși a afirmat la punctul 351 din decizia atacată, „să rămână neutră și să se abțină să influențeze solicitantul de imunitate”.

145    Cu toate acestea, contrar celor pretinse de reclamante, elementele invocate de ele în susținerea criticii întemeiate pe exercitarea unei influențe nelegale asupra solicitantului de imunitate și a motivului întemeiat pe un abuz de putere nu sunt de natură să demonstreze că Comisia a încălcat aceste principii în speță. Astfel, faptele invocate de reclamante nu permit validarea afirmațiilor potrivit cărora „Comisia a aplicat practici nelegale în scopul de a influența Chiquita, în calitate de întreprindere care a solicitat imunitatea, să își susțină propriile afirmații și prezumții, în contradicție cu spiritul Comunicării privind [cooperarea]”, întocmind „mai întâi […] un dosar privind o înțelegere anticoncurențială pe baza unei interpretări speculative a unor note personale și olografe și [folosind] ulterior […] solicitantul de imunitate dintr‑o altă cauză pentru a încerca să susțină dosarul menționat”.

146    În primul rând, reclamantele nu se pot întemeia, în general, pe faptul că Comisia a considerat într‑o primă etapă că cererea de clemență a Chiquita nu acoperea prezenta procedură, pentru ca ulterior „să își schimbe opinia” în decizia atacată. Astfel, după cum s‑a precizat în jurisprudența citată la punctele 113-120 de mai sus, procedura de cooperare așa cum este concepută în Comunicarea privind cooperarea din 2002 este un proces la finalul căruia numai Comisia acordă sau nu acordă în mod definitiv imunitatea la amenzi solicitantului de imunitate, în funcție de cooperarea oferită de acesta pe întreg parcursul procedurii. Prin urmare, Comisia nu este obligată să adopte o poziție definitivă cu privire la o cerere de clemență încă din etapa comunicării privind obiecțiunile (a se vedea în acest sens Hotărârea Fluorsid și Minmet/Comisia, punctul 120 de mai sus, punctele 134-136).

147    Faptul că Comisia nu se întemeiază pe cererea inițială de clemență formulată de Chiquita, care ar acoperi SEE în totalitate (a se vedea punctele 3, 4 și 127 de mai sus), ca dovadă a încălcării în speță nu este nici el de natură să demonstreze că Comisia a abuzat, în cursul procedurii ulterioare, de competențele sale pentru a determina Chiquita să confirme fapte referitoare la prezenta cauză. Astfel, din jurisprudența citată la punctele 121-126 de mai sus reiese că obligația de cooperare a unei întreprinderi care solicită imunitate totală la amenzi include obligația de a furniza o cooperare deplină, permanentă și rapidă pe parcursul întregii proceduri, ceea ce poate implica de asemenea cercetări și declarații referitoare la fapte care nu sunt acoperite de declarația inițială ca urmare a întrebărilor adresate de Comisie, în măsura în care, după cum afirmă în mod întemeiat aceasta din urmă la punctul 31 din memoriul său în apărare, a răspunde la întrebări constituie o parte importantă a obligației de cooperare a solicitanților de imunitate.

148    În plus, din jurisprudența citată la punctele 56 și 57 de mai sus reiese că Comisia are dreptul atât să disocieze, cât și să conexeze proceduri pentru motive obiective. În speță, reclamantele nu invocă elemente destinate să pună în discuție motivele invocate de Comisie pentru a decide că, în speță, trebuia să se considere că faptele referitoare la cazul COMP/39.482 – Fructe exotice și cele referitoare la cazul COMP/39.188 – Banane trebuiau considerate ca fiind două încălcări vădit distincte (a se vedea punctul 131 de mai sus).

149    În aceste condiții, Comisia a putut considera în mod întemeiat că, într‑o asemenea situație, orice solicitant de imunitate trebuia să coopereze la cele două investigații distincte care puteau să decurgă din aceeași cerere de imunitate, care acoperea integral SEE (a se vedea punctele 3, 4 și 127 de mai sus), și să continue să coopereze chiar și după ce a obținut imunitatea finală pentru încălcarea sau încălcările acoperite de una dintre investigații (a se vedea punctul 132 de mai sus).

150    Rezultă că argumentația reclamantelor întemeiată pe ideea generală potrivit căreia Chiquita și‑ar fi „adaptat” argumentația la fapte astfel cum au fost prezentate de Comisie nu poate fi admisă.

151    În această privință, trebuie, pe de altă, parte amintit că declarațiile care sunt contrare interesului celui care le dă trebuie, în principiu, să fie considerate elemente de probă care prezintă o încredere deosebită (Hotărârea Tribunalului din 26 aprilie 2007, Bolloré și alții/Comisia, T‑109/02, T‑118/02, T‑122/02, T‑125/02, T‑126/02, T‑128/02, T‑129/02, T‑132/02 și T‑136/02, Rep., p. II‑947, punctul 166).

152    Or, cu toate că, desigur, o întreprindere care a solicitat să beneficieze de imunitate la amenzi poate fi determinată să prezinte numărul maxim posibil de elemente incriminatoare, este la fel de adevărat că o astfel de întreprindere va fi de asemenea conștientă de eventualele consecințe negative ale prezentării unor elemente inexacte care ar putea în special să determine pierderea imunității după ce aceasta a fost acordată. În plus, riscul ca declarații inexacte să fie identificate și să determine consecințele menționate este crescut ca urmare a faptului că asemenea declarații trebuie să fie confirmate prin intermediul altor elemente de probă (Hotărârea Curții din 19 decembrie 2013, Siemens și alții/Comisia, C‑239/11 P, C‑489/11 P și C‑498/11 P, nepublicată în Repertoriu, punctul 138).

153    Pe de altă parte, Curtea a avut deja ocazia să sublinieze că o declarație dată de o societate care recunoaște existența unei încălcări săvârșite de aceasta induce riscuri juridice și economice considerabile, printre care în special cel al unor acțiuni în despăgubire în fața instanțelor naționale, în cadrul cărora poate fi invocată stabilirea de către Comisie a încălcării în sarcina unei întreprinderi (a se vedea Hotărârea Siemens și alții/Comisia, punctul 152 de mai sus, punctele 140 și 141 și jurisprudența citată).

154    În al doilea rând, având în vedere obligațiile care decurg pentru Chiquita din statutul procedural al solicitantului de imunitate (a se vedea punctele 120-126 de mai sus), nu se poate considera că simplul fapt de a‑i aminti acest statut constituie exercitarea unei presiuni nelegale, astfel cum pretind reclamantele. Nici afirmația acestora potrivit căreia Comisia „[ar fi] amenințat Chiquita că îi va refuza imunitatea în cazul privind Europa de Nord [(cazul COMP/39.188 – Banane)] în scopul a se asigura de cooperarea acestei întreprinderi pentru a identifica probe concludente și pentru a influența natura declarațiilor Chiquita referitoare la elementele de fapt din prezenta cauză” nu este susținută în niciun mod.

155    În sfârșit, declarația domnului A1, avocat al Chiquita, în cursul audierii, la care reclamantele fac referire în nota de subsol nr. 43 din replică și din care reiese că, în cursul audierii, Comisia a cerut avocaților Chiquita să îi explice domnului C1 că trebuia să fie mai comunicativ, nu demonstrează că Comisia a solicitat Chiquita mai mult decât era necesar potrivit cooperării așteptate din partea unui solicitant de imunitate (a se vedea punctele 121-126 de mai sus). Pe de altă parte, extrasul citat de reclamante trebuie plasat în contextul declarației în ansamblul său, în cadrul căreia domnii A1 și A2 s‑au apărat în fața poziției Comisiei constând în contestarea voinței de cooperare a Chiquita și au explicat că Comisia nu se putea aștepta ca domnul C1 să fie excesiv de amabil cu ocazia inspecțiilor în condițiile în care Comisia a solicitat în mod expres ca acesta să nu fie prevenit anterior, în scopul de a păstra un anumit efect de surpriză. Atât declarațiile avocaților Chiquita cât și, mai ales, ale domnului C1 însuși referitoare la această situație arată, în consecință, că domnul C1, în calitate de persoană fizică, s‑a simțit agresat și a perceput inspecția ca fiind „ostilă” până când avocații i‑au explicat că Chiquita a decis să coopereze cu Comisia și că, prin urmare, putea să fie amabil în afirmațiile sale.

156    În al treilea rând, reclamantele susțin că mecanismele de presiune utilizate de Comisie au fost multiple, în măsura în care Comisia ar fi indicat Chiquita în mai multe scrisori că urma să efectueze inspecții în incintele sale și să adreseze întrebări salariaților săi, i‑ar fi solicitat să transmită în prezenta cauză documente pe care aceasta le transmisese deja în cauza referitoare la Europa de Nord (cazul COMP/39.188 – Banane) și ar fi confirmat că a inclus documente din cauza menționată în dosarul prezentei cauze.

157    Mai întâi, trebuie constatat că Comisia a afirmat la punctul 34 din memoriul în apărare, fără a fi contrazisă de reclamante în replică în legătură cu acest aspect, că afirmația acestora din urmă potrivit căreia Comisia ar fi trimis mai multe scrisori Chiquita pentru a o informa cu privire la inspecțiile care urmau era inexactă din punct de vedere factual. Comisia reiterează în această privință afirmația care figurează deja în considerentul (82) al deciziei atacate, potrivit căreia ea a informat doar verbal Chiquita, la 26 noiembrie 2007, că urma să se deplaseze la incintele acesteia din urmă după două zile și că dorea să discute cu domnul C1. Un asemenea demers pare justificat pentru a permite Chiquita să asigure prezența domnului C1 în ziua respectivă și nu poate constitui în sine un mecanism de presiune abuziv asupra solicitantului de imunitate. În continuare, faptul de a solicita Chiquita să prezinte din nou documente pe care le prezentase deja în cazul COMP/39.188 – Banane nu este ilicit, ci este o condiție indispensabilă a utilizării documentelor respective în cadrul prezentei cauze, astfel cum reiese din jurisprudența citată la punctele 54 și 55 de mai sus. În sfârșit, afirmația reclamantelor potrivit căreia Comisia ar fi informat Chiquita că a inclus documente din cazul COMP/39.188 – Banane în dosarul prezentei cauze nu este susținută în niciun mod, astfel încât nici aceasta nu poate demonstra un abuz de putere săvârșit de Comisie.

158    În al patrulea rând, nici elementele din dosar citate de reclamante în afara contextului nu sunt de natură să demonstreze că Comisia a exercitat o presiune abuzivă asupra solicitantului de imunitate.

159    Primo, concluziile prezentate de Chiquita în cazul COMP/39.188 – Banane, invocate de reclamante, potrivit cărora „prețurile pentru RU/Irlanda, Europa de Sud și Franța nu erau comunicate concurenților”, descriu modul în care Chiquita comunica, joia dimineața, prețurile sale de referință concurenților săi. Or, cazul COMP/39.482 – Fructe exotice nu privea prețurile de referință, astfel încât declarațiile date de Chiquita în prezenta cauză nu contrazic concluziile sale prezentate în cazul COMP/39.188 – Banane.

160    Secundo, declarațiile domnului A2, avocat al Chiquita, din cursul audierii, pe care se întemeiază de asemenea reclamantele și în care acesta a afirmat că observațiile privind perioada anterioară datei de 8 aprilie 2005 „nu ar susține în mod necesar argumentația Comisiei”, se referă la posibilitatea Comisiei de a avea o altă întrevedere cu domnul C1 ca urmare a răspunsului Chiquita la comunicarea privind obiecțiunile, la faptele pe care domnul C1 ar putea să le comenteze în cadrul unei astfel de întrevederi și, în sens mai larg, la necesitatea ca Chiquita să comenteze fapte referitoare la perioada anterioară datei de 8 aprilie 2005, data cererii sale de imunitate. Domnul A2 a declarat atunci că Chiquita a considerat că a propune de două ori Comisiei să aibă o întrevedere cu domnul C1 era suficient în ceea ce privește obligațiile Chiquita în calitate de solicitant de imunitate, cu atât mai mult cu cât Chiquita decisese să comenteze numai faptele ulterioare datei de 8 aprilie 2005 prezentate în comunicarea privind obiecțiunile. Faptul de a evoca într‑un astfel de context aspectul că unele observații privind perioada anterioară „nu ar susține în mod necesar argumentația Comisiei” nu poate fi interpretat drept o declarație potrivit căreia nu ar fi existat o încălcare anterior datei de 8 aprilie 2005. Dimpotrivă, domnul A2 a precizat în mod clar în cursul audierii că Chiquita nu contesta faptul că avusese loc o încălcare anterior datei de 8 aprilie 2005, dar că aceasta contesta faptul că încălcarea a continuat după data respectivă.

161    Tertio, declarația domnului A2 din cursul audierii, amintită la nota de subsol nr. 25 din replică, potrivit căreia, „[d]in punctul de vedere al Chiquita, DG «Concurență» p[ărea] să fi adoptat de la bun început o viziune preconcepută”, „pentru a‑și susține teoria referitoare la acest caz, DG «Concurență» a solicitat Chiquita [să coopereze] pentru a identifica informații concludente și probe”, „îi [revenea] totuși Comisiei sarcina de a‑și susține concluziile cu mijloacele de probă care îi [fuseseră] furnizate, iar nu să elaboreze concluzii și să folosească solicitantul de imunitate pentru a încerca să le susțină pe acestea din urmă” și, „dacă informațiile obținute și furnizate de Chiquita nu corespund[eau] viziunii preconcepute pe care DG «Concurență» o a[vea] cu privire la acest caz, Chiquita nu p[utea] fi considerată responsabilă de acest lucru”, trebuie să fie plasată în context, și anume apărarea Chiquita ca urmare a comunicării privind obiecțiunile în cazul în litigiu în fața eventualității de a nu obține imunitatea în cazul menționat. Astfel, ultima frază citată de reclamante se termină după cum urmează: „[D]acă informațiile obținute și furnizate de Chiquita nu corespund viziunii preconcepute pe care DG «Concurență» o are cu privire la acest caz, Chiquita nu poate fi considerată responsabilă de acest lucru, iar DG «Concurență» nu poate în mod cert să utilizeze acest aspect pentru a‑i refuza imunitatea”. Situația este aceeași în privința declarațiilor domnului A2 citate în notele de subsol nr. 45 și 46 din replică și care se încadrează într‑o argumentație ce urmărește să conteste divizarea cazurilor în două, în măsura în care aceasta ar trebui să aibă ca rezultat ridicarea imunității Chiquita pentru o parte a pieței interne, deși ea obținuse imunitatea condiționată pentru piața internă în ansamblul său.

162    În al cincilea rând, reclamantele critică utilizarea dată de Comisie unui document provenit din dosarul cazului COMP/39.188 – Banane, obținut la LVP în cadrul unor inspecții neanunțate efectuate în cadrul cazului menționat, și anume e‑mailul trimis la 11 aprilie 2005 la ora 9.57 în cadrul gestionării cooperării Chiquita de către Comisie.

163    Primo, în noiembrie 2007, în cadrul inspecțiilor efectuate la Chiquita Italia, reprezentanții Comisiei i‑ar fi informat pe salariații acestei întreprinderi despre existența unui document care dovedește un comportament nelegal al Chiquita și al reclamantelor – și anume e‑mailul trimis la 11 aprilie 2005 la ora 9.57 –, deși acest document nu ar fi fost depus la dosarul investigației în prezenta cauză.

164    Comisia susține că, în timpul inspecțiilor din noiembrie 2007, nicio copie a e‑mailului trimis la 11 aprilie 2005 la ora 9.57 nu a fost comunicată Chiquita, agenții Comisiei indicând doar faptul că Chiquita ar putea să identifice un document care indică contacte coluzive în jurul datei de 11 aprilie 2005 în dosarul cazului COMP/39.188 – Banane [considerentul (248) al deciziei atacate]. Totuși, în calitate de destinatar al comunicării privind obiecțiunile în cazul menționat, Chiquita ar fi fost îndreptățită să ia cunoștință de documentul în cauză, întrucât acordarea accesului la acesta era licită și constituia chiar o obligație în temeiul articolului 27 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003. În plus, Comisia susține că putea să utilizeze documentul respectiv pentru continuarea procedurii care a condus la adoptarea deciziei atacate, deoarece, în temeiul jurisprudenței, putea să obțină indicii din alte investigații, întrucât articolul 28 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 nu îi interzice inițierea unei investigații pentru a verifica sau a completa informații de care a luat cunoștință întâmplător în cursul unei verificări anterioare.

165    Trebuie să se observe că afirmația Comisiei potrivit căreia, în cadrul inspecțiilor din noiembrie 2007, nicio copie a documentului în discuție nu a fost comunicată Chiquita, agenții Comisiei însărcinați cu întrevederile arătând doar faptul că Chiquita ar putea să identifice un document care indică contacte coluzive în jurul datei de 11 aprilie 2005 în dosarul cazului referitor la Europa de Nord, a fost confirmată de Chiquita și de domnul C1 în cursul audierii și nu a fost contrazisă de reclamante. În lumina jurisprudenței citate anterior, potrivit căreia Comisia se poate întemeia pe indicii dintr‑un caz ca punct de plecare pentru investigații într‑un alt caz (a se vedea punctele 54 și 55 de mai sus), precum și în lumina jurisprudenței potrivit căreia obligația de cooperare a solicitantului de imunitate se întinde pe tot parcursul procedurii și implică obligația de a reacționa la împrejurări noi (a se vedea punctele 121-126 de mai sus), faptul de a se întemeia astfel pe un document care figurează în dosarul unui alt caz pentru a adresa o întrebare solicitantului de imunitate nu apare ca fiind nelegal.

166    Secundo, reclamantele critică faptul că, ulterior, Comisia le‑a arătat două versiuni ale e‑mailului trimis la 11 aprilie 2005 la ora 9.57 salariaților Chiquita, sugerând că acestea constituiau dovada contactelor ilegale dintre domnii P1 și C1.

167    În această privință, trebuie să se observe că Comisia a afirmat în considerentul (248) al deciziei atacate că o copie a e‑mailului în discuție fusese transmisă Chiquita după trimiterea scrisorii de evaluare a situației pentru a‑i da posibilitatea să se exprime în legătură cu acest document susceptibil să demonstreze că ea ar fi continuat încălcarea după ce a solicitat clemența.

168    Reiese totuși din declarația Chiquita din 5 martie 2009, precum și din declarația sa din cursul audierii că Chiquita a primit înaintea expedierii scrisorii de sintetizare a situației o versiune neconfidențială a e‑mailului în care se preciza că toate numele eliminate aparțineau unor angajați ai Pacific și că a primit abia după expedierea scrisorii respective o versiune din care reieșea că unul dintre numele eliminate făcea referire la domnul C1, astfel încât numai la acel moment a înțeles că documentul putea fi o dovadă a continuării încălcării de către Chiquita după formularea cererii de imunitate.

169    Coroborarea schimbului de scrisori dintre reclamante și Comisie care a avut loc la 17 octombrie și la 6 și 14 noiembrie 2008 cu răspunsurile reclamantelor din 14 august 2008 și din septembrie 2008 la solicitările de informații ale Comisiei arată că Comisia a solicitat Pacific să prezinte o versiune neconfidențială a e‑mailului în discuție.

170    Din cele examinate la punctul 103 și următoarele de mai sus, precum și din înscrisurile din dosar care tocmai au fost menționate reiese că, la data la care Comisia a comunicat Chiquita e‑mailul în discuție, documentul fusese prezentat de reclamante în prezenta cauză, astfel încât Comisia era îndreptățită să îl utilizeze față de Chiquita. Nu se poate reproșa Comisiei în această privință că a comunicat Chiquita documentul într‑o versiune neconfidențială în care numele angajaților Pacific fuseseră eliminate pentru a proteja confidențialitatea lor.

171    Pare însă de asemenea justificat faptul că, după ce a arătat Chiquita o versiune a documentului în care toate numele fuseseră eliminate și în care se preciza, din eroare, că toate aceste nume aparțineau unor angajați ai Pacific, Comisia a comunicat Chiquita o versiune din care rezulta că unul dintre aceste nume făcea referire la domnul C1, întrucât numai astfel Chiquita putea, pe de o parte, să înțeleagă că documentul putea eventual să ateste contacte anticoncurențiale între Pacific și Chiquita după formularea cererii de imunitate de către aceasta din urmă și, pe de altă parte, să se pronunțe cu privire la un element susceptibil să justifice refuzul acordării imunității în prezenta cauză. Pare justificat faptul că Comisia a dat Chiquita această posibilitate în cadrul administrării cererii sale de imunitate și reclamantele nu pot, prin urmare, să îi reproșeze că a exercitat o influență nelegală asupra solicitantului de imunitate în această privință.

172    Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că al doilea motiv trebuie respins.

C –  Cu privire la motivul întemeiat pe lipsa de probe suficiente privind o încălcare a articolului 101 alineatul (1) TFUE

173    Reclamantele susțin că Comisia nu a dovedit în mod suficient că comportamentul lor constituia o încălcare a articolului 101 alineatul (1) TFUE și că, prin urmare, aceasta nu și‑a îndeplinit sarcina probei pe care i‑o impune articolul 2 din Regulamentul nr. 1/2003.

174    Acest motiv cuprinde două aspecte. În cadrul primului aspect, reclamantele susțin că probele prezentate de Comisie nu susțin faptele astfel cum sunt descrise de această instituție. În cadrul celui de al doilea motiv, reclamantele susțin că faptele din prezenta cauză nu constituie o încălcare a articolului 101 TFUE. În primul rând, Comisia nu ar fi reușit să dovedească faptul că reclamantele erau implicate într‑un acord și/sau într‑o practică concertată, în al doilea rând, Comisia nu ar fi dovedit că comportamentul la care acestea participaseră a avut un obiect sau un efect anticoncurențial și, în al treilea rând, Comisia nu ar fi demonstrat că acest comportament constituia o încălcare unică și continuă.

1.     Cu privire la primul aspect, întemeiat pe aprecierea eronată a probelor

a)     Observații introductive

 Cu privire la principiile referitoare la sarcina probei

175    Din cuprinsul articolului 2 din Regulamentul nr. 1/2003, precum și dintr‑o jurisprudență constantă reiese că, în domeniul dreptului concurenței, în cazul unui litigiu privind existența unei încălcări, Comisiei îi revine obligația de a face dovada încălcărilor pe care le constată și de a stabili elementele de probă adecvate în vederea demonstrării, corespunzător cerințelor legale, a existenței faptelor constitutive ale unei încălcări (Hotărârea Curții din 17 decembrie 1998, Baustahlgewebe/Comisia, C‑185/95 P, Rec., p. I‑8417, punctul 58, Hotărârea Curții din 6 ianuarie 2004, BAI și Comisia/Bayer, C‑2/01 P și C‑3/01 P, Rec., p. I‑23, punctul 62, Hotărârea Curții din 22 noiembrie 2012, E.ON Energie/Comisia, C‑89/11 P, punctul 71, și Hotărârea Tribunalului din 17 septembrie 2007, Microsoft/Comisia, T‑201/04, Rep., p. II‑3601, punctul 688).

176    În acest scop, Comisia are sarcina de a strânge elemente de probă suficient de precise și de concordante pentru a întemeia convingerea fermă că încălcarea invocată a avut loc (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 28 martie 1984, Compagnie royale asturienne des mines și Rheinzink/Comisia, 29/83 și 30/83, Rec., p. 1679, punctul 20, Hotărârea Curții din 31 martie 1993, Ahlström Osakeyhtiö și alții/Comisia, C‑89/85, C‑104/85, C‑114/85, C‑116/85, C‑117/85 și C‑125/85-C‑129/85, Rec., p. I‑1307, punctul 127, Hotărârea Tribunalului din 21 ianuarie 1999, Riviera Auto Service și alții/Comisia, T‑185/96, T‑189/96 și T‑190/96, Rec., p. II‑93, punctul 47, Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Dresdner Bank și alții/Comisia, T‑44/02 OP, T‑54/02 OP, T‑56/02 OP, T‑60/02 OP și T‑61/02 OP, Rec., p. II‑3567, punctul 62, și Hotărârea Tribunalului din 15 decembrie 2010, E.ON Energie/Comisia, T‑141/08, Rep., p. II‑5761, punctul 48).

177    Cu toate acestea, trebuie subliniat că nu este necesar ca fiecare dintre probele prezentate de Comisie să corespundă acestor criterii în legătură cu fiecare element al încălcării. Este suficient ca seria de indicii invocată de instituție, apreciată în mod global, să răspundă acestei cerințe (a se vedea Hotărârea Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, punctul 49 de mai sus, punctele 513-523, și Hotărârea Dresdner Bank și alții/Comisia, punctul 176 de mai sus, punctul 63 și jurisprudența citată).

178    În această privință, trebuie arătat că Comisia poate ține seama de elemente stabilite în afara perioadei încălcării dacă acestea fac parte din seria de indicii invocată de Comisie pentru a dovedi încălcarea respectivă (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 2 februarie 2012, Denki Kagaku Kogyo și Denka Chemicals/Comisia, T‑83/08, nepublicată în Repertoriu, punctul 193) și că poate să invoce circumstanțe de fapt ulterioare unui comportament anticoncurențial pentru a confirma conținutul unui element obiectiv de probă (Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2012, Guardian Industries și Guardian Europe/Comisia, T‑82/08, punctul 55).

179    Având în vedere caracterul notoriu al interzicerii acordurilor anticoncurențiale, nu i se poate pretinde Comisiei să prezinte înscrisuri care atestă în mod explicit un contact între operatorii în cauză. Elementele fragmentare și disparate de care Comisia ar putea dispune ar trebui, în orice ipoteză, să poată fi completate prin deducții care să permită reconstituirea împrejurărilor pertinente. Prin urmare, existența unei practici sau a unui acord anticoncurențial poate fi dedusă dintr‑o serie de coincidențe și de indicii care, privite în ansamblu, pot constitui, în absența unei alte explicații coerente, dovada unei încălcări a normelor de concurență (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia, C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, Rec., p. I‑123, punctele 55-57, și Hotărârea Dresdner Bank și alții/Comisia, punctul 176 de mai sus, punctele 64 și 65).

180    Desigur, atunci când Comisia se întemeiază numai pe conduita pe piață întreprinderilor în cauză pentru a concluziona cu privire la existența unei încălcări, este suficient ca acestea din urmă să demonstreze existența unor împrejurări care să pună într‑o lumină diferită faptele stabilite de Comisie și care să permită astfel substituirea cu altă explicație plauzibilă a faptelor a celei reținute de Comisie pentru a concluziona în sensul existenței unei încălcări a normelor de concurență ale Uniunii (a se vedea Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 42 de mai sus, punctul 186 și jurisprudența citată). Astfel, în cazul în care Comisia constată o încălcare a normelor de concurență întemeindu‑se pe presupunerea că faptele stabilite nu pot fi explicate în alt mod decât în funcție de existența unui comportament anticoncurențial, instanța Uniunii va trebui să anuleze decizia menționată atunci când întreprinderile în cauză invocă o argumentație care pune într‑o lumină diferită faptele stabilite de Comisie și care permite înlocuirea explicației reținute de Comisie în vederea stabilirii unei încălcări cu o altă explicație plauzibilă a faptelor. Într‑adevăr, nu se poate considera că, într‑o asemenea situație, Comisia a făcut dovada existenței unei încălcări a dreptului concurenței (a se vedea în acest sens Hotărârea Compagnie royale asturienne des mines și Rheinzink/Comisia, punctul 176 de mai sus, punctul 16, Hotărârea Ahlström Osakeyhtiö și alții/Comisia, punctul 176 de mai sus, punctele 126 și 127, și Hotărârea Tribunalului din 22 noiembrie 2012, E.ON Energie/Comisia, punctul 175 de mai sus, punctul 74).

181    Totuși, în cazul în care Comisia se întemeiază pe înscrisuri în vederea stabilirii unei încălcări a dreptului concurenței, revine întreprinderilor în cauză sarcina nu numai să prezinte o alternativă plauzibilă la teza Comisiei, ci și să invoce insuficiența probelor reținute în decizia atacată pentru a stabili existența încălcării (Hotărârea Tribunalului din 20 aprilie 1999, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, T‑305/94-T‑307/94, T‑313/94-T‑316/94, T‑318/94, T‑325/94, T‑328/94, T‑329/94 și T‑335/94, Rec., p. II‑931, punctele 725-728, Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 42 de mai sus, punctul 187, și Hotărârea din 15 decembrie 2010, E.ON Energie/Comisia, punctul 176 de mai sus, punctul 55).

182    În ceea ce privește mijloacele de probă care pot fi invocate pentru a dovedi încălcarea articolului 101 TFUE, trebuie observat din nou că principiul care prevalează în dreptul Uniunii este cel al liberei administrări a probelor (a se vedea punctul 42 de mai sus și jurisprudența citată). În mod specific, nicio dispoziție și niciun principiu general de drept al Uniunii nu interzic Comisiei să invoce împotriva unei întreprinderi declarații ale altor întreprinderi incriminate. Dacă nu ar fi așa, sarcina probei comportamentelor contrare articolului 101 TFUE, care revine Comisiei, ar fi nesustenabilă și incompatibilă cu misiunea supravegherii bunei aplicări a acestor dispoziții ce îi este atribuită prin tratate (a se vedea în acest sens Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 42 de mai sus, punctul 192).

183    În sfârșit, cu privire la valoarea probantă care trebuie atribuită diferitor elemente de probă, trebuie subliniat că singurul criteriu relevant de apreciere a probelor furnizate în mod liber constă în credibilitatea acestora (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2004, Mannesmannröhren‑Werke/Comisia, T‑44/00, Rec., p. II‑2223, punctul 84 și jurisprudența citată, Hotărârea din 8 iulie 2004, Dalmine/Comisia, punctul 42 de mai sus, punctul 72, și Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 42 de mai sus, punctul 273). Potrivit normelor general aplicabile în materia probelor, credibilitatea și, prin urmare, valoarea probantă a unui înscris depind de originea sa, de împrejurările întocmirii lui, de destinatarul său și de caracterul rezonabil și fiabil al conținutului acestuia (Hotărârea Tribunalului din 15 martie 2000, Cimenteries CBR și alții/Comisia, T‑25/95, T‑26/95, T‑30/95-T‑32/95, T‑34/95-T‑39/95, T‑42/95-T‑46/95, T‑48/95, T‑50/95-T‑65/95, T‑68/95-T‑71/95, T‑87/95, T‑88/95, T‑103/95 și T‑104/95, Rec., p. II‑491, punctul 1053). În special, se impune acordarea unei importanțe sporite împrejurării în care un înscris a fost întocmit în legătură imediată cu faptele (Hotărârea Tribunalului din 11 martie 1999, Ensidesa/Comisia, T‑157/94, Rec., p. II‑707, punctul 312, și Hotărârea din 16 decembrie 2003, Nederlandse Federatieve Vereniging voor de Groothandel op Elektrotechnisch Gebied și Technische Unie/Comisia, T‑5/00 și T‑6/00, Rec., p. II‑5761, punctul 181) sau de un martor direct al acestor fapte. În plus, declarațiile contrare intereselor declarantului trebuie considerate, în principiu, elemente de probă deosebit de fiabile (Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 42 de mai sus, punctele 207, 211 și 212).

184    În cadrul aprecierii probelor strânse de Comisie, orice dubiu al instanței trebuie interpretat în favoarea întreprinderii căreia îi este adresată decizia Comisiei de constatare a unei încălcări. Prin urmare, instanța nu poate concluziona că Comisia a dovedit existența încălcării în cauză corespunzător cerințelor legale dacă există încă un dubiu cu privire la acest aspect, în special în cadrul unei acțiuni în anularea unei decizii de aplicare a unei amenzi (Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 42 de mai sus, punctul 177, Hotărârea Dresdner Bank și alții/Comisia, punctul 176 de mai sus, punctul 60, și Hotărârea din 15 decembrie 2010, E.ON Energie/Comisia, punctul 176 de mai sus, punctul 51).

185    Astfel, în această ultimă situație, se impune să se țină seama de principiul prezumției de nevinovăție, care este astăzi prevăzut la articolul 48 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și care se aplică în special în procedurile referitoare la încălcări ale normelor privind concurența aplicabile întreprinderilor care se pot finaliza prin aplicarea de amenzi sau de penalități cu titlu cominatoriu (Hotărârile Curții din 8 iulie 1999, Hüls/Comisia, C‑199/92 P, Rec., p. I‑4287, punctele 149 și 150, și Montecatini/Comisia, C‑235/92 P, Rec., p. I‑4539, punctele 175 și 176, și Hotărârea din 22 noiembrie 2012, E.ON Energie/Comisia, punctul 175 de mai sus, punctele 72 și 73, și Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 42 de mai sus, punctul 178).

186    Criticile formulate de reclamante trebuie examinate în lumina acestor observații.

 Reamintirea probelor prezentate de Comisie în speță

187    Trebuie amintit că, în considerentele (94) și (95) ale deciziei atacate, Comisia a precizat că, în perioada cuprinsă între 28 iulie 2004 și cel puțin „săptămâna de comercializare 15” din 2005, Chiquita și Pacific și‑au coordonat strategia comercială în Grecia, în Italia și în Portugalia prin coordonarea strategiei lor de prețuri în ceea ce privește prețurile viitoare, nivelurile prețurilor, mișcările și/sau tendințele prețurilor și au făcut schimb de informații cu privire la comportamentul viitor al pieței în ceea ce privește prețurile. Comisia susține că coluziunea a fost instituită în cadrul unei întâlniri între Chiquita și Pacific la 28 iulie 2004 și că, după acest eveniment, părțile s‑au angajat imediat în alte contacte coluzive. Astfel, probele ar indica faptul că, în perioada cuprinsă între luna februarie 2005 și începutul lunii aprilie 2005, Chiquita și Pacific au avut astfel de contacte aproape săptămânal.

188    În considerentul (96) al deciziei atacate, Comisia arată că principalele dovezi ale coluziunii se compun din următoarele elemente:

–        înscrisuri obținute în cadrul inspecțiilor efectuate de Guardia di Finanza italiană în cadrul unei anchete naționale (notele domnului P1);

–        înscrisuri obținute în cadrul inspecțiilor Comisiei din perioada 28-30 noiembrie 2007 și declarații date în cursul acestor inspecții;

–        declarații ale întreprinderii prezentate de solicitantul de imunitate, Chiquita;

–        răspunsuri la solicitările de informații și comunicări ulterioare ale Chiquita.

189    Comisia distinge în continuare între probele referitoare la încălcare în ansamblul său, constând în declarațiile Chiquita [considerentele (97)-(101) ale deciziei atacate], probele referitoare la întâlnirea din 28 iulie 2004, constând în declarațiile Chiquita și în notele domnului P1 [considerentele (102)-(120) ale deciziei atacate], probele referitoare la contactele de monitorizare efectuate în august 2004, constând în declarațiile Chiquita și în notele domnului P1 [considerentele (121)-(125) ale deciziei atacate], și, în sfârșit, probele referitoare la celelalte contacte desfășurate în perioada februarie-aprilie 2005, constând într‑un e‑mail intern trimis de domnul P1 domnului P2 luni 11 aprilie 2005 la ora 9.57, care cuprinde un tabel intitulat „Prețurile Chiquita − 2005”, ce conținea informații referitoare la prețurile Chiquita pentru săptămânile 9-15 din anul 2005, precum și un tabel similar nedatat găsit în biroul domnului P2 cu informații despre săptămânile 6-13 din anul 2005 [considerentele (126)-(139)].

b)     Cu privire la aprecierea probelor în speță

190    Reclamantele susțin că, în pofida eforturilor considerabile depuse de Comisie și de Chiquita pentru a identifica probe ale pretinsei încălcări în discuție în speță, „probele” scrise ale unor contacte coluzive între concurente pe care Comisia le utilizează pentru a‑și susține afirmațiile constau exclusiv într‑un modest set de trei note olografe și un e‑mail intern, redactate de domnul P1, un fost angajat al PFCI decedat cu mai mult de un an înainte de începerea investigației Comisiei. Reclamantele se referă astfel la notele domnului P1 cu privire la prânzul din 28 iulie 2004 și la cele două pagini de note ale acestuia care datează din august 2004, precum și la e‑mailul intern trimis de domnul P1 domnului P2 la 11 aprilie 2005 la ora 9.57.

191    Ținând seama de lipsa oricărui alt mijloc de probă scris direct și a oricărei mărturii motivate și bine susținute din partea solicitantului de imunitate, afirmațiile Comisiei ar fi întemeiate numai pe interpretarea dată de aceasta notelor olografe și e‑mailului sus‑menționate. Or, Comisia ar fi interpretat aceste documente în mod total eronat, le‑ar fi scos din context și ar fi generalizat redactarea lor neclară, imprecisă și fragmentară, ignorând astfel numeroasele înscrisuri și depoziții care pot disculpa reclamantele și care au fost transmise Comisiei atât de Chiquita, cât și de PFCI.

192    Prin urmare, reclamantele susțin că nici notele olografe și nici e‑mailul nu constituie o dovadă suficientă a presupusului comportament concurențial și că este posibil să se furnizeze o interpretare alternativă și total plauzibilă a fiecăruia dintre aceste documente.

193    În plus, reclamantele susțin că interpretarea dată de Comisie documentelor menționate este contrazisă în mod explicit de declarațiile Chiquita și în special de domnul C1, precum și de înscrisurile depuse la dosar.

 Cu privire la notele domnului P1 și la prânzul de lucru din 28 iulie 2004

–       Cu privire la credibilitatea notelor domnului P1

194    Reclamantele susțin că credibilitatea notelor domnului P1 este redusă din cauza caracterului acestora, precum și din cauza persoanei autorului lor, că, la momentul prânzului din 28 iulie 2004, domnul C1 și domnul P1 aveau mai multe motive legitime să se contacteze și că, redactate după întâlnirea în discuție, notele nu pot constitui probe „contemporane” ale acesteia.

195    În primul rând, reclamantele amintesc că notele domnului P1 au fost identificate în carnete de însemnări personale ridicate de la domiciliul acestuia în cadrul unei anchete fiscale naționale, că aceste note nu fuseseră niciodată comunicate nimănui și nici discutate și nici nu urmau să fie. Ar fi fost de notorietate publică în cadrul PFCI că domnul P1 „avea obiceiul, după plecarea de la birou, să meargă într‑un bar pentru a bea câteva pahare, pentru a reflecta la evenimentele zilei și pentru a‑și așterne pe hârtie ideile, gândurile și reflecțiile personale referitoare atât la viața sa profesională, cât și la cea privată”. Reclamantele subliniază că domnul P1 a decedat în iulie 2006 la vârsta de 32 de ani și că, prin urmare, trebuie să se adopte o atitudine extrem de prudentă înainte de a trage concluzii din notele sale personale, care ar putea da naștere la diferite interpretări, cu atât mai mult cu cât acestea ar fi foarte neclare, incoerente și fragmentare și ar conține numeroase greșeli de ortografie și de gramatică ce demonstrează că limba maternă a autorului lor nu era engleza.

196    Pe de altă parte, reclamantele insistă cu privire la faptul că domnul P1 avea numai 26 de ani când a fost angajat la Pacific și că era nou în sectorul bananelor, sector dominat de oameni de afaceri experimentați cărora le‑a fi dat impresia că era „pierdut” și că îi era „puțin teamă”. „Muncitor, exact” și „bine organizat” pe plan financiar, acesta ar fi fost de asemenea „sensibil, meticulos și plin de sine”. La data prânzului de lucru din 28 iulie 2004, domnul P1 ar fi lucrat pentru PFCI numai de șapte luni, după ce se transferase de la birourile LVP din Anvers la Roma; această mutare nu ar fi avut loc fără dificultăți, iar domnul P1 nu ar fi avut relații bune cu colegii săi mult mai experimentați din echipa comercială, astfel încât acesta ar fi fost relativ izolat la locul de muncă. „Foarte ambițios”, el ar fi încercat totuși să câștige încrederea domnului P2, [confidențial], în speranța că i se va încredința un post mai important în cadrul PFCI sau al LVP, „subiect despre care [ar fi fost] auzit fabulând adeseori”. Potrivit reclamantelor, este posibil ca aceste elemente să îl fi determinat pe domnul P1 să exagereze mult în însemnările sale.

197    S‑a amintit la punctul 183 de mai sus că singurul criteriu relevant de apreciere a probelor furnizate în mod liber constă în credibilitatea acestora, care depinde de originea lor, de împrejurările întocmirii lor, de destinatarul lor și de caracterul rezonabil și fiabil al conținutului acestora. S‑a mai reținut de asemenea că se impune acordarea unei importanțe sporite împrejurării în care un înscris a fost întocmit în legătură imediată cu faptele sau de un martor direct al acestor fapte.

198    În lumina acestor principii, argumentația reclamantelor nu poate, în general, să repună în discuție credibilitatea notelor domnului P1.

199    Primo, nici faptul că era vorba despre caiete de însemnări personale, în care se aflau elemente referitoare nu doar la viața profesională a autorului lor, ci și la viața privată a acestuia, și nici faptul că aceste caiete au fost găsite la domiciliul său nu pot repune în discuție credibilitatea documentelor menționate.

200    Caracterul personal al notelor domnului P1, care nu erau destinate să fie comunicate, nu pledează împotriva credibilității lor, ci, dimpotrivă, în favoarea acesteia. Deși Tribunalul a putut lua în considerare, printre alte elemente, faptul că un autor putea avea un interes personal să înfrumusețeze faptele cu scopul de a prezenta superiorilor săi un rezultat conform așteptărilor acestora, pentru a concluziona cu privire la necesitatea atenuării valorii probante a unui document (a se vedea în acest sens Hotărârea Dresdner Bank și alții/Comisia, punctul 176 de mai sus, punctul 132), un asemenea raționament nu se poate aplica în speță, unde faptul că notele domnului P1 nu erau destinate să fie citite de nimeni este un element care pledează în favoarea tezei potrivit căreia acestea reflectă în mod onest realitatea astfel cum a fost percepută de autorul lor.

201    Prin urmare, argumentația reclamantelor potrivit căreia, ca urmare a personalității sale și a poziției sale în cadrul PFCI și în lumea afacerilor cu banane, domnul P1, încercând să „câștige respectul superiorilor săi”, ar fi putut avea tendința de a exagera mult în înscrisurile sale nu este de natură să convingă Tribunalul.

202    Secundo, deși caracterul succint al notelor în discuție, compuse din cuvinte‑cheie, precum și faptul că autorul lor a decedat în luna iulie 2006 [considerentul (18) al deciziei atacate], și anume la puțin timp după inspecția efectuată de Guardia di Finanza la domiciliul său la 30 mai 2006, în cursul căreia au fost identificate documentele în cauză, și înainte de transmiterea acestora din urmă la Comisie în iulie 2007, și, prin urmare, nu a putut să le explice conținutul, impun, desigur, o anumită prudență cu privire la interpretarea acestor note, împrejurările menționate nu pot repune în discuție în general credibilitatea acestora.

203    Trebuie amintit, în această privință, că elementele în cauză se referă la comportamente clandestine care implică reuniuni secrete și o documentație redusă la minimum. Având în vedere dificultățile de obținere a probelor directe privind asemenea comportamente, precum însemnările sau procesele‑verbale ale reuniunilor din perioada încălcării, forța probantă a acestora nu poate fi repusă în cauză pentru simplul motiv că sunt olografe sau fragmentare, că includ abrevieri și simboluri și că pot astfel necesita precizări suplimentare sau trebuie să fie examinate în contextul altor informații aflate în posesia Comisiei (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 16 iunie 2011, Solvay/Comisia, T‑186/06, Rep., p. II‑2839, punctele 405 și 406).

204    În speță, trebuie reținut pe de altă parte că, contrar celor pretinse de reclamante, notele domnului P1 nu sunt obscure, contradictorii sau incoerente. În plus, faptul că limba maternă a domnului P1 nu era engleza nu poate pune la îndoială în general credibilitatea notelor sale. Deși Tribunalul a luat în considerare cunoașterea de către autorul unui proces‑verbal a limbii utilizate în cadrul conversațiilor care făceau obiectul procesului‑verbal respectiv pentru a le evalua credibilitatea (a se vedea în acest sens Hotărârea Dresdner Bank și alții/Comisia, punctul 176 de mai sus, punctul 132), în speță, nu numai că notele domnului P1 arată că acesta cunoștea bine limba engleză, dar, în plus, Comisia a precizat, fără a fi contrazisă de reclamante, că domnul P1 era absolvent al Universității din California (Statele Unite), unde obținuse o diplomă în comerț [considerentul (169) al deciziei atacate], aspect care a fost de asemenea arătat de domnul P2 de la Pacific în cursul audierii. În orice caz, trebuie amintit că s‑a statuat deja că lipsa datei sau a semnăturii de pe un document sau faptul că acesta este impropriu scris nu îi înlătură orice forță probantă, în special în cazul în care originea sa, data sa probabilă și conținutul său pot fi determinate cu suficientă certitudine (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 11 iulie 2014, Sasol și alții/Comisia, T‑541/08, punctul 232 și jurisprudența citată).

205    Tertio, nici vârsta tânără a domnului P1, nici poziția sa în cadrul PFCI și, în sens mai larg, în sectorul bananelor nu sunt argumente de natură să repună în discuție credibilitatea notelor sale. Declarațiile domnului C1 citate de reclamante în această privință nu pot infirma această constatare. Astfel cum a afirmat Comisia fără a fi contrazisă de reclamante, declarația domnului C1, care era cu cel puțin 15 ani mai în vârstă decât domnul P1, potrivit căreia prima sa impresie despre acesta din urmă a fost aceea a unui „tânăr mai degrabă pierdut” căruia îi era „puțin teamă”, se referă la prima întâlnire a celor doi în cadrul unei reuniuni a asociației profesionale Associazione Nazionale Importatori Prodotti Ortofrutticoli (Asociația Națională a Importatorilor de Fructe și Legume, ANIPO), care era constituită din oameni de afaceri experimentați, calificați de domnul C1 drept o „bandă de vulpoi bătrâni”. Comisia afirmă în mod întemeiat că, într‑un asemenea context, nu este surprinzător că o persoană tânără și mai puțin experimentată se simte stânjenită la prima sa participare.

206    În plus, reclamantele deformează afirmațiile domnului C1, pretinzând că acesta „[a] recunoscut că nu îl considera pe [domnul P1] o persoană foarte coerentă și că nu se vedea pe sine încheind tranzacții comerciale cu acesta”. În realitate, astfel de aprecieri negative privind persoana domnului P1, neincluse deloc în fragmentul de audiere la care se referă reclamantele, nu pot fi deduse a contrario din unica apreciere pozitivă privind persoana domnului P2 formulată de domnul C1.

207    Referitor la afirmația reclamantelor potrivit căreia „numeroase persoane au confirmat că, pe lângă faptul că [(domnul P1)] era muncitor, exact din punct de vedere financiar și bine organizat, acesta era de asemenea sensibil, meticulos și plin de sine”, trebuie să se rețină că reclamantele fac referire aici la singura declarație a domnului P2 din cursul audierii, care a fost prezentată în acord cu linia de apărare a Pacific pregătită de consilierii juridici ai acesteia, constând în a pune în discuție credibilitatea persoanei domnului P1 prin insistarea asupra faptului că el ar fi avut tendința să își exagereze propriul rol în notele sale. În plus, chiar dacă domnul P1 ar fi fost „plin de sine”, s‑a constatat deja la punctele 199-201 de mai sus că faptul că notele sale erau personale, iar nu destinate să fie citite, face improbabilă supoziția potrivit căreia el și‑ar fi exagerat propria importanță în aceste note pentru a obține respectul superiorilor săi. În plus, faptul, subliniat chiar de reclamante, că domnul P1 era „exact din punct de vedere financiar” este mai curând de natură să pledeze în favoarea fiabilității notelor sale.

208    Quarto, în aceeași ordine de idei și astfel cum subliniază în mod întemeiat Comisia, nici pretinsa izolare a domnului P1 la birou și presupusele sale dificultăți de relaționare cu colegii, nici pretinsele sale aspirații profesionale care, în plus, par perfect normale pentru un angajat de această vârstă nu pot afecta credibilitatea notelor sale. Pe de altă parte, trebuie să se rețină că reclamantele se referă, pentru a susține aceste afirmații, la un document cu valoare probantă limitată, și anume la o scrisoare a consilierului lor juridic, domnul A3, pregătită pentru răspunsul acestora la comunicarea privind obiecțiunile.

209    În sfârșit, quinto, deși trebuie să se constate că din considerațiile de mai sus reiese că reclamantele nu reușesc să prezinte un element concret care să pună la îndoială credibilitatea notelor domnului P1, trebuie în schimb să se observe că Comisia indică mai multe elemente care pledează în favoarea credibilității notelor respective [considerentele (115)-(119) ale deciziei atacate], fără ca reclamantele să reușească să le infirme. Astfel, Comisia susține că fiabilitatea notelor domnului P1 și caracterul diligent și atent al consemnărilor sale sunt confirmate de faptul că elemente pe care le‑a inclus în acestea au fost confirmate de alte surse.

210    Mai întâi, compararea notelor referitoare la o întâlnire din 14 ianuarie 2004 scrise de domnul P1, pe de o parte, și de domnul P2, pe de altă parte, arată că acestea sunt concordante sub mai multe aspecte [considerentul (167) al deciziei atacate].

211    În continuare, notele domnului P1 referitoare la Portugalia fac trimitere în mod corect la faptul că, la momentul prânzului din 28 iulie 2004, Chiquita avea un agent în Portugalia și la faptul că Chiquita planifica să schimbe această structură, ceea ce confirmă mai multe răspunsuri ale Chiquita, precum și o organigramă și un document privind prioritățile strategice pentru anul 2005 ale acestei societăți; în plus, notele domnului P1 descriu piața portugheză drept o piață „mai puțin stabilă”, cu „prețurile cele mai scăzute” în raport cu celelalte două piețe în discuție, și anume Grecia și Italia, și în care bananele Chiquita nu beneficiau de statutul de „calitatea întâi”, elemente care sunt de asemenea confirmate de un răspuns și de un tabel de prețuri comunicate de Chiquita și de un răspuns comunicat de Pacific ca urmare a solicitărilor de informații. Aceste corelații între notele domnului P1 și alte elemente din dosar pot fi constatate fără a fi afectată examinarea ulterioară a argumentației reclamantelor care constă în punerea în discuție a credibilității declarațiilor Chiquita.

212    Apoi, notele domnului P1 cu privire la Grecia descriu în mod corect structura ierarhică a Chiquita pentru această piață [a se vedea considerentul (10) al deciziei atacate] și menționează discuțiile referitoare la o cooperare în materie de expediere între Chiquita și Pacific în ceea ce privește porturile din Salerno (Italia) și din Aigion (Grecia). Or, Pacific admite că cooperarea în materie de expediere având ca destinație aceste porturi era discutată între Pacific și Chiquita. Un e‑mail intern din 23 februarie 2005 prezentat de Chiquita dovedește de asemenea existența unor discuții privind încărcarea în comun, care, potrivit declarațiilor Chiquita, au continuat până în iunie 2006. Cu privire la e‑mailul intern din 23 februarie 2005, trebuie observat că, în pofida interpretărilor divergente date de părți și independent de tipul de acord și de piața care făceau obiectul discuțiilor menționate în acesta, din e‑mailul respectiv reiese cu claritate că acesta privea (posibila) cooperare privind încărcarea în comun între Chiquita și Pacific, ceea ce arată că acest subiect era discutat între cele două concurente și face din e‑mailul în cauză un element care poate confirma credibilitatea notelor domnului P1.

213    În plus, domnul P1 a făcut referire la o (posibilă) reducere de către Chiquita a aprovizionării Greciei cu banane aparținând mărcii Consul și rezultă dintr‑un tabel al Chiquita că aceasta și‑a redus efectiv vânzările de banane aparținând acestei mărci începând din săptămâna 18 din 2005.

214    În sfârșit, în ceea ce privește notele domnului P1 referitoare la discuțiile strategice dintre Pacific și Chiquita privind piața italiană (care menționează în special o „[r]educere a Consul: 15 000/săptămână”, concentrarea pe creșterea volumului de [banane] Chiquita, precum și ideea de a „[f]ace loc [bananelor] Bonita” și că „Bonita crește prețurile”), tabelele de prețuri ale Chiquita arată că aceasta începuse într‑adevăr să crească volumele de vânzări de banane din marca sa superioară, Chiquita, începând din al doilea semestru 2004 și urma să înceapă să reducă în mod considerabil vânzările de banane aparținând mărcii sale inferioare, Consul, în Italia în cursul anului 2005.

215    Mai mult, observațiile domnului P1 cu privire la strategia Chiquita în privința Italiei sunt confirmate de o notă internă a Chiquita, redactată de domnul C2 în atenția domnului C1 după sfârșitul regimului licențelor, care s‑a încheiat la finele anului 2005 [a se vedea considerentul (35) și nota de subsol nr. 60 din decizia atacată], și care conține o analiză a pieței italiene la începutul perioadei ulterioare regimului menționat, în care figurează următoarea afirmație:

„La începutul noului sistem, ar fi fost oportun să ne așteptăm la o piață «strânsă» între Chiquita și Bonita. Acesta este unul dintre motivele pentru care Chiquita a renunțat la importul de [banane] Consul. Din păcate, deși acțiunile întreprinse de Chiquita începând din partea de sus a grilei au fost constante, comportamentul pe piață cu Bonita în «partea de jos a grilei» a fost total inexistent.”

216    Se poate recunoaște că acest document confirmă veridicitatea unui element conținut în notele domnului P1, și anume intenția Chiquita de a reduce vânzările de [banane] aparținând mărcii sale Consul în favoarea mărcii sale Chiquita, fără a fi necesară pronunțarea cu privire la aspectul – disputat între părți [considerentele (118) și (119) ale deciziei atacate] – dacă această notă este dovada unui comportament anticoncurențial al Chiquita și al Pacific. Reiese astfel din considerentele (118)-(120) ale deciziei atacate că Comisia a făcut referire la memorandumul în cauză exclusiv ca element de confirmare a credibilității notelor domnului P1, iar nu ca element care confirmă încheierea unui acord cu ocazia prânzului din 28 iulie 2004 sau punerea în aplicare a unui astfel de acord (a se vedea în această privință și punctele 257-260 de mai jos).

217    În plus, contrar celor afirmate de reclamante, faptul că această notă a fost scrisă după data notelor domnului P1 nu afectează cu nimic caracterul său probant. Astfel, din jurisprudența citată la punctul 178 de mai sus reiese că Comisia poate să țină seama de elemente stabilite în afara perioadei încălcării dacă elementele respective fac parte din seria de indicii invocată de Comisie pentru a dovedi încălcarea menționată, iar nota face de asemenea referire la trecut, deci la perioada regimului licențelor.

218    În replică, reclamantele nu contestă elementele prezentate anterior și se limitează să susțină că „integralitatea notelor poate fi considerată ca reprezentând un element de probă credibil nu pentru că notele [domnului P1] conțin câteva rânduri care se referă la subiecte care au făcut efectiv obiectul unor discuții sau pentru că o serie de declarații factuale cu privire la sectorul bananelor pot fi verificate întrucât sunt informații accesibile publicului”. În aceste condiții, trebuie să se constate că reclamantele nu reușesc să infirme elementele invocate de Comisie și menționate la punctele 210-217 de mai sus.

219    În al doilea rând, reclamantele susțin că, la data prânzului de lucru din 28 iulie 2004, domnii C1 și P1 aveau mai multe motive legitime să se contacteze, în special în legătură cu viitorul ANIPO și cu posibilitatea unor aranjamente de aprovizionare în comun și de expediere în comun, fapt confirmat de declarațiile domnului C1. Astfel, în lipsă de licențe și în căutare de alte surse de aprovizionare prin intermediul mai multora dintre concurentele sale, Chiquita ar fi încheiat asemenea aranjamente cu alte concurente și l‑ar fi abordat pe domnul P2 de la PFCI cu scopul de a încheia un asemenea aranjament cu PFCI. Întrucât acesta nu a dat curs propunerii respective, pe care o considera dezavantajoasă pe plan comercial, reclamantele susțin că nu ar fi fost surprinzător că domnul C1 și‑a încercat din nou șansa, de această dată propunând un aranjament similar direct noului venit fără experiență, domnul P1.

220    Această argumentație trebuie respinsă fără a fi necesar să se examineze dacă domnii C1 și P1 aveau motive legitime să se întâlnească. Astfel, este suficient să se observe că, deși asemenea motive legitime ar putea, desigur, să ofere o explicație alternativă pentru întâlnirea acestora, ele nu ar afecta cu nimic caracterul coluziv – presupunând că acesta ar fi dovedit – al contactelor lor, pe de altă parte. După cum a arătat Comisia în considerentul (147) al deciziei atacate, afirmația potrivit căreia între concurenți au avut loc contacte pretins legitime nu exclude în niciun caz faptul că au avut loc și contacte coluzive. Curtea a subliniat deja că un acord poate fi considerat ca având un obiect restrictiv chiar dacă nu are drept unic obiectiv restrângerea concurenței, ci urmărește și alte obiective legitime (a se vedea Hotărârea Curții din 6 aprilie 2006, General Motors/Comisia, C‑551/03 P, Rec., p. I‑3173, punctul 64 și jurisprudența citată). Astfel cum afirmă în mod întemeiat Comisia, pentru a repune în discuție constatările din decizia atacată, reclamantele nu se pot limita la a demonstra că contactele au avut inclusiv un obiectiv legitim, ci trebuie să demonstreze că acestea au avut exclusiv un asemenea obiectiv.

221    În al treilea rând, reclamantele susțin că notele domnului P1 nu pot constitui o transcriere credibilă a conversației care a avut loc cu ocazia prânzului din 28 iulie 2004, prânz care ar fi durat de altfel doar aproximativ 40-45 de minute și care ar fi avut loc lângă piscina zgomotoasă a hotelului, întrucât, după cum ar fi confirmat domnul C1, domnul P1 nu ar fi scris în timpul prânzului respectiv nicio notă care să poată fi considerată o dovadă «contemporană» a acestuia. Notele respective ar fi fost probabil redactate la ceva timp după întâlnire și, prin urmare, ar constitui reflecții personale cu privire la subiectele discutate, reflectând ideile domnul P1 despre modul în care ar funcționa o grupare a resurselor și o expediere grupată cu Chiquita, după cum ar fi susținut și domnul C1.

222    Astfel cum s‑a amintit deja la punctele 183 și 197 de mai sus, pentru a stabili valoarea probantă a unui document, se impune acordarea unei importanțe sporite împrejurării în care un înscris a fost întocmit în legătură imediată cu faptele sau de un martor direct al acestor fapte. În speță, nu se contestă faptul că domnul P1 a participat la prânzul din 28 iulie 2004 și că poate fi, prin urmare, calificat drept martor direct al acestuia. Pe de altă parte, din cauza numărului restrâns de participanți la prânzul respectiv – și anume domnii P1, C1 și C2 –, precum și din cauza faptului că domnul P1 era singurul reprezentant din partea Pacific, acesta nu a fost doar un martor mut, ci și un participant activ la conversații, ceea ce conferă mărturiei sale o valoare probantă ridicată. Faptul că a fost astfel vorba despre o conversație directă între cei trei protagoniști face improbabilă presupunerea, subînțeleasă de reclamante, potrivit căreia valoarea probantă a mărturiei domnului P1 ar putea fi atenuată de faptul că a fost zgomot în timpul prânzului, fapt care ar fi putut afecta înțelegerea conversației de către domnul P1.

223    În consecință, notele domnului P1 pot fi calificate drept probe contemporane ale prânzului din 28 iulie 2004 chiar dacă nu au fost consemnate în timpul acestuia, ci la scurt timp după prânz. Astfel, este suficient să se constate că, după cum susține în mod întemeiat Comisia în considerentul (166) al deciziei atacate, nu este contrar naturii unui document contemporan să consemneze declarații care au fost făcute cu puțin înaintea faptelor și nimic din notele domnului P1 nu sugerează că, și în eventualitatea în care acestea ar fi fost redactate după desfășurarea unui eveniment, ele nu corespundeau conținutului discuțiilor care au avut loc în timpul evenimentului respectiv (a se vedea în acest sens Hotărârea Guardian Industries și Guardian Europe/Comisia, punctul 178 de mai sus, punctul 39). Faptul că notele urmăresc o ordine cronologică și exactă a evenimentelor și a datelor pledează, pe de altă parte, în favoarea tezei potrivit căreia acestea au fost scrise la momentul desfășurării evenimentelor respective sau cel puțin la scurt timp după desfășurarea lor. În plus, trebuie amintit că s‑a remarcat la punctul 210 de mai sus că, cel puțin pentru un eveniment, și anume o întâlnire din 14 ianuarie 2004, dosarul conține note consemnate de domnul P1, pe de o parte, și de domnul P2, pe de altă parte, care sunt concordante cu privire la mai multe aspecte [considerentul (167) al deciziei atacate].

224    Din considerațiile de mai sus rezultă că argumentele reclamantelor prin care se urmărește repunerea în discuție în general a credibilității notelor domnului P1 trebuie respinse.

–       Cu privire la interpretarea notelor privind prânzul de lucru din 28 iulie 2004 propusă de reclamante

225    Reclamantele susțin că, pentru a încerca să dovedească încheierea unui acord anticoncurențial între Chiquita și PFCI, Comisia se întemeiază pe propria interpretare a câtorva rânduri identificate în notele olografe ale domnului P1 [considerentul (105) al deciziei atacate], prezentate drept „mijloace de probă scrise contemporane” ale unui prânz de lucru la care au participat domnii C1 și C2 de la Chiquita și domnul P1 de la PFCI, la 28 iulie 2004, la restaurantul Shangri la Corsetti din Roma, și care ar fi fost „punctul de plecare al aranjamentului coluziv dintre Chiquita și Pacific”, cu toate că nu doar valoarea probantă a acestor note ar fi extrem de limitată, ci și că, în plus, Comisia le‑ar fi interpretat în mod total eronat având în vedere contextul și împrejurările în care acestea ar fi fost redactate de domnul P1.

226    În decizia atacată, Comisia arată că prânzul din 28 iulie 2004 de la restaurantul Shangri la Corsetti din Roma, la care au participat domnii C1 și C2 de la Chiquita și domnul P1 de le Pacific, a servit ca punct de plecare pentru acordul coluziv dintre Chiquita și Pacific și că, în urma acestei întâlniri, domnii C1 și P1 au început să se contacteze telefonic în mod regulat. Potrivit Comisiei, mijloacele de probă scrise contemporane asociate acestei întâlniri – și anume notele domnului P1 [considerentul (105) al deciziei atacate] – arată modul în care Chiquita și Pacific au profitat de această întâlnire pentru a institui sistemul de coordonare a prețurilor care urma să evolueze în continuare [considerentele (102)-(104) ale deciziei atacate].

227    Comisia susține că din cuprinsul acestor note reiese că Chiquita și Pacific – desemnată cu numele „Bonita” – au discutat despre activitățile lor în Portugalia, în Grecia și în Italia și au instituit un „plan de acțiune” în trei timpi pentru cooperarea lor continuă. În conformitate cu acesta, cele două părți ar fi intrat într‑o primă etapă în contact în săptămâna următoare cu scopul de a se pune de acord asupra prețurilor în Portugalia, pentru a ști dacă trebuiau „să rămână” la același nivel, „să crească” sau „să scadă”. Acest aspect ar fi coerent cu declarația Chiquita potrivit căreia, după întâlnirea din 28 iulie 2004, domnii C1 și P1 schimbau din când în când tendințe de prețuri mai specifice pentru săptămâna următoare utilizând termeni care permiteau celor două părți să înțeleagă dacă prețurile trebuiau să crească, să scadă sau să rămână la același nivel. Într‑o a doua etapă, planul de acțiune ar arăta că cele două părți acordau o anumită prioritate strategiei lor privind Italia (prin utilizarea expresiei „a se vedea mai întâi Italia”) și, în sfârșit, într‑o a treia etapă, accentul ar fi fost pus pe strategia comună pentru Grecia (prin utilizarea expresiei „Grecia ulterior”) [considerentul (106) al deciziei atacate].

228    Reclamantele susțin, dimpotrivă, că aceste note ale domnului P1 referitoare la prânzul din 28 iulie 2004 constituie reflecțiile lui cu privire la subiectul conversației prânzului respectiv, confirmat de domnul C1, și anume „posibilitatea Chiquita de a‑și procura banane de la Noboa în Ecuador”. Prin urmare, ar trebui interpretate ca fiind ideile personale ale domnului P1 cu privire la modul în care ar funcționa în practică un aranjament de grupare a resurselor.

229    Trebuie amintit că din considerațiile de la punctele 194-224 de mai sus reiese că argumentele invocate de reclamante pentru a contesta în general credibilitatea notelor domnului P1 nu pot fi admise și că notelor respective trebuie, dimpotrivă, să li se confere o valoare probantă ridicată ca urmare a faptului că au fost redactate de un martor direct al faptelor și că credibilitatea lor este confirmată de alte elemente de probă. În aceste împrejurări, presupunerea reclamantelor potrivit căreia aceste note ar trebui interpretate ca reflectând ideile personale ale domnului P1, iar nu conversația care a avut într‑adevăr loc în timpul prânzului din 28 iulie 2004, nu poate fi primită.

230    În primul rând, trebuie observat că afirmația domnului C1, citată de reclamante, potrivit căreia subiectul conversației din timpul prânzului a fost „posibilitatea Chiquita de a‑și procura banane de la Noboa în Ecuador” nu infirmă interpretarea Comisiei, în măsura în care aceasta nu neagă că posibilitățile de coaprovizionare au fost de asemenea discutate cu ocazia prânzului în cauză [considerentul (151) al deciziei atacate]. Totuși, din citatul invocat de reclamante nu reiese că acest aspect a fost singura temă discutată în cadrul întâlnirii și s‑a precizat deja la punctul 220 de mai sus că, pentru a repune în discuție constatările din decizia atacată, reclamantele nu se pot limita la a demonstra că contactele au avut inclusiv un obiectiv legitim, ci trebuie să demonstreze că acestea au avut exclusiv un asemenea obiectiv.

231    Or, această interpretare, precum și cea constând în a susține că notele reflectă doar ideile personale ale domnului P1 trebuie respinse ținând seama de claritatea notelor cu privire la intenția Pacific și a Chiquita de a‑și coordona prețurile.

232    Astfel, Comisia susține în mod întemeiat că interpretarea potrivit căreia notele referitoare la prânzul din 28 iulie 2004 constituie reflecțiile personale ale domnului P1 cu privire la posibilitatea Chiquita de a se aproviziona cu banane de la Noboa în Ecuador nu cadrează cu faptul că din notele respective reiese cu claritate că Chiquita și Pacific au discutat despre activitățile lor în Portugalia, în Grecia și în Italia, că acestea au prevăzut o „cooperare săptămânală pentru menținerea prețului” și au instituit un „plan de acțiune” în trei timpi potrivit căruia „[domnul P1]” și „[domnul C1]” „[v]or vorbi despre Portugalia în săptămâna [următoare]” cu scopul de a adopta o „[d]ecizie privind prețurile” pentru a ști dacă trebuiau să rămână la același nivel, „să crească” sau „să scadă”. Această prezentare este în conformitate cu declarația Chiquita din 22 mai 2008 potrivit căreia, după întâlnirea din 28 iulie 2004, domnii C1 și P1 schimbau din când în când tendințe de prețuri mai specifice pentru săptămâna următoare utilizând termeni care permiteau celor două părți să înțeleagă dacă prețurile trebuiau să crească, să scadă sau să rămână la același nivel [considerentul (100) al deciziei atacate], fapt care poate fi constatat sub rezerva examinării ulterioare a argumentației reclamantelor cu privire la declarațiile Chiquita (a se vedea punctul 336 și următoarele de mai jos).

233    În al doilea rând, interpretarea reclamantelor potrivit căreia notele arată că domnul C1 i‑a oferit domnului P1 o vedere de ansamblu sumară asupra pieței din Portugalia pentru a‑l informa pe acest nou venit despre structura comercială în care PFCI ar fi implicată dacă ar furniza banane Chiquita nu poate fi admisă, întrucât aceasta nu ține seama de faptul că mențiunea potrivit căreia piața portugheză este „[c]ea mai puțin stabilă dintre cele trei piețe T2” este urmată de expresia „[c]ooperare săptămânală pentru menținerea prețului”, care, după cum observă Comisia, nu poate fi explicată prin intenția de a informa un nou venit despre structura de vânzare a Chiquita în Portugalia.

234    Reclamantele susțin totuși că interpretarea potrivit căreia expresia „cooperare săptămânală pentru menținerea prețului” demonstrează că Chiquita și Pacific s‑au pus de acord cu privire la o cooperare în privința prețului este contrazisă de explicațiile Chiquita și de prețul pe care PFCI prevedea să îl atingă în Portugalia. În consecință, o interpretare mai credibilă ar fi aceea că domnul C1 i‑a explicat domnului P1 că a lucra cu un agent implica faptul că Chiquita coopera săptămânal cu agentul respectiv pentru a decide în privința prețului care urma să fie stabilit pentru piața portugheză. Alternativ, domnul P1 ar putea de asemenea să se fi gândit că încheierea unui aranjament de expediere grupată cu Chiquita ar crea pentru PFCI posibilitatea de a‑și menține prețurile dacă ar trece la un serviciu săptămânal în Portugalia.

235    Mai întâi, această interpretare nu este convingătoare, întrucât, având în vedere etapa planului de acțiune materializată prin utilizarea expresiei „se va discuta despre Portugalia săptămâna viitoare: decizie privind prețurile: statu‑quo, creștere, scădere. [domnul P1]/[domnul C1]”, rezultă că expresia „cooperare săptămânală pentru menținerea prețului” referitoare la Portugalia face referire la o cooperare bilaterală între domnii C1 și P1.

236    În continuare, declarațiile Chiquita și ale domnului C1 la care se referă reclamantele, care susțin că subiectele de discuție din timpul prânzului au fost aprovizionarea în comun și expedierea în comun, nu contrazic concluziile desprinse de Comisie din notele domnului P1 (a se vedea în această privință și punctul 230 de mai sus).

237    În sfârșit, reclamantele susțin că expresia „cooperare săptămânală pentru menținerea prețului” nu poate fi interpretată ca referindu‑se la o cooperare între concurente. În caz contrar, în lumina „planului de acțiune” pentru Portugalia, materializat prin utilizarea expresiei „se va discuta despre Portugalia săptămâna viitoare: decizie privind prețurile: statu‑quo, creștere, scădere”, domnii P1 și C1 ar fi trebuit să aibă contacte săptămânale pentru „a menține prețul” începând din săptămâna 32, fapt care nu ar fi fost dovedit de Comisie. În plus, probele depuse la dosar, și anume notele domnului P1 din 2 august 2004 și raportul săptămânal privind prețurile pentru săptămâna 32 a anului 2004, ar demonstra în mod expres că PFCI se aștepta să trebuiască să își reducă prețurile în Portugalia în săptămâna 32. În plus, Comisia ar ignora în interesul său faptul că cuvântul „creștere” este anulat în notele domnului P1.

238    Această argumentație trebuie înlăturată.

239    Pe de o parte, mențiunea „cooperare săptămânală pentru menținerea prețului” nu poate fi interpretată ca indicând că prețul trebuia în mod absolut să rămână la același nivel în săptămâna următoare, ci se referă la o cooperare în scopul de a menține în general o anumită stabilitate a prețurilor prin intermediul unor discuții săptămânale în cursul cărora trebuia să se stabilească dacă prețul trebuia să rămână la același nivel, să crească sau să scadă pentru săptămâna respectivă (prin intermediul expresiei „plan de acțiune: se va discuta despre Portugalia săptămâna viitoare: decizie privind prețurile: statu‑quo, creștere, scădere”). Prin urmare, faptul că Pacific se aștepta să își reducă prețul pentru Portugalia în săptămâna de după prânzul din 28 iulie 2004 nu poate demonstra că părțile nu s‑au înțeles cu privire la o cooperare în materie de prețuri în timpul prânzului respectiv. În același mod, faptul că cuvântul „creștere” a fost anulat în notele domnului P1 nu poate repune în discuție interpretarea Comisiei și trebuie chiar remarcat că faptul că domnul P1 a anulat acest cuvânt în notele sale cu privire la „planul de acțiune” referitor la Portugalia pentru săptămâna următoare este în concordanță cu faptul, invocat de reclamante, că Pacific se aștepta în mod real să își reducă prețul pentru Portugalia în săptămâna în cauză.

240    Pe de altă parte, independent de aspectul dacă Comisia era obligată să dovedească punerea în aplicare a cooperării despre care este vorba în notele referitoare la prânzul din 28 iulie 2004 și de examinarea probelor privind contacte ulterioare ale părților, este suficient să se constate că faptul că Comisia nu a prezentat o dovadă care să demonstreze în mod specific că domnii P1 și C1 s‑au contactat din săptămâna de după prânzul din 28 iulie 2004 nu poate constitui o probă a faptului că cei doi nu s‑au pus de acord în timpul prânzului respectiv.

241    În al treilea rând, reclamantele susțin că notele referitoare la Grecia indică faptul că domnul C1 a oferit domnului P1 o scurtă trecere în revistă a activităților Chiquita în Grecia pentru a‑l convinge de avantajele încheierii unui acord de grupare a resurselor. Expresia „ajutor dezvoltare combinația Chiquita/Bonita” ar putea fi astfel înțeleasă în sensul că domnul C1 l‑a obișnuit pe domnul P1 cu ideea de a furniza fructe și licențe unei concurente în cadrul unui aranjament de grupare a resurselor. În măsura în care Chiquita ar fi dus lipsă de licențe, aceasta ar fi decis să reducă vânzările de banane aparținând mărcii sale Consul în favoarea bananelor aparținând mărcii sale Chiquita pentru care putea obține un preț mai ridicat, ceea ce ar explica expresia următoare: „reducere a Consul de asemenea. Ideea Chiquita: numai Chiquita, exclusiv marca de calitatea întâi”. În acest context, expresia „ajutor creștere combinația Chiquita/Bonita” ar face referire la reducerea concurenței pentru marca Bonita a Pacific ca urmare a deciziei unilaterale a Chiquita de a crește volumul mărcii sale superioare Chiquita și de a‑l reduce pe cel al mărcii sale inferioare, Consul. Alternativ, această expresie ar putea fi de asemenea înțeleasă ca fiind corespunzătoare instrucțiunilor domnului C1 referitoare la condițiile de calitate a bananelor obținute de la PFCI.

242    Expresiile „preț Chiquita în Grecia = în Italia” și „ei consideră că așa ar trebui să fie = pentru Bonita în Italia și în Grecia” ar fi lipsite de sens, întrucât nici prețurile Chiquita, nici prețurile PFCI nu ar fi fost egale în Italia și în Grecia. Rândurile în cauză ar trebui, așadar, analizate în lumina discuțiilor privind gruparea resurselor, astfel încât ele ar însemna că domnul C1 a încercat să îl convingă pe domnul P1 să încheie un aranjament de grupare a resurselor explicându‑i că, în cazul în care PFCI ar importa sub licențele sale banane Chiquita, care ar fi ulterior vândute la un preț ridicat, Chiquita ar restitui Pacific o parte din acest preț pentru a compensa beneficiul nerealizat de aceasta din urmă ca urmare a scăderii volumului de banane importate din marca sa Bonita. Prin urmare, aceste expresii nu ar constitui o probă că două concurente au discutat despre strategiile lor tarifare respective și cu atât mai puțin despre prețul real al pieței.

243    În consecință, niciun element din note nu ar sugera că între Chiquita și PFCI a fost încheiat un acord anticoncurențial în ceea ce privește strategiile de prețuri în Grecia și nici Comisia nu ar fi demonstrat că un astfel de acord a fost pus în aplicare. În această privință, faptele ar demonstra fără echivoc că diferențele dintre prețurile PFCI în Grecia și în Italia nu s‑ar fi redus în niciun mod, ceea ce s‑ar fi întâmplat dacă presupusul acord ar fi fost încheiat și pus în aplicare.

244    Comisia afirmă că notele domnului P1 arată, în ceea ce privește tarifarea în Grecia, că Chiquita își precizase obiectivul de a aduce prețul său în Grecia la nivelul prețului său din Italia, unde acesta era mai ridicat (astfel cum indică utilizarea expresiei „preț Chiquita în Grecia = în Italia”), și explicase că, în opinia sa, aceeași abordare trebuia aplicată pentru bananele aparținând mărcii Bonita a Pacific în Grecia și în Italia (astfel cum indică utilizarea expresiei „[Chiquita] consideră că așa ar trebui să fie = pentru Bonita în Italia și în Grecia”). În plus, potrivit Comisiei, problema modului de interconectare între prețurile Chiquita și cele ale Pacific în Grecia și în Italia constituie un subiect foarte sensibil privind strategia de tarifare a fiecăruia dintre cei doi concurenți [considerentele (109) și (110) ale deciziei atacate].

245    Pe de altă parte, Comisia precizează că în decizia atacată nu se afirmă că reducerea vânzărilor pentru marca Consul sau faptul de a „dezvolta o combinație Chiquita/Pacific” făcea parte dintr‑un acord de stabilire a prețurilor. Prin urmare, nu este necesar să se examineze argumentația reclamantelor constând în a demonstra că decizia de a reduce vânzările mărcii sale Consul în favoarea mărcii sale Chiquita decurgea dintr‑o decizie unilaterală din partea Chiquita.

246    Independent de aspectul dacă notele referitoare la Grecia fac dovada unui acord sau a unei practici concertate și dacă Comisia ar trebui în mod absolut să distingă între aceste două forme de comportament ilegale (a se vedea în această privință punctul 437 și următoarele de mai jos), trebuie să se constate că în cuprinsul acestor note nu există indicații care să pledeze în favoarea interpretării reclamantelor potrivit căreia ele reflectă discuții despre împărțirea prețului mai ridicat obținut pentru bananele marca Chiquita importate sub licențele Pacific. Dimpotrivă, din aceste note reiese că domnii C1 și P1 au făcut schimb de intenții și de strategii de stabilire a prețurilor și că primul i‑a împărtășit celui de al doilea punctul său de vedere, potrivit căruia Pacific trebuia să încerce să aducă nivelul prețului său din Grecia la cel al prețului din Italia (astfel cum indică utilizarea expresiei „ei consideră că așa ar trebui să fie = pentru Bonita în Italia și în Grecia”). Aspectul dacă ulterior prețurile reale corespundeau exact acestor intenții este în această privință lipsit de relevanță, iar lipsa unei alinieri a prețurilor la ceea ce era prevăzut nu poate în orice caz infirma concluzia potrivit căreia notele dovedesc un schimb de intenții privind prețurile referitoare la Grecia între Chiquita și Pacific.

247    În al patrulea rând, reclamantele susțin mai întâi că expresia „a împinge Dole și Del Monte afară” din notele referitoare la Italia nu pot reflecta o discuție între domnii C1 și P1 în măsura în care, dat fiind că Dole și Del Monte dețineau o cotă de piață cumulată de aproximativ 40 % în Italia, nu ar fi în mod evident credibil că Chiquita și PFCI, a căror cotă de piață pe piața italiană era de numai aproximativ 10 %, ar fi putut discuta și cu atât mai puțin conveni cu privire la o asemenea strategie, fapt care ar fi fost, pe de altă parte, confirmat de domnul C1, care ar fi declarat în ședința din 18 iunie 2010, în legătură cu notele domnului P1 care exprimau ideea de „a împinge Dole și Del Monte afară”, că „este doar un tip care nu știe despre ce vorbește” și că „acest lucru este absolut nerezonabil”.

248    Reclamantele continuă afirmând că expresiile utilizate în rândurile următoare, referitoare la scăderea volumului bananelor aparținând mărcii Consul și la creșterea celui al [bananelor] aparținând mărcii Chiquita, trebuie din nou înțelese ca fiind explicații oferite de domnul C1, referitoare la planul unilateral al Chiquita de a se concentra, din cauza lipsei de licențe, pe vânzarea mai rentabilă de banane marca Chiquita, explicații din care domnul P1 ar fi dedus că această strategie a Chiquita ar face loc mărcii Bonita. De asemenea, expresiile „reglarea ofertei (Ecuador)” și „Bonita împinge prețurile” ar reflecta ideea domnului P1 potrivit căreia procurarea de banane în Ecuador inclusiv pentru Chiquita ar permite Pacific să împingă în jos prețurile ofertei în această țară. Cu toate acestea, scăderea volumului de banane aparținând mărcii Consul ar fi fost pusă în aplicare de Chiquita în Italia abia după aproape un an de la prânzul din 28 iulie 2004, astfel încât această scădere nu ar putea fi în niciun caz legată de un subiect discutat în timpul prânzului respectiv și nici nu ar putea constitui efectul unei practici anticoncurențiale și, oricum, deducțiile personale ale domnului P1 plecând de la explicațiile domnului C1 nu ar implica și nici nu ar demonstra în niciun caz că ar fi fost încheiat cel mai mic acord anticoncurențial prin care se urmărea repartizarea piețelor sau coordonarea prețurilor.

249    În sfârșit, reclamantele susțin că indicațiile cuprinse în expresiile „acord local (Italia/Portugalia/Grecia)” și „prea mare (sediu). Imposibil” trebuie de asemenea interpretate în cadrul aprovizionării în comun și că acestea înseamnă că domnul P1 aprecia că era prea complicat să finalizeze un acord de aprovizionare în comun dacă sediile sociale ale Chiquita și PFCI erau implicate, astfel cum demonstrase faptul că discuțiile anterioare între sediul Chiquita și LVP nu au condus la un rezultat, așa încât era preferabil ca acordul să se încheie la nivel local.

250    Mai întâi, trebuie arătat că din considerentul (112) al deciziei atacate reiese că Comisia nu susține că părțile s‑au înțeles să „împingă Dole și Del Monte afară de pe piața [italiană]” și nici că un astfel de proiect ar fi fost întemeiat pe „un acord încheiat pentru a ataca poziția a doi concurenți puternici pe piață prin reducerea volumului de banane aparținând mărcii «Consul», prin înlocuirea ulterioară a acestuia cu banane aparținând mărcii «Bonita» și prin creșterea prețurilor”. Prin urmare, nu este necesar să se examineze aspectul dacă notele demonstrează acest lucru și nu este necesară nici pronunțarea cu privire la plauzibilitatea explicațiilor posibile ale rândurilor în cauză prezentate de Comisie în înscrisurile sale și calificate de reclamante ca fiind „întemeiate pe pure speculații”.

251    În măsura în care argumentația reclamantelor poate fi înțeleasă în sensul că se leagă din nou de dorința de a infirma credibilitatea notelor domnului P1 prin invocarea afirmației domnului C1, exprimată în cursul audierii din 18 iunie 2010, potrivit căreia ideea de „a împinge Dole și Del Monte afară” ar fi „absolut nerezonabilă” și ar demonstra că autorul său „[este] doar un tip care nu știe despre ce vorbește”, este suficient să se observe, pe de o parte, că argumentația întemeiată pe pretinsa lipsă de credibilitate a notelor domnului P1 a fost deja contestată la punctul 194 și următoarele de mai sus și, pe de altă parte, sub rezerva examinării ulterioare a argumentației reclamantelor referitoare la declarațiile domnului C1 în ansamblul lor (a se vedea punctul 336 și următoarele de mai jos), că singura declarație a domnului C1 potrivit căreia ideea de „a împinge Dole și Del Monte afară de pe piață” este nerezonabilă, declarație care, interpretată în context și în totalitatea sa, nu este de altfel lipsită de echivoc, nu poate demonstra că părțile nu au evocat acest subiect și nici că ansamblul notelor nu reflectă discuția din timpul prânzului din 28 iulie 2004.

252    În continuare, divergențele părților în privința interpretării expresiilor „reducere Consul 15 000/săptămână […] Concentrare pe creșterea volumului Chiquita […] A face loc Bonita […] Reglarea ofertei (Ecuador)” privesc aspectul dacă trebuie să se concluzioneze că aceste expresii redau propriile reflecții ale domnului P1 pornind de la explicațiile domnului C1 cu privire la strategia unilaterală a Chiquita referitoare la creșterea volumului de banane aparținând mărcii sale Chiquita sau o strategie comună a concurentelor menită să favorizeze creșterea prețurilor, precum și să regleze aprovizionările în Ecuador prin variații în strategiile lor de import al mărcilor respective. În această privință, trebuie să se constate, fără a fi necesară pronunțarea cu privire la argumentația părților referitoare la aspectul dacă reglementarea pieței de către CMO lăsa sau nu lăsa o flexibilitate cu privire la volumele importate, că interpretarea reclamantelor potrivit căreia notele traduc explicații și reflecții unilaterale nu poate fi primită, întrucât este contrazisă de expresia „acord local”, care urmează imediat după extrasele în cauză, precum și de extrasele din ansamblul notelor care arată că acestea reflectă decizii bilaterale (a se vedea punctele 231, 232 și 235 de mai sus).

253    Amintirea de către reclamante a faptului că Chiquita a început să pună în aplicare strategia constând în scăderea volumelor mărcii sale Consul și în creșterea celor ale mărcii sale Chiquita abia la un an după prânzul din 28 iulie 2004, precum și referirea la declarațiile domnului C1 care afirmă că această strategie a fost întemeiată numai pe considerații comerciale interne privesc mai puțin ceea ce s‑a discutat la prânzul din 28 iulie 2004 decât eventuala urmare a prânzului respectiv și vizează astfel, după cum subliniază în mod întemeiat Comisia, efectele concertării.

254    În sfârșit, având în vedere ansamblul notelor, precum și al considerațiilor de mai sus, este necesar să se constate că trebuie respinsă susținerea reclamantelor potrivit căreia expresiile „acord local (Italia/Portugalia/Grecia)” și „prea mare (sediu). Imposibil” trebuie de asemenea interpretate în cadrul aprovizionării în comun și că acestea înseamnă că domnul P1 aprecia că era prea complicat să finalizeze un acord de aprovizionare în comun dacă sediile sociale ale Chiquita și PFCI erau implicate, astfel cum a demonstrat faptul că discuțiile anterioare între sediul Chiquita și cel al LVP nu au condus la un rezultat, așa încât era preferabil ca acordul să se încheie la nivel local.

255    În al cincilea rând, și în același mod, nu poate fi admisă argumentația reclamantelor potrivit căreia niciuna dintre expresiile care figurează în note sub titlul „Plan de acțiune” nu este suficient de clară pentru a concluziona că un acord a fost efectiv încheiat între Chiquita și PFCI și că acestea au elaborat un plan de acțiune în trei etape pentru continuarea cooperării lor. Elementele care compun „planul de acțiune” de la sfârșitul notelor domnului P1 referitoare la prânzul din 28 iulie 2004 constau, dimpotrivă, într‑un rezumat al conversației care a avut loc în timpul prânzului menționat și al strategiei convenite între părți cu această ocazie.

256    Din ansamblul considerațiilor de mai sus rezultă că explicațiile alternative ale reclamantelor nu sunt de natură să contrazică concluziile desprinse de Comisie din notele domnului P1 referitoare la prânzul din 28 iulie 2004.

–       Cu privire la existența unor probe incriminatorii de natură să confirme existența unui acord anticoncurențial

257    Reclamantele susțin că Comisia nu a prezentat nicio probă care să demonstreze că Chiquita și Pacific au încheiat un acord anticoncurențial în timpul prânzului de lucru. Ansamblul faptelor menționate de Comisie pentru a demonstra că „notele [domnului P1] sunt bine ancorate în realitate” ar fi compatibile cu interpretările alternative invocate de reclamante. Singurul document suplimentar care, în opinia Comisiei, ar confirma „observațiile [domnului P1] referitoare la strategie” ar fi un memorandum intern al Chiquita redactat de domnul C2 după sfârșitul regimului licențelor, care conține o analiză a pieței bananelor după sfârșitul regimului menționat.

258    Potrivit reclamantelor, interpretarea Comisiei care figurează în considerentele (118) și (119) ale deciziei atacate, potrivit căreia expresia „influența asupra pieței exercitată de «jos» de Bonita a fost total inexistentă” confirmă că Chiquita prevedea că piața ar fi dirijată de Bonita și că ea ar fi dezamăgită de rezultate, trebuie respinsă în măsura în care memorandumul nu acoperă perioada examinată. Nu se poate concluziona că Chiquita a prevăzut că PFCI s‑ar comporta pe piață într‑un anumit mod ca urmare a unui acord încheiat la prânzul din 28 iulie 2004 și o explicație mai plauzibilă ar fi că PFCI ar fi acționat pur și simplu diferit de ceea ce Chiquita ar fi prevăzut în mod unilateral. În plus, însuși faptul că memorandumul precizează că influența PFCI „a fost total inexistentă” ar contrazice în mod clar declarațiile Comisiei referitoare la punerea în aplicare a unui acord între Chiquita și PFCI prin care se urmărea coordonarea comportamentului acestora pe piață.

259    Argumentația reclamantelor trebuie respinsă.

260    Pe de o parte, s‑a precizat deja mai sus că Comisia a făcut referire la memorandumul în cauză exclusiv ca element care confirmă credibilitatea notelor domnului P1, iar nu ca element care confirmă încheierea unui acord la prânzul din 28 iulie 2004 sau punerea în aplicare a unui astfel de acord (a se vedea punctul 216 de mai sus).

261    Pe de altă parte, independent de faptul că Comisia a precizat că din seria de probe pe care s‑a întemeiat în speță reieșea că părțile au pus în aplicare concertarea din 28 iulie 2004 în timpul contactelor lor ulterioare până la 8 aprilie 2005 [considerentele (187)-(195) ale deciziei atacate], trebuie amintit, exclusiv în privința notelor privind prânzul din 28 iulie 2004, că, în prezența unui mijloc de probă scris care atestă un acord anticoncurențial, Comisia nu este obligată să prezinte probe care să confirme acordul menționat sau punerea sa în aplicare și că, dimpotrivă, revine reclamantelor sarcina de a demonstra că probele prezentate de Comisie sunt insuficiente.

262    În această privință, reiese astfel din jurisprudența citată la punctul 181 de mai sus că, atunci când Comisia se întemeiază, în cadrul stabilirii unei încălcări a dreptului concurenței, pe mijloace de probă scrise, întreprinderilor în cauză nu le revine doar sarcina de a prezenta o alternativă plauzibilă la teza Comisiei, ci și aceea de a invoca insuficiența probelor reținute în decizia atacată pentru a stabili existența încălcării.

263    Prin urmare, argumentul reclamantelor potrivit căruia însuși faptul că memorandumul precizează că influența PFCI „a fost total inexistentă” contrazice în mod clar declarațiile Comisiei referitoare la punerea în aplicare a unui acord între Chiquita și PFCI prin care se urmărea coordonarea comportamentului acestora pe piață nu poate pune în discuție credibilitatea notelor cu privire la prânzul din 28 iulie 2004.

264    Din cele de mai sus rezultă că trebuie respinsă argumentația reclamantelor referitoare la lipsa probelor de natură să confirme existența unui acord anticoncurențial și, în consecință, argumentația referitoare la notele domnului P1 și la prânzul din 28 iulie 2004 în întregime.

 Cu privire la contactele de monitorizare dintre Chiquita și PFCI după 28 iulie 2004

265    Reclamantele contestă afirmația Comisiei potrivit căreia contactele legate de prețuri erau mai frecvente decât a precizat Chiquita și au început aproape imediat după întâlnirea din 28 iulie 2004 [considerentul (121) al deciziei atacate]. Nici listele de apeluri telefonice prezentate de PFCI, nici cele două note ale domnului P1 invocate de Comisie nu pot dovedi că situația s‑a prezentat astfel.

–       Cu privire la listele de convorbiri telefonice ale domnului P1

266    Trebuie amintit că, în decizia atacată, Comisia a arătat că, după întâlnirea din 28 iulie 2004, domnii C1 și P1 au început să se contacteze telefonic în mod regulat, în total între 15 și 20 de ori între septembrie 2004 și iunie 2006 aproximativ, și a făcut trimitere în această privință la listele de apeluri telefonice efectuate de domnul P1 de pe telefonul său mobil și la declarațiile domnului C1 și ale Chiquita efectuate în timpul inspecțiilor în noiembrie 2007 și la 15 februarie și 22 mai 2008 [considerentul (101), nota de subsol nr. 160 din decizia atacată].

267    Comisia a afirmat că listele de apeluri telefonice efectuate de domnul P1 de pe telefonul său mobil în perioadele februarie-iulie 2004, octombrie-decembrie 2004 și ianuarie-noiembrie 2005 arată că acesta l‑a sunat de 14 ori pe domnul C1 și a inițiat două apeluri cu Chiquita Italia. În plus, Comisia a precizat că Pacific a afirmat că nu este în posesia listelor de apeluri telefonice efectuate prin intermediul telefoniei fixe și că, pentru telefonia mobilă, putea să prezinte listele de convorbiri telefonice numai pentru anul 2005, astfel încât listele, care privesc în orice caz numai apelurile efectuate de domnul P1 către domnul C1 sau către Chiquita, sunt fragmentare și nu oferă o imagine completă [considerentul (101) și nota de subsol nr. 159 din decizia atacată].

268    Reclamantele susțin că, deși era în posesia listelor de convorbiri telefonice efectuate de pe telefonul mobil de domnul P1 în perioadele februarie-iulie 2004, octombrie-decembrie 2004 și ianuarie-noiembrie 2005, Comisia a putut identifica numai 14 apeluri ale domnului P1 către domnul C1, care au avut loc, toate, după 20 ianuarie 2005 (nota de subsol nr. 159 din decizia atacată), și că numai două apeluri, cu o durată de 20 de secunde și, respectiv, de un minut și 5 secunde, au avut loc între 20 ianuarie și 8 aprilie 2005. În consecință, Comisia nu poate utiliza aceste liste de apeluri pentru a‑și întemeia concluzia potrivit căreia domnii P1 și C1 au pus în aplicare un acord anticoncurențial între 28 iulie 2004 și 8 aprilie 2005.

269    Mai întâi, trebuie să se observe că, așa cum afirmă în mod întemeiat Comisia, ca urmare a naturii fragmentare a listelor de convorbiri telefonice (a se vedea punctul 267 de mai sus), lipsa altor liste care să demonstreze contacte între părți nu poate fi interpretată ca demonstrând că astfel de contacte nu au avut loc. Argumentul reclamantelor potrivit căruia Comisia utilizează natura fragmentară a listelor pentru a justifica ipoteza că asemenea apeluri ar fi avut loc și operează în acest mod o inversare a sarcinii probei trebuie, în această privință, respins în măsura în care Comisia nu se întemeiază pe natura fragmentară menționată pentru justificarea concluziei sale privind existența unui sistem de comunicare coerent între părți, ci pe un ansamblu de probe (a se vedea punctele 187-189 de mai sus), inclusiv listele de convorbiri telefonice, care dovedesc existența a două contacte telefonice între domnii P1 și C1 în ianuarie 2005 și în aprilie 2005.

270    În continuare, durata scurtă a acestor două apeluri nu poate demonstra lipsa conținutului anticoncurențial al conversațiilor, întrucât este posibil, în cadrul unui sistem de schimburi stabilit, să se comunice o informație cu privire la o intenție viitoare de preț într‑un timp scurt.

271    În sfârșit, argumentația reclamantelor potrivit căreia niciuna dintre probele prezentate de Comisie nu susține ipoteza că părțile comunicau în mod regulat începând din 28 iulie 2004 trebuie analizată după examinarea argumentelor subsecvente ale reclamantelor, în special a argumentului prin care se susține că declarațiile domnului C1 contrazic explicit faptul că acesta comunica în mod regulat cu domnul P1, în contextul aspectului dacă Comisia a calificat în mod întemeiat încălcarea în discuție în speță drept „unică și continuă” (a se vedea punctul 475 și următoarele de mai jos).

272    Din cele de mai sus și sub rezerva examinării argumentației ulterioare a reclamantelor rezultă că argumentele întemeiate numai pe listele de convorbiri telefonice ale domnului P1 trebuie respinse.

–       Cu privire la notele domnului P1 din august 2004

273    Trebuie să se observe că, în decizia atacată, Comisia a afirmat că notele domnului P1 arătau că, în două cazuri distincte, în august 2004, adică într‑o perioadă cuprinsă între una și două săptămâni după întâlnirea din 28 iulie 2004, acesta a fost în legătură cu domnii C1 și C2 de la Chiquita, pentru a discuta despre viitoarele prețuri în Grecia și în Italia și, respectiv, despre evoluția pieței din Portugalia. Potrivit Comisiei, aceste note constituie probele primelor contacte de monitorizare dintre Chiquita și Pacific după întâlnirea din 28 iulie 2004 și confirmă că aceasta nu era un incident izolat, ci că, în conformitate cu sistemul coluziv instituit cu această ocazie, părțile au efectuat o acțiune de monitorizare pentru a‑l pune în aplicare [considerentele (122) și (124) ale deciziei atacate].

274    Comisia arată, pe de o parte, că din prima dintre cele două note [considerentul (123) al deciziei atacate] reiese că vineri, 6 august 2004 (săptămâna 32), a avut loc o întâlnire între domnii P1 și C1, în timpul căreia s‑a făcut schimb de informații privind tarifele, și că, chiar dacă, din cauza timpului scurs, nu este posibil să se interpreteze toate detaliile, această notă arată că, după ce au discutat despre calendarul de sosire a navelor corespunzător fiecăreia, Pacific și Chiquita au discutat și au făcut schimb de informații cu privire la prețuri, astfel cum confirmă faptul că prețurile menționate de domnul P1 (după cum se indică prin utilizarea expresiei „Bonita: € 10,75 […] Chiquita € 10,75 [actual]  nu mai jos […] Grecia  € 15,50- € 16,25- acel[e]ași nivel[uri]”) corespund îndeaproape prețurilor T2 pe care Chiquita și Pacific le‑au obținut în realitate de la principalii lor clienți la data întâlnirii respective [considerentul (124) al deciziei atacate].

275    Comisia afirmă, pe de altă parte, că o a doua notă a domnului P1 dovedește o altă întâlnire între Pacific și Chiquita, la scurt timp după 11 august 2004, în cursul căreia domnii P1 și C2 au discutat cel puțin condițiile de piață [stabile] pe piața portugheză, întrucât nota menționează „Chiquita  [domnul C2] [sic] […] Portugalia  stabil”, iar stabilitatea sectorului portughez este confirmată de prețurile reale pe care Chiquita le‑a obținut pentru bananele verzi în Portugalia în perioada 6-20 august 2004 [considerentul (125) al deciziei atacate].

276    Reclamantele susțin că Comisia ignoră conținutul real al notelor domnului P1 din 6 august 2004 (punctul 274 de mai sus) și le interpretează așa încât să le facă să corespundă afirmațiilor sale. Comisia ar deduce astfel din numai trei rânduri care figurează în aceste note că părțile au discutat despre informații referitoare la prețuri, întrucât prețurile menționate în acestea par să corespundă prețurilor T2 efectiv obținute de Chiquita și de PFCI în Grecia și în Italia, dar nu ar ține deloc seama de celelalte prețuri și informații cuprinse în aceste note.

277    În susținerea argumentației lor, reclamantele contestă, pe de o parte, afirmația Comisiei potrivit căreia prețurile indicate în note corespund prețurilor obținute în mod real de Chiquita și de Pacific în perioada în discuție și susțin, pe de altă parte, că celelalte informații cuprinse în note nu sunt corecte, nu corespund unor evenimente reale, erau de notorietate publică și nu corespund „planului de acțiune” pretins a fi fost pus în aplicare la 28 iulie 2004 între domnii C1 și P1.

278    În primul rând, trebuie să se observe că, având în vedere listele de prețuri prezentate de părți, argumentația reclamantelor constând în a susține că prețurile indicate în note nu corespund prețurilor facturate în mod real de Chiquita și de Pacific nu poate fi admisă. Astfel, notele menționează expresia „Bonita: € 10,75 […] Chiquita € 10,75 [actual]  nu mai jos […] Grecia  € 15,50- € 16,25- acel[e]ași nivel[uri]”, iar listele de prețuri confirmă că:

–        pentru Chiquita, prețul verde T2 real pe carton facturat principalilor săi clienți greci în cursul săptămânii 33/2004 era de 15,00-15,50 euro, iar prețul verde T2 real pe carton facturat majorității clienților săi italieni în cursul săptămânii 33/2004 era de 16,00-16,25 euro;

–        pentru Pacific, prețul T2 real pe carton facturat principalilor săi clienți greci în cursul săptămânii 31/2004 (când un vapor Pacific a ajuns în Grecia) era de 10,50-10,75 euro, iar prețul T2 real pe carton facturat principalilor săi clienți greci în cursul săptămânii 34/2004 (când următorul vapor Pacific a ajuns în Grecia) era de 10,25 euro [considerentul (124), nota de subsol nr. 192 din decizia atacată].

279    Mai întâi, argumentația reclamantelor potrivit căreia prețurile indicate în note nu corespund prețurilor reale ale Chiquita este întemeiată pe luarea în considerare a ansamblului referințelor exprimate în cifre care figurează după cuvântul „Chiquita” (11,50-11,75 euro, 10,50-10,75 euro, 10,75 euro, și, în sfârșit, 15,50-16,25 euro); or, aceste cifre nu corespund în mod necesar prețurilor Chiquita. În măsura în care cifrele cuprinse între 10 și 11 euro corespund prețurilor facturate de Pacific, indicarea acestor cifre după cuvântul „Chiquita” poate însemna că acestea corespund prețurilor pe care Chiquita i‑a sugerat Pacific să le factureze, aspect ce pare a fi confirmat de mențiunea „nu mai jos”. În această privință, argumentul potrivit căruia, în măsura în care PFCI nu a efectuat nicio vânzare în Grecia în săptămâna 33, i‑ar fi fost imposibil să își coordoneze prețurile cu Chiquita în săptămâna respectivă trebuie respins, întrucât notele pot privi și săptămânile 31 sau 34, în cursul cărora de altfel prețurile Pacific corespundeau celor care figurează în note. În continuare, reclamantele nu reușesc să infirme constatarea că cifrele 15,50 și 16,25 corespund prețurilor facturate de Chiquita clienților săi greci și italieni în perioada în discuție. În sfârșit, argumentul reclamantelor potrivit căruia notele nu fac referire la Italia trebuie înlăturat în măsura în care, chiar dacă acestea nu fac nominal referire la țara respectivă, expresia „Grecia € 15,50- € 16,25- acel[e]ași nivel[uri]” și nivelurile prețurilor reale indicate la punctul 278 de mai sus arată, astfel cum afirmă în mod întemeiat Comisia, că notele dovedeau o comparație între prețurile la casă ale Chiquita pentru Grecia și pentru Italia.

280    În al doilea rând, reclamantele susțin, pe baza probelor, că expresiile „[vom] merge acolo săptămâna viitoare. 93 000 de cartoane pentru 2 săptămâni” sub titlul „Grecia” și „ Bonita: € 10,75  0,25 (transport)” nu pot corespunde realității având în vedere anumite date privind cantitățile de banane livrate în Grecia de PFCI în anii 2004 și 2005 și costurile cu transportul bananelor spre Grecia și resping explicațiile propuse de Comisie în această privință ca fiind speculații care nu pot fi nici credibile, nici plauzibile, în timp ce aceasta, de asemenea pe baza probelor, susține același lucru în raport cu interpretările prezentate de reclamante.

281    Trebuie constatat că, în decizia atacată, Comisia s‑a limitat să afirme că din notele în discuție reieșea că vineri, 6 august 2004, a avut loc un contact între domnii P1 și C1, că este evident, având în vedere numeroasele referiri la prețurile viitoare, că s‑a făcut schimb de informații privind comportamentul viitor al celor două întreprinderi în materie de tarifare, că datele tarifare discutate priveau prețurile în Grecia și în Italia, ceea ce era confirmat de faptul că prețurile menționate în note corespundeau prețurilor obținute în mod real, și că, din cauza timpului scurs, aceasta nu putea să interpreteze toate celelalte elemente (a se vedea punctul 274 de mai sus). Prin urmare, în măsura în care nu este nici demonstrat și nici măcar nu se pretinde că aceste alte elemente permit să se infirme această interpretare a Comisiei, întrucât reclamantele se limitează să afirme și să încerce să demonstreze că aceste elemente „nu sunt corecte și nu corespund unor evenimente reale”, nu este necesar ca Tribunalul să se pronunțe cu privire la argumentația și la probele invocate de părți în legătură cu elementele respective.

282    În al treilea rând, reclamantele susțin că, pe lângă informații inexacte, notele conțin și informații care, în săptămâna 32, erau de notorietate publică. Or, trebuie să se constate, astfel cum a procedat Comisia, că acest aspect poate numai să indice că, cu ocazia contactelor lor anticoncurențiale, părțile au făcut de asemenea schimb de informații care au putut fi obținute din alte surse. În această privință, trebuie, pe de altă parte, să se observe că punctul de vedere al unui concurent asupra uneia sau a alteia dintre informațiile importante pentru condițiile ofertei și ale cererii, susceptibilă de a fi obținută în alt fel decât prin intermediul discuțiilor cu întreprinderile în cauză, și incidența acestuia asupra evoluției pieței nu constituie, prin definiție, o informație publică disponibilă (Hotărârea Tribunalului din 14 martie 2013, Dole Food și Dole Germany/Comisia, T‑588/08, punctul 279).

283    În al patrulea rând, reclamantele susțin, cu privire la cea de a doua notă din august 2004 [considerentul (125) al deciziei atacate] (a se vedea punctul 275 de mai sus), că Comisia nu explică în ce mod această notă demonstrează vreun contact între domnii P1 și C2 sau punerea în aplicare a vreunui acord și că afirmația potrivit căreia domnul C2 a anunțat că prețul rămânea neschimbat în Portugalia poate fi un zvon răspândit de domnul P1 în birourile PFCI.

284    Această argumentație trebuie însă înlăturată, întrucât, având în vedere ansamblul probelor deja trecute în revistă, pare justificat să se deducă din expresia „Chiquita  [domnul C2] [sic] […] Portugalia  stabil”, care figurează în a doua notă din august 2004, că a avut loc un contact între domnii P1 și C2 în cursul căruia cel de al doilea i‑a indicat primului că prețurile în Portugalia vor rămâne stabile, cu atât mai mult cu cât reclamantele nu invocă niciun element în susținerea afirmației lor potrivit căreia faptul că domnul C2 a anunțat că prețurile vor rămâne stabile ar fi un „zvon” răspândit de domnul P1 și că stabilitatea prețurilor reale obținute de Chiquita pentru bananele verzi în Portugalia în perioada 6-20 august 2004 este confirmată de o listă de prețuri a agentului Chiquita în Portugalia.

285    În sfârșit, în al cincilea rând, reclamantele susțin că contacte care urmăreau să asigure o monitorizare, astfel cum sunt deduse de Comisie din notele din 6 august 2004, nu ar corespunde „planului de acțiune” pretins a fi fost pus în aplicare la 28 iulie 2004 între domnii C1 și P1, întrucât, potrivit interpretării Comisiei cu privire la acest „plan de acțiune”, Chiquita și PFCI s‑ar fi concentrat numai pe strategia lor comună pentru Grecia după ce au avut în vedere strategiile lor comune pentru Portugalia și Italia. Or, Comisia nu ar fi prezentat nicio probă cu privire la posibile contacte de monitorizare privind aceste două țări.

286    Această argumentație trebuie respinsă. Astfel, nu numai că cele două note din august 2004 arată că părțile au discutat atât despre Portugalia (a se vedea punctele 283 și 284 de mai sus) și, implicit, despre Italia (a se vedea punctele 278 și 279 de mai sus), cât și despre Grecia, dar, în plus, Comisia afirmă în mod întemeiat că credibilitatea probelor sale nu poate fi pusă la îndoială de simplul fapt că concertarea părților nu a urmat în mod riguros ordinea stabilită în „planul de acțiune” din 28 iulie 2004.

287    Din ansamblul considerațiilor care precedă rezultă că argumentația reclamantelor prin care se contestă probele referitoare la contactele de monitorizare dintre Chiquita și PFCI după 28 iulie 2004 trebuie respinsă.

 Cu privire la contactele suplimentare din perioada februarie 2005-aprilie 2005

288    Reclamantele susțin că Comisia se întemeiază pe un singur e‑mail intern trimis de domnul P1 domnului P2 la 11 aprilie 2005 la ora 9.57 [considerentul (127) al deciziei atacate] și pe un tabel nedatat intitulat „Prețurile Chiquita − 2005” [considerentul (130) al deciziei atacate] pentru a demonstra „supravegherea aproape săptămânală a coluziunii privind prețurile între săptămâna 6 și săptămâna 15 din 2005”, în timp ce aceste documente trebuie înțelese ca fiind un amalgam între notele consemnate de domnul P1, pe de o parte, atribuțiile sale de controlor financiar în cadrul PFCI, pe de altă parte, și, în sfârșit, tendința acestuia de a exagera pentru a câștiga respectul superiorilor săi.

289    Reclamantele amintesc, în primul rând, elemente destinate să demonstreze că domnul P1 nu deținea nicio responsabilitate în materie de prețuri în cadrul PFCI și că efectua exerciții de calibrare pe baza informațiilor disponibile în mod public, prezintă, în al doilea rând, propria interpretare a e‑mailului trimis la 11 aprilie 2005 la ora 9.57, constând în special în a susține că nimic nu indică faptul că elementele cuprinse în acesta proveneau de la Chiquita, și afirmă, în sfârșit, în al treilea rând, că această interpretare este confirmată de declarațiile Chiquita și ale domnului C1.

–       Decizia atacată

290    Trebuie amintit că, în decizia atacată, Comisia a indicat că urmărirea și instituirea sistemului de coordonare a prețurilor care a fost stabilit de Pacific și de Chiquita la întâlnirea din 28 iulie 2004 sunt dovedite de un e‑mail intern al Pacific pe care domnul P1 i l‑a trimis superiorului său, domnul P2 ([confidențial]), luni, 11 aprilie 2005 (săptămâna 15 din 2005), la ora 9.57, și de un tabel nedatat intitulat „Prețurile Chiquita − 2005”, care conținea informații referitoare la prețurile Chiquita pentru săptămânile 6-13 din 2005. Potrivit Comisiei, aceste documente analizate împreună demonstrează a avut loc că o coluziune cu privire la prețuri aproape săptămânal între domnul P1 de la Pacific și domnul C1 de la Chiquita, între februarie 2005 și începutul lunii aprilie 2005 (săptămânile 6/2005-15/2005) [considerentul (126) al deciziei atacate].

291    Comisia arată că, în e‑mailul său trimis la 11 aprilie 2005 la ora 9.57, domnul P1 îi comunică domnului P2 conținutul contactelor sale recente cu privire la înțelegerea referitoare la prețuri cu domnul C1 (astfel cum indică utilizarea expresiei „Veți găsi în continuare ultimele informații referitoare la prețurile discutate cu [domnul C1]”), inclusiv informațiile sensibile privind prețurile care o privesc pe Chiquita [considerentul (127) al deciziei atacate]. Comisia afirmă în continuare că tabelul inclus în e‑mail arată prețurile bananelor Chiquita (astfel cum indică utilizarea expresiei „prețurile Chiquita − 2005 […] prețuri brute exprimate în euro”) pentru săptămânile 9-15 din anul 2005, reproduse separat pe marcă (Chiquita și Consul) și pe țări (Italia, Grecia și Portugalia). În ceea ce privește săptămâna care a început luni, 11 aprilie 2005, și anume săptămâna 15, prețurile sunt marcate cu un „(f)”, de la „forecast” (previziune), ceea ce este edificator pentru coluziunea privind prețurile viitoare. Prețurile prevăzute pentru Chiquita în Italia, în Grecia și în Portugalia corespund, în plus, prețurilor T2 pe care Chiquita le‑a obținut în mod real de la principalii săi clienți în cursul săptămânii respective [considerentul (128) al deciziei atacate].

292    Comisia continuă indicând că, referindu‑se la prețurile Chiquita citate în tabel pentru diferitele săptămâni, o serie de note explicative care figurează în partea de jos a tabelului arată conținutul contactelor coluzive, aproape săptămânale, dintre domnii P1 și C1 privind viitoarele prețuri. Notele indică următoarele: „Săptămâna 10: el va majora P & S [Portugalia și Spania] până la nivelul nostru”; „Săptămâna 13: Chiquita resimte presiunea exercitată pentru a reduce prețurile numai în Italia (după Paște). Suntem amândoi convinși că trebuie să menținem prețurile neschimbate”; „Săptămâna 14: Chiquita resimte presiunea exercitată pentru a reduce prețurile în Italia, în special în Nord. El sună pentru a solicita să ne punem de acord strategia pentru săptămâna următoare și să încercăm să nu o modificăm”; „Săptămâna 15 – […] am discutat cu [domnul C1] și va da instrucțiuni pentru ca toate prețurile să rămână neschimbate” [considerentul (129) al deciziei atacate].

293    Potrivit Comisiei, frecvența aproape săptămânală a acestor contacte coluzive în perioada februarie-aprilie 2005 este, pe de altă parte, dovedită de tabelul nedatat intitulat „Prețurile Chiquita − 2005”, care a fost găsit pe suport de hârtie, în biroul domnului P2 de la Pacific, în același dosar cu e‑mailul trimis la 11 aprilie 2005 la ora 9.57 și care constă într‑o versiune anterioară a tabelului cuprins în acest e‑mail [considerentul (130) al deciziei atacate]. Comisia remarcă faptul că, deși tabelul inclus în e‑mailul trimis la 11 aprilie 2005 la ora 9.57 făcea referire la săptămânile 9-15 din anul 2005, tabelul nedatat intitulat „Prețurile Chiquita − 2005” privește săptămânile 6-13 din anul 2005 și conține aceleași note explicative pentru săptămânile 10 și 13 ca tabelul din e‑mailul trimis la 11 aprilie 2005 la ora 9.57 [astfel cum indică utilizarea următoarelor expresii: „Săptămâna 10: el va majora P & S [Portugalia și Spania] până la nivelul nostru”; „Săptămâna 13: Chiquita resimte presiunea exercitată pentru a reduce prețurile numai în Italia (după Paște). Suntem amândoi convinși că trebuie să menținem prețurile neschimbate”]. Acest fapt confirmă, după cum a indicat domnul P1 în e‑mailul său trimis la 11 aprilie 2005 la ora 9.57 (în care se regăsește expresia „Veți găsi în continuare ultimele informații referitoare la prețurile discutate cu [domnul C1]”), că tabelul și notele explicative erau actualizate în mod regulat, aproape săptămânal, de domnul P1 în cadrul coluziunii sale cu domnul C1 privind prețurile săptămânale ale bananelor verzi în Portugalia, în Grecia și în Italia [considerentul (131) al deciziei atacate].

–       Cu privire la contextul și la împrejurările e‑mailului trimis la 11 aprilie 2005 la ora 9.57

294    În primul rând, reclamantele afirmă că domnul P1 nu și‑a asumat în niciun moment vreo responsabilitate în materie de vânzări sau de stabilire a volumelor sau a prețurilor în cadrul Pacific.

295    Această argumentație trebuie înlăturată. Trebuie astfel să se observe că Comisia a afirmat, fără a fi contrazisă în mod valabil de reclamante cu privire la acest aspect, că, indiferent de responsabilitățile sale în cadrul Pacific, domnul P1 era prezent și a participat la reuniunile interne în cadrul cărora erau discutate prețurile, că acesta îi raporta domnului P2 contactele sale coluzive cu Chiquita și că discuta prețurile cu membrii echipei comerciale a Pacific, de exemplu cu domnul P3, astfel cum dovedește e‑mailul trimis la 11 aprilie 2005 la ora 9.57, care include în special expresiile următoare: „I‑am informat pe [domnul P3] și pe [domnul P4] că Aldi a rămas neschimbat pentru săptămâna 15”; „[Domnul P3] îmi indică în mod constant că prețurile scad în Italia”.

296    De asemenea, Comisia prezintă o serie de probe destinate să demonstreze implicarea directă a domnului P1 în conducerea PFCI, și anume:

–        diferite extrase din notele sale, care arată nivelul înalt de implicare a acestuia în toate domeniile comerțului cu banane, în special în ceea ce privește problemele tarifare, volumele, licențele și livrările, precum și contactele cu clienții și cu alți actori de pe piață (precum operatorii portuari), și care dovedesc discuțiile sale cu personalul PFCI și cu domnul P2 și călătoriile sale de afaceri;

–        un e‑mail din 23 februarie 2005 trimis de domnul C1 domnilor C3 și C4 de la Chiquita, referitor la importuri, care îl menționează pe domnul P1 ca persoană de contact și intermediar între angajații Chiquita și domnul P2, precum și e‑mailul trimis la 11 aprilie 2005 la ora 9.57 (a se vedea punctele 290-292 de mai sus);

–        o serie de documente de inspecție ale Pacific.

297    În plus, trebuie să se observe, după cum a procedat Comisia [considerentul (324) al deciziei atacate], că faptul că atât e‑mailul trimis la 11 aprilie 2005 la ora 9.57, cât și tabelul nedatat cuprinzând informații referitoare la prețurile Chiquita pentru săptămânile 6-13 din anul 2005 au fost identificate în biroul domnului P2, sub formă imprimată și aranjate într‑un dosar, arată că informațiile „colectate” de domnul P1 erau utilizate de Pacific.

298    În măsura în care reclamantele se limitează să afirme că „[domnul P1] nu dispunea de nicio putere de decizie în ceea ce privește vânzările, stabilirea volumelor sau a prețurilor și [că] acesta nu mai era implicat în niciuna dintre discuțiile cu ocazia cărora erau stabilite nivelurile prețurilor” și că „nimic din ceea ce figurează în dosar nu demonstrează că [domnul P1] a comunicat efectiv informații referitoare la Chiquita echipei de reprezentanți comerciali”, trebuie să se constate că acestea nu reușesc să infirme probele prezentate de Comisie.

299    E‑mailul trimis la 11 aprilie 2005 la ora 11.24 de domnul P1 domnului P2 și altor persoane cu funcții de conducere din cadrul Pacific, citat de reclamante, nu este de natură să infirme această constatare. Astfel, documentul menționat nu poate constitui o probă care să demonstreze că domnul P1 nu era implicat în stabilirea prețurilor.

300    Reclamantele susțin în această privință că domnul P1 a subliniat în e‑mailul trimis la 11 aprilie 2005 la ora 9.57 că, chiar dacă „[domnul P3] îi indic[a] în mod constant că prețurile scădeau în Italia cu 0,75-1,00 euro”, acesta credea că „[PFCI] trebuia să poată rămâne la 17,00 euro în Italia”. Or, din e‑mailul trimis în aceeași zi la ora 11.24, conținând raportul săptămânal referitor la prețurile din săptămâna 15, rezulta că prețurile PFCI în Italia scăzuseră efectiv cu 0,45 euro din cauza unui stoc excesiv, ceea ce ar arăta în mod clar că, spre deosebire de domnul P3, domnul P1 nu era implicat absolut deloc în stabilirea prețurilor PFCI și că prețurile Chiquita, care ar fi rămas neschimbate în săptămâna 15, nu aveau nicio influență decisivă în stabilirea prețurilor PFCI.

301    Această argumentație a fost deja respinsă de Comisie în considerentele (137) și (138) ale deciziei atacate, fără ca reclamantele să reușească să conteste, în înscrisurile lor depuse la Tribunal, explicațiile prezentate în considerentele menționate. Astfel, Comisia a arătat că obiectul celor două e‑mailuri era în mod vădit diferit, primul indicând faptul că prețurile în Italia erau în general în scădere, dar că existau motive pentru a se încerca menținerea prețului neschimbat, în timp ce al doilea, care reflectă discuții interne referitoare la stabilirea prețurilor Pacific, conține informații privind prețuri prezumate a fi incluse în raportul săptămânal al Pacific, cele două e‑mailuri arătând, în consecință, că Pacific avea o idee clară despre nivelurile prețurilor pe care personalul său comercial trebuia să le aplice anterior discuțiilor cu clienții săi [considerentele (137) și (138) ale deciziei atacate]. Prin urmare, Comisia concluzionează în mod întemeiat că primul e‑mail cuprindea informații ex ante referitoare la intențiile de preț ale Chiquita, în timp ce al doilea se referea la procesul‑verbal săptămânal ex post al negocierilor cu clienții din Italia, astfel încât se poate considera în mod rezonabil că cel de al doilea e‑mail se întemeiază pe informații actualizate care au modificat evaluarea inițială a domnului P1. Pe de altă parte, acesta din urmă a furnizat, în cel de al doilea e‑mail, motivele pentru care a luat în final în considerare o scădere a prețurilor, și anume o reducere a prețurilor în nordul Italiei, noile cantitățile de banane sosite și stocurile nevândute ale Pacific. Faptul că domnul P1 a trimis aceste două e‑mailuri arată că, contrar celor susținute de reclamante, el era implicat în stabilirea prețurilor în cadrul Pacific.

302    În sfârșit, argumentul reclamantelor potrivit căruia faptul că prețurile Pacific în Italia au scăzut în săptămâna 15 din anul 2005 deși prețurile Chiquita trebuiau să rămână neschimbate arată că acestea din urmă nu aveau nicio influență asupra celor dintâi nu poate fi, nici el, reținut. Astfel, nu numai că simplul fapt că o întreprindere nu dă curs unei concertări referitoare la prețuri nu este de natură să demonstreze că nu a avut loc o încălcare a dreptului concurenței al Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 30 aprilie 2009, CD‑Contact Data/Comisia, T‑18/03, Rep., p. II‑1021, punctul 67 și jurisprudența citată), dar, în plus, rezultă chiar din cele arătate la punctul anterior că e‑mailul de la ora 9.57, care cuprindea tabelul cu prețurile Chiquita, se referea la intențiile de prețuri ale Pacific și că e‑mailul de la ora 11.24 explică în mod precis motivul pentru care prețurile reale au deviat de la intențiile menționate. Acest lucru nu poate constitui dovada că concertarea privind intențiile referitoare la prețuri nu a influențat prețurile reale.

303    În concluzie, în ceea ce privește argumentația reclamantelor referitoare la rolul domnului P1, trebuie amintit că, în orice caz, potrivit jurisprudenței, imputarea în sarcina unei întreprinderi a unei încălcări a articolului 101 TFUE nu presupune o acțiune sau măcar faptul ca asociații sau administratorii principali ai întreprinderii implicate în această încălcare să fie la curent, ci fapta unei persoane care este autorizată să acționeze în contul întreprinderii (Hotărârea Curții din 7 iunie 1983, Musique Diffusion française și alții/Comisia, 100/80-103/80, Rec., p. 1825, punctul 97, Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, Brugg Rohrsysteme/Comisia, T‑15/99, Rec., p. II‑1613, punctul 58, și Hotărârea Dole Food și Dole Germany/Comisia, punctul 282 de mai sus, punctul 581). Or, reclamantele nu reușesc să infirme probele prezentate de Comisie, constând în special în statutul Pacific, pentru a demonstra că situația se prezenta astfel în cazul domnului P1.

304    În aceste împrejurări, argumentul reclamantelor potrivit căruia domnul P1 nu era învestit cu responsabilitatea finală a stabilirii prețurilor este în orice caz lipsit de relevanță și trebuie respins (a se vedea în acest sens Hotărârea Dole Food și Dole Germany/Comisia, punctul 282 de mai sus, punctul 582).

305    În al doilea rând, trebuie să se constate că argumentația reclamantelor prin care se încearcă să se demonstreze că domnul P1 efectua exerciții de calibrare pe baza unor informații disponibile în mod public nu este de natură să infirme faptul că acesta primea de asemenea informații anticoncurențiale din partea domnului C1. Astfel, faptul că domnul P2 i‑a solicitat domnului P1 să analizeze cifre disponibile în mod public, după cum arată un e‑mail din 8 decembrie 2004, nu poate constitui o dovadă care să demonstreze că Pacific nu dispunea de informații confidențiale privind prețurile Chiquita. Declarația cuprinsă în e‑mailul menționat potrivit căreia Pacific nu dispunea de o altă sursă independentă de verificare decât Sopisco nu permite să se concluzioneze că Pacific nu dispunea de surse directe de informații referitoare la prețurile concurenței.

306    În sfârșit, în al treilea rând, s‑a constatat deja la punctul 220 de mai sus că faptul că concurentele au întreținut de asemenea relații legitime la momentul faptelor, ceea ce este dovedit de un e‑mail intern trimis de domnul C1 la 23 februarie 2005 și citat de reclamante, nu poate demonstra lipsa unor contacte anticoncurențiale. Comisia a recunoscut că domnii P1 și C1 continuau discuțiile în materie de încărcare și de expediere în comun în perioada încălcării [considerentul (152) al deciziei atacate]. Astfel cum s‑a amintit deja la punctul 220 de mai sus, Curtea a subliniat însă că un acord poate fi considerat ca având obiect restrictiv chiar dacă nu are drept unic obiectiv restrângerea concurenței, ci urmărește și alte obiective legitime (a se vedea Hotărârea General Motors/Comisia, punctul 220 de mai sus, punctul 64 și jurisprudența citată).

–       Cu privire la interpretarea e‑mailului trimis la 11 aprilie 2005 la ora 9.57 propusă de reclamante

307    Reclamantele susțin că niciun element din e‑mailul trimis la 11 aprilie 2005 la ora 9.57 nu sugerează că informațiile cuprinse în acesta ar fi fost obținute de la concurente sau că nu ar fi fost încă disponibile în mod public la momentul la care a fost trimis e‑mailul. Pe de altă parte, aceste informații ar fi fost inexacte.

308    În primul rând, mai multe afirmații cuprinse în e‑mail ar face referire la fapte care ar fi fost de notorietate publică pe piață. În acest sens, notele privind săptămâna 13 ar menționa faptul că „Chiquita resim[țea] o presiune pentru a reduce prețurile numai în Italia (după Paște)”. Or, prețurile ar începe să scadă pe piață în fiecare an după Paște, fapt poate necunoscut de domnul P1. De asemenea, faptul că o navă Wong urma să livreze volume importante către Di Leonardo trebuia să fie de notorietate publică pe piață. Astfel, în măsura în care nava Wong ar fi ajuns deja la 4 aprilie 2005, volumul debarcat în portul Ravenna (Italia) ar fi fost cunoscut cu cel puțin câteva zile anterior acestei date, așa încât, în calitate de furnizori ai lui Di Leonardo, Chiquita și PFCI ar fi fost informate de aceasta că nu ar avea nevoie de volume importante din partea lor.

309    Această argumentație nu poate fi reținută în măsura în care se întemeiază, printre altele, pe o citare parțială a elementelor cuprinse în e‑mailul trimis la 11 aprilie 2005 la ora 9.57. Astfel, reclamantele omit să semnaleze că expresia „Chiquita resimte o presiune pentru a reduce prețurile numai în Italia (după Paște)” este urmată de un element care probează încheierea unui acord cu privire la tarifarea viitoare, și anume expresia următoare: „Am convenit amândoi că va trebui să menținem prețurile neschimbate”. De asemenea, reclamantele insistă asupra faptului că sosirea navei Wong în cursul săptămânii 14 era de notorietate publică pe piață, dar ignoră faptul că domnul P1 a identificat în mod clar sursa acestei informații în măsura în care a notat următoarele:

„Veți găsi în continuare ultimele informații referitoare la prețurile discutate cu [domnul C1]. El mi‑a vorbit de Di Leonardo/Wong.”

310    În aceeași ordine de idei, reclamantele păstrează tăcerea asupra altor elemente din e‑mail care nu pot fi considerate că se raportează numai la condițiile generale de pe piață sau că cuprind informații publice sau care provin de la clienți, dar care dovedesc, dimpotrivă, faptul că Pacific a discutat despre prețurile viitoare și despre intențiile de preț cu Chiquita. Astfel, e‑mailul cuprinde în special expresiile următoare: „A sunat pentru a solicita să îi comunicăm strategia noastră săptămâna viitoare și să încercăm să menținem prețurile”; „Veți găsi în continuare ultimele informații referitoare la prețurile discutate cu [domnul C1]” sau „Săptămâna 15 – … Am discutat cu [domnul C1] și va da instrucțiuni pentru ca toate prețurile să rămână neschimbate”. Aceste elemente dovedesc contacte anticoncurențiale între domnii P1 și C1, indiferent de faptul, subliniat de reclamante, că domnul P1 nu a ortografiat corect numele domnului C1, și nu pot fi interpretate drept „versiuni cosmetizate ale unor declarații generale efectuate de [domnul C1] în cadrul unor contacte legitime la începutul lui 2005, care îi permit [domnului P1] să accentueze pretinsa sa cunoaștere și rolul său în sectorul bananelor”, după cum pretind reclamantele.

311    În această privință, trebuie de asemenea înlăturată argumentația acestora din urmă care constă în a susține că, în măsura în care notele referitoare la săptămânile 13 și 14 nu îl menționează nominal pe domnul C1, este imposibil să se știe la cine face referire pronumele „el” și nu se poate concluziona că expresiile „am convenit amândoi” sau „a sunat pentru a solicita să îi comunicăm strategia noastră” fac referire la domnul C1 sau la orice alt angajat al Chiquita, întrucât acestea pot face referire pur și simplu la discuții interne în cadrul PFCI. Astfel, având în vedere elementele cuprinse în expresiile „Veți găsi în continuare ultimele informații referitoare la prețurile discutate cu [domnul C1]” și „Am discutat cu [domnul C1] și va da instrucțiuni pentru ca toate prețurile să rămână neschimbate”, faptul că toate mențiunile în discuție sunt adnotări pe un tabel privind prețurile Chiquita, precum și ansamblul probelor colectate de Comisie (a se vedea punctele 188 și 189 de mai sus), Comisia a putut să concluzioneze în mod legitim că expresiile „am convenit amândoi” sau „a sunat pentru a solicita să îi comunicăm strategia noastră” făceau referire la domnul C1.

312    În al doilea rând, reclamantele susțin că niciun element din e‑mail nu indică faptul că informația a fost obținută înainte de a fi fost divulgată pe piață și nici că aceasta provenea de la Chiquita și că Comisia nu prezintă nicio dovadă în această privință. Astfel, la momentul trimiterii e‑mailului din 11 aprilie 2005 ora 9.57, în ziua de luni a săptămânii 15 din anul 2005, informațiile referitoare la prețurile din săptămânile 9-14 nu ar mai fi fost actuale și ar fi fost deja cunoscute pe piață, astfel încât domnul P1 ar fi putut obține cu ușurință aceste informații de la echipa comercială a PFCI urmărind negocierile acesteia din urmă cu clienții sau cu ajutorul unor informații disponibile public.

313    În același mod, reclamantele susțin că, în ceea ce privește informațiile referitoare la săptămâna 15, trebuie să se acorde o atenție specială orei la care a fost trimis e‑mailul, adică ora 9.57. Astfel, chiar dacă nu este posibil să se stabilească în ce moment a redactat domnul P1 alte părți din e‑mail, ar fi probabil ca informațiile referitoare la săptămâna 15 să fi fost adăugate în dimineața respectivă, după ce acesta ar fi discutat cu un membru al echipei comerciale despre prețul Chiquita pentru săptămâna menționată, așa cum îi fusese raportat de clienții săi. Această explicație ar fi în perfectă concordanță cu stabilirea prețului și cu comunicarea sa pe piață, care avea loc în general luni dimineața după ora 9, de către Chiquita, care ar fi confirmat în acest sens că „se poate presupune în mod rezonabil că luni dimineața la ora 9.57 clienții cunoșteau deja prețul Chiquita pentru săptămâna în curs”. În plus, chiar dacă domnul P1 nu a obținut informațiile referitoare la prețul Chiquita de la clienți, Chiquita ar fi indicat că, „dacă condițiile generale de piață rămâneau mai mult sau mai puțin aceleași, astfel cum [domnul C1] ne‑a indicat de mai multe ori în declarațiile sale, era logic și [domnul P1] putea să concluzioneze cu certitudine chiar înainte de luni dimineață că prețul Chiquita nu urma să se schimbe în săptămâna următoare”.

314    Trebuie să se observe că, în decizia atacată, Comisia a arătat că Pacific a afirmat că negocierile sale săptămânale cu clienții săi italieni începeau luni dimineața la ora 10, dar că ele nu se încheiau în mod obligatoriu atunci și că adesea aveau loc în cursul săptămânii mai mult de o negociere și o vânzare către un client [considerentul (135) al deciziei atacate], aspect pe care reclamantele l‑au confirmat, pe de altă parte, în înscrisurile lor, susținând totodată că, la momentul stabilirii prețurilor sale în Italia, luni dimineața, PFCI aflase deja prețurile Chiquita de la clienții săi. În ceea ce privește Grecia și Portugalia, reclamantele au afirmat că vânzările erau realizate de asemenea pe o bază individuală. În măsura în care PFCI nu primea livrări săptămânale, ci livrări bilunare pentru aceste două țări, reprezentanții comerciali ar fi început să contacteze clienții cu aproximativ 10 zile înaintea datei prezumate de sosire a navei, iar negocierile ar fi continuat până la încheierea unui acord cu privire la prețuri și la volume. Faptul că, în Portugalia și în Grecia, Chiquita își stabilea prețurile joi și vineri pentru livrările din săptămâna următoare ar fi implicat că PFCI, care primea livrări și realiza vânzări numai pe bază bilunară în aceste țări, ar fi cunoscut prețurile Chiquita anticipat de la clienții săi și le‑ar fi luat în considerare, printre celelalte informații colectate de pe piață, atunci când își stabilea prețurile.

315    În lumina acestui fapt, nu pare probabil, cel puțin în ceea ce privește prețurile pentru Italia, ca domnul P1 să fi adăugat informațiile referitoare la săptămâna 15 în dimineața respectivă, anterior trimiterii e‑mailului, după ce un membru al echipei comerciale i‑ar fi indicat prețul pe care l‑ar fi aflat de la clienții săi. Declarațiile Chiquita în acest context trebuie înțelese, pe de altă parte, în lumina contextului în care au fost furnizate, și anume apărarea Chiquita după scrisoarea Comisiei care sintetiza situația, în care Comisia a arătat că, din cauza e‑mailului trimis la 11 aprilie 2005 la ora 9.57, avea un motiv să se îndoiască de faptul că Chiquita și‑a încetat comportamentul ilicit la data cererii sale de imunitate, și anume 8 aprilie 2005, ceea ce ar fi putut constitui un motiv de a‑i refuza imunitatea în prezenta cauză. Prin urmare, Chiquita avea un motiv precis să argumenteze că domnul P1 ar fi putut afla prețurile Chiquita pentru săptămâna 15 luni dimineața, anterior trimiterii e‑mailului, de la o altă sursă decât domnul C1, și anume să demonstreze că nu a mai avut loc niciun contact între domnii C1 și P1 după 8 aprilie 2005.

316    În ceea ce privește declarația Chiquita ca răspuns la scrisoarea prin care se sintetiza situația, Chiquita a arătat în aceasta că a crezut într‑o primă etapă că e‑mailul trimis la 11 aprilie 2005 la ora 9.57 reflecta o discuție internă a Pacific, întrucât primise o versiune neconfidențială a documentului menționat în care toate numele erau eliminate și i s‑a indicat în mod eronat că aceste nume făceau referire la angajați ai Pacific. În schimb, Chiquita nu a arătat în declarație, astfel cum pretind reclamantele, că a presupus inițial că Pacific a obținut informațiile cuprinse în e‑mail de pe piață.

317    În plus, formularea utilizată în e‑mail, și anume expresia „Săptămâna 15 – … Am discutat cu [domnul C1] și va da instrucțiuni pentru ca toate prețurile să rămână neschimbate”, indică faptul că informațiile privind previziunile de prețuri ale Chiquita proveneau de la Chiquita însăși, iar nu de la anumiți clienți. Aceasta contrazice, pe de altă parte, și prezumția conform căreia domnul P1 ar fi concluzionat el însuși că prețurile ar rămâne neschimbate ca urmare a faptului că condițiile generale de pe piață rămâneau mai mult sau mai puțin aceleași.

318    În ceea ce privește caracterul confidențial al informațiilor referitoare la săptămânile 9-14, Comisia a concluzionat în mod întemeiat că era probabil ca aceste informații să nu fi fost schimbate pentru prima dată la 11 aprilie 2005, ci anterior, la un moment în care ele erau sensibile, și că, prin urmare, reclamantele au ales greșit momentul pentru a evalua confidențialitatea informațiilor respective [considerentele (126)-(131) ale deciziei atacate, a se vedea punctele 290-293 de mai sus]. În această privință, trebuie amintit că Comisia a precizat că faptul că e‑mailul trimis la 11 aprilie 2005 la ora 9.57 a menționat un schimb referitor la săptămânile anterioare se explică prin actualizarea constantă a tabelului privind discuția cu Chiquita, care este probată de tabelul nedatat intitulat „Chiquita – Prețuri 2005”, privind săptămânile 6-13, care conține aceiași termeni cu e‑mailul trimis la 11 aprilie 2005 la ora 9.57 referitor la contactele cu Chiquita [considerentele (130) și (131) ale deciziei atacate, a se vedea punctul 293 de mai sus]. Prin urmare, afirmația reclamantelor potrivit căreia tabelul nedatat nu mai permite să se determine persoana care ar fi putut să transmită informațiile cuprinse în acesta, momentul la care aceste informații au fost transmise și dacă la acel moment informațiile erau sensibile din punct de vedere concurențial nu poate fi reținută.

319    În orice caz, chiar dacă părțile ar fi schimbat și informații care ar fi putut fi obținute din alte surse, trebuie să se observe, astfel cum a procedat Comisia [considerentul (155) al deciziei atacate], că contactele dintre concurenți nu devin legitime ca urmare a faptului că prețurile bananelor erau cunoscute bine în mediu.

320    Astfel, schimbul de informații dintre concurenți nu devine legitim ca urmare a faptului că aceste informații sau unele dintre ele sunt cunoscute în mod public, în măsura în care orice operator economic trebuie să stabilească în mod autonom politica pe care intenționează să o urmeze pe piața internă. Deși cerința autonomiei nu exclude dreptul operatorilor economici de a se adapta în mod inteligent la comportamentul constatat sau prevăzut al concurenților lor, aceasta se opune totuși în mod riguros oricărui contact direct sau indirect între acești operatori având ca obiect sau ca efect fie să influențeze comportamentul pe piață al unui concurent actual sau potențial, fie să dezvăluie unui astfel de concurent comportamentul pe care întreprinderea însăși este decisă sau preconizează să îl adopte pe piață (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 24 octombrie 1991, Rhône‑Poulenc/Comisia, T‑1/89, Rec., p. II‑867, punctul 121 și jurisprudența citată).

321    În această privință, trebuie observat din nou, pe de altă parte, astfel cum s‑a arătat deja la punctul 282 de mai sus, că punctul de vedere al unui concurent asupra uneia sau a alteia dintre informațiile importante pentru condițiile ofertei și ale cererii, susceptibilă de a fi obținută în alt fel decât prin intermediul discuțiilor cu întreprinderile în cauză, și incidența acestuia asupra evoluției pieței nu constituie, prin definiție, o informație publică disponibilă (Hotărârea Dole Food și Dole Germany/Comisia, punctul 282 de mai sus, punctul 279).

322    În plus, trebuie arătat că punerea în comun regulată a informațiilor în legătură cu viitoarele prețuri poate avea ca efect creșterea, în mod artificial, a transparenței pe o piață pe care concurența este deja atenuată având în vedere un context de reglementare specific și schimburi de informații între concurenți (a se vedea în acest sens Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 179 de mai sus, punctul 281, și Hotărârea Dole Food și Dole Germany/Comisia, punctul 282 de mai sus, punctul 405).

323    De asemenea, afirmația reclamantei potrivit căreia informațiile privind prețurile erau cunoscute de clienți anterior comunicării acestora către concurenți și, astfel, puteau fi colectate de pe piață trebuie respinsă. Acest element, presupunând că ar fi stabilit, nu înseamnă că, la momentul trimiterii listelor de prețuri către concurenți, aceste prețuri constituiau deja o informație obiectivă existentă pe piață, reperabilă imediat. Trimiterea directă le permitea concurenților să aibă cunoștință despre aceste informații într‑un mod mai simplu, mai rapid și mai direct decât prin intermediul pieței. În plus, această trimitere prealabilă le permitea să creeze un climat de siguranță reciprocă în ce privește politicile lor viitoare de prețuri (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2008, Lafarge/Comisia, T‑54/03, nepublicată în Repertoriu, punctul 463).

324    În sfârșit, în ceea ce privește și afirmația reclamantei potrivit căreia informațiile privind prețurile care fuseseră transmise erau cunoscute de clienții întreprinderii în cauză anterior comunicării acestora către concurenți și, prin urmare, informațiile dezvăluite ar fi putut fi deja colectate de pe piață de către aceștia din urmă, trebuie amintit că simplul fapt de a fi primit informații privitoare la unii concurenți, informații pe care un operator independent le păstrează ca secrete de afaceri, este suficient pentru a dovedi existența unei intenții anticoncurențiale (Hotărârea Tribunalului din 24 octombrie 1991, Atochem/Comisia, T‑3/89, Rec., p. II‑1177, punctul 54, Hotărârea Tribunalului din 10 martie 1992, Solvay/Comisia, T‑12/89, Rec., p. II‑907, punctul 100, Hotărârea Tribunalului din 12 iulie 2001, Tate & Lyle și alții/Comisia, T‑202/98, T‑204/98 și T‑207/98, Rec., p. II‑2035, punctul 66, Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2008, BPB/Comisia, T‑53/03, Rep., p. II‑1333, punctul 154, și Hotărârea Lafarge/Comisia, punctul 323 de mai sus, punctul 462).

325    În al treilea rând, e‑mailul trimis la 11 aprilie 2005 la ora 11.24 nu poate demonstra, astfel cum pretind reclamantele, că informațiile conținute în e‑mailul trimis la 11 aprilie 2005 la ora 9.57 sunt inexacte, așa încât acesta din urmă își pierde orice credibilitate, întrucât s‑a constatat deja la punctele 299-301 de mai sus că obiectul celor două e‑mailuri era în mod vădit diferit, primul cuprinzând informații ex ante referitoare la intențiile de preț ale Chiquita, în timp ce al doilea se referea la procesul‑verbal săptămânal ex post al negocierilor cu clienții în Italia, actualizat ca urmare a scăderii prețurilor în nordul Italiei, a cantităților de banane nou sosite și a stocurilor nevândute ale Pacific.

326    În sfârșit, în al patrulea rând, reclamantele susțin că variațiile prețurilor Chiquita indicate în e‑mailul trimis la 11 aprilie 2005 la ora 9.57 referitoare la săptămânile 9-10 și 10-11 din 2005 sunt inexacte. Or, dacă domnii P1 și C1 au discutat în realitate în mod constant despre prețuri, ar fi fost de așteptat ca cel puțin prețurile Chiquita raportate de domnul P1 să fie corecte. Comisia s‑ar strădui astfel să disimuleze faptul că prețurile indicate în documentele prezentate de aceasta nu ar corespunde prețurilor reale.

327    Comisia respinge această afirmație și susține, pe de o parte, că prețurile care figurează în e‑mail corespund prețurilor reale și, pe de altă parte, că discuțiile referitoare la prețuri astfel cum sunt reflectate de e‑mailul trimis la 11 aprilie 2005 la ora 9.57 sunt anticoncurențiale chiar în lipsa unei concordanțe cu prețurile reale obținute ulterior.

328    Este suficient să se constate că, în orice caz, chiar presupunând că prețurile reale facturate ulterior nu corespundeau intențiilor de preț schimbate de părți, aceasta nu ar înlătura caracterul anticoncurențial al schimburilor menționate în măsura în care schimbul de informații dintre concurenți poate încălca normele de concurență atunci când atenuează sau suprimă gradul de nesiguranță privind funcționarea pieței relevante, având ca rezultat restrângerea concurenței dintre întreprinderi. În plus, articolul 101 TFUE urmărește, asemenea altor norme de concurență prevăzute de tratat, să protejeze nu numai interesele directe ale concurenților sau ale consumatorilor, ci structura pieței și, prin aceasta, concurența în sine (Hotărârea Curții din 4 iunie 2009, T‑Mobile Netherlands și alții, C‑8/08, Rep., p. I‑4529, punctele 31, 35 și 38, și Hotărârea Dole Food și Dole Germany/Comisia, punctul 282 de mai sus, punctul 545).

329    În special, faptul că o practică concertată nu are o incidență directă asupra nivelului prețurilor nu împiedică constatarea faptului că aceasta a limitat concurența între întreprinderile în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, Dansk Rørindustri/Comisia, T‑21/99, Rec., p. II‑1681, punctul 140, și Hotărârea Dole Food și Dole Germany/Comisia, punctul 282 de mai sus, punctul 546).

330    În această privință, trebuie să se sublinieze că prețurile practicate efectiv pe o piață pot fi influențate de factori externi, aflați în afara controlului membrilor unei înțelegeri, precum evoluția economiei în general, evoluția cererii în acest sector particular sau puterea de negociere a clienților (Hotărârea Dole Food și Dole Germany/Comisia, punctul 282 de mai sus, punctul 547).

331    Din considerațiile care precedă rezultă că reclamantele nu reușesc să infirme constatările Comisiei cu privire la contactele dintre Chiquita și Pacific care au avut loc în perioada cuprinsă între februarie 2005 și aprilie 2005. Prin urmare, concluzia lor potrivit căreia, dacă într‑adevăr trebuie să se considere că e‑mailul trimis la 11 aprilie 2005 la ora 9.57 reflecta discuțiile referitoare la prețuri dintre domnii C1 și P1, acest e‑mail ar conține numai probe indirecte pentru cel mult patru contacte între aceste două persoane, referitoare la săptămânile 10, 13, 14 și 15 din 2005, trebuie de asemenea respinsă.

–       Cu privire la declarațiile Chiquita și ale domnului C1 privind e‑mailul trimis la 11 aprilie 2005 la ora 9.57

332    Reclamantele susțin că interpretarea lor referitoare la e‑mailul trimis la 11 aprilie 2005 la ora 9.57 este în perfectă concordanță cu interpretarea dată de Chiquita și de domnul C1 și citează diferite declarații ale acestuia din urmă în această privință.

333    Fără a fi necesar să se treacă în revistă toate extrasele citate de reclamante, este suficient să se observe, astfel cum s‑a arătat deja anterior (a se vedea punctul 315 de mai sus) și sub rezerva analizării subsecvente a argumentației reclamantelor bazate pe declarațiile Chiquita și ale domnului C1 (a se vedea punctele 336 și următoarele de mai jos), că declarațiile în discuție aveau ca obiect respingerea acuzației Comisiei potrivit căreia Chiquita ar fi continuat să săvârșească încălcarea după 8 aprilie 2005, data cererii sale de imunitate, aspect care ar fi dovedit de e‑mailul trimis la 11 aprilie 2005 la ora 9.57. Prin urmare, nu este surprinzător că declarațiile date de Chiquita și de domnul C1 cu privire la acest subiect încearcă să susțină că e‑mailul nu dovedește un schimb de informații anticoncurențiale care a avut loc după data de 8 aprilie 2005.

334    În schimb, în declarațiile lor, Chiquita și domnul C1 nu afirmă că acest e‑mail nu reflectă discuții anticoncurențiale care au avut loc anterior, astfel cum reiese în special din declarația de martor a domnului C1 care figurează în declarația Chiquita din 13 octombrie 2009.

335    În consecință, argumentația reclamantelor care constă în a susține că declarațiile Chiquita confirmă interpretarea dată de reclamante e‑mailului trimis la 11 aprilie 2005 la ora 9.57 trebuie respinsă.

 Cu privire la declarațiile Chiquita și ale domnului C1

336    Reclamantele susțin că Comisia interpretează în mod total eronat declarațiile Chiquita și în special pe cele ale domnului C1. Potrivit reclamantelor, aceste declarații contrazic în mod expres concluziile Comisiei și par, dimpotrivă, concordante cu explicațiile alternative furnizate de Pacific în legătură cu mijloacele de probă scrise prezentate de Comisie.

337    Comisia susține că declarațiile Chiquita sunt în general concordante cu constatarea unei încălcări și sunt conforme cu mijloacele de probă scrise, chiar dacă conțin anumite pasaje defensive.

–       Observații introductive

338    Trebuie amintit că, astfel cum s‑a precizat deja la punctul 182 de mai sus, principiul care prevalează în dreptul Uniunii este cel al liberei administrări a probelor și nicio dispoziție și niciun principiu general de drept al Uniunii nu interzic Comisiei să invoce împotriva unei întreprinderi declarații ale altor întreprinderi incriminate.

339    Cu privire la gradul de credibilitate care urmează a fi atribuit declarațiilor date de Chiquita, trebuie arătat că, în speță, în calitate de prim denunțător al înțelegerii, Chiquita putea avea speranța rezonabilă că va beneficia de imunitatea totală la amenzi, prevăzută la punctul 8 din Comunicarea privind cooperarea din 2002. În consecință, nu poate fi exclus faptul că aceasta s‑ar fi putut simți incitată să maximizeze importanța comportamentului ilicit denunțat, cu scopul de a afecta poziția concurenților săi pe piață (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 3 martie 2011, Siemens/Comisia, T‑110/07, Rep., p. II‑477, punctul 64).

340    Aceasta nu înseamnă însă că declarațiile date de Chiquita trebuie considerate ca fiind lipsite de orice credibilitate. În acest sens, s‑a statuat că, deși o anumită neîncredere în privința depozițiilor voluntare ale principalilor participanți la o înțelegere ilicită este de înțeles, a solicita beneficiul aplicării Comunicării privind cooperarea în vederea obținerii unei reduceri a cuantumului amenzii nu determină în mod obligatoriu o incitare de a prezenta elemente de probă deformate cu privire la ceilalți participanți la înțelegerea incriminată. Astfel, ținând seama de logica inerentă procedurii prevăzute de Comunicarea privind cooperarea, orice tentativă de a induce în eroare Comisia ar putea repune în discuție sinceritatea și caracterul complet al cooperării solicitantului și, prin urmare, ar putea pune în pericol posibilitatea solicitantului de a beneficia pe deplin de această procedură (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului Siemens/Comisia, punctul 339 de mai sus, punctul 65, și Hotărârea Tribunalului din 30 noiembrie 2011, Quinn Barlo și alții/Comisia, T‑208/06, Rep., p. II‑7953, punctul 53).

341    În plus, așa cum s‑a precizat la punctele 151-153 de mai sus, declarațiile împotriva declarantului trebuie, în principiu, să fie considerate elemente de probă deosebit de fiabile și, deși o întreprindere care a solicitat să beneficieze de imunitate la amenzi poate fi determinată să prezinte numărul maxim posibil de elemente incriminatoare, este la fel de adevărat că o astfel de întreprindere va fi de asemenea conștientă de eventualele consecințe negative ale prezentării unor elemente inexacte care ar putea în special să determine pierderea imunității după ce aceasta a fost acordată, riscul ca declarații inexacte să fie identificate și să determine consecințele menționate fiind crescut ca urmare a faptului că asemenea declarații trebuie să fie confirmate prin intermediul altor elemente de probă. De asemenea, o declarație dată de o societate care recunoaște existența unei încălcări săvârșite de ea implică riscuri juridice și economice considerabile, printre care în special acela al unor acțiuni în despăgubire în fața instanțelor naționale, în cadrul cărora poate fi invocată stabilirea de către Comisie a încălcării în ceea ce privește societatea respectivă.

342    Totuși, în măsura în care declarațiile Chiquita sunt contestate de alte întreprinderi cărora li se impută de asemenea faptul că au încheiat aranjamentul comun, ele trebuie susținute de alte elemente de probă pentru a putea constitui o dovadă suficientă a existenței și a întinderii aranjamentului comun (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului Siemens/Comisia, punctul 339 de mai sus, punctul 66, Hotărârea Tribunalului din 16 iunie 2011, Bavaria/Comisia, T‑235/07, Rep., p. II‑3229, punctul 79, și Hotărârea Tribunalului Polimeri Europa/Comisia, punctul 57 de mai sus, punctul 54).

343    În ceea ce privește declarațiile domnului C1, trebuie subliniat, pe de o parte, că mărturia sa nu poate fi calificată ca fiind diferită și independentă de cea a Chiquita, întrucât nu numai că acesta a fost angajat de societatea menționată din anul 1989, deci o mare parte din viața sa profesională, și în continuare pe durata etapei de investigație a Comisiei, dar s‑a și exprimat, la Comisie, în numele Chiquita în cadrul obligației de cooperare a acesteia în vederea obținerii unei imunități la amenzi [considerentul (97) al deciziei atacate]. Pe de altă parte, declarațiile Chiquita constau în esență într‑un rezumat al unor declarații date de domnul C1 în timpul unor întâlniri, iar declarațiile directe ale domnului C1 au fost parțial asimilate de Comisie celor ale Chiquita [considerentul (97) și următoarele ale deciziei atacate]. În consecință, declarațiile domnului C1 nu pot fi considerate în sensul că ele constituie un alt element de probă care susține declarațiile date de Chiquita, în sensul jurisprudenței citate la punctul 342 de mai sus, ci trebuie să fie considerate ca făcând parte din acestea din urmă (a se vedea în acest sens Hotărârea Siemens/Comisia, punctul 339 de mai sus, punctele 69 și 70).

344    Pe de altă parte, trebuie amintit că o mărturie a unui martor direct al împrejurărilor pe care acesta le‑a prezentat trebuie în principiu să fie calificată drept element de probă cu o valoare probantă ridicată (Hotărârea Siemens/Comisia, punctul 339 de mai sus, punctul 75).

–       Decizia atacată

345    În decizia atacată, Comisia a precizat că, pe tot parcursul procedurii, Chiquita a făcut mai multe declarații referitoare la comerțul cu banane în Europa de Sud, și anume mai multe declarații verbale prezentate de Chiquita, un răspuns al Chiquita la scrisoarea în care se evalua situația privind cooperarea acesteia în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002 și declarații date în cursul audierii. În plus, cu ocazia unei întâlniri organizate de agenții Comisiei în temeiul articolului 19 din Regulamentul nr. 1/2003 în cadrul inspecțiilor, domnul C1 a făcut o declarație în numele Chiquita în cadrul cooperării în temeiul cererii de clemență [considerentul (97) al deciziei atacate].

346    Comisia observă că Chiquita a precizat că, în perioada cuprinsă între 28 iulie 2004 și 8 aprilie 2005 (data cererii sale în cadrul comunicării privind clemența), aceasta era angajată într‑o încălcare constând în contacte ilicite ocazionale cu Pacific privind schimbul de date referitoare la tendințele prețurilor pentru săptămâna următoare [considerentul (98) al deciziei atacate].

347    Potrivit Comisiei, Chiquita arată că, în contextul mai multor discuții care au avut loc între domnul C1 de la Chiquita și domnul P1 de la Pacific (care era atunci [confidențial]), care priveau în esență aprovizionarea cu banane în Ecuador, măsuri de încărcare în comun, plângeri privind serviciile portuare la Salerno și disoluția asociației comerciale ANIPO, precum și vânzarea de banane în Portugalia, în Italia, în Grecia și în alte țări, reprezentanții Chiquita și ai Pacific discutau de asemenea și făceau schimb de puncte de vedere cu privire la evoluțiile viitoare ale pieței și la intențiile privind prețurile, acestea din urmă fiind exprimate în variații de prețuri [considerentul (99) al deciziei atacate].

348    Comisia arată că Chiquita explică de asemenea că, din când în când, părțile făceau schimb de puncte de vedere cu privire la tendințele generale de pe piață și că unele dintre aceste discuții conduceau la schimburi mai specifice privind tendințele prețurilor pentru săptămâna următoare. Chiquita susține că, deși domnul C1 de la Chiquita nu dădea o indicație de preț exactă sau deschisă domnului P1 de la Pacific, el comunica punctul său de vedere cu privire la tendințele generale ale pieței în termeni precum „piața este moale”, „nu există multe fructe în acest moment”, „nu cred că piața se va prăbuși” sau „pentru mine nu există niciun motiv de schimbare”. Potrivit dosarului prezentat de Chiquita, aceste descrieri erau însă ușor de interpretat pentru orice persoană familiarizată cu industria bananelor ca implicând o indicație specifică privind prețurile. Potrivit Chiquita, întrucât prețurile variau în mod normal într‑un interval de 0,50 euro, o indicație precum cea pe care o implică expresia „piața este moale” însemna că prețurile urmau să scadă cu 0,50 euro, o indicație precum cea pe care o implică expresia „nu există multe fructe în acest moment” însemna că prețurile trebuiau să crească cu 0,50 euro, iar o indicație precum cea pe care o implică expresia „pentru mine nu există niciun motiv de schimbare” însemna că prețurile Chiquita rămâneau neschimbate. Astfel, declarațiile Chiquita arată că schimburile de intenții privind prețurile se făceau astfel încât cele două părți înțelegeau dacă prețurile pentru săptămâna următoare trebuiau să crească cu 0,50 euro, să scadă cu 0,50 euro sau să rămână la același nivel [considerentul (100) al deciziei atacate].

349    În sfârșit, Comisia observă că, potrivit Chiquita, persoanele care luau parte în mod direct la contactele legate de prețuri erau domnul C1 de la Chiquita și domnul P1 de la Pacific, domnul C2 de la Chiquita ([confidențial]) luând de asemenea parte la aceste contacte. Chiquita arată că, după o primă întâlnire, la 24 iunie 2004, cu ocazia unei reuniuni a asociației comerciale ANIPO, colaboratorul său, domnul C1, și domnul P1 de la Pacific s‑au întâlnit la un prânz organizat la 28 iulie 2004, la care a asistat și colaboratorul său, domnul C2. După întâlnirea din 28 iulie 2004, domnul C1 de la Chiquita și domnul P1 de la Pacific au început să se contacteze telefonic în mod regulat, în total între 15 și 20 de ori între septembrie 2004 și iunie 2006 aproximativ. Chiquita arată că, deși frecvența lor depindea de problemele care trebuiau dezbătute, apelurile erau mai frecvente la sfârșitul anului 2004 și la începutul anului 2005, când viitorul asociației comerciale ANIPO a fost dezbătut pe larg între membrii acesteia și când domnul P1, care era un nou‑venit pe piață, s‑a adresat domnului C1 pentru a cunoaște punctele sale de vedere și pentru a obține indicații cu privire la tendințele pieței și la problemele legate de acestea. Pe de altă parte, Chiquita a precizat că în mai puțin de jumătate dintre aceste 15-20 de apeluri au avut loc discuții generale sau cu privire la tendințe mai specifice ale prețurilor, aproximativ 5 apeluri fiind legate de tendințele viitoare ale pieței și fiind de natură mai generală și 5 alte apeluri incluzând „așteptările mai specifice privind prețurile” ale domnului C1 „prin intermediul unor indicații privind tendința pieței” pentru săptămâna următoare. În plus, Chiquita a semnalat că aceste contacte aveau loc înaintea comunicării regulate către clienți a prețurilor în Italia de către comercianții Chiquita în zilele de luni dimineața. Potrivit Chiquita, apelurile în cursul cărora se schimbau informații între Chiquita și Pacific cu privire la tendința prețurilor au încetat cel mai târziu atunci când Chiquita a solicitat imunitatea, la 8 aprilie 2005 [considerentul (101) al deciziei atacate].

–       Cu privire la argumentația reclamantelor prin care se contestă valoarea probantă a declarațiilor Chiquita și ale domnului C1

350    Reclamantele susțin că declarațiile Chiquita contrazic în mod expres concluziile Comisiei și că aceasta le interpretează în mod eronat pentru a le face să corespundă afirmațiilor sale, ignorând total natura lor dezincriminatoare, cu toate că aceste declarații sunt în concordanță cu explicațiile alternative oferite de PFCI în legătură cu notele domnului P1 din 28 iulie 2004 și cu e‑mailul trimis la 11 aprilie 2005 la ora 9.57.

351    Reclamantele susțin că afirmația că Chiquita și PFCI au încheiat un acord anticoncurențial, pus ulterior în aplicare, a fost în mod expres, explicit și invariabil dezmințită de declarațiile Chiquita și mai ales ale domnului C1, martorul‑cheie în această cauză. Întrucât domnul C1 este singura persoană încă în viață care a participat la pretinsele contacte anticoncurențiale cu domnul P1, punctul său de vedere și amintirile sale ar fi în mod vădit fundamentale pentru soluționarea prezentei cauze și acesta ar reprezenta fără îndoială persoana cel mai bine plasată pentru a interpreta notele privind prânzul din 28 iulie 2004 și e‑mailul trimis la 11 aprilie 2005 la ora 9.57. Prin urmare, o importanță deosebită ar trebui acordată faptului că acesta ar dezminți interpretarea reținută de Comisie cu privire la aceste documente și că ar fi negat în mod constant că a discutat cu PFCI în scopul de a coordona comportamentele pe piață sau, cu atât mai mult, că a încheiat un acord în acest sens.

352    Or, Comisia ar fi ignorat complet și nu ar fi ținut seama de declarațiile fără echivoc și dezincriminatoare ale Chiquita și ale domnului C1, fapt care ar constitui o problemă fundamentală de echitate procedurală. Reclamantele susțin că este de competența Comisiei să efectueze o investigație obiectivă și că aceasta nu poate ignora probele dezincriminatoare, în special atunci când probele respective repun în mod expres în discuție susținerile sale. În plus, Comisia ar fi omis să comunice Pacific răspunsuri ale unor clienți la solicitările de informații și să organizeze o întâlnire suplimentară cu domnul C1.

353    Revenind puțin asupra caracterului categoric al argumentației lor, reclamantele recunosc totuși și că este adevărat că Chiquita poate să nu fi contestat formal constatarea unei încălcări pentru perioada anterioară datei de 8 aprilie 2005. Potrivit reclamantelor, pare totuși clar că, pe fond, Chiquita și domnul C1 au contrazis în mod explicit afirmațiile Comisiei potrivit cărora Chiquita și PFCI ar fi încheiat o înțelegere instituționalizată pentru a‑și coordona prețurile.

354    Mai întâi, trebuie observat că pasajele relevante din declarațiile Chiquita (declarațiile Chiquita din 15 februarie 2008, din 22 mai 2008, din 9 martie 2009 și din 13 octombrie 2009) constau în esență în reproducerea unor declarații ale domnului C1 date cu ocazia unor interviuri conduse de responsabilii Chiquita sau de avocații acesteia [a se vedea de asemenea considerentul (250) al deciziei atacate]. Prin urmare, examinarea prezentului aspect al celui de al treilea motiv constă în esență în analiza conținutului și a credibilității declarațiilor domnului C1.

355    În continuare, trebuie să se țină seama că faptele constitutive ale presupusei încălcări astfel cum le‑a dedus Comisia din probele disponibile (a se vedea punctele 187-189 de mai sus) sunt o întâlnire între domnii C1 și C2 de la Chiquita și domnul P1 de la PFCI la un prânz în data de 28 iulie 2004, în cursul căruia părțile ar fi decis să își coordoneze pe viitor strategia de prețuri și care ar fi fost, așadar, punctul de plecare al încălcării, iar ulterior apeluri telefonice între domnii C1 și P1 în perioada iulie 2004-8 aprilie 2005 în cursul cărora cei doi s‑ar fi pus de acord cu privire la tendințele prețurilor Chiquita și ale Pacific, punând astfel în aplicare acordul încheiat în timpul prânzului din 28 iulie 2004 [considerentele (102), (103), (121) și (126) ale deciziei atacate]. Prin urmare, domnul C1 este unul dintre cei doi protagoniști ai presupusei înțelegeri, așa încât declarațiile sale sunt elemente de probă importante.

356    În sfârșit, în temeiul jurisprudenței (a se vedea punctele 342 și 343 de mai sus), în măsura în care acestea sunt contestate de Pacific, declarațiile Chiquita și ale domnului C1 trebuie să fie susținute de alte elemente de probă pentru a putea constitui o dovadă suficientă a existenței și a întinderii încălcării. Comisia arată că aceasta este situația în măsura în care, pentru a susține constatarea unei încălcări, ea nu se întemeiază numai pe declarațiile Chiquita și ale domnului C1, ci și pe documentele obținute în timpul inspecțiilor efectuate de Guardia di Finanza italiană în cadrul unei anchete naționale, și anume notele domnului P1, precum și pe documentele obținute în timpul inspecțiilor Comisiei din perioada 28-30 noiembrie 2007, și anume, printre altele, un e‑mail intern trimis de domnul P1 domnului P2 luni, 11 aprilie 2005, la ora 9.57, și un tabel nedatat găsit în biroul domnului P2 (a se vedea punctele 187-189 de mai sus).

357    Or, din argumentația reclamantelor care rezultă din înscrisurile acestora, rezumată la punctele 350-353 de mai sus și confirmată în ședință, reiese că acestea nu critică popriu‑zis lipsa altor elemente de probă care să confirme declarațiile Chiquita și ale domnului C1, ci că susțin că declarațiile respective contrazic în mod explicit concluziile desprinse de Comisie pornind de la celelalte probe. În susținerea argumentației lor, reclamantele fac referire la o serie de extrase din declarațiile Chiquita și ale domnului C1.

358    În ședință, reclamantele au precizat totuși că ele susțin de asemenea că declarațiile domnului C1 referitoare la faptul că contactele sale cu domnul P1 au constat în schimbul de informații privind tendințele generale ale dezvoltării pieței nu sunt confirmate de alte elemente de probă. Această argumentație se referă la contestarea de către reclamante a faptului că Comisia a stabilit în mod corespunzător că, în speță, încălcarea poate fi calificată drept unică și continuă și, prin urmare, trebuie să fie examinată în acest cadru (a se vedea punctele 493-497 de mai jos).

359    În prezent trebuie, așadar, să se examineze, în primul rând, dacă declarațiile Chiquita și ale domnului de C1 contrazic explicit concluziile Comisiei, înainte de a examina, în al doilea rând, extrasele citate de reclamante și de a trata, în al treilea rând, criticile potrivit cărora Comisia ar fi omis să comunice Pacific anumite documente și să organizeze o întâlnire suplimentară cu domnul C1.

360    În primul rând, trebuie să se constate că din lectura declarațiilor Chiquita și ale domnului C1 (declarațiile Chiquita din 15 februarie 2008, din 22 mai 2008, din 5 martie 2009 și din 13 octombrie 2009) reiese că, deși aceste declarații au în anumite privințe un caracter defensiv în raport cu concluziile desprinse de Comisie din ansamblul probelor, ele nu contrazic nicidecum în mod „expres, explicit și invariabil” concluziile Comisiei și nu pot în niciun caz să constituie „probe dezincriminatoare”. Nici domnul C1 nu a „dezmințit” concluziile Comisiei în raport cu mijloacele de probă scrise strânse de aceasta.

361    Constatarea Comisiei, exprimată în considerentul (98) al deciziei atacate, contestată de reclamante, potrivit căreia, în declarațiile sale, „Chiquita a precizat că în perioada cuprinsă între 28 iulie 2004 și 8 aprilie 2005 […] a săvârșit o încălcare incluzând contacte ilicite ocazionale cu Pacific privind schimbul de date referitoare la tendințele prețurilor pentru săptămâna următoare”, rezumă astfel în mod corect declarația dată de domnul C1 în cursul inspecțiilor efectuate în incintele Chiquita la 28 și 29 noiembrie 2007 și declarațiile date de Chiquita în cursul investigației Comisiei, la care se referă părțile.

362    Aceste declarații sunt însă, fără a le dezminți, mai puțin explicite decât concluziile desprinse de Comisie pornind de la celelalte probe, fapt pe care Comisia l‑a recunoscut în special în considerentele (104) și (121) ale deciziei atacate.

363    În această privință, trebuie observat că Comisia a examinat argumentația reclamantelor constând în a susține că declarațiile Chiquita contrazic obiecțiile acesteia față de considerentul (158) și următoarele ale deciziei atacate. Comisia a susținut astfel că, deși declarațiile Chiquita conțineau anumite pasaje defensive, aceste declarații erau în general în concordanță cu constatarea unei încălcări și cu mijloacele de probă scrise [considerentul (159) al deciziei atacate].

364    Comisia susține că întâlnirea cu domnul C1, care s‑a desfășurat în timpul inspecțiilor din noiembrie 2007, a avut loc într‑un moment în care domnul C1 trebuia încă să pregătească apărarea și că declarațiile date în acest context sunt, prin urmare, foarte credibile. Comisia susține că, deși din când în când domnul C1 a fost reticent în a dezvălui că avea pe deplin cunoștință despre comportamentul de înțelegere, acesta a admis totuși că cele două părți se angajaseră într‑un comportament coluziv care depășea în mod clar conversații pur întâmplătoare cu privire la încărcarea și expedierea în comun [considerentul (159) al deciziei atacate].

365    În plus, Comisia precizează că, prin e‑mailul din 17 aprilie 2005 (trimis la 10 zile după formularea cererii sale de imunitate), PDG al Chiquita pentru Europa i‑a avertizat pe membrii personalului acesteia, inclusiv domnul C1, că întreprinderea intenționa să inițieze o acțiune disciplinară împotriva celor care omiteau să semnaleze, în termen de 48 de ore, că aveau cunoștință de existența unor contacte anticoncurențiale cu concurenții. Potrivit Chiquita, domnul C1 a fost interogat pentru prima dată în ziua următoare expirării acestui termen. Comisia susține că se poate admite că faptul că domnul C1 nu a menționat contactele coluzive cu Pacific în termenul acordat de 48 de ore a influențat negativ voința acestuia de a semnala că avea cunoștință de coluziune începând din momentul în care a fost demarată actuala procedură, în anul 2007, de teama unei acțiuni disciplinare (dat fiind că acesta nu semnalase în anul 2005 în termenul acordat contactele care au avut loc cu Pacific în privința prețurilor) [considerentele (159) și (251) ale deciziei atacate].

366    Comisia mai arată că, în răspunsul pe care Chiquita l‑a dat la scrisoarea Comisiei în care aceasta sintetiza situația, Chiquita a prezentat măsurile disciplinare la care erau expuși salariații săi în cazul încălcării măsurilor de conformitate pe care aceasta le impunea (indiferent dacă este vorba despre continuarea unui eventual comportament ilicit, despre comunicări inadecvate cu concurenții sau despre furnizarea unor răspunsuri incomplete, înșelătoare sau false), care puteau merge până la rezilierea contractului de muncă, și a explicat că, din anul 2005, domnul C1 a fost constant informat despre aceste consecințe. Comisia susține că, în lumina acestui aspect, natura defensivă a anumitor declarații pe care Chiquita le‑a făcut după mai mulți ani de la faptele în cauză nu poate genera îndoieli cu privire la valoarea probantă a informațiilor precise și detaliate cuprinse în mijloacele de probă scrise întocmite de Pacific în perioada încălcării, care au fost de asemenea confirmate de declarațiile Chiquita [considerentul (159) al deciziei atacate].

367    Reclamantele susțin că afirmațiile Comisiei cu privire la valoarea declarațiilor domnului C1 sunt incoerente și contradictorii. Pe de o parte, Comisia ar sublinia faptul că declarațiile domnului C1 sunt foarte credibile, dar, pe de altă parte, aceasta ar încerca să minimizeze importanța declarațiilor respective atunci când ar fi vorba despre a discuta natura lor de elemente dezincriminatoare. Afirmația Comisiei potrivit căreia declarațiile domnului C1 trebuie apreciate în contextul propriei sale participări la încălcare, astfel încât ar fi existat un interes în a minimiza conținutul anticoncurențial al contactelor sale cu domnul P1, ar avea caracter speculativ și nu ar fi deloc ancorată în realitate. Dimpotrivă, domnul C1 ar fi fost amenințat că îi va fi reziliat contractul și că va fi considerat răspunzător dacă nu divulga integral elementele de fapt în cadrul întâlnirilor. În plus, întrucât aceste declarații ar fi fost făcute într‑un moment în care Chiquita a crezut că, din cauza unei lipse de cooperare din partea sa, exista posibilitatea de a‑și pierde imunitatea atât în cauza privind Europa de Nord, cât și în prezenta cauză, Chiquita și angajații săi nu ar fi avut niciun interes să disimuleze nici cel mai mic act ilicit, ci, dimpotrivă, aveau interesul să ofere o cantitate excesivă de informații.

368    Această argumentație trebuie înlăturată.

369    Pe de o parte, trebuie observat că, deși, desigur, declarațiile domnului C1 trebuie asimilate declarațiilor Chiquita, în sensul că aceste declarații nu se pot confirma reciproc ca probe (a se vedea punctul 343 de mai sus), trebuie totuși să se țină seama de anumite diferențe în cadrul analizei motivelor ce pot susține declarațiile unei persoane fizice care recunoaște propria sa participare la o încălcare și declarațiile unei întreprinderi în calitatea sa de solicitant de imunitate.

370    Astfel, având în vedere că jurisprudența a recunoscut deja că, spre deosebire de o întreprindere, o persoană fizică nu poate avea un interes personal să maximizeze comportamentul ilicit al concurenților întreprinderii respective (a se vedea în acest sens Hotărârea Siemens/Comisia, punctul 339 de mai sus, punctul 70), trebuie să se admită că, deși este adevărat că Chiquita, în calitate de solicitant de imunitate, nu avea interes să disimuleze fapte constitutive ale încălcării, este pe deplin posibil ca domnul C1, în calitate de persoană fizică, să nu fi fost foarte entuziast la ideea de a trebui să recunoască participarea sa personală la încălcare, în special pentru că nu semnalase încălcarea în termenul acordat (a se vedea punctul 365 de mai sus), și aceasta în pofida demersurilor din partea Chiquita menite să incite la dezvăluirea tuturor aspectelor contactelor acestuia cu domnul P1. Astfel, o persoană fizică poate resimți o anumită reticență în a mărturisi un comportament care ar putea fi considerat negativ din punct de vedere profesional sau chiar personal, cu atât mai mult într‑o situație precum cea în speță, în care o singură persoană fizică din cadrul unei întreprinderi este în cauză în calitate de participant la o încălcare (a se vedea în această privință declarația domnului C1 din cursul audierii, în care acesta recunoaște că „îi pare rău” de ceea ce s‑a întâmplat și că nu ar fi acționat în acest mod dacă ar fi fost conștient că procedând așa săvârșește o încălcare a dreptului european).

371    În plus, astfel cum subliniază în mod întemeiat Comisia, având în vedere eventuala sa răspundere personală, de exemplu în temeiul dreptului civil național sau în temeiul dreptului penal, domnul C1 avea un interes evident să minimizeze natura anticoncurențială a contactelor sale cu domnul P1.

372    Prin urmare, este pe deplin plauzibil ca domnul C1 să fi fost reticent în a dezvălui totalitatea aspectelor contactelor sale cu domnul P1 și în special în a recunoaște caracterul coluziv al acestor contacte, în pofida unei anumite presiuni exercitate de Chiquita pentru ca el să nu ascundă informații.

373    Pe de altă parte, Comisia afirmă în mod întemeiat că declarațiile date de domnul C1 cu ocazia inspecțiilor Comisiei în noiembrie 2007, într‑un moment în care domnul C1 nu pregătise încă apărarea, sunt foarte credibile. Pe de altă parte, din declarațiile Chiquita și ale domnului C1 rezultă că, pentru a menține un anumit efect de surpriză, el nu a fost prevenit cu privire la inspecțiile Comisiei (a se vedea punctul 155 de mai sus). În pofida explicațiilor avocaților Chiquita intervenite în cursul inspecțiilor (a se vedea de asemenea punctul 155 de mai sus), este, prin urmare, credibil că domnul C1 nu avusese încă timp să pregătească apărarea. Or, faptul că, în pofida precizărilor intervenite cu ocazia declarațiilor sale ulterioare, domnul C1 a menținut întotdeauna în esență ceea ce a afirmat în cadrul acestor prime declarații (a se vedea declarația Chiquita din 5 martie 2009) pledează în favoarea credibilității tuturor declarațiilor sale.

374    Din cele de mai sus, și sub rezerva examinării ulterioare a extraselor invocate de reclamante (a se vedea punctul 376 și următoarele de mai jos), rezultă că conținutul general al declarațiilor domnului C1 considerate în ansamblu nu contrazice concluziile Comisiei, că aceasta a oferit o explicație coerentă a naturii defensive a acestor declarații și că nu s‑a întemeiat exclusiv pe declarațiile în cauză pentru a stabili existența încălcării, ci pe o serie de probe constând în special în mijloace de probă scrise (a se vedea punctele 187-189 de mai sus), astfel încât putea invoca declarațiile respective pentru a confirma celelalte probe (a se vedea punctul 342 de mai sus), ceea ce nu afectează examinarea ulterioară a argumentației reclamantelor cu privire la natura continuă a încălcării (a se vedea punctul 358 de mai sus și punctul 475 și următoarele de mai jos).

375    În această privință, este util să amintim că s‑a stabilit deja că, deși lipsa de claritate a unui element de probă reduce în mod incontestabil forța probantă a acestuia, el nu trebuie totuși înlăturat în întregime. Trebuie amintit că faptul că un document se referă numai la anumite fapte evocate în alte elemente de probă nu determină consecința că Comisia nu îl poate invoca pentru a confirma alte probe (a se vedea în acest sens Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 42 de mai sus, punctul 263).

376    În al doilea rând, reclamantele citează diferite extrase din declarațiile Chiquita și ale domnului C1 în scopul de a‑și susține afirmația potrivit căreia declarațiile în cauză repun în discuție concluziile Comisiei și, dimpotrivă, sunt concordante cu explicațiile alternative oferite de Pacific.

377    Primo, reclamantele susțin că declarațiile indică în mai multe rânduri că domnii P1 și C1 s‑au întâlnit pentru prima dată la o reuniune a ANIPO în iunie 2004, că prânzul de lucru din 28 iulie 2004 era numai a doua întâlnire a acestora și că, potrivit Chiquita, în timpul prânzului respectiv, aceștia au discutat despre „posibilitatea ca Chiquita să procure banane de la Noboa în Ecuador”. Aceste declarații nu ar menționa deloc discutarea vreunui preț în timpul acestei întâlniri și cu atât mai puțin faptul că părțile ar fi convenit să își coordoneze comportamentul în domeniul prețurilor.

378    Pe de o parte, trebuie să se observe că, pentru a stabili concluziile sale cu privire la prânzul din 28 iulie 2004, Comisia nu s‑a întemeiat pe declarațiile Chiquita, ci pe notele domnului P1 [considerentele (102)-(120) ale deciziei atacate], recunoscând în același timp că aceste mijloace de probă scrise ar arăta că în timpul prânzului respectiv au existat alte subiecte de discuție decât cele evocate de părți [considerentul (104) al deciziei atacate]. Pe de altă parte, faptul că domnul C1 a declarat că subiectul de conversație al acestei întâlniri era posibilitatea Chiquita de a‑și procura banane de la Noboa în Ecuador și că el nu a declarat că a discutat prețuri sau că a convenit să își coordoneze comportamentul în materie de prețuri cu domnul P1 nu poate fi interpretat drept o dezmințire a concluziilor Comisiei. Astfel, domnul C1 nici nu a dezmințit că a discutat despre comportamentul părților în materie de prețuri, nici nu a declarat că posibilitatea Chiquita de a‑și procura banane de la Noboa în Ecuador era singura temă discutată în timpul prânzului.

379    În această privință, trebuie, pe de altă parte, să se observe că Comisia a precizat în considerentul (106) al deciziei atacate că concluzia stabilită plecând de la notele domnului P1, potrivit căreia, în timpul prânzului din 28 iulie 2004, părțile au instituit un plan de acțiune în conformitate cu care urmau să se contacteze în săptămâna următoare în scopul de a se concerta cu privire la prețurile din Portugalia, pentru a ști dacă trebuiau „să rămână” la același nivel, dacă trebuiau „să crească” sau dacă trebuiau „să scadă”, este coerentă cu declarațiile Chiquita din 15 februarie 2008 și din 22 mai 2008, potrivit cărora, după întâlnirea din 28 iulie 2004, domnii C1 și P1 schimbau din când în când tendințe de prețuri mai specifice pentru săptămâna următoare utilizând termeni care permiteau celor două părți să înțeleagă dacă prețurile trebuiau să crească, să scadă sau să rămână la același nivel. Or, Comisia atrage atenția (nota de subsol nr. 171 din decizia atacată) că, la data la care a dat declarațiile menționate, Chiquita nu văzuse notele olografe, întrucât aceasta a primit acces la notele respective numai la momentul accesului la dosar, în urma trimiterii de către Comisie a comunicării privind obiecțiunile la 10 decembrie 2009 (a se vedea punctul 11 de mai sus).

380    În acest context, este util de amintit că declarațiile pe care o întreprindere care formulează o cerere de imunitate le face înainte de a cunoaște elementele obținute de Comisie în cadrul investigației sale au o valoare probantă deosebit de mare.

381    În această privință, este necesar să se arate că, deși împrejurarea că o declarație a fost introdusă într‑un stadiu mai avansat al procedurii, în special ca răspuns la comunicarea privind obiecțiunile, nu permite, ca atare, negarea oricărei valori probante a unei asemenea declarații, aceasta are totuși o valoare probantă mai redusă decât dacă ar fi fost făcută spontan. Mai precis, în cazul în care întreprinderea care depune o cerere de imunitate cunoaște elementele strânse de Comisie în cadrul investigației sale, logica inerentă procedurii prevăzute de Comunicarea privind cooperarea, potrivit căreia orice tentativă de a induce în eroare Comisia ar putea pune sub semnul întrebării sinceritatea și caracterul complet al cooperării întreprinderii (a se vedea punctul 340 de mai sus), nu se aplică în aceeași măsură decât dacă este vorba despre o declarație spontană, fără cunoașterea obiecțiunilor reținute de Comisie. De asemenea, considerațiile potrivit cărora declarațiile în temeiul Comunicării privind cooperarea sunt contrare interesului celui care le dă și trebuie, în principiu, să fie considerate elemente de probă care prezintă o încredere deosebită (a se vedea punctul 341 de mai sus) pot să nu fie pe deplin aplicabile în ceea ce privește răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile al unei întreprinderi care depune o cerere de imunitate (a se vedea în acest sens Hotărârea Quinn Barlo și alții/Comisia, punctul 340 de mai sus, punctele 108 și 109).

382    Secundo, reclamantele amintesc că declarațiile precizează că, după prânzul de lucru din 28 iulie 2004, domnii C1 și P1 au început să se contacteze telefonic în mod sporadic între septembrie 2004 și septembrie 2006 și că principalele subiecte abordate în cursul acestor apeluri erau posibilitatea de a‑și procura banane în Ecuador, aranjamentele de încărcare grupată, plângerile referitoare la porturile din Salerno, viitorul ANIPO și uneori vânzările în nordul Italiei. Acest lucru nu este însă contestat și nu contrazice concluziile Comisiei, în măsura în care declarațiile indică de asemenea că tendințele de dezvoltare a pieței și intențiile privind prețurile erau discutate.

383    În această privință, reclamantele susțin totuși că aceste discuții puteau fi explicate prin faptul, confirmat de Chiquita, că domnul P1 era foarte nou pe piața bananelor și era interesat de experiența domnului C1 și că acest tip de discuții generale corespundea de asemenea genului de discuții care aveau loc între diferiții actori în cadrul ANIPO, astfel încât nu se poate nicidecum concluziona din aceste declarații că domnii C1 și P1 au instituit vreun acord de coordonare a prețurilor.

384    Mai întâi, trebuie să se observe că Comisia nu s‑a întemeiat exclusiv pe declarațiile în cauză pentru a concluziona că domnii C1 și P1 au pus în aplicare un acord de coordonare a prețurilor, ci pe ansamblul probelor citate la punctul (4) din decizia atacată [a se vedea considerentele (190) și (191) ale deciziei atacate]. În continuare, faptul că domnul P1 era interesat de experiența domnului C1 nu infirmă și nici nu contrazice concluzia potrivit căreia cei doi au făcut schimb de informații referitoare la prețuri cu ocazia convorbirilor lor telefonice. Apoi, nu numai că reclamantele nu susțin în niciun mod afirmația lor potrivit căreia tipul de discuții care au avut loc între domnii P1 și C1 corespundea genului de discuții curente care aveau loc în cadrul ANIPO, dar, chiar presupunând că situația s‑ar fi prezentat astfel, acest lucru nu ar înlătura caracterul ilicit al schimburilor de informații cu privire la prețuri dintre domnii P1 și C1. În sfârșit, reclamantele omit să semnaleze că domnul C1 nu numai că a declarat că a discutat cu domnul P1 despre tendințele generale ale pieței, dar acesta a și explicat că a discutat din când în când despre tendințe de prețuri mai specifice pentru săptămâna următoare cu domnul P1, utilizând termeni din care cele două părți înțelegeau că prețurile trebuiau să crească, să scadă sau să rămână la același nivel.

385    Tertio, în această privință, reclamantele afirmă că domnul C1 a indicat în mod cert că unele dintre convorbirile telefonice care au avut loc între el însuși și domnul P1 au avut ca rezultat schimburi mai specifice cu privire la tendințele prețurilor pentru săptămâna următoare, dar că acesta a precizat totuși că nu a dat niciodată indicații exprese și deschise cu privire la prețuri. Numai sub presiunea Comisiei, Chiquita ar fi adăugat mai târziu că orice persoană care cunoaște sectorul bananelor a înțeles în general că aceste descrieri generale aveau o semnificație precisă referitoare la preț întrucât, pe o piață în care era de notorietate publică faptul că prețurile variau în tranșe de 0,5 euro, aceste descrieri generale însemnau respectiv faptul că prețurile urmau să scadă cu 0,5 euro, să crească cu 0,5 euro sau să rămână la același nivel.

386    În acest sens, trebuie să se observe, mai întâi, că argumentația potrivit căreia Comisia ar fi exercitat în mod necuvenit presiuni asupra Chiquita în cadrul procedurii administrative a fost deja respinsă la punctele 106-172 de mai sus. În plus, deși declarația care precizează că orice persoană care cunoaște sectorul bananelor putea să înțeleagă indicațiile generale ale domnului C1 (declarația Chiquita din 22 mai 2008) este în mod cert ulterioară celei în care se recunoaște că acesta a dat astfel de indicații generale (declarația Chiquita din 15 februarie 2008), cele două declarații sunt anterioare posibilității date Chiquita de a avea acces la dosarul Comisiei după transmiterea comunicării privind obiecțiunile la 10 decembrie 2009 (a se vedea punctul 11 de mai sus) și, prin urmare, sunt foarte credibile (a se vedea punctele 380 și 381 de mai sus).

387    În continuare, s‑a recunoscut în prima dintre cele două declarații în discuție (declarația Chiquita din 15 februarie 2008) că este posibil ca domnul C1 să fi descris tendințele generale ale pieței în termeni ca „piața este moale”, „nu există multe fructe”, „nu cred că piața se va prăbuși” sau „pentru mine nu există niciun motiv de schimbare”. Or, astfel de comentarii pot fi înțelese ca indicații referitoare la variațiile prețurilor viitoare, în măsura în care expresia „piața este moale” poate să însemne o scădere a prețurilor, expresia „nu există multe fructe” o creștere a acestora, iar expresia „pentru mine nu există niciun motiv de schimbare” că prețurile vor rămâne la același nivel. În consecință, argumentul reclamantelor potrivit căruia domnul P1 nu era un actor experimentat în sectorul bananelor, astfel încât nu se poate prezuma că ar fi înțeles că aceste descrieri generale făceau referire la variațiuni ale prețurilor, nu mai poate fi admis.

388    Trebuie, în această privință, să se observe că Tribunalul a statuat deja că condițiile meteorologice, atât în țările producătoare, cât și în cele destinatare ale fructelor în scopul consumului, importanța stocurilor din porturi și de la operatorii care efectuau procesul de maturare artificială, situația vânzărilor la nivelul comerțului cu amănuntul și la operatorii care efectuau procesul de maturare artificială, existența unor campanii promoționale constituie în mod clar factori foarte importanți pentru stabilirea nivelului ofertei în raport cu cererea și că amintirea lor în cursul discuțiilor bilaterale dintre operatori avizați conducea în mod necesar la o împărtășire a înțelegerii pieței și a evoluției sale în materie de prețuri (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 14 martie 2013, Fresh Del Monte Produce/Comisia, T‑587/08, punctul 360).

389    În sfârșit, în ceea ce privește mărimea exactă a acestor variații de prețuri, reclamantele susțin că declarația Chiquita potrivit căreia era de notorietate publică pe piața bananelor faptul că prețurile variau pe tranșă de 0,5 euro, astfel încât indicațiile domnului C1 puteau fi înțelese ca însemnând că prețurile urmau să scadă sau să crească cu 0,5 euro sau să rămână la același nivel, nu poate fi întemeiată pe realitate în măsura în care o analiză a mișcărilor săptămânale reale ale prețurilor arată că prețurile nici nu se majorau, nici nu scădeau numai cu 0,5 euro și că nu exista în mod cert nicio tendință de evoluție a prețurilor pe tranșă de 0,5 euro. Reclamantele afirmă astfel că din datele referitoare la prețurile reale aplicate de PFCI și de Chiquita rezultă, dimpotrivă, că prețurile puteau să fluctueze pe o bază săptămânală până la 1 sau 2 euro sau să fluctueze cu 0,25 euro sau mai puțin și prezintă în susținerea acestei afirmații tabeluri de prețuri ale Chiquita și ale Pacific.

390    Această argumentație trebuie înlăturată. După cum subliniază în mod întemeiat Comisia, aspectul dacă prețurile variau exact cu 0,5 euro nu este relevant dacă părțile au făcut schimb de intenții de preț pentru săptămâna următoare așa încât și una, și cealaltă știau dacă prețurile urmau să crească, să scadă sau să rămână la același nivel, în măsura în care asemenea discuții referitoare la tendințele prețurilor reduc incertitudinea fiecărei părți în ceea ce privește comportamentul său pe piață.

391    Astfel, stabilirea unui preț, fie și numai indicativ, afectează concurența prin faptul că permite tuturor participanților la înțelegere să prevadă cu un grad rezonabil de certitudine care va fi politica de prețuri urmată de concurenții lor. Mai general, asemenea înțelegeri presupun o intervenție directă asupra parametrilor esențiali ai concurenței pe piața relevantă. Așadar, exprimând o voință comună de a aplica produselor lor un anumit nivel de prețuri, producătorii vizați nu își mai determină în mod autonom politica pe piață, aducând atingere în acest mod concepției inerente dispozițiilor tratatului referitoare la concurență (a se vedea Hotărârea BPB/Comisia, punctul 324 de mai sus, punctul 310 și jurisprudența citată). În plus, trebuie amintit, fără a afecta examinarea în continuare a argumentației reclamantelor, că acordurile și practicile concertate sunt interzise de articolul 101 TFUE, indiferent de efect, atunci când au un obiect anticoncurențial (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 8 iulie 1999, Comisia/Anic Partecipazioni, C‑49/92 P, Rec., p. I‑4125, punctele 122 și 123).

392    Quarto, reclamantele amintesc, fără alte comentarii, extrase din declarațiile Chiquita din 22 mai 2008 care rezumă indicațiile domnului C1 referitoare la scopul și la numărul de apeluri telefonice dintre el și domnul P1.

393    În măsura în care amintirea acestei declarații de către reclamante în cadrul argumentării lor care urmărește să demonstreze că nu poate fi dedus niciun comportament anticoncurențial din declarațiile Chiquita poate fi înțeleasă în sensul că reclamantele susțin că, potrivit declarației menționate, a existat numai un număr redus de apeluri telefonice care au inclus discuții referitoare la prețuri în raport cu perioada acoperită, este suficient să se constate că s‑a arătat deja la punctele 362-374 de mai sus că Comisia a recunoscut că declarațiile Chiquita și ale domnului C1 sunt mai puțin explicite decât concluziile sale deduse pornind de la ansamblul probelor și că aceasta a furnizat o explicație credibilă a reticenței domnului C1 de a‑și recunoaște participarea la încălcarea prezumată, fără ca reclamantele să reușească să repună în discuție această explicație.

394    Quinto, în ceea ce privește extrasul din declarația domnului C1 citat de reclamante pentru a afirma că notele domnului P1 referitoare la prânzul din 28 iulie 2004 trebuiau văzute ca reflectând modul în care acesta a prezentat întâlnirea colegilor săi de la PFCI, este suficient să se constate că reiese din declarația menționată că domnul C1 nu a contestat concluziile Comisiei referitoare la aceste note și că a afirmat că discuția din cadrul prânzului avusese ca obiect anumite elemente abordate de acestea și să se facă trimitere în rest la dezvoltările de mai sus cu privire la reticența domnului C1 de a divulga integral comportamentul său anticoncurențial (a se vedea punctele 362-374 de mai sus).

395    Sexto, reclamantele citează parțial și în afara contextului anumite extrase din declarația Chiquita din 13 octombrie 2009 pentru a sugera că Chiquita ar fi declarat că nu are cunoștință de nicio dovadă a unui comportament ilicit în cadrul conversațiilor telefonice dintre domnii P1 și C1, că acesta din urmă afirmă că a avut motive legitime pentru a discuta cu domnul P1 și nu își amintește de nicio discuție referitoare la tendințele prețurilor în jurul datei e‑mailului transmis de domnul P1 domnului P2 la 11 aprilie 2005 la ora 9.57. Cu toate acestea, reclamantele omit să precizeze că această declarație a Chiquita răspunde scrisorii care evalua situația privind cererea sa de imunitate, în care Comisia precizase că, din cauza e‑mailului trimis la 11 aprilie 2005 la ora 9.57, avea motive să creadă că Chiquita nu și‑ar fi încetat comportamentul ilicit la data cererii sale de imunitate, și anume la 8 aprilie 2005. Toate extrasele citate de reclamante arată, în consecință, numai că domnul C1 nu a avut niciun schimb coluziv cu domnul P1 după 8 aprilie 2005, aspect care este, pe de altă parte, susținut și prin declarația Chiquita din 5 martie 2009.

396    De asemenea, reclamantele denaturează extrase din această din urmă declarație potrivit cărora domnul C1 și‑a menținut întotdeauna propria versiune a faptelor și a afirmat că informațiile domnului P1 ar fi putut proveni din alte surse și potrivit cărora, în cadrul intervievării tuturor salariaților care au colaborat cu domnul C1, fiecare persoană a dat o depoziție plauzibilă care confirma că nu avusese loc între concurente nicio comunicare sau cooperare nelegală. Astfel, extrasele menționate sunt întemeiate pe afirmațiile Chiquita potrivit cărora încălcarea a încetat la 8 aprilie 2005 și potrivit cărora aceasta îi interogase deja pe domnul C1 și pe colaboratorii săi la foarte puțin timp după 8 aprilie 2005 și, la acel moment, nimeni nu a recunoscut că avuseseră loc contacte ilicite între concurenți în Europa de Sud. Or, este cert că domnul C1 a recunoscut pentru prima dată în cadrul inspecțiilor Comisiei în noiembrie 2007 că a discutat cu privire la tendințele prețurilor cu domnul P1, după ce a înțeles că urma să fie realizată o investigație referitoare la sudul Europei, și, în consecință, că nu a semnalat comportamentul său anticoncurențial în termenul acordat în acest scop angajaților Chiquita de directorul general al acesteia după cererea de imunitate a întreprinderii din 8 aprilie 2005 (a se vedea în special punctul 365 de mai sus). Declarații anterioare depuse înainte de începerea procedurii referitoare la Europa de Sud nu pot, prin urmare, să fie prezentate drept dezmințiri ale concluziilor Comisiei în procedura menționată.

397    În sfârșit, în aceeași ordine de idei, reclamantele susțin că domnul C1 nu doar că a contestat interpretarea probelor furnizate, prezentate de Comisie, din momentul în care a avut acces la ele, dar explicațiile sale sunt de asemenea în concordanță cu declarații anterioare efectuate chiar înainte ca investigația să fi început în cauza în litigiu. Reclamantele citează în această privință concluziile formulate de Chiquita în cauza COMP/39.188 – Banane, în care Chiquita a arătat că „prețurile pentru Regatul Unit/Irlanda, Europa de Sud și Franța nu erau comunicate concurentelor”.

398    În această privință, este suficient să se constate că s‑a observat deja la punctul 159 de mai sus că declarațiile Chiquita potrivit cărora „prețurile pentru RU/Irlanda, Europa de Sud și Franța nu erau comunicate concurenților” descriu modul în care Chiquita comunica, joi dimineața, prețurile sale de referință concurenților săi și că cauza referitoare la Europa de Sud nu privea prețul de referință, astfel încât declarațiile date de Chiquita referitoare la Europa de Nord nu pot să contrazică concluziile Comisiei în prezenta cauză.

399    În al treilea rând, în cadrul afirmației lor potrivit căreia Comisia trebuie să desfășoare o investigație obiectivă și nu poate ignora probele dezincriminatoare, reclamantele arată că, în pofida cererii lor de acces la versiunea redactată și neconfidențială a răspunsurilor clienților la solicitările de informații ale Comisiei, Pacific a obținut accesul numai la rezumatul acestor răspunsuri, ceea ce a împiedicat‑o să aibă acces la detaliile referitoare la informațiile potențial dezincriminatoare furnizate de clienți.

400    Potrivit jurisprudenței, accesul la dosar în cazurile de concurență are drept scop, în special, să permită destinatarilor unei comunicări privind obiecțiunile să ia cunoștință de elementele de probă care figurează în dosarul Comisiei în scopul de a se putea exprima în mod util, pe baza acestor elemente, cu privire la concluziile la care a ajuns Comisia în comunicarea sa privind obiecțiunile. Astfel, accesul la dosar face parte dintre garanțiile procedurale prin care se are în vedere protejarea dreptului la apărare și asigurarea, în special, a exercitării efective a dreptului de a fi audiat (a se vedea în acest sens Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 179 de mai sus, punctul 68, și Hotărârea Groupe Danone/Comisia, punctul 111 de mai sus, punctul 33 și jurisprudența citată).

401    Comisia are, așadar, obligația de a pune la dispoziția întreprinderilor implicate într‑o procedură de aplicare a articolului 101 alineatul (1) TFUE toate documentele incriminatoare sau dezincriminatoare pe care le‑a obținut în cursul investigației, cu excepția secretelor de afaceri ale altor întreprinderi, a documentelor interne ale instituției și a altor informații confidențiale (a se vedea în acest sens Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 179 de mai sus, punctul 68, și Hotărârea Groupe Danone/Comisia, punctul 111 de mai sus, punctul 34).

402    În plus, reiese din jurisprudență că, în ceea ce privește răspunsurile date de părți terțe la solicitările de informații din partea Comisiei, aceasta este obligată să ia în considerare riscul ca o întreprindere în poziție dominantă pe piață să adopte măsuri de retorsiune împotriva concurenților, a furnizorilor sau a clienților care au colaborat la investigarea efectuată de Comisie. În fața unui astfel de risc, părțile terțe care transmit Comisiei, în cursul investigațiilor efectuate de aceasta, documente în legătură cu transmiterea cărora ele apreciază că s‑ar putea afla la originea unor represalii în ceea ce le privește au dreptul să se aștepte ca cererea lor de confidențialitate să fie respectată (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 25 octombrie 2002, Tetra Laval/Comisia, T‑5/02, Rec., p. II‑4381, punctul 98 și jurisprudența citată).

403    În speță, Comisia a răspuns în considerentul (253) al deciziei atacate criticii exprimate de Pacific în răspunsul său la comunicarea privind obiecțiunile, potrivit căreia aceasta ar fi trebuit să obțină un acces la altceva decât la rezumate ale răspunsurilor date de clienții diferiților importatori de banane la solicitările de informații transmise de Comisie, indicând că era legitim să refuze accesul la scrisori provenite de la clienții lor și de la clienții altor furnizori către întreprinderi care au potențialul de a exercita o presiune economică și comercială considerabilă asupra concurenților lor sau asupra partenerilor lor comerciali, clienți sau furnizori. În măsura în care reclamantele nu încearcă să contrazică această explicație furnizată de Comisie, este necesar să se considere că ele nu au demonstrat că interzicerea accesului la anumite elemente din dosar nu era legitimă în speță.

404    În sfârșit, reclamantele afirmă că Comisia nu a profitat niciodată de oferta care i‑a fost făcută de a organiza întâlniri suplimentare cu domnul C1, ceea ce ar fi alterat în mod serios capacitatea sa de a efectua o analiză exactă și completă a elementelor de fapt din prezenta cauză. Astfel, o întâlnire suplimentară ar fi permis Comisiei să înțeleagă dacă declarațiile dovedeau o „tendință în scădere” sau dacă aceasta a reținut pur și simplu o înțelegere și o interpretare eronată a singurei fraze pe care se întemeia.

405    Dintr‑o jurisprudență constantă reiese că printre garanțiile conferite de ordinea juridică a Uniunii în procedurile administrative se numără în special obligația instituției competente de a examina cu atenție și cu imparțialitate toate elementele pertinente ale cauzei (Hotărârea Curții din 21 noiembrie 1991, Technische Universität München, C‑269/90, Rec., p. I‑5469, punctul 14, și Hotărârea Bavaria/Comisia, punctul 342 de mai sus, punctul 222).

406    În continuare, trebuie să se observe că articolul 10 alineatul (3) din Regulamentul nr. 773/2004 al Comisiei din 7 aprilie 2004 privind desfășurarea procedurilor puse în aplicare de Comisie în temeiul articolelor [101 TFUE] și [102 TFUE] (JO L 123, p. 18, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 242) prevede că întreprinderile și asociațiile de întreprinderi care fac obiectul unei proceduri efectuate în temeiul Regulamentului nr. 1/2003 „pot propune Comisiei să audieze persoane care ar putea confirma faptele prezentate în observațiile lor”. Într‑un astfel de caz, reiese din articolul 13 din Regulamentul nr. 773/2004 că Comisia dispune de o marjă de apreciere rezonabilă pentru a decide cu privire la interesul pe care îl poate avea audierea persoanelor a căror mărturie poate prezenta importanță pentru investigarea dosarului. Astfel, garantarea dreptului la apărare nu impune Comisiei să procedeze la audierea unor martori indicați de persoanele interesate în cazul în care consideră că investigarea cazului a fost suficientă (a se vedea prin analogie, în ceea ce privește Regulamentul nr. 17, Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, HFB și alții/Comisia, T‑9/99, Rec., p. II‑1487, punctul 383 și jurisprudența citată).

407    În speță, Comisia a arătat, în considerentele (250) și (251) ale deciziei atacate, motivele pentru care considera că niciun element nu pleda în favoarea afirmației că se impunea o altă întâlnire cu domnul C1. Or, nu numai că reclamantele nu reușesc să respingă în mod concret elementele prezentate de Comisie în această privință, dar în plus ele nici nu explică în mod valabil motivul pentru care Pacific nu a profitat de posibilitatea de a adresa ea însăși întrebări domnului C1 în cursul audierii. Trimiterea reclamantelor, în ședință, la decizia Chiquita de a nu comenta, la audierea din 18 iunie 2010, decât perioada ulterioară datei de 8 aprilie 2005, data cererii sale de imunitate, nu poate să convingă în această privință. Astfel, deși reiese într‑adevăr din declarațiile pe care le‑a dat în cadrul audierii menționate că Chiquita dorea să își utilizeze timpul pentru apărarea sa împotriva posibilității Comisiei de a‑i retrage imunitatea în cauza în litigiu, așa încât nu dorea să utilizeze acest timp pentru a comenta perioada anterioară cererii sale de imunitate, pentru care nu contesta concluziile Comisiei, nu reiese din aceste declarații că Chiquita s‑ar fi opus ca Pacific să adreseze întrebări domnului C1 în legătură cu perioada anterioară. Chiquita, dimpotrivă, chiar a afirmat în mod expres că oferta sa de a permite ca domnului C1 să i se adreseze întrebări era încă valabilă.

408    În aceste condiții, trebuie să se constate că argumentația reclamantelor prin care încearcă să critice Comisia că nu a organizat o întâlnire suplimentară cu domnul C1 trebuie înlăturată.

409    Rezultă din ansamblul considerațiilor care precedă că argumentația reclamantelor care pune în discuție valoarea probantă a declarațiilor Chiquita și ale domnului C1 trebuie respinsă și, prin urmare, primul aspect al celui de al treilea motiv în ansamblul său.

2.     Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe faptul că probele furnizate nu permit să se susțină constatarea unei încălcări

410    Reclamantele susțin că Comisia nu a demonstrat nici existența unui acord între părți și nici pe cea a unei practici concertate. În primul rând, Comisia nu ar fi reușit să dovedească faptul că erau implicate într‑un acord și/sau într‑o practică concertată, în al doilea rând, Comisia nu ar fi stabilit că comportamentul la care acestea au participat a avut un obiect sau un efect anticoncurențial și, în al treilea rând, Comisia nu ar fi demonstrat că acest comportament constituia o încălcare unică și continuă.

a)     Observații introductive

411    Trebuie amintit că articolul 101 TFUE interzice orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi și orice practici concertate care pot afecta comerțul dintre statele membre și care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței interne și în special cele care stabilesc, direct sau indirect, prețuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiții de tranzacționare, limitează sau controlează producția și comercializarea și împart piețele sau sursele de aprovizionare.

412    Noțiunea de acord în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE rezultă din exprimarea de către întreprinderile participante a voinței comune de a se comporta pe piață într‑un anumit mod (a se vedea prin analogie, în ceea ce privește articolul 81 alineatul (1) CE, Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 391 de mai sus, punctul 130; a se vedea de asemenea prin analogie, în ceea ce privește articolul 65 alineatul (1) CO, Hotărârea Tribunalului din 11 martie 1999, Thyssen Stahl/Comisia, T‑141/94, Rec., p. II‑347, punctul 262).

413    Noțiunea de acord în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE, astfel cum a fost interpretată de jurisprudență, este axată pe existența unei concordanțe de voințe între cel puțin două părți, a cărei formă de manifestare nu este importantă atât timp cât constituie expresia fidelă a acestora (Hotărârea Tribunalului din 26 octombrie 2000, Bayer/Comisia, T‑41/96, Rec., p. II‑3383, punctul 69, și Hotărârea din 19 mai 2010, IMI și alții/Comisia, T‑18/05, Rep., p. II‑1769, punctul 88).

414    Noțiunea de practică concertată în sensul aceleiași dispoziții are în vedere o formă de coordonare între întreprinderi care, fără a fi fost dusă până la realizarea unei convenții propriu‑zise, substituie în mod deliberat riscurile concurenței cu o cooperare practică între ele (Hotărârea Curții din 16 decembrie 1975, Suiker Unie și alții/Comisia, 40/73-48/73, 50/73, 54/73-56/73, 111/73, 113/73 și 114/73, Rec., p. 1663, punctul 26, Hotărârea Ahlström Osakeyhtiö și alții/Comisia, punctul 176 de mai sus, punctul 63, Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 391 de mai sus, punctul 115, și Hotărârea Hüls/Comisia, punctul 185 de mai sus, punctul 158).

415    Curtea a adăugat că criteriile de coordonare și de cooperare trebuie înțelese în lumina concepției specifice dispozițiilor tratatului referitoare la concurență, potrivit căreia orice operator economic trebuie să stabilească în mod autonom politica pe care intenționează să o adopte pe piața internă (Hotărârea Curții Suiker Unie și alții/Comisia, punctul 414 de mai sus, punctul 173, Hotărârea Ahlström Osakeyhtiö și alții/Comisia, punctul 176 de mai sus, punctul 63, Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 391 de mai sus, punctul 116, și Hotărârea din 2 octombrie 2003, Corus UK/Comisia, C‑199/99 P, Rec., p. I‑11177, punctul 106).

416    Deși această cerință a autonomiei nu exclude dreptul operatorilor economici de a se adapta în mod inteligent la comportamentul constatat sau prevăzut al concurenților lor, aceasta se opune totuși în mod riguros oricărui contact direct sau indirect între astfel de operatori, de natură fie să influențeze comportamentul pe piață al unui concurent actual sau potențial, fie să dezvăluie unui astfel de concurent comportamentul pe care întreprinderea este decisă sau preconizează să îl adopte pentru sine pe piață, atunci când contactele au ca obiect sau ca efect realizarea unor condiții de concurență care nu ar corespunde condițiilor normale de pe piața relevantă, ținând seama de natura produselor sau a prestațiilor furnizate, de importanța și de numărul întreprinderilor și de volumul respectivei piețe (Hotărârea Suiker Unie și alții/Comisia, punctul 414 de mai sus, punctul 174, Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 391 de mai sus, punctul 117, Hotărârea Hüls/Comisia, punctul 185 de mai sus, punctul 160, și Hotărârea Corus UK/Comisia, punctul 415 de mai sus, punctul 107).

417    Noțiunea de practică concertată implică, pe lângă o concertare între întreprinderile în cauză, un comportament pe piață care dă curs acestei concertări și o legătură de cauzalitate între aceste două elemente. În această privință, trebuie să se prezume, sub rezerva probei contrare, ce revine în sarcina operatorilor interesați, că întreprinderile participante la concertare care rămân active pe piață țin seama de informațiile schimbate cu concurenții lor pentru a determina propriul comportament pe această piață. Această afirmație este cu atât mai adevărată atunci când concertarea are loc regulat și pe o perioadă îndelungată (Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 391 de mai sus, punctul 121, Hotărârea Hüls/Comisia, punctul 185 de mai sus, punctele 161-163, și Hotărârea T‑Mobile Netherlands și alții, punctul 328 de mai sus, punctul 51).

418    În sfârșit, trebuie amintit că comparația între noțiunile „acord” și „practică concertată” relevă că, din punct de vedere subiectiv, acestea presupun forme de coluziune care au aceeași natură și nu se disting decât prin intensitatea lor și prin formele în care se manifestă (Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 391 de mai sus, punctul 131).

419    În consecință, deși noțiunile de acord și de practică concertată cuprind elemente constitutive parțial diferite, acestea nu sunt reciproc incompatibile. Prin urmare, Comisia nu avea obligația de a califica drept acord sau practică concertată fiecare comportament constatat, ci a putut în mod întemeiat să califice o parte din aceste comportamente drept „acorduri” și o parte drept „practici concertate” (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 391 de mai sus, punctul 132, și Hotărârea Tribunalului din 17 decembrie 1991, Hercules Chemicals/Comisia, T‑7/89, Rec., p. II‑1711, punctul 264).

420    În scopul aplicării articolului 101 alineatul (1) TFUE, luarea în considerare a efectelor concrete ale unui acord este superfluă din moment ce se dovedește că acesta are ca obiect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței interne (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 179 de mai sus, punctul 261).

421    În ceea ce privește posibilitatea de a considera că o practică concertată are un obiect anticoncurențial, deși aceasta nu are legătură directă cu prețul de consum, trebuie subliniat că modul de redactare a articolului 101 alineatul (1) TFUE nu permite să se considere că ar fi interzise numai practicile concertate care au efect direct asupra prețului achitat de consumatorii finali. Dimpotrivă, din articolul 101 alineatul (1) litera (a) TFUE reiese că o practică concertată poate avea un obiect anticoncurențial dacă aceasta constă în „stabilirea, direct sau indirect, de prețuri de cumpărare sau de vânzare sau de orice alte condiții de tranzacționare” (Hotărârea T‑Mobile Netherlands și alții, punctul 328 de mai sus, punctele 36 și 37).

422    În orice caz, articolul 101 TFUE urmărește, asemenea altor norme de concurență prevăzute de tratat, să protejeze nu numai interesele directe ale concurenților sau ale consumatorilor, ci și structura pieței și, prin aceasta, concurența ca atare. Așadar, constatarea existenței obiectului anticoncurențial al unei practici concertate nu depinde de existența unei legături directe între aceasta și prețul de consum (Hotărârea T‑Mobile Netherlands și alții, punctul 328 de mai sus, punctele 38 și 39).

423    În ceea ce privește delimitarea dintre practicile concertate care au un obiect anticoncurențial și cele care au un efect anticoncurențial, trebuie amintit că obiectul și efectul anticoncurențial nu sunt condiții cumulative, ci alternative, pentru a aprecia dacă o practică intră sub incidența interdicției prevăzute la articolul 101 alineatul (1) TFUE. Potrivit unei jurisprudențe constante începând cu Hotărârea Curții din 30 iunie 1966, LTM (56/65, Rec., p. 337, 359), caracterul alternativ al acestei condiții, indicat prin folosirea conjuncției „sau”, conduce la necesitatea de a analiza mai întâi însuși obiectul practicii concertate, ținând seama de contextul economic în care aceasta trebuie să fie aplicată. Cu toate acestea, în cazul în care analiza conținutului practicii concertate nu ar indica un grad suficient de nocivitate pentru concurență, ar trebui să se examineze efectele acesteia și, pentru a fi interzisă, să se impună întrunirea elementelor care probează că, în fapt, concurența a fost fie împiedicată, fie restrânsă sau denaturată în mod semnificativ (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 20 noiembrie 2008, Beef Industry Development Society și Barry Brothers, C‑209/07, Rep., p. I‑8637, punctul 15, și Hotărârea T‑Mobile Netherlands și alții, punctul 328 de mai sus, punctul 28).

424    Pentru a aprecia dacă o practică concertată este interzisă prin articolul 101 alineatul (1) CE, luarea în considerare a efectelor sale concrete este, așadar, superfluă atunci când se dovedește că aceasta are ca obiect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței comune (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 13 iulie 1966, Consten și Grundig/Comisia, 56/64 și 58/64, Rec., p. 429, 496, Hotărârea Nederlandse Federatieve Vereniging voor de Groothandel op Elektrotechnisch Gebied/Comisia, punctul 49 de mai sus, punctul 125, și Hotărârea Beef Industry Development Society și Barry Brothers, punctul 423 de mai sus, punctul 16). Distincția dintre „încălcări prin obiect” și „încălcări prin efect” rezultă din împrejurarea că anumite forme de coluziune între întreprinderi pot fi considerate, prin însăși natura lor, ca fiind dăunătoare pentru buna funcționare a concurenței (Hotărârea Beef Industry Development Society și Barry Brothers, punctul 423 de mai sus, punctul 17, și Hotărârea T‑Mobile Netherlands și alții, punctul 328 de mai sus, punctul 29).

425    Pentru a avea un obiect anticoncurențial, este suficient ca practica concertată să poată să producă efecte negative asupra concurenței. Cu alte cuvinte, aceasta trebuie doar să fie aptă în mod concret, ținând cont de contextul juridic și economic în care se află, să împiedice, să restrângă sau să denatureze concurența în cadrul pieței interne. Problema dacă și în ce măsură un astfel de efect se produce în mod concret nu poate avea importanță decât pentru a calcula cuantumul amenzilor și pentru a evalua dreptul la acordarea de daune interese (Hotărârea T‑Mobile Netherlands și alții, punctul 328 de mai sus, punctul 31).

426    În această privință, mai trebuie amintit că din jurisprudența Curții reiese că anumite tipuri de coordonare între întreprinderi indică un grad suficient de nocivitate pentru concurență pentru a se putea considera că examinarea efectelor acestora nu este necesară (a se vedea Hotărârea Curții din 11 septembrie 2014, CB/Comisia, C‑67/13 P, punctul 49 și jurisprudența citată).

427    Această jurisprudență rezultă din împrejurarea că anumite forme de coordonare între întreprinderi pot fi considerate, prin însăși natura lor, ca fiind dăunătoare pentru buna funcționare a concurenței (a se vedea Hotărârea CB/Comisia, punctul 426 de mai sus, punctul 50 și jurisprudența citată).

428    Astfel, este cunoscut faptul că anumite comportamente coluzive, precum cele care conduc la stabilirea orizontală a prețurilor prin înțelegeri, pot fi considerate ca fiind într‑o asemenea măsură susceptibile de a avea efecte negative în special asupra prețului, a cantității sau a calității produselor și serviciilor încât se poate considera inutil, în vederea aplicării articolului 101 alineatul (1) TFUE, să se demonstreze că acestea au efecte reale asupra pieței. În acest sens, experiența arată că asemenea comportamente atrag scăderi ale producției și creșteri de prețuri, conducând la o alocare necorespunzătoare a resurselor, în special în detrimentul consumatorilor (Hotărârea CB/Comisia, punctul 426 de mai sus, punctul 51).

429    În ipoteza în care analiza unui tip de coordonare între întreprinderi nu ar prezenta un grad suficient de nocivitate pentru concurență, ar trebui să se examineze, în schimb, efectele acesteia și, pentru a fi interzisă, să se impună întrunirea elementelor care probează că, în fapt, concurența a fost împiedicată, restrânsă sau denaturată în mod semnificativ (a se vedea Hotărârea CB/Comisia, punctul 426 de mai sus, punctul 52 și jurisprudența citată).

430    Potrivit jurisprudenței Curții, pentru a aprecia dacă un acord între întreprinderi sau o decizie a unei asocieri de întreprinderi prezintă un grad suficient de nocivitate pentru a putea fi considerate o restrângere a concurenței „prin obiect” în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE, trebuie analizate cuprinsul dispozițiilor acestora, obiectivele pe care urmăresc să le atingă, precum și contextul economic și juridic în care acestea se înscriu. În cadrul aprecierii respectivului context, trebuie de asemenea să se țină seama de natura bunurilor sau a serviciilor afectate, precum și de condițiile reale de funcționare și de structura pieței sau a piețelor relevante (a se vedea Hotărârea CB/Comisia, punctul 426 de mai sus, punctul 53 și jurisprudența citată).

431    În plus, deși intenția părților nu constituie un element necesar pentru a determina caracterul restrictiv al unui acord între întreprinderi, niciun element nu interzice autorităților din domeniul concurenței ori instanțelor naționale și ale Uniunii să țină cont de aceasta (a se vedea Hotărârea CB/Comisia, punctul 426 de mai sus, punctul 54 și jurisprudența citată).

432    În lumina acestor principii trebuie analizată argumentația reclamantelor.

b)     Decizia atacată

433    În considerentul (187) al deciziei atacate, Comisia a afirmat că faptele descrise în partea a 4‑a din decizia menționată ar demonstra că destinatarele acesteia erau implicate în activități coluzive referitoare la sectorul bananelor în regiunea Europei de Sud, în special:

–        coordonarea strategiei lor privind prețul în ceea ce privește prețurile viitoare, nivelul prețurilor, mișcările și/sau tendințele prețurilor;

–        schimburi de informații privind comportamentul viitor pe piață în ceea ce privește prețurile.

434    Comisia a continuat arătând că faptele menționate și comportamentul menționat constituiau în mod clar un acord în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE, în sensul că întreprinderile vizate s‑au înțeles în mod expres cu privire la un anumit comportament pe piață, aceste activități prezentând o formă de coordonare și de cooperare prin care părțile au înlocuit în mod conștient riscurile concurenței cu cooperarea practică dintre ele. Comisia a afirmat că, chiar dacă în final nu s‑ar demonstra că părțile au subscris în mod expres la un plan comun care constituia un acord, comportamentul în discuție sau părți din acesta ar forma totuși o practică concertată în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE [considerentul (188) al deciziei atacate].

435    Tot potrivit Comisiei, se demonstrează prin faptele descrise în partea a 4‑a din decizia atacată că o coluziune bilaterală a avut loc într‑o anumită perioadă în mod sistematic (sau cel puțin constant) și repetat, întrucât înțelegerile bilaterale au respectat un model stabilit care era coerent în perioada vizată, chiar dacă particularitățile și intensitatea comunicărilor ar putea să fi variat în timp [considerentul (191) al deciziei atacate].

436    Comisia a mai afirmat că nu doar că nimic nu indica faptul că întreprinderile vizate nu au luat în considerare informațiile schimbate pentru a determina comportamentul lor pe piață, ci, în plus, faptele descrise în partea a 4‑a din decizia atacată ar demonstra că părțile au luat în considerare, cel puțin parțial, informații schimbate cu privire la prețuri și au acționat în consecință. Prin urmare, Comisia a apreciat că acordurile bilaterale încheiate între părți au avut drept consecință că aceste comunicări au influențat comportamentul adoptat de părți atunci când au stabilit prețurile bananelor pentru Italia, Grecia și Portugalia [considerentele (192)-(194) ale deciziei atacate].

c)     Cu privire la existența unui acord sau a unei practici concertate

437    Reclamantele susțin că Comisia nu a dovedit că ele au participat la un acord sau la o practică concertată și că a încălcat principiul nediscriminării .

438    În primul rând, reclamantele afirmă că, pentru a demonstra un acord între Chiquita și PFCI, Comisia trebuie să probeze că părțile și‑au exprimat voința comună de a se comporta pe piață într‑un anumit mod și că, în speță, niciunul dintre mijloacele de probă scrise prezentate de Comisie nu poate să susțină convingerea fermă că situația s‑a prezentat astfel. Ar fi posibil să se deducă din notele referitoare la prânzul din 28 iulie 2004 doar că domnii C1 și P1 au avut discuții legitime privind în special viitorul asociației profesionale ANIPO și posibilitatea unor aranjamente de aprovizionare în comun și de expediere în comun, iar notele domnului P1 ar fi pur și simplu reflecțiile sale personale în legătură cu conținutul acestei discuții, nu expresia unei voințe comune a Chiquita și a reclamantelor de a se comporta într‑un mod anticoncurențial determinat.

439    Potrivit reclamantelor, numai expresia „am convenit amândoi că va trebui să menținem prețurile neschimbate”, care este inclusă în e‑mailul transmis la 11 aprilie 2005 la ora 9.57, ar putea fi eventual interpretată drept expresia unei voințe comune. Or, acest e‑mail nu ar demonstra corespunzător cerințelor legale încheierea unui acord și, chiar dacă ar fi așa, acesta ar privi numai o singură zi sau cel mult o singură săptămână, însă nu ar putea în niciun caz să dovedească afirmația referitoare la un acord de coordonare tarifară pentru o perioadă de 8 luni și 12 zile. Prin urmare, Comisia nu ar fi demonstrat corespunzător cerințelor legale că Chiquita și reclamantele au încheiat un acord având ca obiect restrângerea concurenței și nici nu ar fi adus probe suficiente pentru a demonstra că un astfel de acord a fost pus în aplicare între părți.

440    Mai întâi, trebuie să se observe că reclamantele reiterează unele argumente care au fost deja respinse cu ocazia analizării probelor prezentate de Comisie în cadrul primului aspect al prezentului motiv.

441    În continuare, astfel cum a amintit Comisia în mod întemeiat în considerentul (177) al deciziei atacate, se consideră că există un acord între concurenți din moment ce părțile aderă la un proiect comun care le limitează sau este susceptibil să le limiteze autonomia comercială prin definirea liniilor lor de acțiune sau de abținere reciprocă pe piață. Nu este necesar ca acest acord să fie formulat în scris, nu se cere nicio formalitate și nu este obligatoriu să fie prevăzute sancțiuni contractuale sau măsuri de punere în aplicare. În plus, acordul poate fi expres sau poate să rezulte în mod implicit din comportamentul părților.

442    În sfârșit, contrar celor pretinse de reclamante, expresia „am convenit amândoi că va trebui să menținem prețurile neschimbate”, inclusă în e‑mailul transmis la 11 aprilie 2005 la ora 9.57, nu este singurul element de probă care atestă o expresie a voinței comune a părților. Astfel, mai multe alte elemente incluse în notele domnului P1 din 28 iulie 2004 [în special expresiile „Cooperare săptămânală pentru menținerea prețului”, „Acord local” sau „Plan de acțiune 1. - Discuție despre Portugalia săptămâna viitoare: Decizie privind prețul: statu‑quo, majorare, scădere. [domnul P1]/[domnul C1]”, a se vedea considerentul (105) al deciziei atacate], precum și în e‑mailul trimis la 11 aprilie 2005 la ora 9.57 (în care sunt menționate expresiile „am convenit amândoi că va trebui să menținem prețurile neschimbate” sau „El sună pentru a solicita să ne punem de acord strategia pentru săptămâna următoare și să încercăm să nu o modificăm”, a se vedea punctul 292 de mai sus) arată că părțile și‑au exprimat voința comună de a se comporta pe piață într‑o manieră determinată.

443    În această privință, trebuie amintit că argumentația reclamantelor prin care urmăresc să susțină că notele domnului P1 și e‑mailul trimis la 11 aprilie 2005 la ora 9.57 reflectă numai ideile personale ale domnului P1 formulate plecând de la declarațiile unilaterale ale domnului C1 a fost respinsă în cadrul analizei celui de al treilea motiv și că s‑a constatat că aceste documente reflectau, dimpotrivă, luări de decizie bilaterale între părți (a se vedea în special punctele 221-223, 232-235, 252, 255, 309-311 și 317 de mai sus).

444    În al doilea rând, reclamantele susțin că Comisia nu a stabilit că ele au luat parte la o practică concertată.

445    Primo, reclamantele amintesc faptul că, pentru a stabili că Chiquita și Pacific au participat la o practică concertată, Comisia trebuie să demonstreze că părțile s‑au înțeles, că acțiunea concertată a generat un comportament ulterior pe piață și că a existat o legătură de cauzalitate între cele două. Comisia s‑ar întemeia în această privință pe jurisprudența T‑Mobile (punctul 328 de mai sus, punctele 60-62), care nu ar fi aplicabilă în speță, în care Comisia ar fi trebuit să dovedească faptul că între reclamante și Chiquita avuseseră loc contacte numeroase și frecvente și că aceste întâlniri au depășit cadrul contactelor profesionale perfect legitime, ceea ce aceasta nu ar fi reușit să facă, în special întrucât nu ar exista nicio dovadă a vreunui contact între Chiquita și PFCI între 28 iulie 2004 și 8 aprilie 2005, cu excepția a două apeluri telefonice foarte scurte.

446    Este necesar să se arate că, indiferent de relevanța trimiterii, în decizia atacată, la anumite decizii din jurisprudență, este de competența Tribunalului să verifice dacă, în împrejurările speței, Comisia a putut să concluzioneze în mod întemeiat că comportamentul părților constituia o practică concertată având ca obiect sau ca efect restrângerea concurenței.

447    În plus, trebuie amintit că, în cauza T‑Mobile Netherlands și alții (punctul 328 de mai sus), Curtea a decis că atât obiectul concertării, cât și circumstanțele proprii pieței explicau frecvența, intervalele și modul în care concurenții intrau în contact unii cu ceilalți pentru a conduce la o concertare a comportamentului lor pe piață. Astfel, dacă întreprinderile interesate ar pune la punct o înțelegere cu un sistem complex de concertare cu privire la un număr ridicat de aspecte ale comportamentului lor pe piață, acestea ar avea nevoie de contacte regulate pe o lungă perioadă. În schimb, dacă respectiva concertare ar fi punctuală și ar urmări exclusiv armonizarea comportamentului pe piață în legătură cu un aspect izolat al concurenței, o singură intrare în contact ar putea fi suficientă pentru a realiza scopul anticoncurențial urmărit de întreprinderile respective (Hotărârea T‑Mobile Netherlands și alții, punctul 328 de mai sus, punctul 60).

448    Curtea a continuat arătând că, în aceste condiții, nu atât numărul de reuniuni dintre întreprinderile respective era important, cât aspectul dacă contactul sau contactele care au avut loc le‑au oferit acestora din urmă posibilitatea să țină cont de schimburile de informații cu concurenții pentru a determina comportamentul lor pe piața în discuție și să înlocuiască în mod conștient riscurile concurenței cu o cooperare practică. Întrucât se putea stabili că între aceste întreprinderi a avut loc o concertare și că au rămas active pe piața menționată, în mod justificat se impunea ca întreprinderile să facă dovada că această concertare nu a avut nicio influență asupra comportamentului lor pe piața respectivă (Hotărârea T‑Mobile Netherlands și alții, punctul 328 de mai sus, punctul 60).

449    Contrar celor pretinse de reclamante, această jurisprudență este aplicabilă în speță, în măsura în care Comisia a demonstrat în mod just că schimburile referitoare la prețurile viitoare care avuseseră loc între părți le‑au permis acestora din urmă să ia în considerare informațiile schimbate pentru a determina comportamentul lor pe piață, aspect demonstrat în special de existența tabelului actualizat în mod constant privind prețurile Chiquita identificat într‑un dosar din biroul domnului P2 de la Pacific (a se vedea punctele 290-293 de mai sus).

450    Argumentația reclamantelor potrivit căreia nu există nicio dovadă a vreunui contact între Chiquita și PFCI între 28 iulie 2004 și 8 aprilie 2005 trebuie respinsă în măsura în care acestea nu reușesc să infirme probele pe care se întemeiază Comisia pentru a dovedi contacte între părți între 28 iulie 2004 și 8 aprilie 2005, și anume cele două note din august 2004, cele două contacte telefonice din ianuarie și din aprilie 2005, tabelul cu prețurile Chiquita începând din săptămâna 6 din 2005 și e‑mailul cu prețurile Chiquita începând din săptămâna 9 din 2005, identificate într‑un dosar din biroul domnului P2 de la Pacific, precum și declarațiile Chiquita și ale domnului C1 (a se vedea punctele 265-287, 288-335 și 336-409 de mai sus).

451    Deși argumentația reclamantelor poate avea o anumită relevanță în cadrul examinării existenței unei încălcări unice și continue în speță, aceasta trebuie totuși respinsă în cadrul examinării existenței unei practici concertate, în măsura în care s‑a constatat în cadrul examinării celui de al treilea motiv că reclamantele nu reușesc să respingă seria de probe concordante pe care s‑a întemeiat Comisia – și anume notele referitoare la prânzul din 28 iulie 2004, notele din august 2004, extrasele convorbirilor telefonice, e‑mailul trimis la 11 aprilie 2005 la ora 9.57, tabelul nedatat și declarațiile Chiquita – pentru a concluziona cu privire la existența unui acord și/sau a unei practici concertate între părți. Astfel, indiferent de problema dacă această încălcare poate fi calificată drept unică și continuă ca urmare a regularității contactelor (a se vedea în această privință punctul 475 și următoarele de mai jos), trebuie să se constate că probele prezentate de Comisie atestă contacte între părți care le‑au oferit acestora posibilitatea de a lua în considerare informații schimbate cu concurenții lor pentru a le determina comportamentul pe piața relevantă și pentru a înlocui în mod deliberat riscurile concurenței cu cooperarea practică dintre ele. Aceasta este cu atât mai valabil în speță, unde concertarea a avut ca obiect un singur aspect al comportamentului părților, și anume prețul, astfel încât, în cadrul sistemului de schimburi instituit cu ocazia prânzului din 28 iulie 2004, concertări punctuale referitoare la tendințele de preț ale părților au putut fi suficiente pentru a realiza finalitatea anticoncurențială urmărită.

452    Secundo, potrivit reclamantelor, Comisia se întemeiază, în mod contradictoriu, pe jurisprudența referitoare la încălcările complexe pentru a evita să trebuiască să califice comportamentul pretins drept acord sau practică concertată. Or, dat fiind că prezenta cauză ar implica numai două întreprinderi, dintre care una mică, și că încălcarea pretinsă ar fi durat numai 8 luni și 12 zile, Comisia nu ar putea să se întemeieze pe această jurisprudență, ci ar trebui să stabilească modul exact și momentul precis în care PFCI și Chiquita ar fi încheiat un acord sau ar fi participat la practici concertate.

453    Această argumentație trebuie înlăturată, întrucât reclamantele nu pot reproșa Comisiei că s‑a întemeiat în mod greșit pe jurisprudența referitoare la încălcările complexe (a se vedea punctele 418 și 419 de mai sus) în speță. Împrejurarea că încălcarea în discuție a implicat numai două întreprinderi, dintre care una mică, și că aceasta a durat numai 8 luni și 12 zile nu schimbă cu nimic faptul că Comisia nu are obligația să califice drept acord sau practică concertată fiecare dintre comportamentele constatate, ci poate să califice în mod întemeiat unele dintre aceste comportamente drept „acorduri”, iar altele drept „practici concertate”. În această privință, și în măsura în care Comisia a stabilit corespunzător cerințelor legale existența unor contacte între părți, nu se poate pretinde, astfel cu sugerează reclamantele, ca Comisia să determine cu precizie fiecare moment individual în care a avut loc o concertare între părți.

454    Tertio, reclamantele susțin că Comisia nu a demonstrat că ele au participat la o practică concertată, întrucât nu a stabilit că avusese loc o concertare, nici că o astfel de concertare a avut ca rezultat un comportament ulterior pe piață. Prezumția potrivit căreia o întreprindere parte la o concertare ia în considerare informațiile schimbate în cadrul comportamentului său ulterior pe piață ar putea fi infirmată dacă s‑ar stabili că concertarea nu a avut absolut nicio influență asupra comportamentului individual al întreprinderii pe piață. Or, prețurile din săptămânile 13 și 15 în Italia, cu privire la care se pretinde că domnii C1 și P1 s‑ar fi pus de acord, nu ar fi rămas neschimbate și, în consecință, nu ar fi urmat analiza domnului P1. Comisia nu ar fi reușit să dovedească nici că Chiquita și PFCI și‑au stabilit prețurile în mod coordonat în celelalte săptămâni din durata pretinsei încălcări.

455    Trebuie să se observe că reiese din considerațiile care precedă că Comisia a demonstrat că avusese loc o concertare între părți și că argumentația reclamantelor nu este de natură să răstoarne prezumția potrivit căreia acestea au luat în considerare informațiile schimbate în cadrul stabilirii comportamentului lor ulterior pe piață.

456    Trebuie amintit, astfel cum s‑a notat deja la punctele 328, 329 și 330 de mai sus, că, presupunând chiar că prețurile reale facturate ulterior nu au corespuns cu intențiile de preț schimbate de părți, faptul că o practică concertată nu are o incidență directă asupra nivelului prețurilor nu împiedică constatarea faptului că aceasta a limitat concurența între întreprinderile în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea Dansk Rørindustri/Comisia, punctul 329 de mai sus, punctul 140, și Hotărârea Dole Food și Dole Germany/Comisia, punctul 282 de mai sus, punctul 546).

457    În această privință, trebuie să se sublinieze faptul că prețurile practicate efectiv pe o piață pot fi influențate de factori externi, aflați în afara controlului membrilor unei înțelegeri, precum evoluția economiei în general, evoluția cererii în acest sector particular sau puterea de negociere a clienților (Hotărârea Dole Food și Dole Germany/Comisia, punctul 282 de mai sus, punctul 547).

458    Așadar, stabilirea unui preț, fie și numai indicativ, afectează concurența prin faptul că permite tuturor participanților la înțelegere să prevadă cu un grad rezonabil de certitudine care va fi politica de prețuri urmată de concurenții lor. Mai general, asemenea înțelegeri presupun o intervenție directă asupra parametrilor esențiali ai concurenței pe piața relevantă. Astfel, exprimând o voință comună de a aplica produselor lor un anumit nivel de prețuri, producătorii vizați nu își mai determină în mod autonom politica pe piață, aducând atingere în acest mod concepției inerente dispozițiilor tratatului referitoare la concurență (a se vedea Hotărârea BPB/Comisia, punctul 324 de mai sus, punctul 310 și jurisprudența citată). În plus, trebuie amintit, fără a afecta examinarea în continuare a argumentației reclamantelor, că acordurile și practicile concertate sunt interzise de articolul 101 TFUE, indiferent de efect, atunci când au un obiect anticoncurențial (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 391 de mai sus, punctele 122 și 123).

459    În sfârșit, quarto, trebuie să se constate că, prin argumentația lor constând în a susține că afirmațiile Comisiei referitoare la concertare au fost dezmințite în mod constant de Chiquita și de domnul C1, reclamantele se limitează să reitereze argumente respinse deja în cadrul examinării celui de al treilea motiv (a se vedea punctele 332-409 de mai sus).

460    În al treilea rând, reclamantele arată că dosarul comisiei conține mijloace de probă scrise clare ale unor discuții specifice referitoare la prețuri între concurente care nu implică PFCI, împotriva cărora Comisia nu ar fi formulat însă nicio acuzație de comportament anticoncurențial, ceea ce ar constitui o încălcare a principiului nediscriminării garantat de articolul 20 din Carta drepturilor fundamentale.

461    Această critică trebuie respins. Reclamantele nu își pot întemeia argumentul pe faptul că alte întreprinderi nu au fost urmărite. Din considerațiile care precedă rezultă că Comisia a reunit suficiente probe care să justifice urmăriri împotriva reclamantelor. Presupunând chiar că alți operatori s‑ar afla într‑o situație similară cu cea a reclamantelor și că nu ar fi fost urmăriți, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că împrejurarea că un operator care s‑ar afla într‑o situație similară cu cea a reclamantei nu a făcut obiectul niciunei constatări a încălcării din partea Comisiei nu poate să permită înlăturarea încălcării reținute împotriva reclamantei, din moment ce aceasta a fost stabilită în mod corect (Hotărârea Ahlström Osakeyhtiö și alții/Comisia, punctul 176 de mai sus, punctul 146, Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, KE KELIT/Comisia, T‑17/99, Rec., p. II‑1647, punctul 101, și Hotărârea din 15 iunie 2005, Tokai Carbon și alții/Comisia, T‑71/03, T‑74/03, T‑87/03 și T‑91/03, nepublicată în Recueil, punctul 397), chiar dacă instanța nu este sesizată cu situația celuilalt operator (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 4 iulie 2006, Hoek Loos/Comisia, T‑304/02, Rec., p. II‑1887, punctul 62 și jurisprudența citată).

462    Din considerațiile care precedă rezultă că argumentația reclamantelor care urmărește să susțină că Comisia nu a stabilit că acestea au luat parte la un acord și/sau la o practică concertată trebuie respinsă.

d)     Cu privire la existența unui obiect sau a unui efect anticoncurențial

463    Reclamantele arată că Comisia nu a stabilit că comportamentul lor a avut un obiect sau un efect anticoncurențial.

464    În primul rând, reclamantele reamintesc faptul că Comisia trebuie să stabilească corespunzător cerințelor legale că acordul sau practica concertată avea ca obiect sau ca efect să împiedice, să restrângă sau să denatureze concurența. Or, ar fi imposibil să se deducă din faptele și din împrejurările pretinsei încălcări că părțile au încheiat un aranjament orizontal de stabilire a prețurilor având ca obiect să restrângă concurența, astfel încât încălcarea pretinsă nu ar putea fi considerată drept o restrângere a concurenței prin obiect.

465    Reclamantele arată că Comisia se întemeiază pe faptul că comportamentul părților a avut ca obiect stabilirea prețurilor pentru a concluziona că, în speță, încălcarea avea ca obiect restrângerea concurenței. Or, ar fi imposibil să se deducă din faptele și din împrejurările încălcării menționate că părțile au încheiat un aranjament orizontal de stabilire a prețurilor, comportamentul lor putând fi cel mult considerat drept un schimb independent de informații vagi și sporadice referitor numai la tendințele generale ale pieței, ceea ce face imposibil să fie considerat o încălcare prin obiect.

466    Această critică trebuie respinsă. Având în vedere jurisprudența amintită la punctele 411-431 de mai sus și faptele examinate în cadrul celui de al treilea motiv, rezultă că, în speță, în mod întemeiat Comisia a concluzionat că comportamentul părților avea ca obiect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea jocului concurenței în cadrul pieței interne.

467    Astfel, contrar celor susținute de reclamante, care reiau din nou, în cadrul calificării juridice a încălcării, anumite argumente care au fost deja respinse în cadrul examinării faptelor speței și a probelor prezentate de Comisie, încălcarea în discuție în speță trebuie să fie calificată drept restrângere a concurenței prin obiect în măsura în care, așa cum a afirmat Comisia în considerentul (226) al deciziei atacate, acest comportament prezintă caracteristicile generale ale acordurilor orizontale în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE, întrucât prețul este principalul instrument al concurenței, iar, în speță, părțile au coordonat în mod explicit mișcările de preț având ca obiectiv final majorarea prețurilor în avantajul lor.

468    În această privință, trebuie să se arate că primul exemplu de înțelegere oferit de articolul 101 alineatul (1) litera (a) TFUE, declarată în mod expres incompatibilă cu piața internă, este tocmai cel care constă în înțelegeri care „stabilesc, direct sau indirect, prețuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiții de tranzacționare”. Practica ce a făcut obiectul înțelegerii este interzisă în mod expres prin articolul 101 alineatul (1) TFUE întrucât aceasta cuprinde restricții intrinseci ale concurenței pe piața internă (a se vedea în acest sens Hotărârea Fresh Del Monte Produce/Comisia, punctul 388 de mai sus, punctul 768).

469    În acest sens, reiese din jurisprudența citată la punctele 426-428 de mai sus că tipul de coordonare în discuție în speță, și anume coordonarea prețurilor, constând în contacte între operatori având ca obiect să orienteze și, prin urmare, în cele din urmă, să majoreze prețurile, prezintă un grad suficient de nocivitate în ceea ce privește concurența pentru a se putea considera că examinarea efectelor sale nu este necesară, întrucât o înțelegere cu privire la prețuri poate fi considerată, prin însăși natura sa, ca fiind dăunătoare pentru buna funcționare a concurenței.

470    În al doilea rând, reclamantele susțin că, în măsura în care comportamentul lor nu poate fi calificat drept restrângere a concurenței prin obiect, Comisia ar fi trebuit să dovedească faptul că acesta a avut ca efect să restrângă concurența pe piață, ceea ce Comisia nu ar fi reușit să facă.

471    În măsura în care această argumentație se întemeiază pe premisa eronată că comportamentul în discuție nu poate fi calificat drept restricție a concurenței prin obiect, ea nu poate fi decât respinsă. Chiar din textul articolului 101 alineatul (1) TFUE rezultă că acordurile dintre întreprinderi sunt interzise, indiferent de efectele acestora, atunci când au un obiect anticoncurențial. Prin urmare, nu este necesară demonstrarea efectelor anticoncurențiale reale dacă este dovedit obiectul anticoncurențial al comportamentelor imputate (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 3 martie 2011, Siemens Österreich și alții/Comisia, T‑122/07-T‑124/07, Rep., p. II‑793, punctul 75 și jurisprudența citată).

472    Astfel, în vederea aplicării articolului 101 alineatul (1) TFUE, luarea în considerare a efectelor concrete ale unui acord este superfluă în cazul în care rezultă că acesta are ca obiect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței. Acesta este în special cazul acordurilor care cuprind restricții evidente privind concurența, cum ar fi stabilirea prețurilor și împărțirea pieței (Hotărârea Curții din 8 decembrie 2011, KME Germany și alții/Comisia, C‑389/10 P, Rec., p. I‑13125, punctul 75).

473    Prin urmare, rezultă că în mod întemeiat Comisia a indicat, în considerentele (222)-(234) ale deciziei atacate, că încălcarea în discuție în speță putea fi calificată drept restrângere a concurenței prin obiect și că nu era necesar să se examineze efectele acesteia.

474    În consecință, argumentația reclamantelor referitoare la lipsa obiectului și a efectului anticoncurențial al comportamentului lor trebuie respinsă.

e)     Cu privire la existența unei încălcări unice și continue

475    Reclamantele susțin că Comisia nu a stabilit corespunzător cerințelor legale durata încălcării, întrucât nu a demonstrat caracterul său continuu.

476    În această privință, reclamantele amintesc că reiese din jurisprudență că, în lipsa unor elemente de probă susceptibile să stabilească în mod direct durata unei încălcări, Comisia trebuie să invoce cel puțin elemente de probă care se raportează la fapte suficient de apropiate în timp, astfel încât să se poată admite în mod rezonabil că această încălcare a continuat fără întrerupere între două date precise, aspectul dacă o perioadă care separă două fapte este suficient de lungă pentru a constitui o întrerupere trebuind să fie apreciat în contextul funcționării înțelegerii în discuție.

477    În speță, Comisia nu ar fi prezentat nicio probă care să demonstreze vreun contact între domnii P1 și C1 pe întreaga durată a încălcării pretinse, cu excepția a două apeluri telefonice foarte scurte care au avut loc, ambele, după 20 ianuarie 2005. Dat fiind că negocierile cu privire la prețuri au loc săptămânal în sectorul bananelor, această lipsă ar implica faptul că nu există nicio dovadă a vreunei activități în cursul a peste 30 de cicluri de negociere. În consecință, și în măsura în care Comisia nu ar stabili în mod evident nicio legătură între notele din 28 iulie 2004 și e‑mailul trimis la 11 aprilie 2005 la ora 9.57, Comisia nu ar fi demonstrat că practicile pretinse ar constitui o încălcare unică și continuă. În susținerea afirmațiilor lor, reclamanții fac din nou referire la declarațiile domnului C1 prezumate că resping un plan global care urmărește un obiectiv comun.

478    Este necesar să se arate că o încălcare a articolului 101 alineatul (1) TFUE poate rezulta nu numai dintr‑un act izolat, ci și dintr‑o serie de acte sau chiar dintr‑un comportament continuu. Această interpretare nu poate fi contestată pentru motivul că unul sau mai multe elemente ale acestei serii de acte sau ale acestui comportament continuu ar putea constitui ele însele și privite izolat o încălcare a respectivei dispoziții. Atunci când diferitele acțiuni se înscriu într‑un „plan de ansamblu” din cauza obiectului identic al acestora constând în denaturarea concurenței în cadrul pieței interne, Comisia are dreptul să stabilească răspunderea acestor acțiuni în funcție de participarea la încălcare considerată în ansamblul său (Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 391 de mai sus, punctul 81, Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 179 de mai sus, punctul 258, Hotărârea Tribunalului din 28 aprilie 2010, Amann & Söhne și Cousin Filterie/Comisia, T‑446/05, Rep., p. II‑1255, punctul 90).

479    Mai trebuie amintit că noțiunea de încălcare unică urmărește o situație în care mai multe întreprinderi au participat la o încălcare reprezentată printr‑un comportament continuu, prin care se urmărește un singur scop economic, de denaturare a concurenței, sau constituită din încălcări individuale legate între ele printr‑o identitate de obiect (același scop al tuturor elementelor) și de subiecte (identitate a întreprinderilor în cauză, conștiente de participarea la obiectul comun) (Hotărârea BPB/Comisia, punctul 324 de mai sus, punctul 257, și Hotărârea Amann & Söhne și Cousin Filterie/Comisia, punctul 478 de mai sus, punctul 89).

480    În plus, potrivit unei jurisprudențe constante, noțiunea de încălcare unică se poate raporta la calificarea juridică a unui comportament anticoncurențial care constă în acorduri, în practici concertate și în decizii ale asocierilor de întreprinderi (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 aprilie 1999, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, punctul 181 de mai sus, punctele 696-698, Hotărârea HFB și alții/Comisia, punctul 406 de mai sus, punctul 186, și Hotărârea BASF/Comisia, punctul 111 de mai sus, punctul 159).

481    În ceea ce privește încălcarea continuă, trebuie să se observe că noțiunea de plan de ansamblu permite Comisiei să prezume că comiterea unei încălcări nu a fost întreruptă, deși pentru o anumită perioadă nu dispune de proba privind participarea întreprinderii în cauză la această încălcare, cu condiția ca întreprinderea să fi participat la încălcare înainte și după această perioadă și cu condiția să nu existe probe sau indicii care pot sugera că încălcarea a fost întreruptă în ceea ce o privește. În acest caz, Comisia va putea aplica o amendă pentru întreaga perioadă a încălcării, inclusiv perioada pentru care nu dispune de proba privind participarea întreprinderii în cauză (Hotărârea Tribunalului din 17 mai 2013, Trelleborg Industrie și Trelleborg/Comisia, T‑147/09 și T‑148/09, punctul 87).

482    Totuși, principiul securității juridice impune ca, în lipsa unor elemente de probă susceptibile de a stabili în mod direct durata unei încălcări, Comisia să invoce cel puțin elemente de probă care se raportează la fapte suficient de apropiate în timp, astfel încât să se poată admite în mod rezonabil că această încălcare s‑a desfășurat fără întrerupere între două date precise (Hotărârea Tribunalului din 7 iulie 1994, Dunlop Slazenger/Comisia, T‑43/92, Rec., p. II‑441, punctul 79, Hotărârea din 6 iulie 2000, Volkswagen/Comisia, T‑62/98, Rec., p. II‑2707, punctul 188, Hotărârea din 5 aprilie 2006, Degussa/Comisia, T‑279/02, Rec., p. II‑897, punctele 114 și 153, și Hotărârea IMI și alții/Comisia, punctul 413 de mai sus, punctul 88).

483    Deși perioada care separă două manifestări ale unui comportament ilicit este un criteriu pertinent pentru a stabili caracterul continuu al unei încălcări, nu este mai puțin adevărat că problema dacă respectiva perioadă este sau nu este suficient de lungă pentru a constitui o întrerupere a încălcării nu poate fi examinată în abstract. Dimpotrivă, aceasta trebuie apreciată în contextul funcționării înțelegerii în cauză (Hotărârea IMI și alții/Comisia, punctul 413 de mai sus, punctul 89).

484    În sfârșit, atunci când se poate considera că participarea unei întreprinderi la încălcare a fost întreruptă și atunci când întreprinderea a participat la încălcare înainte și după această întrerupere, această încălcare trebuie calificată drept repetată dacă – la fel ca în cazul încălcării continue (a se vedea punctul 479 de mai sus) – există un obiectiv unic urmărit de aceasta înainte și după întrerupere, ceea ce se poate deduce din identitatea obiectivelor practicilor în cauză, a produselor în cauză, a întreprinderilor care au participat la coluziune, a principalelor modalități de punere în aplicare a acesteia, a persoanelor fizice implicate pe seama întreprinderilor și, în sfârșit, a domeniului de aplicare geografic al practicilor respective. În acest caz, încălcarea este unică și repetată și, deși Comisia poate aplica o amendă pentru întreaga perioadă a încălcării, ea nu poate în schimb să aplice o amendă pentru perioada în care încălcarea a fost întreruptă (Hotărârea Trelleborg Industrie și Trelleborg/Comisia, punctul 481 de mai sus, punctul 88).

485    În speță, Comisia apreciază că comportamentul adoptat de părți constituie o încălcare unică și continuă a articolului 101 TFUE, întrucât acordurile și/sau practicile concertate observate fac parte dintr‑un sistem global având ca obiectiv stabilirea liniilor de acțiune a acestora pe piață și restrângerea comportamentului lor comercial individual cu scopul de a urmări un obiectiv anticoncurențial identic și un obiectiv economic unic, și anume restrângerea sau denaturarea evoluției normale a prețurilor în sectorul bananelor în Italia, în Grecia și în Portugalia și schimbul de informații cu privire la acest subiect [considerentele (209)-(213) ale deciziei atacate].

486    În plus, Comisia a indicat, în considerentele (214)-(221) ale deciziei atacate, că argumentele reclamantelor care contestă caracterul continuu al încălcării nu ar putea fi acceptate în măsura în care constatarea potrivit căreia Pacific și Chiquita s‑ar fi angajat în coordonarea prețurilor și în schimburi de informații referitoare la viitorul comportament care trebuie adoptat pe piață cu privire la prețuri se întemeia pe documente contemporane și pe declarațiile întreprinderii Chiquita examinate în partea a 4‑a din decizia atacată.

487    În considerentul (216) al deciziei atacate, Comisia a explicat că punctul de plecare al încălcării era întâlnirea care a avut loc între Pacific și Chiquita la 28 iulie 2004, al cărei caracter coluziv era dovedit de notele domnului P1, și că natura sistemului coluziv instituit în cursul acestei întâlniri (în special un sistem structurat și regulat de stabilire a prețurilor care acoperea Grecia, Italia și Portugalia), astfel cum rezulta din notele domnului P1, era în concordanță cu comportamentul descris de Chiquita în declarațiile sale de întreprindere.

488    Comisia a continuat, în considerentul (217) al deciziei atacate, susținând că probele contemporane prezentate în dosar ar arăta că. în urma întâlnirii din 28 iulie 2004, Chiquita și Pacific ar fi continuat contactele lor coluzive, un prim contact având loc la 6 august 2004, iar un al doilea la 11 august 2004, și că, în cadrul acestor contacte, părțile au discutat despre prețurile din Grecia și despre evoluția pieței în Portugalia. Comisia a indicat în plus că natura și esența acestor contacte era în concordanță cu declarațiile întreprinderii Chiquita și cu afirmațiile acesteia din cursul audierii, în special pentru perioada care a urmat întâlnirii din 28 iulie 2004, că domnii C1 și P1 au început să își telefoneze reciproc și că au discutat printre altele despre tendințele generale ale pieței, precum și despre tendințele specifice ale prețurilor și ale intențiilor privind prețurile pentru săptămâna următoare și că, potrivit Chiquita, apelurile între cele două persoane au devenit din ce în ce mai frecvente către sfârșitul anului 2004 și începutul anului 2005.

489    Comisia a mai observat, în considerentul (218) al deciziei atacate, că continuarea contactelor bilaterale regulate în cursul cărora Pacific și Chiquita și‑au coordonat prețurile era în plus confirmată de e‑mailul intern al Pacific din 11 aprilie 2005 și de tabelul nedatat intitulat „Prețurile Chiquita− 2005”, care arătau, ambele, că aceste contacte au avut loc în mod aproape săptămânal între februarie și aprilie 2005 (săptămânile 6/2005-15/2005), și că tabelul nedatat intitulat „Prețurile Chiquita − 2005” indica în special că domnul P1 de la Pacific actualiza în fiecare săptămână un tabel cuprinzând prețurile Chiquita și adăuga note referitoare la conținutul discuțiilor sale cu domnul C1 de la Chiquita.

490    În sfârșit, Comisia a afirmat, în considerentele (219)-(221) ale deciziei atacate, că, contrar argumentelor invocate de Pacific, ansamblul probelor pe care s‑a întemeiat nu ar permite să se concluzioneze că exista un interval de șapte luni între probe, ci mai curând că se stabilea, atunci când probele erau privite în ansamblul lor, că comportamentul coluziv care era dovedit prin e‑mailul din 11 aprilie 2005 și prin tabelul nedatat intitulat „Prețurile Chiquita − 2005” era consecința sistemului de coordonare a prețurilor instituit la întâlnirea din 28 iulie 2004, aspect care ar fi fost de asemenea confirmat de Chiquita, care ar fi susținut că, în perioada 28 iulie 2004-8 aprilie 2005, a săvârșit o încălcare constând în menținerea unor contacte ilicite ocazionale cu Pacific cu privire la schimbul de „date referitoare la tendințele de preț” individuale ale fiecărei părți pentru săptămâna următoare. Comisia a concluzionat, în considerentul (221) al deciziei atacate, că rezulta din constatările ei că coluziunea bilaterală dintre Chiquita și Pacific a avut loc în mod constant și repetitiv într‑o anumită perioadă și că aranjamentele bilaterale au condus la un model coerent cu privire la ansamblul perioadei vizate, chiar dacă particularitățile și intensitatea comunicărilor pot să fi variat în timp. Diverse contacte bilaterale între părți, care ar fi avut loc în cadrul întâlnirii din 28 iulie 2004 și după aceasta, ar fi susținut coordonarea comportamentului părților pe piață și schimbul de informații comerciale sensibile, toate aceste acțiuni înscriindu‑se în cadrul unui plan global, dat fiind că au fost executate urmărindu‑se un obiect anticoncurențial unic și comun, și anume restrângerea sau denaturarea mișcării normale a prețurilor în sectorul bananelor în Italia, în Grecia și în Portugalia și schimbul de informații referitoare la acest parametru.

491    În primul rând, în măsura în care afirmațiile reclamantelor de la punctul 65 din replică pot fi înțelese în sensul unei contestări a caracterului unic al încălcării în discuție în speță, o asemenea argumentare nu poate fi reținută. Rezultă astfel în mod clar, având în vedere jurisprudența citată la punctele 479, 480 și 484 de mai sus, precum și faptele examinate în cadrul primului aspect al prezentului motiv, că comportamentul în discuție în speță trebuie să fie calificat drept încălcare unică ținând seama de identitatea de obiect și de subiectele diferitor manifestări ale încălcării. În plus, declarația domnului C1, citată de reclamante, potrivit căreia acesta nu a fost conștient că încalcă dreptul Uniunii în cadrul contactelor sale cu domnul P1, nu poate demonstra că părțile nu au aderat la un plan comun care urmărea să restrângă concurența, în măsura în care, astfel cum subliniază în mod întemeiat Comisia, conștientizarea încălcării dreptului Uniunii nu era o condiție necesară pentru a recunoaște existența unui plan care urmărea un obiect anticoncurențial comun.

492    În al doilea rând, în ceea ce privește caracterul continuu al încălcării, trebuie să se observe că rezultă din examinarea probelor în cadrul primului aspect al prezentului motiv că reclamantele nu susțin în mod întemeiat că nu există nicio probă a vreunui contact între părți între lunile august 2004 și aprilie 2005, prin urmare, într‑o perioadă mai lungă de 7 luni, cu excepția a două apeluri telefonice foarte scurte. Astfel, aceste probe demonstrează că părțile au instituit un sistem coluziv în cadrul prânzului din 28 iulie 2004 (a se vedea notele domnului P1 referitoare la prânzul din 28 iulie 2004), că acestea s‑au contactat la 6 august și la 11 august 2004 (a se vedea cele două note ale domnului P1 din august 2004) și că domnul P1 i‑a telefonat domnului C1 la 20 ianuarie și la 7 aprilie 2005 (a se vedea cele două apeluri telefonice ale domnului P1 către domnul C1 efectuate la 20 ianuarie și la 7 aprilie 2005). În plus, e‑mailul din 11 aprilie 2005 cu tabelul prețurilor Chiquita pentru săptămânile 9-15 din 2005 și tabelul nedatat identificat într‑un dosar din biroul domnului P2 cu prețurile Chiquita pentru săptămânile 6-13 din 2005 atestă contacte între părți începând cu 7 februarie 2005 (săptămâna 6/2005) și până la 8 aprilie 2005 (sfârșitul săptămânii 14/2005). În sfârșit, reiese din declarațiile Chiquita că, în perioada 28 iulie 2004-8 aprilie 2005, era angajată într‑o încălcare constând în contacte ilicite ocazionale cu Pacific cu privire la schimbul de date referitoare la tendințele de preț pentru săptămâna următoare (declarațiile Chiquita din cursul audierii), că, după o întâlnire din 28 iulie 2004, domnul C1 de la Chiquita și domnul P1 de la Pacific au început să se sune în mod regulat, în total între 15 și 20 de ori între septembrie 2004 și aproximativ iunie 2006 (declarația Chiquita din 22 mai 2008), și că aceste apeluri au devenit mai frecvente la sfârșitul anului 2004 și la începutul anului 2005 (declarația Chiquita din 15 februarie 2008).

493    În al treilea rând, trebuie să se constate că reiese din ansamblul probelor care au fost menționate că Comisia nu a prezentat mijloace de probă scrise ale unui contact între părți pentru perioada cuprinsă între 12 august 2004 și 19 ianuarie 2005. Rezultă astfel, având în vedere considerentele deciziei atacate rezumate la punctele 485-490 de mai sus, precum și argumentația Comisiei din memoriul în apărare, că aceasta s‑a întemeiat, pentru a considera că încălcarea a avut loc în mod continuu în această perioadă, pe de o parte, pe seria de probe considerată în ansamblul său și, pe de altă parte, pe declarațiile Chiquita care acoperă ansamblul perioadei încălcării, așa cum a fost reținută de Comisie.

494    În această privință, trebuie totuși să se sublinieze că, deși probele trebuie apreciate în ansamblul lor pentru a examina dacă Comisia a îndeplinit sarcina probei conform jurisprudenței citate la punctele 175-185 de mai sus în vederea stabilirii corespunzător cerințelor legale a existenței încălcării, examinarea efectuată în vederea stabilirii caracterului continuu al acesteia nu urmărește să analizeze dacă seria de probe în ansamblul său permite să se admită în mod rezonabil că încălcarea s‑a desfășurat în mod neîntrerupt în întreaga perioadă vizată de aceste probe, ci dacă Comisia a prezentat elemente de probă care se raportează la fapte suficient de apropiate în timp, astfel încât să poată fi admis în mod rezonabil că încălcarea s‑a desfășurat în mod neîntrerupt între două date precise (Hotărârea IMI și alții/Comisia, punctul 413 de mai sus, punctele 88-97).

495    În plus, deși declarațiile Chiquita pot astfel să fie considerate drept elemente de probă care se raportează la perioada neacoperită de mijloacele de probă scrise ce atestă luări de contact între concurenți și deși reiese din jurisprudență că declarațiile unui solicitant de imunitate au în principiu o puternică valoare probantă (a se vedea jurisprudența citată la punctele 151-153, 339-341, 380 și 381 de mai sus), rezultă de asemenea dintr‑o jurisprudență consacrată că declarațiile întreprinderilor trebuie susținute de alte elemente de probă dacă acestea sunt contestate de întreprinderile cărora li se reproșează că au încheiat înțelegerea comună (a se vedea jurisprudența citată la punctul 342 de mai sus).

496    În sfârșit, argumentația Comisiei potrivit căreia, „atunci când privim probele în ansamblul lor, este evident că comportamentul coluziv dovedit de e‑mailul din 11 aprilie 2005 și de tabelul nedatat este consecința sistemului de coordonare a prețurilor care a fost instituit în cursul întâlnirii din 28 iulie 2004” nu poate fi reținută. Pe de o parte, constatarea că nu există nici probe, nici indicii care ar putea lăsa să se creadă că încălcarea era întreruptă în ceea ce privește reclamantele nu poate deveni relevantă înainte ca Comisia să îndeplinească sarcina probei care îi revine, și anume prezentarea elementelor de probă care se raportează la fapte suficient de apropiate în timp, astfel încât să poată fi admis în mod rezonabil că o încălcare s‑a desfășurat în mod neîntrerupt între două date precise (a se vedea Hotărârea IMI și alții/Comisia, punctul 413 de mai sus, punctul 86 și jurisprudența citată). Pe de altă parte, în orice caz, participarea unei întreprinderi la o înțelegere nu poate fi dedusă dintr‑o speculație efectuată pe baza unor elemente imprecise (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 10 octombrie 2014, Soliver/Comisia, T‑68/09, punctul 58 și jurisprudența citată).

497    În aceste împrejurări, lipsa unor elemente de probă care coroborează declarațiile Chiquita și care atestă o luare de contact între Chiquita și Pacific într‑o perioadă de aproximativ 5 luni (din 12 august 2004 până la 19 ianuarie 2005) dintr‑o durată totală a încălcării de puțin peste 8 luni trebuie să fie considerată că constituie o întrerupere a încălcării, cu atât mai mult cu cât, așa cum afirmă reclamantele fără a fi contrazise de Comisie, negocierile de prețuri cu privire la piața bananelor au loc în mod săptămânal, aspect confirmat, pe de altă parte, de tabelele de prețuri ale Chiquita din săptămânile 6-13 și 9-15/2005 întocmite de domnul P1, și că, prin urmare, nu există o dovadă explicită a unei luări de contact între Chiquita și Pacific pentru aproximativ 20 de cicluri de negociere.

498    Având în vedere faptul că reclamantele au reluat și au repetat, după perioada menționată de aproximativ cinci luni, o încălcare în legătură cu care nu dovedesc că este diferită de cea la care participaseră înainte de întrerupere, încălcarea trebuie calificată drept unică și repetată și trebuie să se considere că a durat din 28 iulie 2004 până în 11 august 2004 și din 20 ianuarie 2005 până în 8 aprilie 2005 (a se vedea în acest sens Hotărârea IMI și alții/Comisia, punctul 413 de mai sus, punctul 97, și Hotărârea Trelleborg Industrie și Trelleborg/Comisia, punctul 481 de mai sus, punctul 95).

499    Rezultă din considerațiile care precedă că al treilea motiv trebuie să se admită parțial, în măsura în care Comisia a săvârșit o eroare concluzionând că încălcarea s‑a desfășurat în mod continuu între 12 august 2004 și 19 ianuarie 2005, și să se respingă în rest.

500    În concluzie, trebuie admisă parțial cererea de anulare a deciziei atacate în măsura în care, pe de o parte, Comisia a concluzionat, la articolul 1 din decizia menționată, cu privire la participarea reclamantelor la încălcare între 12 august 2004 și 19 ianuarie 2005 și, pe de altă parte, în măsura în care Comisia a stabilit, la articolul 2, cuantumul amenzii aplicate reclamantelor luând în considerare durata încălcării reținute inițial. Consecințele acestei anulări parțiale a deciziei atacate vor fi examinate la punctele 560-564 de mai jos.

II –  Cu privire la concluziile prezentate cu titlu subsidiar și care vizează eliminarea sau reducerea cuantumului amenzii

501    În susținerea concluziilor prezentate cu titlu subsidiar, reclamantele invocă un motiv întemeiat pe încălcarea articolului 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003 și a Orientărilor din 2006, ca urmare a aprecierii incorecte a gravității și a duratei pretinsei încălcări, precum și a circumstanțelor atenuante, și încălcarea principiului nediscriminării.

A –  Observații introductive

502    Trebuie amintit că rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că Comisia beneficiază de o largă putere de apreciere în ceea ce privește metoda de calcul al cuantumului amenzilor. Această metodă, definită în Orientările din 2006, cuprinde diferite elemente de flexibilitate care permit Comisiei să își exercite puterea de apreciere în conformitate cu dispozițiile articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea Curții din 3 septembrie 2009, Papierfabrik August Koehler și alții/Comisia, C‑322/07 P, C‑327/07 P și C‑338/07 P, Rep., p. I‑7191, punctul 112 și jurisprudența citată).

503    Gravitatea încălcărilor dreptului concurenței al Uniunii trebuie stabilită în funcție de numeroase elemente, precum, printre altele, împrejurările specifice cauzei, contextul său și caracterul descurajator al amenzilor, fără să se fi stabilit o listă obligatorie sau exhaustivă a criteriilor care trebuie luate în considerare în mod obligatoriu (Hotărârea Curții din 19 martie 2009, Archer Daniels Midland/Comisia, C‑510/06 P, Rep., p. I‑1843, punctul 72, și Hotărârea din 3 septembrie 2009, Prym și Prym Consumer/Comisia, punctul 48 de mai sus, punctul 54).

504    Astfel cum s‑a arătat la punctul 26 de mai sus, Comisia a stabilit cuantumul amenzilor în speță aplicând metoda definită în Orientările din 2006.

505    Deși Orientările din 2006 nu pot fi calificate drept normă de drept pe care administrația ar fi în orice caz obligată să o respecte, acestea prevăd totuși o regulă de conduită care indică practica ce trebuie urmată și de la care administrația nu se poate îndepărta într‑un caz particular fără a indica motive care să fie compatibile cu principiul egalității de tratament (a se vedea prin analogie Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 124 de mai sus, punctul 209 și jurisprudența citată, și Hotărârea Carbone‑Lorraine/Comisia, punctul 142 de mai sus, punctul 70).

506    Adoptând asemenea norme de conduită și anunțând, prin intermediul publicării lor, că le va aplica în viitor situațiilor vizate de acestea, Comisia își limitează exercitarea propriei puteri de apreciere și nu se poate abate de la aceste norme, în caz contrar riscând să fie sancționată, dacă este cazul, în temeiul unei încălcări a principiilor generale de drept, precum egalitatea de tratament sau protecția încrederii legitime (a se vedea prin analogie Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 124 de mai sus, punctul 211 și jurisprudența citată, și Hotărârea Carbone‑Lorraine/Comisia, punctul 142 de mai sus, punctul 71).

507    În plus, Orientările din 2006 determină, în mod general și abstract, metodologia pe care Comisia și‑a impus‑o în scopul stabilirii cuantumului amenzilor și asigură, prin urmare, securitatea juridică a întreprinderilor (a se vedea prin analogie Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 124 de mai sus, punctele 211 și 213).

508    Orientările din 2006 definesc o metodă de calcul în două etape (punctul 9 din Orientările din 2006) și prevăd, ca primă etapă a calculului, stabilirea de către Comisie a unui cuantum de bază pentru fiecare întreprindere sau asociere de întreprinderi în discuție. Orientările din 2006 conțin în această privință următoarele dispoziții:

„12.      Cuantumul de bază se fixează în raport cu valoarea vânzărilor potrivit metodologiei următoare.

[…]

13.      Pentru a determina cuantumul de bază al amenzii care urmează să fie aplicată, Comisia utilizează valoarea vânzărilor de bunuri sau servicii, realizate de întreprindere, care au legătură directă sau indirectă cu încălcarea, în sectorul geografic relevant din teritoriul SEE. Comisia utilizează în mod normal vânzările realizate de întreprindere în cursul ultimului an complet de participare a sa la încălcare.

[…]

19.      Cuantumul de bază al amenzii este legat de o proporție din valoarea vânzărilor, determinată în funcție de gradul de gravitate al încălcării, multiplicată cu numărul de ani în cursul cărora a avut loc încălcarea.

20.      Evaluarea gravității se face caz cu caz pentru fiecare tip de încălcare, ținându‑se seama de toate circumstanțele relevante în cazul respectiv.

21.      Ca regulă generală, proporția din valoarea vânzărilor luată în calcul se fixează la un nivel de maximum 30 %.

22.      Pentru a decide dacă proporția din valoarea vânzărilor care trebuie luată în calcul într‑un anumit caz ar trebui să se situeze la limita inferioară sau la cea superioară a intervalului menționat anterior, Comisia ține seama de un anumit număr de factori, precum natura încălcării, cota de piață cumulată a tuturor părților în cauză, sfera geografică a încălcării și punerea în aplicare sau nu a încălcării.

23.      Acordurile orizontale de stabilire a prețurilor, de împărțire a piețelor și de limitare a producției, care sunt în general secrete, se numără, prin însăși natura lor, printre restrângerile cele mai grave ale concurenței. În temeiul politicii din domeniul concurenței, acestea trebuie să fie sever sancționate. În consecință, proporția din vânzări luată în calcul pentru astfel de încălcări se situează, în general, la limita superioară a intervalului.

24.      Pentru a ține seama pe deplin de durata participării fiecărei întreprinderi la încălcare, cuantumul determinat în funcție de valoarea vânzărilor (a se vedea punctele 20-23 de mai sus) se multiplică cu numărul de ani de participare la încălcare. Perioadele mai mici de un semestru se consideră o jumătate de an; perioadele mai mari de șase luni, dar mai mici de un an, se calculează ca un an întreg.

25.      În afară de aceasta, independent de durata participării unei întreprinderi la încălcare, Comisia include în cuantumul de bază o sumă între 15 % și 25 % din valoarea vânzărilor, astfel cum este definită de secțiunea A de mai sus, pentru a descuraja întreprinderile chiar și să participe la acorduri orizontale de fixare a prețului, de împărțire a pieței și de limitare a producției. De asemenea, Comisia poate aplica o astfel de sumă suplimentară și în cazul altor încălcări. Pentru a decide proporția din valoarea vânzărilor care trebuie luată în calcul într‑un anumit caz, Comisia ține seama de un anumit număr de factori, în special de factorii identificați la punctul 22.”

509    Orientările din 2006 prevăd, ca o a doua etapă de calcul, faptul că Comisia poate ajusta acest cuantum de bază, prin mărire sau micșorare, pe baza unei evaluări globale, ținând seama de toate circumstanțele relevante (punctele 11 și 27 din Orientările din 2006).

510    Pe baza acestor circumstanțe, punctul 29 din Orientările din 2006 prevede următoarele:

„Cuantumul de bază al amenzii poate fi redus atunci când Comisia constată existența unor circumstanțe atenuante, precum:

–        atunci când întreprinderea implicată face dovada că a încetat încălcarea de la primele intervenții ale Comisiei. [Această circumstanță atenuantă] nu se aplică acordurilor sau practicilor de natură secretă (în special cartelurilor);

–        atunci când întreprinderea implicată face dovada că încălcarea a fost comisă din neglijență;

–        atunci când întreprinderea implicată face dovada că participarea sa la încălcare este extrem de redusă și demonstrează astfel că, în cursul perioadei în care a fost parte la acordurile ilicite, s‑a sustras efectiv de la aplicarea acestora adoptând un comportament concurențial pe piață; simplul fapt că o întreprindere a participat la o încălcare pentru o perioadă mai scurtă decât alte întreprinderi nu este considerat circumstanță atenuantă, deoarece această circumstanță este deja reflectată în cuantumul de bază;

–        atunci când întreprinderea implicată cooperează efectiv cu Comisia, în afara sferei de aplicare a comunicării privind clemența și dincolo de obligațiile sale legale de a coopera;

–        atunci când comportamentul anticoncurențial a fost autorizat sau încurajat de autoritățile publice sau de reglementare.”

511    În sfârșit, astfel cum a amintit Curtea în Hotărârile din 8 decembrie 2011, KME Germany și alții/Comisia (C‑389/10 P, punctul 472 de mai sus, punctul 129) și KME și alții/Comisia (C‑272/09 P, punctul 102), revine instanței Uniunii sarcina de a efectua controlul legalității pe baza elementelor prezentate de reclamant în susținerea motivelor invocate. În cadrul acestui control, instanța nu se poate întemeia pe puterea de apreciere de care dispune Comisia nici în ceea ce privește alegerea elementelor luate în considerare în aplicarea criteriilor prevăzute în liniile directoare, nici în ceea ce privește aprecierea acestor elemente, pentru a renunța la exercitarea unui control aprofundat atât în drept, cât și în fapt.

B –  Decizia atacată

512    În decizia atacată, Comisia a amintit că, în conformitate cu Orientările din 2006, cuantumul de bază al amenzii este constituit dintr‑un cuantum de maximum 30 % din valoarea vânzărilor de bunuri sau servicii care fac obiectul încălcării într‑un anumit an în funcție de gravitatea încălcării înmulțit cu numărul de ani de participare a întreprinderii la încălcare, precum și dintr‑un cuantum suplimentar cuprins între 15 % și 25 % din valoarea vânzărilor întreprinderii independent de durata participării sale la încălcare. Ulterior, acest cuantum de bază poate fi majorat sau diminuat, pentru fiecare întreprindere, dacă sunt reținute circumstanțe agravante sau atenuante [considerentele (313) și (319) ale deciziei atacate].

513    Comisia a arătat în continuare că cuantumul de bază al amenzii este stabilit în mod normal prin referire la valoarea vânzărilor de bunuri sau servicii realizate de întreprindere care au legătură directă sau indirectă cu încălcarea în sectorul geografic relevant în ultimul an complet al participării sale la încălcare. Comisia a remarcat totuși că, în speță, ca urmare a duratei scurte a încălcării, care a început într‑un an calendaristic și s‑a continuat în următorul, trebuia să deroge de la acest principiu și să se bazeze pe o estimare a valorii anuale a vânzărilor fondată pe valoarea reală a vânzărilor realizate de întreprinderi în cele opt luni cât a durat participarea lor la încălcare [considerentul (314) al deciziei atacate].

514    Comisia a amintit de asemenea că, în speță, încălcarea a avut ca obiect bananele (fructe proaspete), atât necoapte (verzi), cât și coapte (galbene), și că sectorul geografic relevant corespunde unui număr de trei țări din Europa de Sud, și anume Grecia, Italia și Portugalia [considerentele (315) și (316) ale deciziei atacate].

515    Comisia a arătat în continuare că gradul de gravitate a încălcării determină proporția din valoarea vânzărilor luată în considerare pentru calculul amenzii și că, pentru a determina proporția care trebuie luată în considerare, ea ține seama de un anumit număr de factori precum natura încălcării, cota de piață cumulată a tuturor întreprinderilor interesate, întinderea geografică și aspectul dacă încălcarea a fost pusă sau nu a fost pusă în aplicare [considerentul (320) al deciziei atacate].

516    Potrivit Comisiei, în speță, destinatarele deciziei atacate au luat parte la o încălcare unică și continuă a articolului 101 TFUE cu un scop anticoncurențial unic și comun, și anume restrângerea sau denaturarea mișcării normale a prețurilor în sectorul bananelor în Italia, în Grecia și în Portugalia și schimbul de informații referitoare la acest parametru, încălcarea constând într‑o coordonare a strategiei de tarifare privind prețurile viitoare, precum și nivelurile, mișcările și/sau tendințele prețurilor și într‑un schimb de informații referitoare la comportamentul ce trebuia adoptat pe piață în materie de prețuri, numărându‑se astfel, prin însăși natura sa, printre restrângerile cele mai grave ale concurenței [considerentele (321) și (325) ale deciziei atacate].

517    Comisia a arătat ulterior, în considerentele (326)-(328) ale deciziei atacate, că, în anul 2004, Chiquita și Pacific dețineau o cotă de piață cumulată estimată la 50 % în Italia, la 30 % în Portugalia și la 65-70 % în Grecia, în timp ce în anul 2005 această cotă de piață era estimată la 50 % pentru Italia, la 40 % pentru Portugalia și la 60 % pentru Grecia. Comisia a arătat totodată că înțelegerea a acoperit trei state membre, și anume Grecia, Italia și Portugalia, și că acordurile stabilite au fost puse în aplicare.

518    Comisia a concluzionat că, în speță, având în vedere criteriile examinate în considerentele (321)-(325) ale deciziei atacate, trebuia să se stabilească proporția valorii vânzărilor ce urmau să fie luate în considerare la 15 % pentru toate întreprinderile vizate [considerentul (329) al deciziei atacate].

519    În ceea ce privește durata încălcării, Comisia a arătat că ar reține durata reală a participării întreprinderilor la încălcare, și anume 8 luni și 12 zile, rotunjită în jos, astfel încât calculul a luat în considerare 8 luni, ceea ce are ca rezultat un coeficient de durată de 0,66 (2/3 dintr‑un an complet) pentru fiecare întreprindere vizată [considerentele (330) și (331) ale deciziei atacate].

520    În ceea ce privește cuantumul suplimentar de 15-25 % din valoarea vânzărilor incluse în cuantumul de bază cu titlu disuasiv, Comisia a concluzionat că trebuia să aplice un cuantum suplimentar corespunzător la 15 % din valoarea anuală a vânzărilor pentru toate întreprinderile vizate [considerentele (332) și (333) ale deciziei atacate].

521    În sfârșit, în ceea ce privește ajustarea cuantumului de bază, Comisia a arătat că nu fusese constatată nicio circumstanță agravantă. Cu privire la circumstanțele atenuante, Comisia a amintit că, în cauza referitoare la Europa de Nord, fusese aplicată o reducere de 60 % din cuantumul de bază ca urmare a faptului că sectorul bananelor era supus unui regim de reglementare special și că tipul de coordonare stabilit în această cauză privea prețul de referință. Întrucât acest ansamblu de elemente nu este prezent în speță, Comisia a decis că trebuia să aplice numai o reducere de 20 % la cuantumul de bază pentru toate întreprinderile vizate. Astfel, Comisia a arătat că, în pofida caracterului identic în mare măsură cu regimul de reglementare aplicabil la data încălcării în cazul COMP/39.188 – Banane și în prezentul caz, în speță, stabilirea prețurilor nu privea prețurile de referință, care nu existau în Europa de Sud, și că existau chiar probe că coluziunea a inclus de asemenea prețuri care erau la nivelurile prețurilor reale [considerentele (336)-(340) ale deciziei atacate].

C –  Cu privire la gravitatea încălcării

522    Reclamantele afirmă că în mod vădit Comisia nu a apreciat corect gravitatea încălcării pretinse.

523    În primul rând, reclamantele critică faptul că Comisia a susținut că Pacific și Chiquita au participat la „o înțelegere instituționalizată și sistematică a stabilirii prețurilor”, în timp ce încălcarea pretinsă este foarte îndepărtată de o înțelegere caracterizată prin stabilirea prețurilor, comportamentul părților putând fi cel mult considerat drept un schimb independent de informații imprecise și vagi având ca obiect numai tendințele generale ale pieței și care a avut loc în mod sporadic în cadrul unor contacte care aveau un motiv legitim. În consecință, în mod vădit Comisia nu ar fi apreciat în mod corect gravitatea încălcării pretinse, dat fiind că, prin însăși natura sa, aceasta nu ar putea fi în niciun caz considerată drept o restrângere a concurenței prin obiect.

524    Această argumentație nu poate fi admisă în măsura în care reclamantele se mulțumesc să reitereze criticile formulate în cadrul constatării încălcării. Or, s‑a stabilit deja în cadrul examinării celui de al treilea motiv că reclamantele nu reușesc să demonstreze că Comisia nu are temei să susțină că ele au participat la o înțelegere instituționalizată și sistematică a stabilirii prețurilor și că încălcarea în discuție în speță constituie o restrângere a concurenței prin obiect.

525    În măsura în care punctul 23 din Orientările din 2006 prevede în mod clar că proporția care trebuie luată în considerare în cazul acordurilor orizontale și a practicilor concertate de stabilire a prețurilor se va situa în general „la limita superioară a intervalului” și în care reiese din cuprinsul acestui punct că, pentru restricțiile cele mai grave, rata ar trebui cel puțin să fie mai mare de 15 %, Comisia avea dreptul, prin urmare, să aplice în speță o rată de 15 %, care reprezintă minimul „limitei superioare a intervalului” (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 16 iunie 2011, Team Relocations și alții/Comisia, T‑204/08 și T‑212/08, Rep., p. II‑3569, punctul 94, Hotărârea Ziegler/Comisia, T‑199/08, Rep., p. II‑3507, punctul 141, și Hotărârea Gosselin Group și Stichting Administratiekantoor Portielje/Comisia, T‑208/08 și T‑209/08, Rep., p. 3639, punctul 131). Trebuie subliniat că, prin reținerea unui cuantum de 15 % din valoarea vânzărilor părților, Comisia a aplicat o proporție cu jumătate mai mică decât cea care poate fi reținută în general în acordurile orizontale sau în practicile concertate de stabilire a prețurilor, respectiv 30 % (a se vedea în acest sens Hotărârea Fresh Del Monte Produce/Comisia, punctul 388 de mai sus, punctul 776).

526    În al doilea rând, reclamantele susțin că cota de piață cumulată limitată și întinderea geografică foarte restrânsă a încălcării, care acoperea numai trei state membre, reprezentând doar 15 % din ansamblul pieței europene a bananelor în perioada în discuție, trebuie de asemenea luate în considerare la determinarea cuantumului de bază al amenzii.

527    Această argumentație trebuie respinsă.

528    Astfel, în ceea ce privește proporția valorii vânzărilor reținute pentru a stabili partea variabilă din cuantumul de bază în conformitate cu punctele 19-24 din Orientările din 2006, și anume, în speță, 15 % (a se vedea punctul 518 de mai sus), trebuie amintit că Orientările din 2006 prevăd în mod expres, la punctul 20, că „evaluarea gravității se face caz cu caz pentru fiecare tip de încălcare, ținându‑se seama de toate circumstanțele relevante în cazul respectiv”. În plus, Orientările din 2006 au adus o schimbare fundamentală a metodologiei pentru calculul amenzilor. În special, clasificarea încălcărilor în trei categorii („minore”, „grave” și „foarte grave”) a fost eliminată și a fost introdus un interval cuprins între 0 % și 30 % cu scopul de a permite o diferențiere mai precisă. Potrivit punctului 19 din Orientările din 2006, cuantumul de bază al amenzii trebuie să fie „legat de o proporție din valoarea vânzărilor, determinată în funcție de gradul de gravitate al încălcării”. Ca regulă generală, „proporția din valoarea vânzărilor luată în calcul se fixează la un nivel de maximum 30 %” în conformitate cu punctul 21 din Orientările din 2006 (Hotărârea Ziegler/Comisia, punctul 525 de mai sus, punctul 139, și Hotărârea Gosselin Group și Stichting Administratiekantoor Portielje/Comisia, punctul 525 de mai sus, punctul 129).

529    Prin urmare, Comisia nu poate utiliza marja de apreciere de care dispune în materie de impunere a amenzilor și nu poate determina rata precisă, situată între 0 % și 30 %, fără a ține seama de circumstanțele specifice ale cauzei. Astfel, punctul 22 din Orientările din 2006 prevede că, „[p]entru a decide dacă proporția din valoarea vânzărilor care trebuie luată în calcul într‑un anumit caz ar trebui să se situeze la limita inferioară sau la cea superioară a intervalului menționat anterior, Comisia ține seama de un anumit număr de factori precum natura încălcării, cota de piață cumulată a tuturor părților în cauză, sfera geografică a încălcării și punerea în aplicare sau nu a încălcării” (Hotărârea Ziegler/Comisia, punctul 525 de mai sus, punctul 140, și Hotărârea Gosselin Group și Stichting Administratiekantoor Portielje/Comisia, punctul 525 de mai sus, punctul 130).

530    Această dificultate de a stabili un procent precis este într‑o anumită măsură redusă în cazul acordurilor orizontale și al practicilor concertate secrete de stabilire a prețurilor și de împărțire a pieței, în care, în temeiul punctului 23 din Orientările din 2006, proporția din vânzări luată în calcul se situează în general „la limita superioară a intervalului”. Rezultă din cuprinsul acestui punct că, pentru restrângerile cele mai grave ale concurenței, rata ar trebui să fie cel puțin mai mare de 15 % (Hotărârea Ziegler/Comisia, punctul 525 de mai sus, punctul 141, și Hotărârea Gosselin Group și Stichting Administratiekantoor Portielje/Comisia, punctul 525 de mai sus, punctul 131).

531    În speță, reiese din considerentul (329) al deciziei atacate că rata de 15 % a fost stabilită numai în temeiul naturii încălcării, în timp ce ceilalți factori menționați în considerentele (326)-(328) ale deciziei atacate – și anume cota de piață cumulată a părților, sfera geografică și punerea în aplicare a încălcării – nu au avut nicio incidență asupra procentului gravității luat în considerare pentru a stabili cuantumul de bază.

532    Or, atunci când Comisia se limitează să aplice o rată egală sau aproape egală cu rata minimă prevăzută pentru restrângerile cele mai grave ale concurenței, nu este necesar să se țină seama de elemente sau de circumstanțe suplimentare. Acest lucru s‑ar impune doar în cazul în care ar trebui luată în considerare o rată mai ridicată (Hotărârea Ziegler/Comisia, punctul 525 de mai sus, punctul 142, și Hotărârea Gosselin Group și Stichting Administratiekantoor Portielje/Comisia, punctul 525 de mai sus, punctul 132).

533    Pe de altă parte, este necesar să se observe, asemenea Comisiei, că valoarea vânzărilor luată în considerare pentru a stabili cuantumul de bază al amenzii, și anume vânzările în Portugalia, în Italia și în Grecia, reflectă deja sfera geografică limitată a înțelegerii.

534    În al treilea rând, reclamantele susțin că Comisia nu a demonstrat că încălcarea pretinsă a avut nici cel mai mic efect asupra pieței și nici măcar nu a efectuat vreo analiză a unui eventual impact concret, în timp ce, în prezenta cauză, în mod cert nu se poate prezuma că un schimb de informații între doi furnizori, dintre care unul mic, referitoare la tendințele generale ale pieței pe o piață extrem de reglementată și transparentă a putut să aibă vreun efect pe piață, iar prețurile reale și mișcările de prețuri din perioada în cauză nu ar concorda, pe de altă parte, cu cele care ar fi putut fi prevăzute dacă ar fi fost pusă în aplicare o înțelegere de stabilire a prețurilor.

535    Nici această argumentație nu poate fi admisă.

536    În această privință, trebuie să se amintească faptul că primul exemplu de înțelegere oferit de articolul 101 alineatul (1) litera (a) TFUE, declarată în mod expres incompatibilă cu piața comună, este tocmai cel care constă în înțelegeri care „stabilesc, direct sau indirect, prețuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiții de tranzacționare”. Practica ce a făcut obiectul înțelegerii este interzisă în mod expres prin articolul 101 alineatul (1) TFUE întrucât aceasta cuprinde restricții intrinseci ale concurenței pe piața internă (Hotărârea Fresh Del Monte Produce/Comisia, punctul 388 de mai sus, punctul 768).

537    Articolul 101 TFUE urmărește, asemenea altor norme de concurență prevăzute de tratat, să protejeze nu numai interesele directe ale concurenților sau ale consumatorilor, ci și structura pieței și, prin aceasta, concurența ca atare. Așadar, constatarea existenței obiectului anticoncurențial al unei practici concertate nu depinde de existența unei legături directe între aceasta și prețurile de consum (Hotărârea T‑Mobile Netherlands și alții, punctul 328 de mai sus, punctele 38 și 39).

538    Din sistemul de sancționare a încălcărilor normelor de concurență, astfel cum a fost reglementat prin Regulamentele nr. 17 și nr. 1/2003 și cum a fost interpretat în jurisprudență, rezultă că înțelegerile de tipul cartelurilor merită, din cauza înseși naturii lor, cele mai severe amenzi. Efectul unei practici anticoncurențiale nu este, în sine, un criteriu determinant pentru stabilirea nivelului amenzilor (Hotărârea Curții din 12 noiembrie 2009, Carbone‑Lorraine/Comisia, C‑554/08 P, nepublicată în Repertoriu, punctul 44, și Hotărârea Fresh Del Monte Produce/Comisia, punctul 388 de mai sus, punctul 770).

539    În plus, este necesar să se rețină că, contrar Liniilor directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) [CO] (JO 1998, C 9, p. 3, Ediție specială, 08/vol. 3, p. 69), Orientările din 2006 nu mai menționează necesitatea, în vederea aprecierii gravității, de a lua în considerare „capacitatea economică efectivă a autorilor încălcării de a cauza prejudicii semnificative altor operatori” și nici „impactul real asupra pieței, atunci când acesta poate fi măsurat” (Hotărârea Gosselin Group și Stichting Administratiekantoor Portielje/Comisia, punctul 525 de mai sus, punctul 128, și Hotărârea Fresh Del Monte Produce/Comisia, punctul 388 de mai sus, punctul 772). Prin urmare, Comisia nu avea obligația de a lua în considerare efectul încălcării pentru a determina proporția din valoarea vânzărilor reținută în temeiul gravității în conformitate cu punctele (19)-(24) din Orientările din 2006.

540    Or, nu reiese din argumentația reclamantelor că pun în discuție legalitatea Orientărilor din 2006.

541    Rezultă din considerațiile care precedă că argumentația reclamantelor referitoare la aprecierea eronată a gravității încălcării trebuie respinsă.

D –  Cu privire la durata încălcării

542    Reclamantele susțin că Comisia nu a analizat în mod corect durata încălcării. Astfel, Comisia nu ar fi stabilit corespunzător cerințelor legale faptul că încălcarea a început la 28 iulie 2004 și a durat până la 8 aprilie 2005, astfel încât durata încălcării prezumate ar trebui redusă la cel mult o singură săptămână.

543    Trebuie să se constate că reclamantele reiterează criticile formulate în cadrul contestării probelor prezentate de Comisie, care au fost deja examinate și respinse în cadrul celui de al treilea motiv. În schimb, este necesar să se amintească faptul că s‑a arătat în cadrul examinării menționate că Comisia a săvârșit o eroare concluzionând că încălcarea a avut loc în mod continuu între 28 iulie 2004 și 8 aprilie 2005 (a se vedea punctele 497 și 499 de mai sus). Prin urmare, trebuie să se observe că în mod eronat Comisia a afirmat, în considerentul (306) al deciziei atacate, că durata încălcării săvârșite de reclamante era de 8 luni și 12 zile. În măsura în care s‑a constatat în cadrul examinării celui de al treilea motiv (a se vedea punctul 498 de mai sus) că încălcarea a durat de la 28 iulie 2004 până la 11 august 2004 și de la 20 ianuarie 2005 până la 8 aprilie 2005, este necesar să se concluzioneze că durata încălcării a fost de 3 luni și 11 zile.

E –  Cu privire la circumstanțele atenuante

544    Reclamantele amintesc faptul că, în decizia adoptată în cazul COMP/39.188 – Banane, Comisia a redus cuantumul de bază al amenzilor cu 60 % pentru toate părțile pentru motivul că sectorul bananelor era supus unui regim de reglementare foarte specific și că tipul de coordonare stabilit în această decizie privea prețul de ofertă [considerentul (336) al deciziei atacate].

545    Recunoscând în mod expres că regimul de reglementare care se aplica în momentul încălcării care făcea obiectul deciziei în cazul COMP/39.188 – Banane și cel din prezenta cauză funcționează potrivit unor reguli care erau într‑o mare măsură identice, Comisia ar fi refuzat totuși în prezentul caz să acorde aceeași reducere ca în cazul COMP/39.188 – Banane pentru motivul că tipul de preț de ofertă stabilit în cazul COMP/39.188 – Banane nu exista în Europa de Sud și că pretinsa încălcare în Europa de Sud implica o coordonare a prețurilor care era la nivelul prețurilor reale, astfel încât cuantumul de bază al amenzii a fost redus cu numai 20 % [considerentele (338) și (339) ale deciziei atacate].

546    Or, potrivit reclamantelor, PFCI și Chiquita nu au încheiat nicio formă de aranjament de stabilire a prețurilor sau de coordonare tarifară și cu atât mai puțin au coordonat nivelul prețurilor reale, iar întrucât schimbul extrem de sporadic de informații vagi cu privire la tendința pieței în cursul contactelor avea un scop legitim, acesta era în mod potențial mult mai puțin prejudiciabil decât discuțiile referitoare la prețul de ofertă organizate în fiecare săptămână care făceau obiectul cazului COMP/39.188 – Banane. În consecință, ar trebui să se aplice o reducere de cel puțin 60 % întregii amenzi impuse Pacific în prezenta cauză.

547    Această argumentație trebuie respinsă.

548    Cu titlu introductiv, este necesar să se amintească, astfel cum s‑a arătat deja la punctul 510 de mai sus, că punctul 29 din Orientările din 2006 prevede o ajustare a cuantumului de bază al amenzii în funcție de anumite circumstanțe atenuante și stabilește în acest scop o listă neexhaustivă cu circumstanțe care, în anumite condiții, pot determina o reducere a acestui cuantum de bază (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 25 octombrie 2011, Aragonesas Industrias y Energía/Comisia, T‑348/08, Rep., p. II‑7583, punctele 279 și 280).

549    În lipsa din Orientările din 2006 a unei dispoziții imperative privind circumstanțele atenuante care pot fi avute în vedere, trebuie să se considere că Comisia a păstrat o anumită marjă pentru a aprecia în mod global importanța unei eventuale reduceri a cuantumului amenzilor în temeiul circumstanțelor atenuante (Hotărârea Tribunalului din 15 septembrie 2011, Lucite International și Lucite International UK/Comisia, T‑216/06, nepublicată în Repertoriu, punctul 92).

550    Mai întâi, trebuie încă o dată respinsă afirmația reclamantelor potrivit căreia PFCI și Chiquita nu au încheiat nicio formă de aranjament de stabilire a prețurilor sau de coordonare tarifară și nici nu au coordonat nivelul prețurilor reale, în măsura în care s‑a stabilit în cadrul examinării celui de al treilea motiv că în mod întemeiat Comisia a constatat că părțile participaseră la o înțelegere instituționalizată și generalizată având ca obiect stabilirea prețurilor, care includea de asemenea coordonarea prețurilor care erau la nivelul prețurilor reale.

551    În continuare, este necesar să se observe, asemenea Comisiei [considerentul (339) al deciziei atacate], că reducerea acordată în cauza referitoare la Europa de Nord era justificată prin factori care se confirmau reciproc, și anume exclusiv existența unui regim de reglementare specific și coordonarea prețurilor de referință, în timp ce cel de al doilea factor dintre cei menționați anterior nu fusese stabilit în încălcarea constatată în speță, astfel încât această parte dintr‑o serie de elemente care se susțin reciproc și care justifică o reducere de 60 % în cauza referitoare la Europa de Nord lipsea în prezenta cauză.

552    În sfârșit, trebuie amintit că Curtea a statuat în repetate rânduri în sensul că practica decizională anterioară a Comisiei nu constituie un cadru juridic pentru amenzile în materie de concurență și că deciziile privind alte cauze au un caracter indicativ în ceea ce privește existența discriminărilor (Hotărârea Curții din 21 septembrie 2006, JCB Service/Comisia, C‑167/04 P, Rec., p. I‑8935, punctul 205). Comisia dispune, în domeniul stabilirii cuantumului amenzilor, de o largă putere de apreciere și nu este ținută de aprecierile pe care le‑a efectuat anterior. Rezultă că reclamanta nu poate invoca politica decizională a Comisiei în fața instanței Uniunii (Hotărârea Archer Daniels Midland/Comisia, punctul 503 de mai sus, punctul 82, și Hotărârea Erste Group Bank și alții/Comisia, punctul 112 de mai sus, punctul 123).

553    Această concluzie se impune de asemenea având în vedere solicitarea unei reduceri a amenzii întemeiate pe acordarea de către Comisie, în alte decizii, a unei reduceri în temeiul unor „circumstanțe excepționale”. Simplul fapt că, în practica sa decizională anterioară, Comisia a acordat un anumit procent de reducere pentru un comportament determinat nu implică faptul că este obligată să acorde aceeași reducere proporțională la aprecierea unui comportament similar în cadrul unei proceduri administrative ulterioare. În domeniul stabilirii cuantumului amenzilor, Comisia dispune de o putere de apreciere care îi permite să majoreze în orice moment nivelul general al amenzilor, în limitele indicate în Regulamentul nr. 1/2003, dacă acest lucru este necesar pentru a asigura punerea în aplicare a politicii de concurență a Uniunii (Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 54 de mai sus, punctele 190 și 191).

554    Din considerațiile care precedă rezultă că critica reclamantelor privind insuficiența reducerii acordate în temeiul circumstanțelor atenuante trebuie respinsă.

F –  Cu privire la respectarea principiului nediscriminării la calculul amenzii

555    Reclamantele afirmă că dosarul Comisiei conține mijloace de probă scrise clare ale unor discuții specifice cu privire la prețurile dintre concurente care nu implică PFCI și citează în această privință un e‑mail intern al [confidențial] din 2 martie 2005, care are următorul cuprins: „Am discutat cu [confidențial], care a confirmat că ei vor încerca să majoreze cu 0,5 euro, ajungând la 17,00 peste tot.”. Dat fiind că Comisia ar fi decis să nu aplice o amendă lui [confidențial] și lui [confidențial], în pofida probelor cuprinse în dosarul său, a aplica o amendă întreprinderii PFCI constituie o încălcare vădită a principiului nediscriminării garantat de articolul 20 din Carta drepturilor fundamentale.

556    Această argumentație nu poate fi reținută, în măsura în care reclamantele nu sunt îndreptățite să își întemeieze argumentul pe faptul că alte întreprinderi nu au fost sancționate în scopul de a evita ele însele sancțiunea care le este aplicată pentru încălcarea articolului 101 TFUE, chiar dacă instanța nu este sesizată cu situația acestor alte întreprinderi (a se vedea Hotărârea Hoek Loos/Comisia, punctul 461 de mai sus, punctul 62 și jurisprudența citată).

557    Astfel, presupunând chiar că au existat operatori care se află într‑o situație similară cu cea a reclamantelor și că aceștia nu au fost investigați, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că o astfel de împrejurare nu poate să permită înlăturarea încălcării reținute împotriva reclamantelor menționate, din moment ce aceasta a fost stabilită în mod corect (Hotărârea Ahlström Osakeyhtiö și alții/Comisia, punctul 176 de mai sus, punctul 146, Hotărârea KE KELIT/Comisia, punctul 461 de mai sus, punctul 101, și Hotărârea Tokai Carbon și alții/Comisia, punctul 461 de mai sus, punctul 397).

558    În sfârșit, chiar presupunând că Comisia ar fi omis în mod în mod eronat să sancționeze [confidențial] și [confidențial], trebuie amintit că respectarea principiului egalității de tratament trebuie să se concilieze cu respectarea principiului legalității, conform căruia nimeni nu poate invoca în beneficiul său o nelegalitate care ar fi fost comisă în favoarea unei alte persoane (Hotărârea Curții din 4 iulie 1985, Williams/Curtea de Conturi, 134/84, Rec., p. 2225, punctul 14, Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1998, SCA Holding/Comisia, T‑327/94, Rec., p. II‑1373, punctul 160, confirmată în recurs de Hotărârea Curții din 16 noiembrie 2000, SCA Holding/Comisia, C‑297/98 P, Rec., p. I‑10101, și Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, LR AF 1998/Comisia, T‑23/99, Rec., p. II‑1705, punctul 367).

559    Rezultă din ceea ce precedă că critica întemeiată pe încălcarea principiului nediscriminării la calculul amenzii trebuie respins, precum și motivul în ansamblul său.

III –  Cu privire la determinarea cuantumului final al amenzii

560    În primul rând, trebuie amintit că Comisia a precizat, în considerentul (314) al deciziei atacate, că cuantumul de bază al amenzii care urmează a fi aplicată întreprinderilor în cauză este stabilit în raport cu valoarea vânzărilor de bunuri sau de servicii realizate de întreprindere, în raport direct sau indirect cu încălcarea, în sectorul geografic în cauză din interiorul teritoriului SEE. Comisia a continuat precizând că, deși în mod normal utilizează vânzările realizate de întreprinderi pe durata ultimului an complet al încălcării, în speță era necesară derogarea de la acest principiu, având în vedere durata scurtă a încălcării, care a început într‑un an calendaristic și a continuat în următorul. Prin urmare, pentru a calcula cuantumul de bază al amenzilor, Comisia a utilizat o estimare a valorii anuale a vânzărilor întemeiată pe valoarea reală a vânzărilor realizate de întreprinderi pe durata celor 8 luni reținute ca fiind durata participării lor la încălcare, și anume din august 2004 până în martie 2005. În ceea ce privește Pacific, această estimare a valorii anuale a vânzărilor corespundea unui cuantum de 44 599 308 euro [considerentul (318) al deciziei atacate].

561    Este necesar să se constate că încălcarea unică și repetată imputată reclamantelor în speță a început la 28 iulie 2004 și s‑a terminat la 8 aprilie 2005. Trebuie de asemenea să se constate că reclamantele nu contestă calculul Comisiei prezentat la punctul 560 de mai sus și metoda utilizată pentru a determina estimarea valorii anuale a vânzărilor întemeiată pe valoarea reală a vânzărilor realizate în timpul celor aproximativ 8 luni care s‑au scurs între începutul încălcării unice și repetate și sfârșitul acesteia, utilizată pentru a calcula cuantumul de bază al amenzii.

562    În al doilea rând, trebuie amintit, astfel cum procedează Comisia [considerentul (313) al deciziei atacate] și în conformitate cu cele prezentate la punctul 508 de mai sus, că, în temeiul Orientărilor din 2006, cuantumul de bază al amenzii cuprinde, pentru fiecare parte, o taxă de intrare și o sumă variabilă. Taxa de intrare corespunde unei proporții din valoarea reținută a vânzărilor, în timp ce suma variabilă corespunde unei proporții din valoarea menționată a vânzărilor înmulțită cu numărul de ani de participare a întreprinderii la încălcare.

563    În speță, Comisia a stabilit taxa de intrare la 15 % din valoarea reținută a vânzărilor [considerentul (333) al deciziei atacate]. În ceea ce privește suma variabilă, Comisia a stabilit proporția din valoarea vânzărilor de luat în considerare pentru suma variabilă la 15 % [considerentul (329) al deciziei atacate], iar ulterior a precizat că, mai degrabă decât să rotunjească perioadele astfel cum se sugerează la punctul 24 din Orientările din 2006, ea reținea durata reală a participării întreprinderilor în cauză la încălcare, stabilită proporțional pe o bază lunară și rotunjită în jos, pentru a ține seama pe deplin de participarea la încălcare a fiecărei întreprinderi [considerentul (331) al deciziei atacate]. În speță, întrucât durata reținută de Comisie a fost de 8 luni și 12 zile, calculul a vizat 8 luni, ceea că dă un coeficient de durată de 0,66 (două treimi dintr‑un an complet).

564    Întrucât s‑a constatat la punctele 498 și 543 de mai sus că durata încălcării unice și repetate în discuție în speță nu a fost de 8 luni și 12 zile, ci de 3 luni și 11 zile, coeficientul aplicabil în temeiul duratei încălcării nu este de 0,66 (două treimi dintr‑un an complet), ci de 0,25 (un sfert dintr‑un an complet). În schimb, procentul valorii vânzărilor reținut de Comisie pentru a calcula cele două componente ale cuantumului de bază rămâne același, și anume 15 %. Cuantumul de bază al amenzii este calculat, așadar, după cum urmează: partea variabilă a cuantumului de bază se obține înmulțind 15 % din valoarea vânzărilor (6 689 896,20 euro) cu 0,25 (1 672 474,05 euro), în timp ce partea fixă a cuantumului de bază (taxa de intrare) rămâne cea calculată de Comisie, și anume 15 % din valoarea vânzărilor (6 689 896,20 euro), astfel încât cuantumul de bază final rotunjit se ridică la 8 362 000 de euro. În conformitate cu cele precizate în considerentul (340) al deciziei atacate, acest cuantum de bază trebuie ulterior redus cu 20 % în temeiul circumstanțelor atenuante și astfel adus la 6 689 600 de euro. În sfârșit, acest din urmă cuantum trebuie rotunjit la 6 689 000 de euro.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

565    Potrivit articolului 87 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, în cazul în care părțile cad în pretenții cu privire la unul sau mai multe capete de cerere, Tribunalul poate să repartizeze cheltuielile de judecată sau poate decide ca fiecare parte să suporte propriile cheltuieli.

566    În speță, întrucât reclamantele au obținut anularea în parte a deciziei atacate, trebuie să se decidă că Comisia va suporta două treimi din cheltuielile de judecată ale reclamantelor și jumătate din propriile cheltuieli de judecată. La rândul lor, reclamantele vor suporta o treime din propriile cheltuieli de judecată și jumătate din cheltuielile de judecată ale Comisiei.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a doua)

declară și hotărăște:

1)      Anulează articolul 1 din Decizia C(2011) 7273 final a Comisiei din 12 octombrie 2011 privind o procedură de aplicare a articolului 101 [TFUE] [cazul COMP/39.482 – Fructe exotice (Banane)] pentru perioada cuprinsă între 11 august 2004 și 19 ianuarie 2005, în măsura în care privește FSL Holdings, Firma Léon Van Parys și Pacific Fruit Company Italy SpA.

2)      Anulează articolul 2 din Decizia C(2011) 7273 final în măsura în care stabilește cuantumul amenzii aplicate FSL Holdings, Firma Léon Van Parys și Pacific Fruit Company Italy la 8 919 000 de euro.

3)      Stabilește la 6 689 000 de euro cuantumul amenzii aplicate FSL Holdings, Firma Léon Van Parys și Pacific Fruit Company Italy la articolul 2 din Decizia C(2011) 7273 final menționată.

4)      Respinge în rest acțiunea.

5)      Obligă FSL Holdings, Firma Léon Van Parys și Pacific Fruit Company Italy să suporte o treime din propriile cheltuieli de judecată și jumătate din cheltuielile de judecată ale Comisiei Europene.

6)      Obligă Comisia să suporte jumătate din propriile cheltuieli de judecată și două treimi din cheltuielile de judecată ale FSL Holdings, ale Firma Léon Van Parys și ale Pacific Fruit Company Italy.

Martins Ribeiro

Gervasoni

Madise

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 16 iunie 2015.

Semnături


Cuprins


Situația de fapt

Decizia atacată

Procedura și concluziile părților

În drept

I – Cu privire la concluziile prezentate cu titlu principal prin care se solicită anularea deciziei atacate

A – Cu privire la motivul întemeiat pe încălcarea unor norme fundamentale de procedură și a dreptului la apărare

1. Observații introductive

2. Cu privire la motivul întemeiat pe utilizarea ca probe a unor documente transmise de autoritatea fiscală italiană

a) Cu privire la documentele contestate ca fiind probe inadmisibile

b) Cu privire la admisibilitatea documentelor transmise de autoritatea fiscală italiană în calitate de probe

c) Cu privire la garantarea dreptului la apărare al reclamantelor de către Comisie

3. Cu privire la motivul întemeiat pe utilizarea unor documente care provin din alte dosare

B – Cu privire la motivul întemeiat pe exercitarea unei influențe nelegale asupra solicitantului de imunitate și pe un abuz de putere

1. Observații introductive

a) Cu privire la programul de clemență

b) Cu privire la întinderea obligației de cooperare

2. Decizia atacată

3. Cu privire la elementele invocate de reclamante

C – Cu privire la motivul întemeiat pe lipsa de probe suficiente privind o încălcare a articolului 101 alineatul (1) TFUE

1. Cu privire la primul aspect, întemeiat pe aprecierea eronată a probelor

a) Observații introductive

Cu privire la principiile referitoare la sarcina probei

Reamintirea probelor prezentate de Comisie în speță

b) Cu privire la aprecierea probelor în speță

Cu privire la notele domnului P1 și la prânzul de lucru din 28 iulie 2004

– Cu privire la credibilitatea notelor domnului P1

– Cu privire la interpretarea notelor privind prânzul de lucru din 28 iulie 2004 propusă de reclamante

– Cu privire la existența unor probe incriminatorii de natură să confirme existența unui acord anticoncurențial

Cu privire la contactele de monitorizare dintre Chiquita și PFCI după 28 iulie 2004

– Cu privire la listele de convorbiri telefonice ale domnului P1

– Cu privire la notele domnului P1 din august 2004

Cu privire la contactele suplimentare din perioada februarie 2005‑aprilie 2005

– Decizia atacată

– Cu privire la contextul și la împrejurările e‑mailului trimis la 11 aprilie 2005 la ora 9.57

– Cu privire la interpretarea e‑mailului trimis la 11 aprilie 2005 la ora 9.57 propusă de reclamante

– Cu privire la declarațiile Chiquita și ale domnului C1 privind e‑mailul trimis la 11 aprilie 2005 la ora 9.57

Cu privire la declarațiile Chiquita și ale domnului C1

– Observații introductive

– Decizia atacată

– Cu privire la argumentația reclamantelor prin care se contestă valoarea probantă a declarațiilor Chiquita și ale domnului C1

2. Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe faptul că probele furnizate nu permit să se susțină constatarea unei încălcări

a) Observații introductive

b) Decizia atacată

c) Cu privire la existența unui acord sau a unei practici concertate

d) Cu privire la existența unui obiect sau a unui efect anticoncurențial

e) Cu privire la existența unei încălcări unice și continue

II – Cu privire la concluziile prezentate cu titlu subsidiar și care vizează eliminarea sau reducerea cuantumului amenzii

A – Observații introductive

B – Decizia atacată

C – Cu privire la gravitatea încălcării

D – Cu privire la durata încălcării

E – Cu privire la circumstanțele atenuante

F – Cu privire la respectarea principiului nediscriminării la calculul amenzii

III – Cu privire la determinarea cuantumului final al amenzii

Cu privire la cheltuielile de judecată


* Limba de procedură: engleza.


1 – Date confidențiale necomunicate. Pentru a le păstra anonimatul, numele persoanelor au fost înlocuite cu litera iniţială a numelui întreprinderii pentru care acestea lucrează („C” pentru Chiquita şi „P” pentru Pacific) urmată de o cifră. Pe de altă parte, numele a doi avocaţi care au reprezentat Chiquita în procedura administrativă au fost înlocuite cu A1 şi A2, iar numele unui consilier juridic al Pacific a fost înlocuit cu A3.