HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a doua)
13 decembrie 2012(*)
„Concurență – Articolul 101 alineatul (1) TFUE – Înțelegere – Caracterul semnificativ al unei restrângeri – Regulamentul (CE) nr. 1/2003 – Articolul 3 alineatul (2) – Autoritate națională de concurență – Practică ce poate să afecteze comerțul dintre statele membre – Investigare și sancționare – Nedepășirea pragurilor cotei de piață stabilite în «Comunicarea de minimis» – Restrângeri prin obiect”
În cauza C‑226/11,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Cour de cassation (Franța), prin decizia din 10 mai 2011, primită de Curte la 16 mai 2011, în procedura
Expedia Inc.
împotriva
Autorité de la concurrence și alții,
CURTEA (Camera a doua),
compusă din domnul A. Rosas, îndeplinind funcția de președinte al Camerei a doua, și domnii U. Lõhmus (raportor), A. Ó Caoimh, A. Arabadjiev și C. G. Fernlund, judecători,
avocat general: doamna J. Kokott,
grefier: doamna R. Șereș, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 27 iunie 2012,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru Expedia Inc., de F. Molinié și de F. Ninane, avocats;
– pentru Autorité de la concurrence, de F. Zivy și de L.Gauthier‑Lescop, în calitate de agenți, asistați de E. Baraduc, avocat;
– pentru guvernul francez, de G. de Bergues și de J. Gstalter, în calitate de agenți;
– pentru Irlanda, de D. O’Hagan, în calitate de agent;
– pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de P. Gentili, avvocato dello Stato;
– pentru guvernul polonez, de M. Szpunar, în calitate de agent;
– pentru Comisia Europeană, de N. von Lingen și de B. Mongin, în calitate de agenți;
– pentru Autoritatea de Supraveghere AELS, de X. Lewis și de M. Schneider, precum și de M. Moustakali, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 6 septembrie 2012,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 101 alineatul (1) TFUE și a articolului 3 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 [CE] și 82 [CE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167, rectificare în Ediție specială, 08/vol. 4, p. 269).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între societatea Expedia Inc. (denumită în continuare „Expedia”), pe de o parte, și Autorité de la concurrence, fostă Conseil de la concurrence, pe de altă parte, având ca obiect procedurile de investigare inițiate și sancțiunile pecuniare aplicate de aceasta din urmă pentru acordurile privind crearea unei filiale comune încheiate între Expedia și Société nationale des chemins de fer (SNCF) (denumită în continuare „SNCF”).
Cadrul juridic
Reglementarea Uniunii
3 Articolul 3 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 1/2003 prevede:
„(1) Atunci când autoritățile de concurență ale statelor membre sau instanțele naționale aplică legislația națională de concurență acordurilor, deciziilor asocierilor de întreprinderi sau practicilor concertate în sensul articolului 81 alineatul (1) [CE], care pot afecta comerțul dintre statele membre în sensul acestei dispoziții, ele aplică de asemenea articolul 81 [CE] acestor acorduri, decizii sau practici concertate. [...]
(2) Aplicarea legislației naționale de concurență nu poate genera interzicerea acordurilor, deciziilor asocierilor de întreprinderi sau a practicilor concertate care pot aduce atingere comerțului dintre statele membre, dar care nu restrâng concurența în sensul articolului 81 alineatul (1) [CE], sau care îndeplinesc condițiile articolului 81 alineatul (3) [CE] sau care intră sub incidența unui regulament de aplicare a articolului 81 alineatul (3) [CE]. [...]”
4 Comunicarea Comisiei privind acordurile de importanță minoră care nu restrâng în mod semnificativ concurența în sensul articolului 81 alineatul (1) [CE] (de minimis) (JO 2001, C 368, p. 13, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 26, denumită în continuare „Comunicarea de minimis”) prevede la punctele 1, 2, 4, 6 și 7:
„1. [...] Curtea de Justiție [...] a stabilit că [articolul 81 alineatul (1) CE] nu se aplică atât timp cât impactul acordului asupra schimburilor comerciale intracomunitare sau asupra concurenței nu este semnificativ.
2. În prezenta comunicare, Comisia cuantifică, prin intermediul pragurilor cotei de piață, ceea ce nu constituie o restrângere semnificativă a concurenței în sensul articolului 81 [CE]. Această definiție negativă a caracterului semnificativ nu înseamnă că acordurile încheiate între întreprinderi care depășesc pragurile indicate în prezenta comunicare restrâng în mod semnificativ concurența. Este posibil ca astfel de acorduri să nu aibă decât un efect nesemnificativ asupra concurenței și, în consecință, să nu fie interzise de articolul 81 alineatul (1) [CE] [...].
[...]
4. Comisia nu declanșează o procedură la cerere sau din oficiu în cazurile care fac obiectul prezentei comunicări. Atunci când întreprinderile estimează cu bună‑credință că un acord face obiectul prezentei comunicări, Comisia nu va aplica amenzi. Cu toate că nu este obligatorie pentru acestea, prezenta comunicare intenționează, de asemenea, să ofere indicații instanțelor și autorităților statelor membre în ceea ce privește aplicarea articolului 81 [CE].
[...]
6. Prezenta comunicare nu aduce atingere interpretării care ar putea fi dată articolului 81 [CE] de către Curtea de Justiție sau de Tribunal [...]
7. Comisia consideră că acordurile între întreprinderi care aduc atingere comerțului dintre statele membre nu restrâng în mod semnificativ concurența în sensul articolului 81 alineatul (1) [CE]:
(a) în cazul în care cota de piață cumulată deținută de părțile la acord nu depășește 10 % pe niciuna dintre piețele relevante afectate de respectivul acord, atunci când acordul este încheiat între întreprinderi care sunt concurenți existenți sau potențiali pe una din aceste piețe (acorduri între concurenți) [...]
[...]”
Reglementarea franceză
5 Articolul L. 420‑1 din Codul comercial (code de commerce) are următorul cuprins:
„Sunt interzise, chiar dacă sunt efectuate prin intermediul direct sau indirect al unei societăți din cadrul grupului stabilită în afara Franței, atunci când au ca obiect sau pot avea ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței, acțiunile concertate, convențiile, înțelegerile exprese sau tacite sau coalițiile, în special atunci când acestea urmăresc:
1° Să limiteze accesul pe piață sau exercitarea liberă a concurenței de către alte întreprinderi;
2° Să împiedice stabilirea prețurilor prin jocul liber al pieței, favorizând, în mod artificial, majorarea sau reducerea acestora;
3° Să limiteze sau să controleze producția, comercializarea, investițiile sau progresul tehnic;
4° Să împartă piețele sau sursele de aprovizionare.”
6 Articolul L. 464‑6‑1 din acest cod prevede că autoritatea de concurență poate decide că nu este necesar să se aplice procedura atunci când practicile menționate la articolul L. 420‑1 din codul menționat nu privesc contracte încheiate în conformitate cu Codul privind achizițiile publice (code des marchés publics) și atunci când cota de piață cumulată deținută de întreprinderile sau de organismele părți la acord sau la practica în discuție nu depășește anumite praguri, care corespund celor stabilite la punctul 7 din Comunicarea de minimis.
Litigiul principal și întrebările preliminare
7 În vederea dezvoltării vânzării de bilete de tren și de călătorii pe internet, SNCF a încheiat, în luna septembrie 2001, mai multe acorduri cu Expedia, societate de drept american specializată în vânzarea de călătorii pe internet, și a înființat împreună cu aceasta din urmă o filială comună denumită GL Expedia. Site‑ul internet voyages‑SNCF.com, destinat până la acel moment informării, rezervării și vânzării de bilete de tren pe internet, a găzduit activitatea GL Expedia și a fost modificat pentru a oferi, pe lângă prestațiile sale inițiale, serviciile unei agenții de voiaj online. În cursul anului 2004, această filială comună și‑a schimbat denumirea, devenind Agence de voyages SNCF.com (denumită în continuare „Agenția VSC”).
8 Prin decizia din 5 februarie 2009, Autorité de la concurrence a considerat că parteneriatul dintre SNCF și Expedia prin care s‑a creat Agenția VSC constituia o înțelegere interzisă prin articolul 81 CE și prin articolul L. 420‑1 din Codul comercial, care a avut ca obiect și ca efect favorizarea acestei filiale comune pe piața serviciilor de agenții de voiaj furnizate pentru călătoriile de agrement în detrimentul concurenților. Ea a aplicat sancțiuni pecuniare atât Expedia, cât și SNCF.
9 Autorité de la concurrence a considerat în special că Expedia și SNCF erau concurenți pe piața serviciilor online de agenții de turism, că dețineau peste 10 % din cotele de piață și că, în consecință, regula așa‑numită de minimis, astfel cum este prevăzută la punctul 7 din Comunicarea de minimis, precum și la articolul L. 464‑2‑1 din Codul comercial, nu își găsea aplicarea.
10 În fața Cour d’appel de Paris, Expedia a reproșat Autorité de la concurrence faptul că a supraestimat cotele de piață deținute de Agenția VSC. Instanța respectivă nu s‑a pronunțat direct cu privire la acest motiv. În hotărârea din 23 februarie 2010, a statuat în principal că, având în vedere modul de redactare a articolului L. 464‑6‑1 din Codul comercial și în special folosirea verbului „poate”, Autorité de la concurrence are, în orice caz, posibilitatea de a investiga practicile puse în aplicare de întreprinderile ale căror cote de piață se situează sub pragurile stabilite prin acest text, precum și prin Comunicarea de minimis.
11 Sesizată cu recursul formulat de Expedia împotriva acestei hotărâri, Cour de cassation arată că nu se contestă că înțelegerea în discuție în litigiul principal are un obiect anticoncurențial, astfel cum a concluzionat Autorité de la concurrence. Cour de cassation consideră că, având în vedere jurisprudența Curții în materie, nu s‑a stabilit că Comisia ar investiga o astfel de înțelegere în ipoteza în care cotele de piață în discuție nu ar depăși pragurile prevăzute de Comunicarea de minimis.
12 În plus, în opinia instanței de trimitere, afirmațiile care figurează la punctele 4 și 6 din Comunicarea de minimis, potrivit cărora aceasta nu este obligatorie în privința instanțelor și a autorităților statelor membre și nu aduce atingere interpretării care ar putea fi dată articolului 101 TFUE de instanțele Uniunii Europene, creează dubii cu privire la problema dacă pragurile cotei de piață instituite prin această comunicare constituie o prezumție irefragabilă de lipsă a efectului semnificativ asupra concurenței în sensul articolului menționat.
13 În aceste condiții, Cour de cassation a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Articolul 101 alineatul (1) TFUE și articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 trebuie interpretate în sensul că se opun ca o practică constând în acorduri, în decizii de asocieri de întreprinderi sau într‑o concertare, care poate aduce atingere comerțului dintre statele membre, dar care nu atinge pragurile stabilite de Comisia Europeană în Comunicarea [de minimis], să fie investigată și sancționată de o autoritate națională de concurență atât în temeiul articolului 101 alineatul (1) TFUE, cât și în temeiul legislației naționale de concurență?”
Cu privire la întrebarea preliminară
14 Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 101 alineatul (1) TFUE și articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 trebuie interpretate în sensul că se opun ca o autoritate națională de concurență să aplice articolul 101 alineatul (1) TFUE în privința unui acord între întreprinderi care poate să afecteze comerțul dintre statele membre, dar care nu atinge pragurile stabilite de Comisie în Comunicarea de minimis.
15 Trebuie amintit că, potrivit articolului 101 alineatul (1) TFUE, sunt incompatibile cu piața internă și interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi și orice practici concertate care pot afecta comerțul dintre statele membre și care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței interne.
16 Rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că un acord între întreprinderi nu face însă obiectul interdicției instituite de această dispoziție în cazul în care acesta nu are decât un efect nesemnificativ asupra pieței (Hotărârea din 9 iulie 1969, Völk, 5/69, Rec., p. 295, punctul 7, Hotărârea din 28 mai 1998, Deere/Comisia, C‑7/95 P, Rec., p. I‑3111, punctul 77, Hotărârea din 21 ianuarie 1999, Bagnasco și alții, C‑215/96 și C‑216/96, Rec., p. I‑135, punctul 34, precum și Hotărârea din 23 noiembrie 2006, Asnef‑Equifax și Administración del Estado, C‑238/05, Rec., p. I‑11125, punctul 50).
17 Astfel, pentru a face obiectul interdicției prevăzute la articolul 101 alineatul (1) TFUE, un acord între întreprinderi trebuie să aibă ca obiect sau ca efect restrângerea semnificativă a concurenței în cadrul pieței interne și să fie de natură să afecteze comerțul dintre statele membre (Hotărârea din 24 octombrie 1995, Bayerische Motorenwerke, C‑70/93, Rec., p. I‑3439, punctul 18, Hotărârea din 28 aprilie 1998, Javico, C‑306/96, Rec., p. I‑1983, punctul 12, precum și Hotărârea din 2 aprilie 2009, Pedro IV Servicios, C‑260/07, Rep., p. I‑2437, punctul 68).
18 Referitor la rolul autorităților din statele membre în ceea ce privește respectarea dreptului Uniunii în materie de concurență, articolul 3 alineatul (1) prima teză din Regulamentul nr. 1/2003 stabilește o legătură strânsă între interdicția privind înțelegerile pe care o prevede articolul 101 TFUE și dispozițiile corespunzătoare din dreptul național al concurenței. Atunci când autoritatea națională de concurență aplică dispozițiile din dreptul național care interzic înțelegerile în cazul unui acord între întreprinderi care poate afecta comerțul dintre statele membre în sensul articolului 101 TFUE, respectivul articol 3 alineatul (1) prima teză impune să i se aplice, în paralel, și articolul 101 TFUE (Hotărârea din 14 februarie 2012, Toshiba Corporation și alții, C‑17/10, punctul 77).
19 Conform articolului 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, aplicarea legislației naționale de concurență nu poate genera interzicerea unor astfel de înțelegeri dacă ele nu restrâng concurența în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE.
20 Din aceasta rezultă că autoritățile de concurență din statele membre nu pot aplica dispozițiile din dreptul național care interzic înțelegerile în cazul unui acord între întreprinderi care poate afecta comerțul dintre statele membre în sensul articolului 101 TFUE decât dacă acest acord constituie o restrângere semnificativă a concurenței pe piața internă.
21 Curtea a statuat că existența unei astfel de restrângeri trebuie apreciată prin raportare la cadrul real în care este plasat un astfel de acord (a se vedea Hotărârea din 6 mai 1971, Cadillon, 1/71, Rec., p. 351, punctul 8). Trebuie analizate în special cuprinsul dispozițiilor acestuia, obiectivele pe care urmărește să le atingă, precum și contextul economic și juridic în care acesta se înscrie (a se vedea Hotărârea din 6 octombrie 2009, GlaxoSmithKline Services și alții/Comisia, C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P, Rep., p. I‑9291, punctul 58). Trebuie de asemenea să se țină seama de natura produselor sau a serviciilor afectate, precum și de condițiile reale de funcționare și de structura pieței sau a piețelor relevante (a se vedea în acest sens Hotărârea Asnef‑Equifax și Administración del Estado, citată anterior, punctul 49).
22 În cadrul analizei sale, Curtea a considerat, printre altele, că un acord de exclusivitate, chiar cu protecție teritorială absolută, nu are decât un efect nesemnificativ asupra pieței în cauză, ținând seama de slaba poziție a celor interesați pe această piață (a se vedea Hotărârile Völk, punctul 7, și Cadillon, punctul 9, citate anterior). În schimb, în alte cazuri nu s‑a întemeiat pe poziția celor interesați în cadrul pieței relevante. Astfel, la punctul 35 din Hotărârea Bagnasco și alții, citată anterior, Curtea a apreciat că o înțelegere între membrii unei asociații bancare prin care se exclude, în ceea ce privește o facilitate de credit în cont curent, posibilitatea reținerii unei rate fixe de dobândă nu poate avea o influență restrictivă semnificativă asupra concurenței, din moment ce variația ratei dobânzii depinde de elemente obiective precum schimbările intervenite pe piața monetară.
23 Din cuprinsul punctelor 1 și 2 din Comunicarea de minimis reiese că Comisia înțelege să cuantifice în cadrul acesteia, prin intermediul pragurilor cotei de piață, ceea ce nu constituie o restrângere semnificativă a concurenței în sensul articolului 101 TFUE și al jurisprudenței citate la punctele 16 și 17 din prezenta hotărâre.
24 În ceea ce privește modul de redactare a Comunicării de minimis, lipsa caracterului obligatoriu al acesteia, atât pentru autoritățile de concurență, cât și pentru instanțele din statele membre, este subliniată în a treia teză a punctului 4.
25 În plus, în a doua și în a treia teză ale punctului 2 din comunicarea respectivă, Comisia precizează că pragurile cotei de piață utilizate cuantifică ceea ce nu constituie o restrângere semnificativă a concurenței în sensul articolului 101 TFUE, dar că această definiție negativă a caracterului semnificativ al unei astfel de restrângeri nu înseamnă că acordurile încheiate între întreprinderi care depășesc aceste praguri restrâng în mod semnificativ concurența.
26 De altfel, contrar Comunicării Comisiei privind cooperarea în cadrul rețelei autorităților de concurență (JO 2004, C 101, p. 43, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 111), Comunicarea de minimis nu conține nicio prevedere care să menționeze declarațiile autorităților de concurență ale statelor membre în sensul că acestea din urmă au luat act de principiile expuse în comunicare și acceptă să le respecte.
27 Totodată, din obiectivele urmărite de Comunicarea de minimis, astfel cum sunt menționate la punctul 4, rezultă că aceasta nu are vocația de a fi obligatorie pentru autoritățile de concurență și pentru instanțele din statele membre.
28 Astfel, pe de o parte, din cuprinsul acestui punct rezultă că respectiva comunicare urmărește să expună modul în care Comisia, acționând în calitate de autoritate de concurență a Uniunii, va aplica ea însăși articolul 101 TFUE. În consecință, prin Comunicarea de minimis, Comisia se autolimitează în exercitarea puterii sale de apreciere și nu poate să se îndepărteze de conținutul acestei comunicări fără să încalce principii generale de drept, în special egalitatea de tratament și protecția încrederii legitime (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri și alții/Comisia, C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P-C‑208/02 P și C‑213/02 P, Rec., p. I‑5425, punctul 211). Pe de altă parte, Comisia înțelege să ofere indicații instanțelor și autorităților statelor membre în ceea ce privește aplicarea articolului menționat.
29 Rezultă că, astfel cum Curtea a avut deja ocazia să constate, o comunicare a Comisiei precum Comunicarea de minimis nu are caracter obligatoriu în privința statelor membre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iunie 2011, Pfleiderer, C‑360/09, Rep., p. I‑5161, punctul 21).
30 Astfel, comunicarea respectivă a fost publicată în cursul anului 2001 în seria C a Jurnalului Oficial al Uniunii Europene, care, spre deosebire de seria L a acestuia, nu are ca obiect publicarea actelor cu forță juridică obligatorie, ci doar a informărilor, a recomandărilor și a avizelor privind Uniunea (a se vedea prin analogie Hotărârea din 12 mai 2011, Polska Telefonia Cyfrowa, C‑410/09, Rep., p. I‑3853, punctul 35).
31 Rezultă că, pentru a determina caracterul semnificativ sau nesemnificativ al unei restrângeri a concurenței, autoritatea de concurență a unui stat membru poate să țină seama de pragurile stabilite la punctul 7 din Comunicarea de minimis, fără însă a fi obligată să le respecte. Astfel, aceste praguri nu constituie decât indicii, printre alte indicii, care pot permite autorității menționate să determine caracterul semnificativ sau nesemnificativ al restrângerii în raport cu cadrul real în care este plasat acordul.
32 Contrar susținerilor Expedia din cadrul ședinței, procedurile de investigare inițiate și sancțiunile aplicate de autoritatea de concurență a unui stat membru întreprinderilor părți la un acord care nu a atins pragurile stabilite în Comunicarea de minimis nu pot să încalce, prin ele însele, principiul încrederii legitime și principiul securității juridice, având în vedere modul de redactare a punctului 4 din această comunicare.
33 În plus, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 33 din concluzii, principiul legalității pedepselor nu impune recunoașterea Comunicării de minimis ca fiind o normă juridică obligatorie pentru autoritățile naționale. Astfel, înțelegerile sunt deja interzise de dreptul primar al Uniunii, respectiv de articolul 101 alineatul (1) TFUE.
34 În măsura în care Expedia, guvernul francez, precum și Comisia, în observațiile lor scrise sau în cadrul ședinței, au exprimat îndoieli cu privire la constatarea instanței de trimitere potrivit căreia nu se contestă că înțelegerea din litigiul principal are un obiect anticoncurențial, trebuie amintit că, în cadrul unei proceduri prevăzute la articolul 267 TFUE, care este întemeiat pe o separare clară a funcțiilor între instanțele naționale și Curte, orice apreciere a situației de fapt din cauza principală este de competența instanței naționale (a se vedea Hotărârea din 8 septembrie 2010, Winner Wetten, C‑409/06, Rep., p. I‑8015, punctul 49 și jurisprudența citată).
35 În consecință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în vederea aplicării articolului 101 alineatul (1) TFUE, luarea în considerare a efectelor concrete ale unui acord este superfluă în cazul în care rezultă că acesta are ca obiect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 iulie 1966, Consten și Grundig/Comisia, 56/64 și 58/64, Rec., p. 429, precum și Hotărârile din 8 decembrie 2011, KME Germany și alții/Comisia, C‑272/09 P, Rep., p. I‑12789, punctul 65, și KME Germany și alții/Comisia, C‑389/10 P, Rep., p. I‑13125, punctul 75).
36 În această privință, Curtea a subliniat că distincția dintre „încălcarea prin obiect” și „încălcarea prin efect” rezultă din împrejurarea că anumite forme de coluziune între întreprinderi pot fi considerate, prin însăși natura lor, ca fiind dăunătoare pentru buna funcționare a concurenței (Hotărârea din 20 noiembrie 2008, Beef Industry Development Society și Barry Brothers, C‑209/07, Rep., p. I‑8637, punctul 17, și Hotărârea din 4 iunie 2009, T‑Mobile Netherlands și alții, C‑8/08, Rep., p. I‑4529, punctul 29).
37 Prin urmare, este necesar să se considere că un acord care poate să afecteze comerțul dintre statele membre și care are un obiect anticoncurențial constituie, prin natura sa și independent de orice efect concret al acestuia, o restrângere semnificativă a concurenței.
38 Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 101 alineatul (1) TFUE și articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 trebuie interpretate în sensul că nu se opun ca o autoritate națională de concurență să aplice articolul 101 alineatul (1) TFUE în privința unui acord între întreprinderi care poate să afecteze comerțul dintre statele membre, dar care nu atinge pragurile stabilite de Comisie în Comunicarea de minimis, cu condiția ca acordul respectiv să constituie o restrângere semnificativă a concurenței în sensul acestei dispoziții.
Cu privire la cheltuielile de judecată
39 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:
Articolul 101 alineatul (1) TFUE și articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 [CE] și 82 [CE] trebuie interpretate în sensul că nu se opun ca o autoritate națională de concurență să aplice articolul 101 alineatul (1) TFUE în privința unui acord între întreprinderi care poate să afecteze comerțul dintre statele membre, dar care nu atinge pragurile stabilite de Comisie în Comunicarea privind acordurile de importanță minoră care nu restrâng în mod semnificativ concurența în sensul articolului 81 alineatul (1) [CE] (de minimis), cu condiția ca acordul respectiv să constituie o restrângere semnificativă a concurenței în sensul acestei dispoziții.
Semnături