CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
MICHAL BOBEK
prezentate la 11 octombrie 2016(1)
Cauza C‑439/16 PPU
Emil Milev
[cerere de decizie preliminară formulată de
Spetsializiran nakazatelen sad (tribunal penal specializat, Bulgaria)]
„Trimitere preliminară – Procedură preliminară de urgență – Cooperare judiciară în materie penală – Directiva (UE) 2016/343 – Consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție – Articolele 3 și 6 – Aplicare în timp – Reglementare națională care interzice, în faza judiciară a procedurii, examinarea existenței unor motive verosimile de a bănui că inculpatul a săvârșit o infracțiune – «Aviz» al unei instanțe supreme prin care se constată contradicția dintre reglementarea națională și articolul 5 paragraful 1 litera c și paragraful 4 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale – Marjă de apreciere conferită instanțelor naționale pentru a decide cu privire la aplicarea sau neaplicarea convenției menționate”
I – Introducere
1. Conform Nakazatelno‑protsesualen kodeks (Codul de procedură penală, denumit în continuare „NPK”), instanța care se pronunță cu privire la o măsură de arestare preventivă nu poate examina, în faza contencioasă a procedurii penale, problema existenței unor motive verosimile de a bănui că s‑a săvârșit o infracțiune. Această reglementare a dus la numeroase condamnări din partea Curții Europene a Drepturilor Omului. Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, articolul 5 paragraful 4 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), „impune instanțelor sesizate cu o cerere de eliberare, printre altele, să examineze aspectul dacă există motive verosimile de a bănui că deținutul a săvârșit o infracțiune(2)”.
2. Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație, Bulgaria) a constatat, la sesizarea instanței de trimitere, Spetsializiran nakazatelen sad (tribunal penal specializat, Bulgaria), o contradicție între această reglementare procedurală națională și articolul 5 paragraful 4 din CEDO coroborat cu articolul 5 paragraful 1 litera c din aceasta (denumit în continuare „avizul Curții Supreme”). Totuși, aceasta a lăsat instanțelor naționale alegerea de a aplica fie jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, fie reglementarea națională, în așteptarea unei intervenții a legiuitorului.
3. Prezenta cauză preliminară privește conformitatea avizului Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație) cu Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale(3). Particularitatea acestei cauze rezidă în faptul că cererea de decizie preliminară, formulată în cadrul unei proceduri penale împotriva domnului Emil Milev și al arestării preventive a acestuia, a fost primită de Curte la câteva luni după intrarea în vigoare a Directivei 2016/343 și cu mult înainte de expirarea termenului de transpunere a acesteia.
II – Cadrul juridic
A – Dreptul Uniunii
1. Carta
4. În conformitate cu articolul 6 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), „orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță”.
5. Potrivit articolului 47 din cartă, intitulat „Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil”:
„Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol.
Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într‑un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată.
[...]”
6. Articolul 48 din cartă, intitulat „Prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare”, are următorul cuprins:
„(1) Orice persoană acuzată este prezumată nevinovată până ce vinovăția va fi stabilită în conformitate cu legea.
(2) Oricărei persoane acuzate îi este garantată respectarea dreptului la apărare.”
2. Directiva 2016/343
7. Potrivit considerentelor (16) și (22) ale Directivei 2016/343:
„(16) Prezumția de nevinovăție ar fi încălcată în cazul în care declarații publice ale autorităților publice sau decizii judiciare, altele decât cele privind stabilirea vinovăției, se referă la o persoană suspectată sau acuzată ca fiind vinovată, atât timp cât vinovăția persoanei respective nu a fost dovedită conform legii. Aceste declarații și decizii judiciare nu ar trebui să reflecte opinia că persoana respectivă este vinovată. Acest fapt nu ar trebui să aducă atingere actelor de urmărire penală care urmăresc să probeze vinovăția persoanei suspectate sau acuzate, cum ar fi rechizitoriul, și nici deciziilor judiciare în urma cărora produce efecte o hotărâre suspendată, cu condiția respectării dreptului la apărare. De asemenea, acest fapt nu ar trebui să aducă atingere hotărârilor preliminare de natură procedurală, luate de autoritățile judiciare sau de alte autorități competente, care se întemeiază pe suspiciuni sau pe elemente de probă incriminatoare, cum ar fi deciziile de arest preventiv, cu condiția ca aceste hotărâri să nu se refere la persoana suspectată sau acuzată ca fiind vinovată. Înaintea luării unei hotărâri preliminare de natură procedurală, autoritatea competentă ar putea fi nevoită să verifice dacă există suficiente elemente de probă incriminatoare împotriva persoanei suspectate sau acuzate care să justifice hotărârea respectivă, iar hotărârea poate conține referiri la aceste elemente.
[…]
(22) Pentru stabilirea vinovăției persoanelor suspectate sau acuzate, sarcina probei revine organelor de urmărire penală, iar orice îndoială ar trebui interpretată în favoarea persoanei suspectate sau acuzate. Prezumția de nevinovăție ar fi încălcată atunci când sarcina probei este inversată de la organele de urmărire penală la apărare, fără a se aduce însă atingere competențelor ex officio ale instanței de stabilire a faptelor, independenței autorităților judiciare atunci când evaluează vinovăția persoanei suspectate sau acuzate și utilizării prezumțiilor de fapt și de drept privind răspunderea penală a persoanei suspectate sau acuzate. Aceste prezumții ar trebui să se încadreze în limite rezonabile, ținând seama de importanța mizei și menținând dreptul la apărare, iar mijloacele folosite ar trebui să fie rezonabil proporționale cu scopul legitim urmărit. Prezumțiile ar trebui să fie relative și, în orice caz, acestea ar trebui să fie utilizate numai cu condiția ca dreptul la apărare să fie respectat.”
8. Potrivit articolului 3 din Directiva 2016/343, intitulat „Prezumția de nevinovăție”, „statele membre se asigură că persoanele suspectate și acuzate beneficiază de prezumția de nevinovăție până la dovedirea vinovăției conform legii”.
9. În conformitate cu articolul 4 alineatele (1) și (2) din Directiva 2016/343, intitulat „Referirile publice la vinovăție”:
„(1) Statele membre iau măsurile necesare pentru a garanta că, atâta vreme cât vinovăția unei persoane suspectate sau acuzate nu a fost dovedită conform legii, declarațiile publice făcute de autoritățile publice și deciziile judiciare, altele decât cele referitoare la vinovăție, nu se referă la persoana respectivă ca fiind vinovată. Prin aceasta nu se aduce atingere actelor de urmărire penală care au drept scop dovedirea vinovăției persoanei suspectate sau acuzate și nici deciziilor preliminare cu caracter procedural care sunt luate de autoritățile judiciare sau de alte autorități competente și care se bazează pe suspiciuni sau probe incriminatoare.
(2) Statele membre se asigură că sunt disponibile măsuri corespunzătoare în cazul unei încălcări a obligației prevăzute la alineatul (1) din prezentul articol de a nu se referi la persoane suspectate sau acuzate ca și cum ar fi vinovate, în conformitate cu prezenta directivă și, în special, cu articolul 10.”
10. Articolul 6 din Directiva 2016/343, intitulat „Sarcina probei”, are următorul cuprins:
„(1) Statele membre se asigură că sarcina probei în ceea ce privește stabilirea vinovăției persoanelor suspectate și acuzate revine organelor de urmărire penală. Prin aceasta nu se aduce atingere niciunei obligații a judecătorului sau a instanței competente de a căuta atât probe incriminatoare, cât și dezincriminatoare și nici dreptului apărării de a prezenta probe în conformitate cu dreptul intern aplicabil.
(2) Statele membre se asigură că orice dubiu cu privire la vinovăție este în favoarea persoanei suspectate sau acuzate, inclusiv atunci când instanța evaluează posibilitatea achitării persoanei respective.”
11. Potrivit articolului 10 din Directiva 2016/343, intitulat „Căi de atac”:
„(1) Statele membre se asigură că persoanele suspectate și acuzate dispun de o cale de atac eficientă în cazul în care drepturile lor prevăzute în prezenta directivă sunt încălcate.
(2) Fără a aduce atingere normelor și sistemelor naționale privind admisibilitatea probelor, statele membre se asigură că, atunci când se apreciază declarațiile făcute de persoane suspectate sau acuzate sau probele obținute cu încălcarea dreptului acestora de a păstra tăcerea sau de a nu se autoincrimina, dreptul la apărare și caracterul echitabil al procedurilor sunt respectate.”
12. Conform articolului 15 din Directiva 2016/343, care a fost publicată la 11 martie 2016, aceasta a intrat în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării sale în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Articolul 14 alineatul (1) din această directivă prevede că statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 1 aprilie 2018.
B – Dreptul bulgar
13. Potrivit articolului 56 alineatul 1 din NKP, inculpatul poate face obiectul unei măsuri coercitive atunci când „din probele depuse la dosar rezultă motive verosimile de a bănui că acesta a săvârșit infracțiunea și când există unul dintre motivele justificative prevăzute la articolul 57”. În conformitate cu articolul 57 din NPK, aceste măsuri coercitive sunt adoptate cu scopul de a evita ca inculpatul să fugă, să săvârșească o infracțiune sau să împiedice executarea condamnării penale definitive. Articolul 58 alineatul 4 din NPK menționează arestarea preventivă printre măsurile coercitive.
14. Potrivit articolului 63 alineatul 1 din NPK, arestarea preventivă este adoptată atunci când „există motive verosimile de a bănui că inculpatul a săvârșit o infracțiune care se pedepsește cu o pedeapsă privativă de libertate sau cu o altă pedeapsă mai severă și când rezultă din probele de la dosar că există un pericol real ca inculpatul să fugă sau să săvârșească o infracțiune”. Potrivit articolului 64 alineatul 4 din NPK, cu privire la faza precontencioasă: „instanța adoptă măsura coercitivă a arestării preventive atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 63 alineatul 1 și, dacă nu este cazul, instanța poate decide să nu adopte măsuri coercitive sau să adopte o măsură mai blândă”.
15. Conform articolului 256 alineatul 1 punctul 2 din NPK, în scopul pregătirii ședinței, judecătorul raportor se pronunță cu privire la măsura coercitivă fără a aprecia problema existenței unor motive verosimile de a bănui că s‑a săvârșit o infracțiune. Potrivit alineatului 3 al aceleiași dispoziții, această limitare se aplică de asemenea în cazul unei cereri privind măsura coercitivă a arestării preventive, atunci când instanța examinează dacă sunt îndeplinite condițiile care determină comutarea sau anularea măsurii coercitive.
16. În conformitate cu articolul 270 alineatul 1 din NPK, aspectul comutării măsurii coercitive poate fi invocat în orice moment pe parcursul procedurii contencioase. Potrivit articolului 270 alineatul 2 din NPK, instanța se pronunță prin ordonanță, în ședință publică, fără a aprecia problema existenței unor motive verosimile de a bănui că s‑a săvârșit o infracțiune.
III – Contextul factual și întrebarea preliminară
17. Din decizia de trimitere reiese că domnul Milev este urmărit pentru opt infracțiuni, printre acre se numără conducerea unui grup infracțional organizat și armat, o răpire, furtul și incendierea unui autoturism, tentativă de omor săvârșită asupra unui polițist, precum și tâlhărie asupra unei bănci și a două benzinării. Aceste infracțiuni se pedepsesc cu pedepse privative de libertate, cea mai ușoară fiind pedeapsa cu închisoarea de trei ani, iar cea mai grea detențiunea pe viață fără posibilitate de comutare.
18. Domnul Milev se află în detenție de la 24 noiembrie 2013. În faza de instrucție, instanța competentă a considerat în continuare că continuau să existe motive verosimile de a bănui că domnul Milev a săvârșit infracțiunile în cauză.
19. De la intrarea cauzei în faza sa contencioasă, mai exact la 8 iunie 2015, instanța de trimitere [Spetsializaran nakazatelen sad (tribunal penal specializat)] s‑a pronunțat în mai multe rânduri, la cererea inculpatului, cu privire la ridicarea măsurii arestării preventive, fără a examina însă prezența sau absența unor motive verosimile de a bănui că domnul Milev săvârșise infracțiunile respective. Astfel, articolul 270 alineatul 2 din NPK coroborat cu articolul 256 alineatul 3 a doua teză din acesta interzice instanței să analizeze, în acest stadiu al procedurii, motivele verosimile de a bănui că o persoană este autorul unei infracțiuni.
20. Instanța de trimitere a constatat o contradicție între reglementarea națională menționată mai sus și articolul 5 paragraful 4 din CEDO coroborat cu articolul 5 paragraful 1 litera c din aceasta, care permite menținerea unei persoane în arest numai „atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune”. Din cauza imposibilității de a asigura standardele de legalitate a detenției în conformitate cu CEDO, Spetsializaran nakazatelen sad (tribunal penal specializat) a anulat de mai multe ori măsurile de arestare preventivă. Aceste decizii de anulare au fost însă infirmate în apel.
21. În acest context, instanța de trimitere a solicitat Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație) să se pronunțe cu privire la acest aspect. În ședința care a avut loc la 7 aprilie 2016, Plenul Secției penale a Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație) a confirmat existența unei contradicții între articolul 5 paragraful 4 din CEDO coroborat cu articolul 5 paragraful 1 litera c din aceasta și dispozițiile naționale care interzic instanței să se pronunțe cu privire la motivele verosimile de a bănui că inculpatul a săvârșit infracțiunea. Astfel cum reiese din procesul‑verbal al ședinței, instanța a exprimat îndoieli cu privire la posibilitățile practice de a garanta în același timp respectarea articolului 5 paragraful 4 din CEDO coroborat cu articolul 5 paragraful 1 litera c din aceasta din urmă și a articolului 6 paragraful 1 din CEDO, privind imparțialitatea instanțelor. Desemnarea unui complet de judecată diferit, care ar fi chemat să se pronunțe numai cu privire la motivele menținerii în arest, a fost considerată problematică. Astfel, potrivit instanței, o astfel de măsură ar prezenta riscul de a afecta buna funcționare a instanțelor, care dispun doar de un număr limitat de judecători în funcție.
22. Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație) a ajuns, astfel, la următoarea concluzie, și anume că: „[e]ste evident că nu suntem în măsură să propunem o soluție la această problemă. Suntem de părere că fiecare complet de judecată trebuie să evalueze dacă va acorda prioritate CEDO sau legii naționale și dacă este în măsură să hotărască în acest context”. Președintele Plenului Secției penale a Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație) a dispus să fie trimisă instanței de trimitere, precum și Ministerului Justiției o copie a procesului‑verbal în vederea inițierii unei modificări legislative.
23. Potrivit instanței de trimitere, acest „aviz” al Curții Supreme are valoarea unei hotărâri interpretative. Acesta ar fi, așadar, obligatoriu pentru orice instanță judecătorească, inclusiv pentru diferitele complete de judecată ale Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație).
24. Cu ocazia unei noi cereri formulate de domnul Milev de comutare a măsurii arestării preventive într‑o măsură mai ușoară, Spetsializiran nakazatelen sad (tribunal penal specializat) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„O jurisprudență națională – în particular un aviz având caracter obligatoriu al Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație) (emis după adoptarea Directivei 2016/343 […], dar înainte de expirarea termenului de transpunere) conform căruia Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație), după ce a constatat un conflict între articolul 5 paragraful 4 din CEDO coroborat cu articolul 5 paragraful 1 litera c din aceasta și legislația națională (articolul 270 alineatul 2 din NPK), privind luarea în considerare sau nu a motivelor verosimile de a se bănui săvârșirea unei infracțiuni (în cadrul procedurii de control al prelungirii unei măsuri coercitive de «arestare preventivă» în faza contencioasă a procedurii penale), a acordat instanțelor de fond libertatea de a decide dacă este necesar să se respecte CEDO – este conformă cu articolele 3 și 6 din Directiva 2016/343 (privind prezumția de nevinovăție și sarcina probei în cadrul procedurilor penale)?”
25. Întrucât domnul Milev se află în continuare în stare de detenție, instanța de trimitere a solicitat aplicarea procedurii preliminare de urgență prevăzute la articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții.
26. Prin Decizia din 17 august 2016 a Camerei a patra a Curții, această cerere a fost admisă.
27. Domnul Milev și Comisia Europeană au prezentat observații scrise. La ședința care a avut loc la 22 septembrie 2016 a participat numai Comisia.
IV – Analiză
A – Considerații introductive
28. Prezenta trimitere preliminară privește conformitatea cu Directiva 2016/343 a avizului Curții Supreme, astfel cum este reprodus în procesul‑verbal din 7 aprilie 2016. Instanța de trimitere are îndoieli cu privire la acest aspect, în măsura în care, după ce a constatat un conflict între legislația națională și articolul 5 paragraful 4 din CEDO coroborat cu articolul 5 paragraful 1 litera c din aceasta, avizul Curții Supreme a recunoscut instanțelor inferioare libertatea de a decide dacă este necesar să respecte CEDO sau să aplice dispozițiile naționale contrare.
29. Această chestiune este problematică sub două aspecte. În primul rând, termenul de transpunere a Directivei 2016/343 nu expirase încă la data la care a fost pronunțată decizia de trimitere. În al doilea rând, nu pare deloc să fie evident că conținutul avizului Curții Supreme intră în domeniul de aplicare material al directivei menționate.
30. În ceea ce privește primul aspect, instanța de trimitere a justificat admisibilitatea propriei cereri de decizie preliminară subliniind că autoritățile naționale sunt obligate, potrivit jurisprudenței Curții, să se abțină de la adoptarea de măsuri de natură să compromită grav rezultatul prevăzut de directive în cursul termenului de transpunere. Or, potrivit instanței de trimitere, acesta ar fi cazul avizului Curții Supreme, care a fost adoptat ulterior intrării în vigoare a Directivei 2016/343.
31. Având în vedere aceste considerații, prezenta trimitere preliminară nu poate fi, în opinia noastră, afectată de inadmisibilitate. Aceasta este și opinia Comisiei.
32. În primul rând, în măsura în care privesc interpretarea dreptului Uniunii, întrebările adresate de instanțele naționale sesizate cu un litigiu real beneficiază de o prezumție de pertinență(4).
33. În al doilea rând, avizul contestat al Curții Supreme a fost dat la 7 aprilie 2016, mai exact după intrarea în vigoare a Directivei 2016/343, care a avut loc la 31 martie 2016, în conformitate cu articolul 15 din aceasta. Potrivit jurisprudenței Curții, în măsura în care o directivă era deja intrată în vigoare la momentul faptelor din litigiul principal, interpretarea dispozițiilor acesteia poate fi utilă instanței de trimitere în scopul de a‑i permite să se pronunțe luând în considerare obligația de a nu adopta măsuri de natură să compromită grav rezultatul impus prin această directivă(5).
34. În aceste împrejurări, considerăm că trebuie să se răspundă la întrebarea preliminară punând accent pe avizul Curții Supreme și pe obligația de abținere menționată anterior. Prezentele concluzii vor aborda această analiză în titlul B.
35. Totuși, problema privind obligația de a nu compromite grav rezultatul Directivei 2016/343 în perioada de transpunere este diferită de aceea, aflată la baza celei dintâi, referitoare la compatibilitatea avizului Curții Supreme (și, în consecință, a legislației naționale) cu directiva menționată.
36. Pentru motivele exprimate în continuare, prezenta cauză nu ar trebui să implice, în opinia noastră, o astfel de analiză. Totuși, în scopul de a asista pe deplin Curtea, o apreciere concisă a acestui aspect este schițată în titlul C.
B – Avizul Curții Supreme compromite grav obiectivele Directivei 2016/343?
1. Efectele juridice ale directivelor anterior expirării termenului de transpunere
37. În cadrul unei întrebări preliminare adresate înainte de expirarea termenului de transpunere a unei directive, nu se poate reproșa statelor membre că nu au adoptat încă măsurile de punere în aplicare a acesteia(6). Totuși, potrivit unei jurisprudențe constante, o directivă produce efecte juridice în privința statelor membre destinatare în urma publicării sale sau de la data notificării sale(7). Astfel, potrivit unei jurisprudențe consacrate, în temeiul articolului 4 alineatul (3) TUE coroborat cu articolul 288 TFUE, statele membre sunt supuse obligației de a se abține să adopte dispoziții de natură să compromită în mod serios realizarea rezultatului prevăzut de o directivă(8). Această obligație de abținere se aplică tuturor măsurilor generale sau specifice(9). Aceasta vizează toate autoritățile statelor membre, inclusiv instanțele naționale(10).
2. Avizul Curții Supreme
38. Întrebarea preliminară a fost adresată de Spetsializaran nakazatelen sad (tribunal penal specializat) în vederea examinării aspectului dacă avizul Curții Supreme încalcă obligația de abținere menționată anterior. În acest context, este necesar să se verifice dacă avizul Curții Supreme este de natură să compromită grav realizarea obiectivului prevăzut de Directiva 2016/343.
39. Decizia de trimitere evidențiază faptul că Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație) ar fi ajuns la o soluție foarte diferită în cazul în care ar fi aplicat principiul interpretării conforme în raport cu Directiva 2016/343, aceasta fiind deja în vigoare la data pronunțării avizului.
40. Or, trebuie subliniat de la început că obligația de a interpreta dreptul intern în conformitate cu o directivă nu se impune instanțelor naționale decât începând cu expirarea termenului de transpunere a acesteia(11). Obligațiile, astfel cum au fost enunțate de jurisprudența Adeneler și alții (C‑212/04, EU:C:2006:443), în linia jurisprudenței Inter‑Environnement Wallonie (C‑129/96, EU:C:1997:628), care revin instanțelor naționale în perioada de transpunere sunt mai nuanțate. Astfel, instanțele naționale sunt obligate să „se abțină, în măsura posibilului, să interpreteze dreptul intern într‑un mod care, după expirarea termenului de transpunere, ar risca să compromită grav realizarea obiectivului urmărit prin această directivă”(12).
41. În consecință, trebuie avut în vedere în special că obligația de abținere menționată anterior nu presupune ca Directiva 2016/343 să fie aplicată, nici ca dreptul național să fie interpretat în conformitate cu directiva menționată. Dimpotrivă, obligația de abținere se referă numai la măsurile care pot determina o periclitare gravă a obiectivelor urmărite de o directivă. Aceasta interzice, așadar, statelor membre să adopte măsuri care aduc o atingere gravă acestor obiective și ale căror efecte juridice persistă după expirarea termenului de transpunere(13).
42. În ceea ce privește obiectivele Directivei 2016/343, reiese din articolul 1 litera (a) acesteia că directiva menționată prevede norme minime comune cu privire la anumite aspecte ale prezumției de nevinovăție în cadrul procedurilor penale. În acest mod, Directiva 2016/343 are ca obiectiv consolidarea încrederii statelor membre în sistemele celorlalte state membre, pentru a facilita astfel recunoașterea reciprocă a hotărârilor în materie penală(14).
43. Dintr‑o perspectivă materială, nu poate fi exclus ca absența, în cadrul examinării unei măsuri de arestare preventivă, a controlului judiciar al „motivelor verosimile” poate compromite protecția efectivă a prezumției de nevinovăție, a cărei respectare este garantată de Directiva 2016/343(15). Totuși, în opinia noastră, realizarea obiectivelor directivei menționate nu poate fi compromisă de o măsură națională precum avizul contestat al Curții Supreme.
44. Nu poate fi exclusă, în general, posibilitatea ca o hotărâre judecătorească să compromită grav realizarea rezultatului prevăzut după expirarea acestui termen(16).
45. Totuși, trei factori arată că nu aceasta este situația în speță. În primul rând, avizul Curții Supreme – care a fost pronunțat la scurt timp după intrarea în vigoare a Directivei 2016/343 –, nu poate fi considerat o măsură de transpunere a acesteia. Acesta nu poate fi considerat nici o interpretare a măsurilor de transpunere a directivei menționate. Articolul 270 din NPK nu constituie astfel nici o măsură având ca obiect transpunerea Directivei 2016/343, nici o măsură susceptibilă să asigure conformitatea dreptului național cu aceasta.
46. În al doilea rând, avizul Curții Supreme lasă o marjă de apreciere instanțelor naționale, recunoscând posibilitatea acestora de a lăsa neaplicată reglementarea națională. Faptul că acest aviz poate fi perceput în sensul că include instrucțiuni cu caracter obligatoriu(17) este lipsit de relevanță. Astfel, avizul Curții Supreme nu determină nicio modificare a situației anterioare care ar avea drept consecință să împiedice atingerea rezultatelor prevăzute de Directiva 2016/343.
47. În ultimul rând, avizul Curții Supreme nu aduce în niciun mod atingere alegerilor pe care legiuitorul trebuie să le efectueze în cadrul transpunerii Directivei 2016/343.
48. Din punctul de vedere al conținutului, avizul ia poziție cu privire la un conflict între dreptul național și CEDO. Astfel, acesta subliniază contradicția existentă între legislația națională și articolul 5 din CEDO și consideră necesară intervenția legiuitorului național pentru a asigura respectarea articolelor 5 și 6 din CEDO. În această privință, faptul că avizul Curții Supreme a fost transmis Ministerului Justiției pentru a determina o modificare legislativă confirmă că, departe de a compromite grav obiectivele Directivei 2016/343, avizul incită, dimpotrivă, la îndeplinirea acestora.
49. În consecință, nu se poate afirma că avizul Curții Supreme compromite rezultatele urmărite de Directiva 2016/343, în măsura în care propune soluții susceptibile să contribuie la realizarea obiectivelor acesteia. Rezultă, a fortiori, că avizul Curții Supreme nu este în măsură să compromită grav realizarea rezultatelor urmărite de directiva menționată.
3. Principiile generale ale dreptului Uniunii și drepturile fundamentale
50. Referirea instanței de trimitere la Hotărârea Mangold(18) nu conduce la o concluzie diferită.
51. Desigur, reiese din jurisprudență că principiile generale ale dreptului – precum și Carta – sunt aplicabile în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii(19). În acest scop, se poate considera că intră în domeniul de aplicare al unei directive, începând de la data intrării în vigoare a acesteia, nu numai dispozițiile naționale al căror obiectiv expres este transpunerea acestei directive, ci și dispozițiile naționale preexistente susceptibile să asigure conformitatea dreptului național cu aceasta(20).
52. Or, în prezenta cauză, avizul Curții Supreme nu constituie nici o măsură de punere în aplicare a directivei, nici o măsură susceptibilă să asigure conformitatea dreptului național cu aceasta. În aceste împrejurări, simpla referire a instanței de trimitere la o directivă a cărei perioadă de transpunere nu s‑a încheiat încă și ale cărei obiective nu au fost compromise grav nu este de natură să includă situația în discuție în litigiul principal în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii(21).
4. Concluzie
53. În aceste împrejurări, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Spetsializiran nakazatelen sad (tribunal penal specializat) că un aviz al Curții Supreme emis în cursul perioadei de transpunere a Directivei 2016/343 nu este de natură să compromită grav obiectivele prevăzute de această directivă atunci când recunoaște instanțelor libertatea de a decide între aplicarea articolului 5 paragraful 4 din CEDO coroborat cu articolul 5 paragraful 1 litera c din aceasta și aplicarea unei legislații naționale contrare acestor dispoziții.
C – Interpretarea Directivei 2016/343
1. Considerații introductive
54. În cazul în care Curtea ar decide să urmeze propunerea formulată la punctul precedent, nu ar fi necesară examinarea considerațiilor de mai jos referitoare la interpretarea dispozițiilor Directivei 2016/343.
55. Instanța de trimitere a arătat că o interpretare conformă cu dreptul național a Directivei 2016/343 este posibilă. În acest context, Comisia a propus, după ce a concluzionat că avizul Curții Supreme nu compromite grav rezultatele urmărite de directivă, reformularea întrebării preliminare. Aceasta a sugerat în special să se procedeze la interpretarea directivei menționate și la examinarea compatibilității cu aceasta a unei reglementări naționale precum cea care face obiectul avizului Curții Supreme.
56. În ședință, Comisia a precizat că o astfel de întrebare ar fi admisibilă în măsura în care nu se poate exclude că anumite sisteme naționale recunosc o obligație internă de a realiza o interpretare conformă, chiar înainte de expirarea perioadei de transpunere.
57. În prezenta cauză, niciun element al dosarului aflat pe rolul Curții nu indică faptul că aceasta este situația în Bulgaria. În lipsa unor indicații clare din partea instanței de trimitere, adoptarea unei astfel de abordări ar fi contrară, în opinia noastră, jurisprudenței care a stabilit limite pentru admisibilitatea întrebărilor preliminare pur ipotetice(22).
58. În pofida acestor reticențe, considerațiile care urmează interpretează dispozițiile Directivei 2016/343 cu scopul de a asista pe deplin Curtea în cazul în care aceasta ar dori să urmeze calea propusă de Comisie – ceea ce nu recomandăm. În orice caz, aceste considerații sunt relevante doar în ipoteza în care sistemul național prevede interpretarea conformă înainte de expirarea termenului de transpunere. Acestea nu ar putea fi în niciun caz interpretate în sensul că extind obligațiile statelor membre în perioada de transpunere a Directivei 2016/343.
2. Interpretarea Directivei 2016/343
59. Comisia a arătat că situația domnului Milev intră în domeniul de aplicare al Directivei 2016/343 în măsura în care acesta este acuzat în faza contencioasă a unei proceduri penale.
60. Împărtășim opinia Comisiei cu privire la acest aspect.
61. Astfel, cu toate că arestarea preventivă nu face obiectul unei legislații specifice a Uniunii Europene, deciziile judiciare referitoare la arestarea preventivă intră sub incidența protecției prezumției de nevinovăție, astfel cum este garantată de Directiva 2016/343.
62. Astfel cum a subliniat Comisia, acest fapt reiese din articolul 2 și din considerentul (12) ale Directivei 2016/343, potrivit cărora aceasta se aplică persoanelor fizice care sunt suspectate sau acuzate, în toate fazele procedurilor penale, din momentul în care o persoană este suspectată de comiterea unei infracțiuni. În plus, deciziile referitoare la arestul preventiv sunt menționate cu titlu ilustrativ în considerentul (16) al acestei directive ca făcând parte dintre măsurile prevăzute la articolul 4 din directiva menționată drept „decizii preliminare cu caracter procedural”.
63. În consecință, prezumția de nevinovăție poate fi opusă deciziilor judiciare în materia arestului preventiv.
64. Astfel, deciziile judiciare în materia arestului preventiv pot avea drept consecință, în cazuri specifice, o încălcare a dreptului fundamental la prezumția de nevinovăție, astfel cum este prevăzută la articolul 48 alineatul (1) din cartă. Înțelesul și întinderea acestei dispoziții sunt aceleași precum cele ale articolului 6 paragraful 2 din CEDO, astfel cum rezultă din articolul 53 alineatul (3) din cartă și din explicațiile referitoare la acesta.
65. În această privință, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat, în contextul menținerii unei măsuri de plasare în arest preventiv, că suspiciunile nu pot fi asimilate unei constatări formale a vinovăției(23). Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului face distincție între declarațiile „care reflectă opinia că persoana respectivă este vinovată și cele care se limitează la a descrie o stare de suspiciune”, concluzionând că „primele încalcă prezumția de nevinovăție, în timp ce ultimele sunt considerate conforme spiritului articolului 6 din [CEDO]”(24).
66. Astfel, o interpretare a articolului 3 din Directiva 2016/343 în lumina articolului 48 din cartă permite să se constate, potrivit Comisiei, că regimul bulgar care prevede imposibilitatea instanței de a se pronunța cu privire la „motivele verosimile” în faza contencioasă a procedurii penale nu poate fi justificat nici din perspectiva imparțialității instanței, nici din perspectiva prezumției de nevinovăție(25).
67. Cu toate acestea, deciziile judiciare referitoare la arestul preventiv pot constitui, în împrejurări specifice, o încălcare a principiului imparțialității instanței, precum și a respectării prezumției de nevinovăție – care este strâns legată de acest principiu. Aceasta este situația, de exemplu, atunci când instanța întemeiază arestarea preventivă pe „bănuieli deosebit de puternice că persoana în cauză a săvârșit infracțiunile”(26) sau când o decizie de arestare preventivă cuprinde declarații care depășesc descrierea unei stări de suspiciune(27).
68. Problema care se ridică în prezenta cauză are însă în vedere un scenariu opus, și anume lipsa controlului jurisdicțional al motivelor verosimile de a bănui că inculpatul a săvârșit infracțiunea.
69. În această privință, Comisia consideră că obligația instanței de a examina existența unor motive verosimile de a bănui că inculpatul a săvârșit o infracțiune nu decurge nici din principiul general al respectării prezumției de nevinovăție, nici din dispozițiile directivei. O astfel de cerință ar decurge, având în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, numai din articolul 5 din CEDO, cu titlu de garanție procedurală a dreptului fundamental la libertate. Potrivit Comisiei, Directiva 2016/343 nu conține dispoziții care să prevadă cerințele referitoare la plasarea sau menținerea în arest preventiv. Întrucât nu este reglementat nici de directiva menționată, nici de vreun alt instrument de drept al Uniunii, acest aspect nu ar intra, prin urmare, în domeniul de aplicare al acestuia.
70. Nu suntem de acord cu această interpretare.
71. Astfel, în cadrul CEDO, care constituie un sistem complet de protecție a drepturilor omului, articolul 5 CEDO constituie o dispoziție specială referitoare la măsurile care implică o privare de libertate. În consecință, Curtea Europeană a Drepturilor Omului examinează existența unor „motive verosimile” în contextul arestării preventive în lumina articolului 5 CEDO. Această dispoziție conține o normă specială la paragraful 4 coroborat cu paragraful 1 litera c din articolul menționat, potrivit căreia instanțele sesizate cu o cerere de eliberare trebuie să examineze dacă există motive verosimile de a bănui persoana arestată de săvârșirea unei infracțiuni. Prin urmare, nu este surprinzător faptul că acțiunile împotriva Republicii Bulgaria referitoare la acest aspect s‑au întemeiat pe articolul 5 CEDO(28), această normă putând fi considerată o lex specialis(29) în raport cu prezumția de nevinovăție.
72. Totuși, faptul că, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, obligația de a examina „motivele verosimile” este întemeiată sistematic pe articolul 5 CEDO nu se opune ca o astfel de obligație să decurgă de asemenea din cerințele referitoare la prezumția de nevinovăție.
73. În contextul dreptului Uniunii, articolul 52 alineatul (3) din cartă are drept efect faptul că înțelesul și întinderea drepturilor garantate de aceasta sunt aceleași precum cele prevăzute de convenția menționată pentru drepturile corespunzătoare. Totuși, aceasta nu implică faptul că standarde specifice, dezvoltate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în contextul unui drept fundamental determinat, nu pot constitui, în cadrul dreptului Uniunii, elemente care fac parte din conținutul protejat de alte drepturi fundamentale.
74. În special, o astfel de limitare nu poate fi impusă în cadrul interpretării, în lumina drepturilor fundamentale, a unui act de drept derivat care urmează o logică internă diferită. Astfel, sistemul Curții Europene a Drepturilor Omului permite să se examineze criticile în cauză în raport cu dispoziții mai specifice, în timp ce sistemul de protecție a drepturilor fundamentale al cartei este diferit în această privință, fiind legat exclusiv de domeniul de aplicare al dreptului Uniunii.
75. Prin urmare, în cadrul interpretării Directivei 2016/343 privind anumite aspecte ale prezumției de nevinovăție, conținutul și înțelesul garanțiilor prevăzute la articolul 3 din aceasta, precum și la articolul 48 alineatul (1) din cartă nu pot fi concepute în mod restrictiv, din motivele expuse de Comisie. În această privință, trebuie amintit că articolul 52 alineatul (3) din cartă nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă în raport cu cea care decurge din CEDO.
76. În acest context, legătura logică dintre criteriul „motivelor verosimile” în faza arestului preventiv și prezumția de nevinovăție, astfel cum este garantată de articolul 3 din Directiva 2016/343 și de articolul 48 alineatul (1) din cartă, este incontestabilă. Astfel cum arată instanța de trimitere, prezumția de nevinovăție are drept rezultat în practică imposibilitatea de a adopta măsuri represive în privința unei persoane acuzate de săvârșirea unei infracțiuni, înainte de a fi dovedită cel puțin existența unui motiv verosimil de a bănui că aceasta este autorul. Orice arestare fără condamnare constituie, fără nicio îndoială, „o derogare gravă de la principiile libertății individuale și prezumției de nevinovăție”(30). Astfel, existența unor „motive verosimile […]” constituie, în cadrul CEDO, unul dintre criteriile care permit privarea de libertate a unei persoane înainte de orice condamnare, în pofida prezumției de nevinovăție(31). Astfel, în contextul specific al arestării preventive, cerința referitoare la „motivele verosimile […]” este legată de garantarea prezumției de nevinovăție.
77. În opinia noastră, lipsa oricărui control jurisdicțional al motivelor verosimile de a bănui că inculpatul a săvârșit infracțiunea este de natură să încalce prezumția de nevinovăție.
78. O astfel de concepție a prezumției de nevinovăție este, pe de altă parte, susținută de o examinare sistematică a dispozițiilor Directivei 2016/343 referitoare la aspectele specifice ale prezumției de nevinovăție.
79. Astfel, legătura dintre necesitatea de a dovedi un minim rezonabil de suspiciuni și prezumția de nevinovăție reiese din articolul 4 din Directiva 2016/343, interpretat în lumina considerentului (16) al acesteia.
80. Potrivit articolului 4 din directiva menționată, obligația de a garanta că deciziile judiciare, altele decât cele referitoare la vinovăție, nu se referă la o persoană suspectată ca fiind vinovată înainte ca vinovăția acesteia să fi fost dovedită „nu […] aduce atingere […] deciziilor preliminare cu caracter procedural […] care se bazează pe suspiciuni sau probe incriminatoare”. Printre aceste decizii, considerentul (16) amintit menționează în special deciziile de arest preventiv. Pe de altă parte, acesta indică explicit că, înaintea luării unei astfel de decizii, autoritatea competentă „ar putea fi nevoită să verifice dacă există suficiente elemente de probă incriminatoare împotriva persoanei suspectate sau acuzate care să justifice hotărârea respectivă”. Hotărârea respectivă „poate conține referiri la aceste elemente”.
81. Astfel, articolul 4 din Directiva 2016/343 menține marja de apreciere a statelor membre, exprimând în același timp obligația ca deciziile preliminare cu caracter procedural, precum arestarea preventivă, să se întemeieze pe elemente justificative suficiente. Pe de o parte, legiuitorul Uniunii a dorit să prevadă că astfel de decizii nu constituie în sine o încălcare a prezumției de nevinovăție, deși fac referire la existența unor suspiciuni. Pe de altă parte, legiuitorul a avut totuși în vedere în mod expres faptul că instanțele ar putea fi obligate să întemeieze aceste decizii pe justificări suficiente. Astfel, directiva menționată reflectă cerința unei examinări a motivelor care pot justifica decizii preliminare întemeiate pe suspiciuni, cum ar fi arestarea preventivă. În consecință, statele membre trebuie să respecte garanțiile care decurg din cartă atunci când fac uz de posibilitatea menționată anterior privind „deciziile procedurale”.
82. Prin urmare, garanțiile prezumției de nevinovăție cuprinse la articolul 4 din Directiva 2016/343 par, în opinia noastră, atât în ipoteza unei acțiuni „pozitive” a instanței (de exemplu o decizie care conține afirmații referitoare la vinovăție), cât și în cea a unei omisiuni prin natura sa „negativă”, opozabile imaginii lipsei totale a controlului jurisdicțional referitor la suspiciunile aflate la baza unei măsuri de arestare preventivă în faza contencioasă a procedurii penale.
83. Trebuie subliniat de asemenea că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2016/343 impune statelor membre obligația de a adopta măsuri corespunzătoare în cazul unei încălcări a obligației de a nu se referi la persoane suspectate sau acuzate ca și cum ar fi vinovate, în conformitate cu articolul 10 din aceasta. Astfel, potrivit articolului 10 menționat, persoanele suspectate sau inculpații trebuie să dispună de o cale de atac eficientă. Or, în lipsa oricărui control jurisdicțional referitor la „motivele verosimile”, o astfel de cale de atac nu poate fi eficientă.
84. Acestea sunt motivele pentru care menținerea unei persoane în arest fără niciun control jurisdicțional al „motivelor verosimile” este, în opinia noastră, susceptibilă să încalce principiul prezumției de nevinovăție în sensul articolului 3 din directivă, precum și garanțiile oferite de articolele 4 și 10 din Directiva 2016/343.
V – Concluzie
85. În lumina considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunal penal specializat, Bulgaria) după cum urmează:
„Un aviz al Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație, Bulgaria) emis în cursul perioadei de transpunere a Directivei (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale nu este de natură să compromită grav obiectivele prevăzute de această directivă atunci când recunoaște instanțelor libertatea de a decide între aplicarea articolului 5 paragraful 4 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, coroborat cu articolul 5 paragraful 1 litera c din aceasta și aplicarea unei legislații naționale contrare acestor dispoziții.”