HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a patra)
27 octombrie 2016(*)
„Trimitere preliminară – Procedură preliminară de urgență – Cooperare judiciară în materie penală – Directiva (UE) 2016/343 – Articolele 3 și 6 – Aplicare în timp – Control jurisdicțional al arestării preventive a inculpatului – Reglementare națională care interzice, pe durata fazei contencioase a procedurii, să se verifice dacă există motive verosimile să se presupună că inculpatul a săvârșit o infracțiune – Neconformitate cu articolul 5 paragraful 1 litera c și paragraful 4 din Convenția europeană pentru apărarea dreptului omului și a libertăților fundamentale – Marjă de apreciere lăsată de jurisprudența națională instanțelor naționale pentru a decide dacă aplică sau nu aplică respectiva convenție”
În cauza C‑439/16 PPU,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunalul penal specializat, Bulgaria), prin decizia din 28 iulie 2016, primită de Curte la 5 august 2016, în procedura penală împotriva
Emil Milev,
CURTEA (Camera a patra),
compusă din domnul T. von Danwitz (raportor), președinte de cameră, domnii E. Juhász și C. Vajda, doamna K. Jürimäe și domnul C. Lycourgos, judecători,
avocat general: domnul M. Bobek,
grefier: domnul M. Aleksejev, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 22 septembrie 2016,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru domnul Milev, de el însuși, precum și de S. Barborski și de B. Mutafchiev, advokati;
– pentru Comisia Europeană, de V. Soloveytchik, de R. Troosters și de V. Bozhilova, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 11 octombrie 2016,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 3 și 6 din Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale (JO 2016, L 65, p. 1).
2 Această cerere a fost prezentată în cadrul unei proceduri penale împotriva domnului Emil Milev, referitoare la menținerea în arest preventiv a acestuia.
Cadrul juridic
CEDO
3 Intitulat „Dreptul la libertate și la siguranță”, articolul 5 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), prevede:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale:
[…]
c. dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a‑l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia;
[…]
4. Orice persoană privată de libertatea sa prin arestare sau deținere are dreptul de a introduce un recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într‑un termen scurt asupra legalității deținerii sale și să dispună eliberarea sa dacă deținerea este ilegală.
[…]”
4 Articolul 6 din CEDO, intitulat „Dreptul la un proces echitabil”, prevede, la paragraful 1:
„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public și în termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. […]”
Directiva 2016/343
5 Potrivit articolului 3 din Directiva 2016/343, intitulat „Prezumția de nevinovăție”:
„Statele membre se asigură că persoanele suspectate și acuzate beneficiază de prezumția de nevinovăție până la dovedirea vinovăției conform legii.”
6 Articolul 6 din această directivă, intitulat „Sarcina probei”, prevede:
„(1) Statele membre se asigură că sarcina probei în ceea ce privește stabilirea vinovăției persoanelor suspectate și acuzate revine organelor de urmărire penală. Prin aceasta nu se aduce atingere niciunei obligații a judecătorului sau a instanței competente de a căuta atât probe incriminatoare, cât și dezincriminatoare și nici dreptului apărării de a prezenta probe în conformitate cu dreptul intern aplicabil.
(2) Statele membre se asigură că orice dubiu cu privire la vinovăție este în favoarea persoanei suspectate sau acuzate, inclusiv atunci când instanța evaluează posibilitatea achitării persoanei respective.”
7 Conform articolului 14 alineatul (1) din directiva menționată, statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative necesare pentru a se conforma directivei menționate până la 1 aprilie 2018 și informează imediat Comisia cu privire la acestea.
8 În temeiul articolului 15 din Directiva 2016/343, aceasta a intrat în vigoare la 31 martie 2016, și anume în a douăzecea zi de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
Dreptul bulgar
9 Nakazatelno protsesualen kodeks (Codul de procedură penală, denumit în continuare „NPK”) prevede, la articolul 63, intitulat „Arestarea preventivă”, următoarele:
„(1) Măsura «arestării preventive» este adoptată atunci când există motive verosimile care permit să se presupună că inculpatul a săvârșit o infracțiune care se pedepsește cu o pedeapsă «privativă de libertate» sau cu o altă pedeapsă mai severă și când rezultă din probele de la dosar că există un pericol real ca inculpatul să fugă sau să săvârșească o infracțiune.
[…]”
10 Articolul 64 din NPK, privind adoptarea măsurii coercitive a „arestării preventive” pe durata fazei precontencioase, prevede:
„(1) Pe durata fazei precontencioase, măsura coercitivă a „arestării preventive” se adoptă de instanța de prim grad competentă, la cererea procurorului.
[…]
(4) Instanța adoptă măsura coercitivă a «arestării preventive» atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 63 alineatul 1, iar, dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite, instanța poate decide să nu adopte o măsură coercitivă sau să adopte o măsură mai blândă.
[…]”
11 Potrivit articolului 65 din NPK, intitulat „Controlul jurisdicțional al arestării preventive pe durata procedurii precontencioase”:
„(1) Pe durata procedurii precontencioase, inculpatul sau apărătorul acestuia poate cere oricând comutarea măsurii coercitive a «arestării preventive» adoptate.
[…]
(4) Instanța evaluează toate împrejurările legate de legalitatea arestării și se pronunță printr‑o ordonanță notificată părților în ședință.
[…]”
12 Articolul 256 din NPK, intitulat „Pregătirea ședinței”, are următorul cuprins:
„(1) În scopul pregătirii ședinței, judecătorul raportor se pronunță cu privire la:
[…]
2. Măsura coercitivă, fără a aprecia problema existenței unor motive verosimile de a presupune că s‑a săvârșit o infracțiune:
[…]
(3) În cazul unei cereri referitoare la măsura coercitivă a «arestării preventive», judecătorul raportor prezintă un raport al cauzei în ședință publică, în prezența procurorului, a inculpatului și a apărătorului acestuia. Atunci când adoptă ordonanța, instanța examinează dacă sunt îndeplinite condițiile care determină comutarea sau anularea măsurii coercitive, fără a aprecia dacă există motive verosimile de a presupune că a fost săvârșită o infracțiune.
[…]”
13 Potrivit articolului 270 din NPK, intitulat „Decizii cu privire la măsura coercitivă și celelalte măsuri de control judiciar pe durata procedurii contencioase”:
„(1) Comutarea măsurii coercitive poate fi evocată în orice moment al procedurii contencioase. În cazul unei schimbări a împrejurărilor, o nouă cerere referitoare la măsura coercitivă poate fi introdusă la instanța competentă.
(2) Instanța se pronunță prin ordonanță în ședință publică, fără a aprecia dacă există motive verosimile de a presupune că inculpatul a săvârșit o infracțiune.
[…]
(4) Ordonanța prevăzută la alineatele 2 și 3 poate fi atacată cu apel, în condițiile prevăzute în capitolul 22.”
Cauza principală și întrebarea preliminară
14 În cadrul unei proceduri penale declanșate în anul 2013, domnul Milev a fost inculpat pentru săvârșirea mai multor infracțiuni, printre care figurează conducerea unui grup infracțional organizat și armat, o răpire, tâlhării și o tentativă de omor, care sunt pasibile de pedepse cuprinse între trei ani de închisoare și detențiunea pe viață fără posibilitate de comutare. El este arestat preventiv de la 24 noiembrie 2013.
15 Procedura menționată a intrat în faza contencioasă la 8 iunie 2015. De la acea dată, Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunalul penal specializat, Bulgaria) a statuat în cincisprezece rânduri cu privire la cereri de încetare a acestei arestări preventive prezentate de domnul Milev.
16 Conform articolului 270 alineatul 2 din NPK, instanța menționată s‑a pronunțat asupra acestor cereri fără a aprecia dacă există motive verosimile care permit să se presupună că inculpatul a săvârșit o infracțiune.
17 Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunalul penal specializat) apreciază că dreptul național care reglementează procedura penală este contrar cerințelor care decurg din CEDO. Astfel, în timp ce dreptul național îi interzice judecătorului, în cursul fazei contencioase a cauzei, să se pronunțe în cadrul controlului jurisdicțional al unei măsuri de arestare preventivă asupra aspectului dacă există motive verosimile care permit să se presupună că inculpatul a săvârșit infracțiunile care îi sunt imputate, articolul 5 paragraful 1 litera c și paragraful 4 din CEDO nu permite menținerea unui inculpat în detenție decât „atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârșit o infracțiune”.
18 În aceste împrejurări, Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunalul penal specializat) s‑a adresat Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație, Bulgaria). Într‑un aviz dat la 7 aprilie 2016, Plenul Secției penale a acestei instanțe a confirmat existența unui conflict între dreptul de procedură penală național și CEDO, care a condus la numeroase condamnări ale Republicii Bulgaria de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prima dintre aceste condamnări intervenind în anul 1999 (a se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Nikolova împotriva Bulgariei [GC] din 25 martie 1999, CE:ECHR:1999:0325JUD003119596).
19 Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație) a indicat de asemenea în acest aviz, pe de o parte, că soluția care constă în a conferi unui complet al instanței de prim grad diferit de cel care a decis plasarea în arest preventiv sau unei alte instanțe competența de a se pronunța cu privire la motivele menținerii în arest preventiv ar întâmpina obstacole atât de ordin juridic, cât și practic. Pe de altă parte, aceasta a apreciat că împrejurarea că instanța însărcinată să soluționeze cauza în faza contencioasă a acesteia se pronunță și cu privire la existența motivelor verosimile care permit să se presupună că inculpatul a săvârșit infracțiunea care îi este imputată ar putea fi contrară cerinței de imparțialitate a instanței, consacrată la articolul 6 paragraful 1 din CEDO.
20 În aceste condiții, Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație), considerând că dispozițiile de procedură penală naționale riscă, în orice caz, să contravină celor ale CEDO și subliniind totodată necesitatea unei intervenții legislative pentru a pune capăt conflictului menționat mai sus, a arătat în avizul din 7 aprilie 2016 că „[e]ste evident că nu suntem în măsură să propunem o soluție la această problemă. Suntem de părere că fiecare complet de judecată trebuie să evalueze dacă va acorda prioritate CEDO sau legii naționale și dacă este în măsură să hotărască în acest context”. Această instanță a indicat de asemenea în avizul menționat că s‑a decis ca acesta să fie comunicat Ministerului Justiției pentru a declanșa o modificare a dispozițiilor legislative respective.
21 Potrivit Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunalul penal specializat), autoritatea avizului din 7 aprilie 2016 trebuie să fie analogă cu cea a unei hotărâri de interpretare, iar motivele pe care acesta le conține sunt, prin urmare, obligatorii pentru orice instanță judecătorească națională. Instanța de trimitere are însă îndoieli cu privire la conformitatea acestor motive cu articolele 3 și 6 din Directiva 2016/343. Conștientă de faptul că termenul de transpunere a acestei directive nu a expirat încă, instanța de trimitere amintește totuși că, în temeiul jurisprudenței Curții, autoritățile naționale competente, inclusiv instanțele judecătorești, ar trebui să se abțină de la luarea unor măsuri de natură să compromită grav realizarea rezultatelor urmărite de directiva menționată.
22 În aceste condiții, Spetsializiran nakazatelen sad (Tribunal penal specializat) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„O jurisprudență națională – în particular, un aviz având caracter obligatoriu al Varhoven [kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație)] (dat după adoptarea Directivei 2016/343 […], dar înainte de expirarea termenului de transpunere a acesteia) conform căruia Varhoven [kasatsionen] sad (Curtea Supremă de Casație), după ce a constatat un conflict între articolul 5 paragraful 4 din CEDO coroborat cu paragraful 1 litera c al acestuia și legislația națională (articolul 270 alineatul 2 din NPK), privind luarea sau neluarea în considerare a motivelor verosimile care permit să se bănuiască săvârșirea unei infracțiuni (în cadrul procedurii de control al prelungirii unei măsuri coercitive de «arestare preventivă» în faza contencioasă a procedurii penale), a acordat instanțelor de fond libertatea de a decide dacă este necesar să se respecte CEDO – este conformă cu articolele 3 și 6 din Directiva 2016/343 (privind prezumția de nevinovăție și sarcina probei în cadrul procedurilor penale)?”
Cu privire la procedura de urgență
23 Instanța de trimitere a solicitat ca prezenta trimitere preliminară să fie judecată potrivit procedurii de urgență prevăzute la articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții.
24 În susținerea acestei cereri, instanța menționată arată că domnul Milev se află în arest preventiv de la data de 24 noiembrie 2013. Ea consideră, în plus, că, în cazul unui răspuns negativ la întrebarea preliminară, dacă instanța națională chemată să statueze cu privire la menținerea în arest a domnului Milev ar constata inexistența unor motive verosimile de a presupune că a săvârșit infracțiunile de care a fost acuzat, acesta va trebui să fie pus imediat în libertate.
25 În această privință trebuie subliniat, în primul rând, că prezenta trimitere preliminară privește interpretarea Directivei 2016/343, care face parte din titlul V din partea a treia din Tratatul FUE, referitor la spațiul de libertate, securitate și justiție. Prin urmare, aceasta poate fi judecată potrivit procedurii preliminare de urgență.
26 În al doilea rând, în ceea ce privește criteriul privind urgența, trebuie, potrivit jurisprudenței Curții, să se ia în considerare împrejurarea că persoana vizată în cauza principală este în prezent lipsită de libertate și că menținerea sa în detenție depinde de soluționarea litigiului principal (Hotărârea din 28 iulie 2016, JZ, C‑294/16 PPU, EU:C:2016:610, punctul 29 și jurisprudența citată). În speță, din elementele transmise de instanța de trimitere și amintite la punctele 17-20 din prezenta hotărâre reiese că domnul Milev se află în arest preventiv și că soluția care va fi dată litigiului principal ar putea pune instanța de trimitere în situația de a decide să pună capăt acestei detenții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2015, Lanigan, C‑237/15 PPU, EU:C:2015:474, punctul 24).
27 În aceste condiții, Camera a patra a Curții a decis, la 17 august 2016, la propunerea judecătorului raportor, după ascultarea avocatului general, să admită cererea instanței de trimitere privind judecarea prezentei trimiteri preliminare potrivit procedurii preliminare de urgență.
Cu privire la întrebarea preliminară
28 Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolele 3 și 6 din Directiva 2016/343 trebuie interpretate în sensul că se opun avizului dat de Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație) la 7 aprilie 2016, la începutul perioadei de transpunere a directivei menționate, și prin care se conferă instanțelor naționale competente să judece o cale de atac formulată împotriva unei decizii de arestare preventivă posibilitatea de a decide dacă, în faza contencioasă a procedurii penale, menținerea unui inculpat în arest preventiv trebuie să fie supusă unui control judecătoresc în cadrul căruia să se verifice dacă există motive verosimile care permit să se presupună că acesta a săvârșit infracțiunea care îi este imputată.
29 Trebuie să se arate, mai întâi, că, potrivit articolului 15 din Directiva 2016/343, aceasta a intrat în vigoare la 31 martie 2016 și că, potrivit articolului 14 alineatul (1) din aceasta, termenul de transpunere a acestei directive expiră la 1 aprilie 2018.
30 Din moment ce acest termen urmărește să ofere statelor membre timpul necesar pentru adoptarea măsurilor de transpunere, acestor state nu li se poate reproșa că nu au transpus directiva menționată în ordinea lor juridică înainte de expirarea acestui termen (a se vedea Hotărârea din 18 decembrie 1997, Inter‑Environnement Wallonie, C‑129/96, EU:C:1997:628, punctul 43, precum și Hotărârea din 15 octombrie 2009, Hochtief și Linde‑Kca‑Dresden, C‑138/08, EU:C:2009:627, punctul 25).
31 Nu este mai puțin adevărat că statele membre trebuie să se abțină de la adoptarea în cursul termenului de transpunere a unei directive a unor dispoziții de natură să compromită în mod grav rezultatul prevăzut de aceasta (a se vedea Hotărârea din 18 decembrie 1997, Inter‑Environnement Wallonie, C‑129/96, EU:C:1997:628, punctul 45, și Hotărârea din 2 iunie 2016, Pizzo, C‑27/15, EU:C:2016:404, punctul 32). Este irelevant în această privință dacă astfel de dispoziții de drept național, adoptate după intrarea în vigoare a directivei respective, urmăresc sau nu urmăresc transpunerea acesteia din urmă (a se vedea Hotărârea din 4 iulie 2006, Adeneler și alții, C‑212/04, EU:C:2006:443, punctul 121).
32 În consecință, începând de la data la care o directivă a intrat în vigoare, autoritățile statelor membre, precum și instanțele naționale trebuie să se abțină pe cât posibil de la interpretarea dreptului național într‑un mod care ar risca să compromită grav, după expirarea termenului de transpunere a acesteia, realizarea obiectivului urmărit de directivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 iulie 2006, Adeneler și alții, C‑212/04, EU:C:2006:443, punctul 122, precum și punctul 123).
33 Or, instanța de trimitere se întreabă dacă avizul dat de Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație) la 7 aprilie 2016 ar putea constitui o măsură de interpretare a dreptului național care riscă să compromită grav realizarea obiectivului urmărit de Directiva 2016/343.
34 În această privință trebuie să se constate, astfel cum reiese din chiar textul acestui aviz, că el nu impune instanțelor naționale sesizate cu căi de atac împotriva măsurilor de menținere în arest preventiv să adopte în faza contencioasă a procedurii penale o anumită decizie. Dimpotrivă, din decizia de trimitere reiese că avizul menționat lasă acestor instanțe judecătorești libertatea de a aplica dispozițiile CEDO, astfel cum sunt interpretate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, sau pe cele ale dreptului procesual național.
35 În consecință, avizul Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație) din 7 aprilie 2016 nu este de natură să compromită grav, după expirarea termenului de transpunere a Directivei 2016/343, realizarea obiectivelor impuse de aceasta.
36 Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea preliminară că avizul dat de Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație) la 7 aprilie 2016, la începutul perioadei de transpunere a Directivei 2016/343, și care conferă instanțelor naționale competente să judece o cale de atac formulată împotriva unei decizii de arestare preventivă posibilitatea de a decide dacă, în faza contencioasă a procedurii penale, menținerea unui inculpat în arest preventiv trebuie să fie supusă unui control judecătoresc în cadrul căruia să se verifice și dacă există motive verosimile care permit să se presupună că acesta a săvârșit infracțiunea care îi este imputată nu este de natură să compromită grav, după expirarea termenului de transpunere a acestei directive, obiectivele impuse de aceasta.
Cu privire la cheltuielile de judecată
37 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară:
Avizul dat de Varhoven kasatsionen sad (Curtea Supremă de Casație, Bulgaria) la 7 aprilie 2016, la începutul perioadei de transpunere a Directivei (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, și care conferă instanțelor naționale competente să judece o cale de atac formulată împotriva unei decizii de arestare preventivă posibilitatea de a decide dacă, în faza contencioasă a procedurii penale, menținerea unui inculpat în arest preventiv trebuie să fie supusă unui control judecătoresc în cadrul căruia să se verifice și dacă există motive verosimile care permit să se presupună că acesta a săvârșit infracțiunea care îi este imputată nu este de natură să compromită grav, după expirarea termenului de transpunere a acestei directive, obiectivele impuse de aceasta.
Semnături