Language of document : ECLI:EU:C:2012:800

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

JULIANE KOKOTT

prezentate la 13 decembrie 2012(1)

Cauza C‑439/11 P

Ziegler SA

împotriva

Comisiei Europene

„Recurs – Concurență – Înțelegeri – Articolul 81 alineatul (1) CE și articolul 53 alineatul (1) CEE – Efectele juridice ale orientărilor Comisiei – Atingere semnificativă adusă comerțului dintre statele membre – Stabilirea amenzilor – Protecție jurisdicțională efectivă – Dreptul la un proces echitabil – Imparțialitatea obiectivă a Comisiei – Principiul egalității de tratament și al nediscriminării – «Înțelegere în sectorul serviciilor de mutări» – Piața belgiană a serviciilor de mutări internaționale”





I –    Introducere

1.        Prezenta cauză oferă Curții posibilitatea de a‑și rafina jurisprudența referitoare la efectele juridice ale numeroaselor orientări elaborate de Comisia Europeană în calitatea sa de autoritate a Uniunii Europene în domeniul concurenței. Astfel, punctul central de interes în speță îl reprezintă „Orientările din anul 2004 privind conceptul de efect asupra comerțului”(2), precum și „Orientările privind calcularea amenzilor” publicate în anul 2006(3).

2.        În plus, Comisia ridică o serie de probleme fundamentale de drept care sunt dezbătute în mod constant, în legătură cu instrumentarea procedurilor de aplicare a amenzilor în materie de înțelegeri. În această privință, este vorba, pe de o parte, despre calcularea amenzilor și, pe de altă parte, despre problema imparțialității obiective a Comisiei în calitatea sa de autoritate însărcinată cu efectuarea investigațiilor și cu adoptarea deciziilor.

3.        Aceste probleme de drept se ridică în contextul „înțelegerii în sectorul serviciilor de mutări”, descoperită de Comisie în urmă cu câțiva ani pe piața belgiană a serviciilor internaționale de mutări, care a făcut obiectul Deciziei din 11 martie 2008 de aplicare a unei amenzi (denumită în continuare și „decizia în litigiu”)(4). Comisia a acuzat societatea Ziegler SA (denumită în continuare „Ziegler” sau „recurenta”), împreună cu alte nouă întreprinderi, respectiv grupuri de întreprinderi, de participarea la o înțelegere în sectorul serviciilor de mutări și i‑a aplicat o amendă acesteia.

4.        După respingerea de către Tribunal, prin Hotărârea din 16 iunie 2011(5) (denumită în continuare și „hotărârea Tribunalului” sau „hotărârea atacată”), a acțiunii în primă instanță în anularea deciziei menționate, Ziegler a introdus prezentul recurs la Curtea de Justiție. În mod interesant, nici Comisia nu este de acord cu unele fragmente‑cheie din motivarea hotărârii atacate și solicită Curții menținerea hotărârii respective pe baza unei motivări diferite. Prin urmare, aspectul dacă și în ce măsură o astfel de înlocuire a motivelor („substitution de motifs”) este admisibilă în procedura de recurs trebuie să facă de asemenea obiectul examinării în prezenta cauză.

5.        În curând, Curtea va trebui să se pronunțe cu privire la o serie de alte aspecte juridice ridicate în cadrul celorlalte proceduri de recurs referitoare la înțelegerile în sectorul serviciilor de mutări, aflate încă pe rolul său(6).

II – Istoricul cauzei

6.        Ziegler este o întreprindere familială cu sediul în Bruxelles (Belgia) deținută de persoane fizice care sunt toate descendente ale fondatorilor întreprinderii, precum și de două societăți holding care au de asemenea legătură cu familia Ziegler(7). O parte semnificativă a activității desfășurate de Ziegler este formată din servicii de mutări, care, până în decembrie 2003, au fost furnizate de către o diviziune a întreprinderii și, începând cu decembrie 2003, de către o societate distinctă, care face parte din grupul Ziegler și poartă denumirea Ziegler Relocation SA (fostă Euro Time)(8).

7.        Potrivit rezultatelor investigațiilor efectuate de Comisie, pe piața belgiană a serviciilor internaționale de mutări a existat, în perioada 1984-2003, o înțelegere la care au participat zece societăți care furnizează servicii de mutări(9) în diferite perioade(10) și în diferite măsuri.

8.        În decizia atacată, Comisia a constatat că respectiva înțelegere reprezenta o înțelegere globală sub forma unei încălcări unice și continue(11), bazată, în ansamblu, pe trei tipuri de acorduri(12):

–        acorduri privind prețurile, în care societățile participante, care prestează servicii de mutare, se puneau de acord asupra tarifelor serviciilor pe care le furnizau clienților;

–        acorduri privind un sistem de compensații financiare pentru ofertele refuzate sau pentru neprezentarea de oferte (comisioane); prin intermediul acestor acorduri, concurenții societății care obținea un contract pentru o mutare internațională primeau un fel de compensație financiară în ipoteza în care au prezentat o ofertă sau dacă s‑au abținut de la prezentarea unei oferte; comisioanele menționate reprezentau un element ocult al prețului final al respectivelor servicii internaționale de mutare, pe care trebuia să îl plătească consumatorul;

–        acorduri privind împărțirea piețelor prin intermediul unui sistem de devize fictive (devize de complezență), prezentate clientului sau persoanei care se muta de către o societate care prestează servicii de mutare care nu intenționa să execute respectiva mutare; în acest scop, o societate comunica concurenților propriile tarife, rata asigurării și cheltuielile de depozitare aferente serviciului fictiv.

9.        Deși respectivele acorduri privind comisioanele și devizele de complezență s‑au aplicat pe toată durata înțelegerii (1984-2003), executarea acordurilor privind prețurile nu s‑a putut dovedi după luna mai 1990(13).

10.      În decizia atacată, Comisia a concluzionat, pe baza faptelor stabilite, că societățile implicate au încălcat articolul 81 alineatul (1) CE și articolul 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE „prin stabilirea în mod direct și indirect a prețurilor pentru serviciile internaționale de mutare din Belgia, prin repartizarea unei părți a acestei piețe și prin manipularea procedurii de cerere de oferte” în diferite perioade(14).

11.      Decizia atacată a fost notificată unui număr de 31 de entități juridice, pe care, în plus, Comisia le‑a obligat, pentru încălcarea săvârșită, la plata, în parte individual, în parte în solidar, a unor amenzi în diferite cuantumuri(15). În vederea calculării cuantumului amenzilor, Comisia a aplicat, în cadrul deciziei în litigiu, metoda descrisă în Orientările sale din anul 2006 privind calcularea amenzilor.

12.      Conform constatărilor Comisiei de la articolul 1 litera (j) din decizia în litigiu, Ziegler a participat în perioada 4 octombrie 1984-8 septembrie 2003 la înțelegerea globală, și anume în toată perioadă de existență a acesteia. Pentru această participare, Comisia a aplicat întreprinderii menționate, potrivit articolului 2 litera (l) din decizia în litigiu, o amendă de 9,2 milioane de euro, fără să prevadă o răspundere în solidar.

13.      Mai mulți destinatari ai deciziei în litigiu au încercat să obțină protecție juridică în primă instanță prin intermediul acțiunilor în anulare în fața Tribunalului(16).

14.      Acțiunea introdusă de Ziegler la 3 iunie 2008 a fost respinsă de Tribunal prin hotărârea atacată din 16 iunie 2011, iar Ziegler a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată(17).

III – Procedura în fața Curții

15.      Prin cererea din 25 august 2011, Ziegler a introdus prezentul recurs. Prin recursul formulat, acesta solicită Curții:

–        declararea prezentului recurs drept admisibil și fondat;

–        anularea hotărârii Tribunalului și soluționarea de către Curte a litigiului care face obiectul cauzei menționate;

–        admiterea concluziilor sale prezentate în primă instanță și, în consecință, anularea deciziei în litigiu sau, cu titlu subsidiar, anularea amenzii aplicate recurentei prin această decizie sau, cu titlu încă mai subsidiar, reducerea în mod substanțial a amenzii menționate;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cele două proceduri.

16.      La rândul său, Comisia solicită:

–        respingerea recursului și înlocuirea anumitor motive din hotărârea Tribunalului,

–        cu titlu subsidiar, respingerea acțiunii în anulare și

–        obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

17.      Procedura de recurs în fața Curții s‑a desfășurat în scris, iar ședința a avut loc la 24 octombrie 2012.

IV – Apreciere

18.      Recursul formulat de Ziegler se întemeiază pe patru motive de recurs care privesc diverse probleme de drept referitoare la atingerea semnificativă adusă comerțului dintre statele membre, la calcularea cuantumului amenzii și la cerința privind imparțialitatea Comisiei.

A –    Chestiuni preliminare

19.      Înainte de a analiza conținutul motivelor de recurs invocate de Ziegler, trebuie examinate două chestiuni preliminare care se referă, pe de o parte, la admisibilitatea unor părți ale argumentelor prezentate de Comisie și, pe de altă parte, la admisibilitatea anumitor aspecte ale argumentelor invocate de Ziegler.

1.      Cu privire la admisibilitatea cererii Comisiei referitoare la înlocuirea anumitor părți din motivarea hotărârii

20.      În cadrul primului și al celui de al doilea motiv de recurs, Comisia solicită Curții menținerea hotărârii atacate și înlocuirea unora dintre motivele menționate de Tribunal cu alte motive (în limba franceză: „substitution de motifs”). În special în cadrul primului motiv de recurs, Comisia consideră că obligația asumată de Tribunal de a defini piața nu există. În cadrul celui de al doilea motiv de recurs, Comisia contestă, printre altele, faptul că Orientările din anul 2006 privind calcularea amenzilor au făcut mai severe în general cerințele privind motivarea deciziilor de aplicare a amenzilor.

21.      Ziegler consideră că această cerere este inadmisibilă, întrucât argumentul invocat de Comisie ar fi inexact, și că, în plus, Comisia nu ar avea niciun interes de a exercita acțiunea.

22.      În ceea ce privește prima obiecție formulată de Ziegler, este suficient să se indice faptul că din memoriul în răspuns rezultă în mod suficient de clar care sunt elementele din motivarea hotărârii atacate a căror înlocuire este solicitată de Comisie și care este motivarea pe care aceasta o considera corectă în locul celei alese de Tribunal. Contrar opiniei exprimate de Ziegler, Comisia nu trebuia să facă în acest scop o propunere privind o formulare concretă.

23.      În ceea ce privește a doua obiecție, trebuie observat că Curtea a declarat deja în fapt anumite cereri ale Comisiei de înlocuire a motivării hotărârii ca fiind inadmisibile din cauza lipsei unui interes suficient de a exercita acțiunea(18). Cerința privind interesul de a exercita calea de atac care, în acest context, se aplică atât recurenților privilegiați, cât și celor neprivilegiați(19) impune ca, prin rezultatul său, recursul să poată aduce un beneficiu părții care l‑a intentat(20).

24.      Totuși, această jurisprudență referitoare la inadmisibilitatea cererilor de înlocuire a motivării unei hotărâri se referă numai la cazuri în care Comisia formulează ea însăși un recurs sau un recurs incident(21) ori în care Comisia solicită Curții îndreptarea pretinsei erori de drept din motivarea hotărârii Tribunalului, în pofida faptului că erorile respective nu fac nicidecum obiectul recursului(22).

25.      Însă situația este diferită în prezentul context: Comisia nu a formulat un recurs (incident) și, în cadrul prezentării argumentelor sale scrise și orale în fața Curții, nu a depășit – cu o excepție care urmează să fie menționată în continuare(23) – obiectul recursului formulat de Ziegler. Dimpotrivă, Comisia s‑a limitat în esență să apere hotărârea Tribunalului, în special împotriva erorilor de drept criticate de Ziegler. În contextul obiectului acestui litigiu, Comisia a solicitat înlocuirea motivării hotărârii, cu menținerea dispozitivului acesteia.

26.      În astfel de împrejurări, potrivit unei jurisprudențe constante, înlocuirea motivării hotărârii în cursul procedurii de recurs este admisibilă(24), indiferent dacă Curtea efectuează înlocuirea din proprie inițiativă sau dacă înlocuirea are astfel loc ca urmare a unei „cereri” sau a „sugestiei” uneia dintre părțile din procedură. Curtea nu poate fi obligată să ia în considerare numai argumentele pe care recurenta își întemeiază afirmația, întrucât, în caz contrar, ar trebui să își întemeieze eventual hotărârea pe considerații juridice incorecte(25). Prin înlocuirea unei motivări juridice incorecte a hotărârii atacate, Curtea își poate îndeplini – într‑un mod care este conform principiului economiei procedurale – misiunea sa de a asigura respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor [articolul 19 alineatul (1) a doua teză TUE].

27.      Doar considerațiile Comisiei privind pragul de 40 de milioane de euro necesită o apreciere diferită, întrucât fragmentul din hotărârea atacată în care Tribunalul abordează această tematică(26)nu face obiectul niciunuia dintre motivele invocate de Ziegler în procedura de recurs(27). În consecință, nici Comisia nu poate solicita înlocuirea motivării formulate în fragmentul respectiv din hotărârea atacată.

28.      Făcând abstracție de această excepție, concluziile Comisiei privind înlocuirea motivării hotărârii sunt totuși admisibile. Vom prezenta observații cu privire la temeinicia acestor concluzii la locul adecvat, în cadrul examinării motivelor de recurs invocate de Ziegler.

29.      În cazul în care este necesară într‑adevăr înlocuirea unor fragmente individuale din motivarea hotărârii atacate, acest lucru nu determină, contrar opiniei Comisiei, declararea inadmisibilității recursului, ci netemeinicia sa(28), întrucât în această privință criticile formulate de Ziegler împotriva hotărârii atacate sunt inoperante (în limba franceză „inopérant”), și anume nu produc niciun efect(29).

2.      Cu privire la critica Comisiei conform căreia în procedura administrativă Ziegler nu a pus în discuție existența unei atingeri semnificative aduse comerțului

30.      Comisia a subliniat în mai multe locuri din memoriile sale scrise că Ziegler nu a pus în discuție în cursul procedurii administrative existența unei atingeri semnificative aduse comerțului dintre statele membre, ci a formulat o critică în această privință abia în cursul procedurii în fața Tribunalului.

31.      Din punctul de vedere al economiei procedurale, o astfel de abordare este fără îndoială foarte regretabilă. Totuși, din punct de vedere juridic, nu se poate formula o obiecție în această privință. Într‑adevăr, nu există nicio dispoziție a dreptului Uniunii care ar determina caducitatea tuturor criticilor care nu au fost formulate în cursul procedurii administrative în materie de concurență(30). În consecință, argumentul invocat de Ziegler referitor la atingerea semnificativă adusă comerțului este admisibil.

B –    Apreciere pe fond a motivului de recurs

32.      Decizia în litigiu a fost adoptată înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Prin urmare, în vederea aprecierii sale juridice sunt relevante încă dispozițiile tratatelor europene, în versiunea Tratatului de la Nisa, și anume interdicția înțelegerilor prevăzută la articolul 81 alineatul (1) CE și obligația de motivare prevăzută la articolul 253 CE. Cu toate acestea, observațiile prezentate în continuare pot fi extinse în mod automat în privința articolului 101 alineatul (1) TFUE și a articolului 296 alineatul (2) TFUE.

1.      Cu privire la atingerea semnificativă adusă comerțului dintre statele membre (primul motiv de recurs)

33.      Primul motiv de recurs invocat de Ziegler privește punctele 64-74 din hotărârea atacată, în care Tribunalul examinează problema dacă înțelegerea în sectorul serviciilor de mutări putea să afecteze comerțul dintre statele membre.

34.      Într‑adevăr, articolul 81 alineatul (1) CE interzice acordurile anticoncurențiale dintre întreprinderi numai în cazul în care acestea „pot afecta comerțul dintre statele membre”. Această așa‑numită clauză de interstatalitate urmărește delimitarea domeniului de aplicare al dreptului Uniunii în materie de concurență de domeniul de aplicare al dreptului național al concurenței(31).

35.      Potrivit unei jurisprudențe constante, efectele reale sau potențiale ale unui acord asupra comerțului dintre statele membre nu trebuie să fie „numai nesemnificative” („nu trebuie să fie insignifiante”)(32), și anume orice eventuală atingere adusă comerțului trebuie să fie „semnificativă”(33).

36.      În Orientările sale din anul 2004, Comisia – întemeindu‑se pe jurisprudența instanțelor Uniunii – a stabilit anumite criterii pe baza cărora se poate aprecia dacă un acord între întreprinderi poate aduce atingere în mod semnificativ comerțului dintre statele membre. Aceste criterii includ, nu în ultimul rând, un prag de 5 % aplicabil cotei de piață comune a părților la un acord între întreprinderi pe piețele afectate de acest acord(34) (denumit în continuare și „criteriul de 5 %”).

37.      Ziegler consideră că Tribunalul a săvârșit diverse erori atunci când a interpretat și a aplicat criteriul de 5 %.

a)      Cu privire la necesitatea definirii pieței relevante înainte de a aplica criteriul de 5 % (primul aspect al primului motiv de recurs)

38.      În cadrul primului aspect al primului motiv de recurs, recurenta impută Tribunalului în primul rând faptul că a „exonerat” în mod incorect Comisia de cerința de a defini piața în lumina criteriului de 5 %.

39.      Această critică privește considerațiile Tribunalului de la punctele 66-72 din hotărârea atacată. La punctele respective, Tribunalul a plecat mai întâi de la raționamentul că respectivul calcul al unei cote de piață implică, drept prezumție logică, definirea acestei piețe și că în cadrul punctului (55) din Orientările din anul 2004 Comisia și‑a asumat tocmai această obligație de a efectua o astfel de definire a pieței în raport cu criteriul de 5 %(35). În continuare, Tribunalul constată că Comisia nu și‑a îndeplinit tocmai această obligație, întrucât nu a definit piața(36). Cu toate acestea, în opinia Tribunalului, în circumstanțele din speță, Comisia „a dovedit corespunzător cerințelor legale”(37) că pragul de 5 % a fost depășit. Elementul decisiv pentru această concluzie a Tribunalului a fost aprecierea acestuia conform căreia Comisia a prezentat „o descriere suficient de detaliată a sectorului în cauză, inclusiv oferta, cererea și piața geografică”(38). Prin urmare, Comisia ar fi putut să se întemeieze „în mod excepțional” pe criteriul de 5 %, fără a formula în mod expres o definiție a pieței în sensul Orientărilor din anul 2004(39).

40.      Ziegler invocă faptul că hotărârea atacată nu este motivată suficient în privința acestui aspect și că, în orice caz, motivele hotărârii sunt contradictorii și incorecte pe fond.

41.      În continuare vom aborda mai întâi critica privind nemotivarea [a se vedea secțiunea i) imediat următoare], înainte de a examina cerințele legale privind definirea pieței în raport cu criteriul de 5 % [a se vedea secțiunea ii) de mai jos ] și de a aborda în mod succint deficiențele pe fond susținute de Ziegler în legătură cu definirea pieței [a se vedea secțiunea iii) de mai jos].

i)      Cu privire la critica referitoare la existența unei motivări insuficiente și contradictorii a hotărârii

42.      În primul rând, Ziegler critică Tribunalul întrucât acesta nu a motivat în niciun fel de ce a „exonerat” Comisia de cerința de a defini piața în raport cu criteriul de 5 %. În orice caz, Ziegler susține că motivarea hotărârii este contradictorie.

43.      Contrar opiniei exprimate de Comisie, pe lângă criticile pe fond formulate de recurentă referitoare la definirea pieței, această critică are o semnificație de sine stătătoare întrucât, indiferent dacă Tribunalul a aplicat pe fond cerințele corecte sau, dimpotrivă, cerințe prea ridicate în ceea ce privește definirea pieței, acesta trebuie să își motiveze în mod corespunzător hotărârea pe plan formal: Tribunalul trebuie să prezinte motivele care au fost, în opinia sa, decisive pentru pronunțarea hotărârii în primă instanță.

44.      Obligația Tribunalului de a‑și motiva hotărârea rezultă din articolul 36 coroborat cu articolul 53 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție. Potrivit unei jurisprudențe constante, motivarea unei hotărâri trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul Tribunalului, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile deciziei adoptate, iar Curții să își exercite controlul(40). De asemenea, motivarea unei hotărâri a Tribunalului nu trebuie să fie contradictorie în sine(41).

45.      Prima facie, pare că în fapt Tribunalul se contrazice în mod semnificativ în speță întrucât, pe de o parte, acesta subliniază că în decizia în litigiu nu există o definiție a pieței în raport cu aplicarea criteriului de 5 %(42) și, pe de altă parte, constată că, în ceea ce privește „serviciile de mutări internaționale în Belgia”, Comisia a „prezentat o descriere suficient de detaliată a sectorului în cauză, inclusiv oferta, cererea și piața geografică”(43). În plus, deși Tribunalul consideră că o definire a pieței este obligatorie din perspectiva aplicării criteriului de 5 %, acesta consideră totodată că, în speță, Comisia putea să se întemeieze pe criteriul de 5 %, „fără a formula în mod expres o definiție a pieței [...]”(44).

46.      Cu toate acestea, o analiză mai atentă relevă faptul că Tribunalul s‑a exprimat doar într‑un mod stângaci în această privință, întrucât din contextul general al fragmentului din hotărâre în discuție reiese în mod suficient de clar că decizia în litigiu conține o descriere a pieței efectuate de Comisie („serviciile de mutări internaționale în Belgia”) și că Tribunalul consideră că această descriere este suficientă pentru a o echivala cu o definiție reală a pieței și pentru a servi drept temei pentru aplicarea criteriului de 5 %. Prin urmare, contrar impresiei inițiale, la o lectură plină de bunăvoință, considerațiile Tribunalului cu privire la această problemă nu sunt contradictorii.

47.      În plus, din considerațiile Tribunalului reiese de asemenea în mod suficient de clar motivul pentru care Tribunalul, „în mod excepțional” s‑a abținut „să respingă” constatările Comisiei privind criteriul de 5 %. În sfârșit, Tribunalul a considerat într‑adevăr că descrierea sectorului relevant în decizia în litigiu conținea toate informațiile necesare pentru aplicarea criteriului de 5 % și că, prin urmare, descrierea respectivă era echivalentă cu definirea pieței pe care acesta o considera a fi necesară.

48.      În consecință, critica privind o motivare insuficientă și contradictorie a hotărârii trebuie să fie respinsă.

ii)    Cu privire la cerințele legale referitoare la definirea pieței

49.      În plus, recurenta critică faptul că, în mod contrar expunerii efectuate de Tribunal, decizia în litigiu nu conținea o definiție precisă a serviciilor relevante și a pieței relevante, întrucât o simplă descriere a unui „sector” („serviciile de mutări internaționale în Belgia”) nu este echivalentă cu o definire completă a pieței relevante.

50.      În această privință, trebuie să se sublinieze mai întâi că, potrivit clauzei de interstatalitate în sensul articolului 81 alineatul (1) CE, nu este în niciun caz necesar să se definească întotdeauna piața relevantă întrucât se poate face dovada unei atingeri semnificative aduse comerțului dintre statele membre și în lipsa unei definiții a pieței, de exemplu în cazul în care există dovezi că întreprinderea a intenționat printr‑un anumit comportament să împiedice în mod considerabil exporturile spre alte state membre sau importurile din alte state membre(45).

51.      Cu toate acestea, în cazul în care o autoritate din domeniul concurenței sau o instanță se întemeiază în mod specific pe criteriul de 5 %, pentru a dovedi efectul semnificativ al atingerii aduse comerțului în sensul clauzei de interstatalitate, definirea pieței devine esențială, întrucât în lipsa definirii prealabile a pieței relevante nu este posibilă stabilirea cotelor de piață. În această privință, Tribunalul constată în mod corect „că calculul unei cote de piață implică, drept prezumție logică, definirea acestei piețe”(46).

52.      Cu toate acestea, astfel cum subliniază în mod corect Comisia, descrierea pieței relevante din perspectiva aplicării criteriului de 5 % nu trebuie să fie efectuată în mod necesar cu același grad de precizie precum o definire a pieței care ar trebui să fie utilizată pentru a evalua comportamentul întreprinderilor în mediul concurențial. În schimb, cerințele legale referitoare la definirea pieței pot să varieze foarte mult în funcție de obiectivul urmărit prin această definire a pieței. Definirea pieței are tendința de a fi în mod imperativ cu atât mai precisă cu cât legăturile economice sunt mai complexe și cu cât analizele necesare pentru evaluarea acestor legături sunt mai extinse, de exemplu în cazul în care se constată existența sau folosirea în mod abuziv a unei poziții dominante deținute pe piață, potrivit articolului 82 CE (devenit articolul 102 TFUE), sau în cazul deciziilor privind prognoze referitoare la evoluția viitoare a pieței în cadrul anumitor proceduri de control al concentrărilor economice.

53.      Prin urmare, recurenta săvârșește o eroare atunci când consideră că noțiunea de definire a pieței trebuie interpretată întotdeauna în același mod și că, în prezenta cauză, Comisia ar fi trebuit să furnizeze drept temei pentru aplicarea criteriului de 5 % aceeași descriere detaliată a pieței precum cea care se face de obicei în alte contexte.

54.      În opinia noastră, Tribunalul putea să constate, fără a săvârși o eroare, că referirea Comisiei la „sectorul serviciilor de mutări internaționale în Belgia”, care cuprinde toate prestările de servicii de mutări al căror punct de plecare și de destinație este Belgia, indiferent dacă sunt mandatate de particulari, de întreprinderi sau de instituții publice(47), a delimitat situația de fapt din prezenta cauză într‑un mod suficient de precis pentru a permite aplicarea criteriului de 5 %(48).

55.      Contrar opiniei exprimate de Ziegler, nici din Orientările din anul 2004 nu se pot deduce cerințe mai stricte pentru definirea pieței aplicabile în prezenta cauză.

56.      Într‑adevăr, contrar opiniei Comisiei, Orientările din anul 2004 conțin mai mult decât o simplă codificare a jurisprudenței existente până la acea dată referitoare la problema atingerii aduse comerțului dintre statele membre, întrucât în orientările respective Comisia stabilește „metodologia de aplicare a conceptului de efect asupra comerțului [dintre statele membre]”(49) și anunță că, în anumite împrejurări, nu va angaja proceduri împotriva întreprinderilor și că nu va aplica amenzi împotriva lor(50). Prin publicarea acestor orientări, Comisia și‑a asumat în mod unilateral o obligație pe care trebuie să o respecte atunci când își exercită marja de apreciere cu privire la condițiile economice referitoare la atingerea adusă comerțului dintre statele membre(51). Prin urmare, Comisia nu poate aplica, fără a avea un motiv întemeiat, o metodologie diferită de cea stabilită în Orientările din anul 2004 atunci când examinează aspectul dacă comportamentul întreprinderilor în sensul articolului 81 CE și al articolului 82 CE (articolul 101 TFUE și articolul 102 TFUE) poate afecta în mod semnificativ comerțul dintre statele membre.

57.      Cu toate acestea, pe fond, Orientările din anul 2004 se limitează la afirmația foarte scurtă conform căreia, în vederea aplicării criteriului de 5 %, „este necesar să se determine” piața relevantă(52). Orientările din anul 2004 nu conțin nicio precizare cu privire la problema în litigiu din speță, și anume gradul de precizie cu care trebuie definită piața.

58.      Contrar opiniei exprimate de Ziegler, nici chiar referirea din Orientările din anul 2004 la Comunicarea Comisiei privind definiția pieței relevante(53) nu conține elemente noi în această privință, întrucât nici această din urmă comunicare nu exclude faptul că definiția pieței relevante trebuie să conțină mai multe sau mai puține detalii concrete în funcție de problema de concurență care trebuie să fie soluționată. La rândul său, Comunicarea Comisiei privind definiția pieței relevante recunoaște însuși faptul că definirea pieței relevante este strâns legată de obiectivele respective urmărite(54) și poate conduce la rezultate diferite „în funcție de natura problemei de concurență care este examinată”(55). Prin urmare, se lasă o marjă suficientă pentru o abordare pragmatică a definirii pieței relevante, adaptată împrejurărilor din cazul concret.

59.      În plus, într‑un caz comparativ simplu precum cel din speță ar fi în mod fundamental contrar cerințelor unei activități administrative eficiente și economice din punctul de vedere al utilizării resurselor dacă, atunci când definește piața din perspectiva aplicării criteriului de 5 %, Comisia ar trebui să depună un efort mai mare decât cel absolut necesar în acest scop.

60.      Prin urmare, având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, argumentul invocat de Ziegler referitor la cerințele legale aplicabile în privința definirii pieței trebuie să fie respins.

iii) Cu privire la pretinsele deficiențe pe fond referitoare la definirea pieței

61.      În sfârșit, recurenta invocă faptul că descrierea serviciilor relevante și a pieței („serviciile de mutări internaționale în Belgia”) acceptată de Tribunal în prezenta cauză este incorectă pe fond, atât în ceea ce privește definirea pieței relevante a produsului, cât și în ceea ce privește definirea pieței geografice relevante.

62.      Prin intermediul acestei critici, Ziegler contestă în special punctul 71 din hotărârea atacată, în care Tribunalul statuează „că Comisia a constatat în mod justificat că serviciile în cauză erau servicii de mutări internaționale în Belgia” și că piața astfel descrisă „a fost identificată în mod întemeiat de Comisie ca fiind piața relevantă”.

63.      Recurenta își întemeiază critica referitoare la fragmentul respectiv din hotărâre în principal pe considerații privind interschimbabilitatea serviciilor de mutări internaționale și formulează argumente atât în privința ofertei, cât și a cererii.

64.      Cu toate acestea, se pare că recurenta omite în această privință faptul că problema privind modul în care cererea și oferta se prezintă pe o anumită piață și aspectul dacă serviciile de mutări, aflate concret în discuție, sunt interschimbabile reciproc nu constituie o problemă de drept, ci o problemă de fapt în privința căreia Curtea nu este competentă să se pronunțe în procedura de recurs – sub rezerva unei eventuale denaturări a faptelor care nu este invocată în speță(56).

65.      În consecință, critica formulată de Ziegler referitoare la constatările Tribunalului în litigiu în prezenta cauză cu privire la definirea pieței trebuie să fie respinsă ca inadmisibilă.

66.      Prin urmare, rezultă în ansamblu că primul aspect al primului motiv de recurs nu poate fi admis.

b)      Cu privire la dovada depășirii pragului de 5 % în prezenta cauză (al doilea aspect al primului motiv de recurs)

67.      Cu titlu subsidiar, Ziegler invocă în cadrul celui de al doilea aspect al primului motiv de recurs faptul că Tribunalul și‑a încălcat obligația de motivare a hotărârii și principiul contradictorialității atunci când a stabilit că cota de piață cumulată a participanților la înțelegere s‑ar situa în prezenta cauză „cu mult deasupra pragului de 5 %”.

68.      Critica recurentei este îndreptată în special împotriva ultimelor două teze de la punctul 71 din hotărârea atacată, în care Tribunalul precizează „că, pentru ca pragul de 5 % să nu fie depășit, dimensiunea pieței ar trebui să fie de cel puțin 435 de milioane de euro”, și adaugă următoarele: „Or, singura posibilitate pentru a atinge o astfel de dimensiune a pieței relevante ar fi de a avea în vedere o piață mult mai extinsă decât cea a serviciilor de mutări internaționale în Belgia, piață care a fost totuși identificată în mod întemeiat ca fiind piața relevantă.”

69.      În acest pasaj, Ziegler contestă constatarea Tribunalului conform căreia numai o piață mult mai extinsă decât cea a „serviciilor de mutări internaționale în Belgia” ar putea atinge 435 de milioane de euro. În opinia societății Ziegler, această constatare a Tribunalului nu este motivată în niciun mod, iar în plus, prezumțiile pe care ea se întemeiază nu au făcut obiectul unei dezbateri contradictorii între părți în cursul procedurii desfășurate în primă instanță.

70.      Niciuna dintre cele două critici nu este întemeiată.

71.      Afirmațiile evidente nu necesită explicații mai detaliate. Aceasta este situația în ceea ce privește fragmentul din hotărâre aflat în discuție în speță: este de la sine înțeles că se poate prezuma că participanții la înțelegere dețin cote de piață mai reduse numai atunci când – considerând drept temei cifrele de afaceri stabilite pentru întreprinderile respective – se presupune că volumul pieței este mult mai ridicat. Calculul efectuat de Tribunal conform căruia, pentru ca cotele de piață deținute de participanții la înțelegere să se reducă de la valori de două cifre (conform constatărilor Tribunalului, de aproape 30 %(57)) la sub 5 %, piața relevantă ar trebui să fie de 435 de milioane de euro nu necesita, așadar, o analiză aprofundată în motivarea hotărârii.

72.      În ceea ce privește datele numerice pe care se bazează calculul efectuat de Tribunal, contrar afirmației făcute de Ziegler, acestea au fost într‑adevăr dezbătute împreună cu părțile din procedură. Ele rezultă din răspunsul scris al Comisiei la întrebările adresate de Tribunal în procedura în primă instanță(58), în privința cărora Ziegler avea libertatea să își formuleze observațiile în orice moment. În plus, din hotărârea atacată rezultă că Ziegler a fost chiar întrebată în mod expres de Tribunal cu privire la acest aspect în cadrul ședinței în primă instanță(59).

73.      În acest context, recurenta susține în mod neîntemeiat că datele numerice ale Comisiei nu sunt fiabile. Într‑adevăr, Tribunalul a constatat la un alt punct din hotărârea atacată o eroare de apreciere săvârșită de Comisie care afectează calculul volumului pieței(60). Cu toate acestea, de aici nu se poate concluziona în general în sensul că cifrele utilizate de Comisie ar fi în ansamblu inutilizabile.

74.      În orice caz, exactitatea și reziliența datelor stabilite de Comisie constituie probleme care privesc constatarea faptelor și aprecierea probelor care nu sunt examinate ca atare – sub rezerva denaturării faptelor – de Curte în calitate de instanță de recurs(61). Întrucât Ziegler nu a formulat nicio critică privind denaturarea faptelor sau a elementelor de probă, întreprinderea trebuie să respecte constatarea faptelor și aprecierea probelor efectuate de Tribunal în cadrul hotărârii atacate.

75.      Din considerațiile care precedă rezultă că nici al doilea aspect al primului motiv de recurs nu are nicio șansă de a fi admis.

c)      Cu privire la problema dacă depășirea pragului de 5 % este suficientă pentru a confirma existența unei atingeri semnificative aduse comerțului (al treilea aspect al primului motiv de recurs)

76.      Prin intermediul celui de al treilea aspect al primului motiv de recurs, care este invocat de asemenea cu titlu subsidiar, Ziegler contestă în special punctul 73 din hotărârea atacată, care are următorul cuprins:

„În sfârșit, astfel cum Comisia a subliniat în mod întemeiat, în contextul prezumției pozitive prevăzute la punctul (53) din Orientările din 2004, este suficient ca doar una dintre cele două condiții alternative să fie îndeplinită pentru a putea dovedi caracterul semnificativ al atingerii aduse comerțului dintre statele membre”.

77.      Recurenta consideră că, în acest fragment din hotărâre, Tribunalul a săvârșit o eroare, întrucât a dedus existența atingerii semnificative aduse comerțului dintre statele membre exclusiv din împrejurarea că cota de piață cumulată a participanților la înțelegere depășea pragul de 5 %. În opinia societății Ziegler, acest aspect nu este conform nici cu jurisprudența, nici cu punctul (53) din Orientările din anul 2004.

78.      Este întemeiat faptul că atingerea adusă comerțului dintre statele membre trebuie apreciată ținându‑se seama de toate circumstanțele relevante din cazul respectiv, întrucât conform jurisprudenței constante, pentru a fi susceptibil să afecteze comerțul dintre statele membre ale Uniunii, un acord între întreprinderi trebuie, pe baza unui ansamblu de elemente obiective de drept sau de fapt, să permită să se prevadă, cu un grad de probabilitate suficient, că poate exercita o influență directă sau indirectă, actuală sau potențială asupra fluxurilor de schimburi comerciale dintre statele membre într‑un sens care ar putea aduce atingere obiectivelor realizării unei piețe unice între state(62).

79.      Afectarea schimburilor comerciale dintre statele membre ale Uniunii rezultă în general din întrunirea mai multor factori, care, examinați în mod individual, nu ar fi în mod necesar determinanți(63). Acest lucru nu exclude, desigur, faptul ca în cazul concret, din ansamblul elementelor de drept sau de fapt care trebuie luate în considerare, un singur element să se configureze drept element determinant – și anume o depășire semnificativă a pragului cotei de piață de 5 % –, element care indică deja per se cu un grad suficient de probabilitate o atingere semnificativă adusă comerțului dintre statele membre(64).

80.      Cu toate acestea, în definitiv, în prezenta cauză nu este necesar să se stabilească în mod specific aspectul dacă întrunirea criteriului de 5 % putea să justifice per se prezumția privind existența riscului unei atingeri semnificative aduse comerțului. Astfel cum subliniază în mod întemeiat Comisia, înțelegerea în sectorul serviciilor de mutări se caracteriza prin alte două trăsături în temeiul cărora Tribunalul – chiar independent de depășirea pragului cotei de piață de 5 % – era îndreptățit să prezume existența unei atingeri considerabile aduse comerțului.

81.      Pe de o parte, potrivit constatărilor Tribunalului, înțelegerea în sectorul serviciilor de mutări privea toate serviciile de mutări internaționale din și spre Belgia, și anume toate mutările internaționale în privința cărora Belgia constituia punctul de origine sau de destinație. Astfel, întregul teritoriu al unui stat membru a fost afectat de înțelegerea respectivă. O astfel de înțelegere are ca efect, prin natura sa, consolidarea împărțirii piețelor la nivel național, împiedicând astfel întrepătrunderea economică dorită de tratate(65).

82.      Pe de altă parte, înțelegerea în sectorul serviciilor de mutări la care au participat întreprinderi majore furnizoare de servicii de mutări cu sediul în Belgia și în afara Belgiei(66) privea în special mutări internaționale din și spre Belgia, astfel încât, prin chiar natura sa, ar fi trebuit să aibă o influență semnificativă tocmai asupra comerțului transfrontalier dintre statele membre(67).

83.      Tribunalul a cunoscut pe deplin aceste două puncte de vedere suplimentare atunci când a examinat criteriul de 5 % în prezenta cauză(68). Prin urmare, ar fi eronat să se considere că Tribunalul și‑a întemeiat prezumția privind existența unei atingeri semnificative aduse comerțului exclusiv pe depășirea pragului de 5 %, chiar dacă, la o lectură superficială, examinarea izolată a punctului 73 în litigiu în prezenta cauză poate crea această impresie.

84.      Având în vedere ansamblul acestor considerații, Tribunalului nu i se poate imputa faptul că a ignorat cerințele legale ale clauzei de interstatalitate prevăzute la articolul 81 alineatul (1) CE.

85.      O concluzie diferită nu se poate deduce nici de la punctul (53) din Orientările din anul 2004 prin intermediul cărora Comisia și‑a asumat în mod unilateral o obligație în exercitarea marjei sale de apreciere(69). Într‑adevăr, conform acestei dispoziții, depășirea pragului de 5 % poate justifica ca atare existența unei prezumții privind o atingere semnificativă adusă comerțului dintre statele membre ale Uniunii numai în cazul în care, acordul în discuție este, în plus, prin natura sa susceptibil să aducă atingere comerțului dintre statele membre. Totuși, această condiție suplimentară este îndeplinită fără îndoială în cazul unei restricții flagrante precum înțelegerea din speță care, potrivit constatărilor Tribunalului privește, în plus, servicii de mutări internaționale, și anume serviciile transfrontaliere.

86.      Prin urmare, nu se poate vorbi nici despre o încălcare a punctului (53) din Orientările din anul 2004.

87.      Acest al treilea aspect al primului motiv de recurs este în ansamblu neîntemeiat, astfel încât primul motiv de recurs trebuie respins în totalitate.

2.      Cu privire la motivarea cuantumului amenzii (al doilea motiv de recurs)

88.      Prin intermediul celui de al doilea motiv de recurs, Ziegler contestă punctele 88-94 din hotărârea atacată. Recurenta impută Tribunalului faptul că a impus cerințe prea reduse în privința motivării deciziei în litigiu, referitor la calcularea amenzilor, și că astfel nu a ținut seama, pe de o parte, de cerințele privind motivarea actelor juridice ale Uniunii și, pe de altă parte, de dreptul fundamental la un proces echitabil [a se vedea în această privință secțiunea a) de mai jos]. Cu titlu subsidiar, recurenta invocă faptul că Tribunalul a încălcat „principiile egalității de tratament și nediscriminării” și că nu și‑a motivat suficient propria hotărâre [a se vedea în această privință secțiunea b) de mai jos].

89.      Aceste critici își au originea în noua practică a Comisiei, introdusă prin Orientările din anul 2006 privind calcularea amenzilor, de a calcula atât cuantumul de bază al amenzilor aplicate în cazul înțelegerilor, cât și un factor disuasiv care trebuie aplicat eventual pe baza unui anumit procent din vânzările(70) fiecăreia dintre întreprinderile în cauză. În funcție de gravitatea încălcării, procentul utilizat pentru stabilirea cuantumului de bază al amenzii este situat între 0 % și 30 % din valoarea vânzărilor(71), iar la calcularea factorului disuasiv se consideră drept bază de calcul un interval cuprins între 15 % și 25 % din valoarea vânzărilor(72).

90.      În opinia Tribunalului, această metodă de calculare a amenzilor implică cerințe ridicate privind motivarea deciziilor de aplicare a amenzilor. Tribunalul precizează că Comisia nu poate, în principiu, să se limiteze să califice o încălcare utilizând doar anumite grade de gravitate (cum ar fi, de exemplu, în speță: „foarte grav”), fără a explica mai detaliat modalitatea în care a stabilit în mod concret procentul din valoarea vânzărilor în temeiul căruia se calculează în final cuantumul de bază al amenzii și factorul disuasiv(73).

91.      Cu toate acestea, în prezenta cauză, Tribunalul a considerat suficient că Comisia, fără explicații mai detaliate, a ales o proporție de 17 % din vânzări drept bază de calcul al amenzilor și că a motivat alegerea exclusiv în temeiul caracterului „foarte grav” al încălcării(74). În opinia Tribunalului, o astfel de motivare este suficientă, „în situația în care Comisia aplică o rată foarte apropiată de limita inferioară a intervalului prevăzut pentru încălcările cele mai grave, aspect care este în plus foarte favorabil reclamantei. Astfel, în acest caz, nu este necesară o motivare suplimentară, care depășește motivarea inerentă în cadrul orientărilor. [În schimb], în cazul în care Comisia ar fi dorit să aplice o rată mai ridicată, ar fi trebuit să prezinte o motivare mai detaliată”(75).

92.      Aceste afirmații determină societatea Ziegler să impute Tribunalului că, deși în teorie a recunoscut cerințe ridicate privind motivarea calculării amenzilor, nu le‑a pus în aplicare în cazul concret în privința Comisiei, ci mai curând a „exonerat” Comisia de obligația sa de motivare.

a)      Cu privire la critica referitoare la o „exonerare” nelegală de la cerința privind motivarea (primul aspect al celui de al doilea motiv de recurs)

93.      Critica principală formulată de Ziegler în cadrul celui de al doilea motiv de recurs este că Tribunalul nu a respectat cerințele legale privind motivarea calculării amenzilor în cadrul deciziilor Comisiei referitoare la înțelegeri, și anume, pe de o parte, cerința consacrată de dreptul primar privind motivarea actelor juridice ale Uniunii coroborată cu cerințele prevăzute de Orientările din anul 2006 privind calcularea amenzilor și, pe de altă parte, acele cerințe care rezultă din dreptul fundamental la un proces echitabil.

i)      Cerința de motivare prevăzută la articolul 253 CE (devenit articolul 296 al doilea paragraf TFUE)

94.      În ceea ce privește mai întâi cerința privind motivarea actelor juridice ale Uniunii, Ziegler se întemeiază pe articolul 296 TFUE. În mod corect, în prezenta cauză se aplică totuși în continuare articolul 253 CE(76), care nu stabilește însă, în măsura în care prezintă relevanță în speță, nicio cerință diferită privind motivarea actelor juridice ale Uniunii față de cerințele prevăzute la articolul 296 al doilea paragraf TFUE.

95.      Potrivit unei jurisprudențe constante, motivarea impusă la articolul 253 CE trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză și trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției Uniunii care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate, iar instanței competente să își exercite controlul(77).

96.      Astfel cum a subliniat Curtea, obligația de motivare a actelor juridice ale Uniunii are o importanță cu totul deosebită în cazul în care este vorba despre stabilirea cuantumului amenzilor aplicate în cazul înțelegerilor. În această privință, revine Comisiei în special sarcina de a explica ponderarea și evaluarea pe care le‑a realizat cu privire la elementele luate în considerare(78).

97.      Totuși, contrar celor susținute de Ziegler, acest lucru nu înseamnă nicidecum că orice decizie de aplicare a unei amenzi adoptată de Comisie ar trebui să fie întotdeauna motivată cu același grad de intensitate. Nici din Orientările din anul 2006 privind aplicarea amenzilor nu rezultă o înăsprire generală și fundamentală a cerințelor privind motivarea în legătură cu calcularea amenzilor, de care Tribunalul ar fi putut să „exonereze” Comisia în prezenta cauză.

98.      Dimpotrivă, și în privința procedurilor de aplicare a unei amenzi în cazul înțelegerilor este valabil faptul că natura și conținutul motivării pe care Comisia trebuie să o furnizeze în privința deciziei sale trebuie apreciate în definitiv în funcție de împrejurările cauzei, în special de conținutul actului, de natura motivelor invocate și de interesul de a primi explicații propriu destinatarului actului sau altor persoane vizate în mod direct și individual de acesta(79).

99.      În plus, reiese din jurisprudență că o decizie a Comisiei care se încadrează într‑o practică decizională constantă poate fi motivată în mod succint, în special prin referire la această practică(80). Același lucru este valabil și atunci când adoptarea deciziei se înscrie într‑un context bine cunoscut de persoanele interesate(81). Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, având în vedere că problema dacă motivarea unui act respectă condițiile impuse de articolul 253 CE trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă(82).

100. În cazul în care se utilizează acest criteriu de referință, Tribunalul a statuat în mod întemeiat în prezenta cauză că decizia în litigiu a fost motivată suficient atât în ceea ce privește calcularea cuantumului de bază al amenzii, cât și în ceea ce privește factorul disuasiv.

101. Decizia în litigiu se încadrează perfect în noua practică administrativă a Comisiei, astfel cum este prezentată în mod transparent în ceea ce privește procedurile legate de înțelegeri, în cadrul Orientărilor din anul 2006 privind aplicarea amenzilor. Aceste orientări conțin deja numeroase explicații pe care Comisia nu trebuia să le repete în cadrul deciziei atacate. Astfel, în orientări se stabilește în special că „acordurile [...] orizontale de stabilire a prețurilor, de împărțire a piețelor și de limitare a producției, care sunt în general secrete” – așadar restricții grave – „[trebuie] să fie sever sancționate”; conform orientărilor, pentru astfel de încălcări trebuie să se aplice un cuantum de bază „la limita superioară a intervalului” situat între 0 % și 30 % din valoarea vânzărilor și un factor disuasiv situat între 15 % și 25 % din valoarea vânzărilor(83).

102. În calitate de „încălcare foarte gravă”, prin care s‑ar fi influențat formarea prețurilor și prin intermediul căreia ar fi fost împărțite comenzile între participanții la înțelegere, înțelegerea în sectorul serviciilor de mutări se încadra fără îndoială tocmai în această categorie și, prin urmare, în temeiul Orientărilor din anul 2006 privind aplicarea amenzilor, trebuia să se aplice o amendă al cărei cuantum de bază trebuia să se situeze „la limita superioară a intervalului” cuprinsă între 0 % și 30 % din valoarea vânzărilor, care trebuia înăsprită, în plus, prin aplicarea unui factor disuasiv cuprins între 15 % și 25 % din valoarea vânzărilor.

103. Faptul că un cuantum de bază de 17 % din valoarea vânzărilor, astfel cum este stabilit în final de Comisie, se situează, în orice caz, în limita superioară a intervalului cuprins între 0 % și 30 % din valoarea vânzărilor este evident și nu necesită explicații suplimentare. Dacă este cazul, s‑ar putea pune problema dacă o proporție de 17 % din valoarea vânzărilor se situează efectiv „la limita superioară a acestui interval”, astfel cum impun Orientările din anul 2006 privind aplicarea amenzilor(84), sau dacă proporția respectivă a fost stabilită eventual la un nivel prea redus. Totuși, în această privință, Ziegler nu pare să aibă niciun interes legitim pentru a obține explicații suplimentare, întrucât un procent comparabil mai redus este mai favorabil acesteia decât un procent mai ridicat(85). Concluzia nu este diferită în ceea ce privește factorul disuasiv de 17 % din valoarea vânzărilor aplicat de Comisie, întrucât nici cel din urmă factor nu este situat la un nivel foarte ridicat în cadrul intervalului prevăzut cuprins între 15 % și 25 % din valoarea vânzărilor(86).

104. Este, desigur, posibil ca uneori, pentru calcularea cuantumului de bază al unei amenzi aplicate într‑o procedură privind înțelegeri să se ia în considerare drept bază de calcul, ținând seama de împrejurările speciale dintr‑un caz concret, o proporție mai redusă din valoarea vânzărilor decât cea prevăzută de Orientările din anul 2006 privind aplicarea amenzilor; această posibilitate este permisă în mod expres în cadrul orientărilor, nu în cele din urmă prin formularea „în general”(87). Cu toate acestea, contrar opiniei exprimate de Ziegler, de aici nu se poate deduce o înăsprire generală a cerințelor privind motivarea deciziilor de aplicare a amenzilor. Dimpotrivă, Comisia trebuie să examineze împrejurările speciale din cazul concret în cadrul motivării deciziei sale de aplicare a amenzilor numai atunci când ea cunoaște efectiv astfel de împrejurări. În măsura în care o întreprindere cunoaște, la rândul său, împrejurări care ar putea justifica, în contextul calculării amenzilor, utilizarea unei proporții din valoarea vânzărilor mai reduse decât cea menționată în orientări, revine acestei întreprinderi sarcina de a prezenta Comisiei împrejurările respective. Cu toate acestea, după cum putem vedea, Ziegler nu a invocat faptul că s‑a întemeiat în mod concret pe astfel de elemente de referință, în special în contextul calculării cuantumului de bază al amenzii sau al utilizării factorului disuasiv.

105. În sfârșit, cerințele legale ale motivării deciziilor de aplicare a amenzilor trebuie să fie cu atât mai ridicate cu cât cazul în discuție este mai complex și cu cât proporția din vânzări pe care Comisia o ia în considerare la calcularea cuantumului de bază și a factorului disuasiv este mai ridicată(88). Faptul că explicațiile care urmează să fie furnizate de Comisie trebuie să fie cu atât mai detaliate cu cât sancțiunea aplicată depășește cerințele minime stabilite de Orientările privind aplicarea amenzilor corespunde sensului și scopului cerințelor privind motivarea, întrucât în aceeași măsură crește și interesul întreprinderii în cauză de a afla motivele pentru orice eventuală decizie severă adoptată de Comisie. Această situație nu se regăsește însă în prezenta cauză, care nu se caracterizează printr‑o complexitate deosebită și în care Comisia s‑a întemeiat, în vederea calculării amenzii, pe o proporție comparativ redusă a vânzărilor.

106. Prin urmare, având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, Tribunalul a aplicat corect cerințele legale privind examinarea motivării deciziei în litigiu. În consecință, critica referitoare la o încălcare a cerinței privind motivarea este nefondată.

ii)    Dreptul fundamental la un proces echitabil

107. Pe lângă o încălcare a cerințelor generale privind motivarea, Ziegler invocă, în plus, o încălcare a dreptului fundamental la un proces echitabil și se întemeiază în această privință pe articolul 6 din CEDO(89), precum și pe articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

108. În această privință, trebuie subliniat mai întâi că Ziegler nu a invocat în primă instanță o astfel de încălcare, iar acest lucru este necontestat în speță. Contrar celor susținute de Ziegler, nu este vorba în această privință nici despre o simplă completare sau o dezvoltare ulterioară a criticii sale formulate în primă instanță referitoare la motivarea deciziei în litigiu, ci despre un motiv inadmisibil care se întemeiază pe încălcarea unor dispoziții legale complet diferite. Împrejurarea că este posibil ca între timp Curtea Europeană pentru Drepturile Omului să fi pronunțat o serie de hotărâri recente referitoare la articolul 6 din CEDO nu schimbă cu nimic situația de fapt și de drept, care, ca atare, ar justifica invocarea unui nou motiv. Un astfel de motiv nou nu poate face nicidecum obiectul unei dezbateri pe fond în procedura de recurs în fața Curții de Justiție(90) [articolul 42 alineatul (2) coroborat cu articolul 118 din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție din 19 iunie 1991(91)).

109. Cu toate acestea, chiar dacă argumentul invocat de Ziegler referitor la dreptul fundamental la un proces echitabil ar trebui considerat admisibil, acesta ar fi, în orice caz, nefondat.

110. Există într‑adevăr o legătură incontestabilă între obligația de motivare a actelor juridice ale Uniunii și dreptul fundamental la un proces echitabil, întrucât numai în cazul în care persoana în cauză este informată în mod corespunzător cu privire la motivele care stau la baza adoptării unei măsuri aceasta poate să aprecieze dacă are sens să exercite acțiunea împotriva măsurii respective, iar instanțele competente pot să examineze în mod corespunzător legalitatea măsurii.

111. Cu toate acestea, astfel cum am menționat deja(92), în prezenta cauză erau îndeplinite cerințele privind motivarea corespunzătoare a deciziei în litigiu, întrucât – în coroborare cu Orientările din anul 2006 privind aplicarea amenzilor – motivele care au stat la baza calculării cuantumului amenzii puteau fi identificate în mod clar și puteau fi examinate fără dificultăți în cadrul unei proceduri judiciare echitabile.

112. În sfârșit, critica formulată de recurentă conform căreia Tribunalul nu și‑ar exercita în mod corespunzător competența de fond atunci când ar accepta o motivare precum cea din decizia în litigiu este în totalitate nefondată. Ziegler nu a precizat deloc în ce măsură Tribunalul ar fi trebuit să efectueze o examinare mai aprofundată a deciziei în litigiu. În special, recurenta nu a prezentat niciun fel de indicii în favoarea faptului că motivele pe care se întemeiază calcularea amenzii furnizate de Comisie în prezenta cauză au făcut imposibilă sau pur și simplu au îngreunat efectuarea unui control judiciar cuprinzător în fapt și în drept al deciziei în litigiu.

113. Prin urmare, având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, argumentul invocat de Ziegler referitor la dreptul fundamental la un proces echitabil trebuie să fie respins ca inadmisibil sau, în orice caz, ca nefondat.

b)      Critica formulată cu titlu subsidiar privind o încălcare a principiului egalității de tratament și a obligației Tribunalului de a‑și motiva hotărârile (al doilea aspect al celui de al doilea motiv de recurs)

114. Cu titlu subsidiar, recurenta susține că „exonerarea” de la obligația de motivare acordată Comisiei în hotărârea atacată este contrară principiilor egalității de tratament și nediscriminării și, în plus, nu este motivată suficient.

i)      Cu privire la principiile egalității de tratament și nediscriminării

115. Principiul egalității de tratament – denumit uneori și „principiul egalității de tratament, respectiv al nediscriminării”(93) – constituie un principiu general al dreptului Uniunii, consacrat la articolele 20 și 21 din Carta drepturilor fundamentale(94). Curtea a recunoscut în mai multe rânduri importanța lui în legătură cu aplicarea de amenzi în cazurile privind înțelegeri(95).

116. Încălcarea acestui principiu invocată de recurentă ar consta în faptul că Tribunalul tratează în mod nejustificat cazuri precum cel în speță, în care amenzile sunt calculate în temeiul unei proporții de 17 % din valoarea vânzărilor, la fel ca și alte cazuri în care s‑ar putea lua în considerare o proporție de 15 % din valoarea vânzărilor.

117. Aceste observații formulate de Ziegler sunt extrem de vagi și par să se întemeieze pe o comparație pur ipotetică cu un exemplu de caz pe deplin teoretic și care nu este descris mai detaliat, în care Comisia, în vederea calculării amenzilor, nu ar fi putut să ia drept referință – precum în speță – un procent de 17 % din valoarea vânzărilor, ci un procent de 15 % din valoarea vânzărilor.

118. Având în vedere lipsa de precizie a observațiilor formulate de recurentă, avem îndoieli considerabile că argumentul său cu privire la acest aspect poate fi considerat admisibil(96).

119. În orice caz, argumentul menționat este însă nefondat.

120. Calcularea amenzilor nu constituie un proces mecanic în cursul căruia este posibil să se stabilească pentru fiecare înțelegere, în prealabil și cu o precizie matematică, procentul din valoarea vânzărilor care trebuie aplicat atunci când se calculează cuantumul de bază al amenzii și factorul disuasiv. În plus, o astfel de previzibilitate a sancțiunii până la ultima zecimală nu ar fi nici adecvată, întrucât ar facilita întru totul participanților la înțelegere posibilitatea de a stabili în prealabil „prețul” conduitei lor nelegale și de a calcula dacă este mai avantajos pentru ei să se implice într‑o activitate legală sau într‑o activitate nelegală.

121. Prin urmare, atunci când aplică amenzi unor întreprinderi participante la o înțelegere, Comisia, în calitate de autoritate în domeniul concurenței, trebuie să dispună în mod necesar de o anumită marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea proporției din valoarea vânzărilor în temeiul căreia se calculează amenda(97). Împrejurarea că această proporție poate fi de 17 % din valoarea vânzărilor în prezenta cauză și de 15 % din valoarea vânzărilor într‑un alt caz privind o înțelegere rezidă în natura unor astfel de calcule ale amenzilor și nu poate fi pus în discuție prin invocarea principiului egalității de tratament, atât timp cât Comisia respectă cadrul stabilit de Orientările privind calcularea amenzilor față de care ea însăși s‑a angajat în exercitarea puterii sale de apreciere(98).

122. Cu titlu de compensare pentru această putere de apreciere a Comisiei în ceea ce privește stabilirea proporției din valoarea vânzărilor pe care se întemeiază calculul unei amenzi, deciziile sale de aplicare a amenzilor fac obiectul controlului de fond exercitat de instanțele Uniunii (articolul 261 TFUE coroborat cu articolul 31 din Regulamentul nr. 1/2003)(99). În exemplul ipotetic oferit de Ziegler, în cazul în care a considerat că o proporție de 15 % din valoarea vânzărilor este mai adecvată sau mai echitabilă, Tribunalul ar putea, prin urmare, aplica în mod discreționar proporția menționată în locul celei de 17 % alese de Comisie și ar putea reduce în mod corespunzător amenda aplicată.

123. În acest context, argumentul invocat de Ziegler întemeiat pe principiul egalității de tratament trebuie să fie respins.

ii)    Cu privire la cerințele referitoare la motivarea hotărârii atacate

124. În plus, Ziegler susține că Tribunalul și‑a încălcat obligația de motivare a hotărârii pronunțate în primă instanță. Se consideră că această lipsă a motivării ar consta în faptul că Tribunalul a permis Comisiei în prezenta cauză să stabilească factorul disuasiv la 17 % din valoarea vânzărilor exclusiv prin invocarea „caracterului foarte grav” al încălcării. Ar fi vorba astfel despre o derogare a Tribunalului, nemotivată mai detaliat, de la punctul 25 din Orientările din anul 2006, care prevede luarea în considerare a „un[ui] anumit număr de factori”.

125. Obligația Tribunalului de a‑și motiva hotărârea rezultă din articolul 36 coroborat cu articolul 53 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție. Astfel cum am menționat deja, motivarea unei hotărâri trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul Tribunalului, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile deciziei adoptate, iar Curții să își exercite controlul(100).

126. În prezenta cauză, Tribunalul a explicat foarte clar motivul pentru care a considerat că stabilirea unui factor disuasiv la 17 % din valoarea vânzărilor este legală: acesta a făcut referire la considerațiile sale imediat anterioare privind calculul cuantumului de bază al amenzii și a motivat această trimitere, pe de o parte, prin faptul că pentru calcularea ambilor factori „limita inferioară a intervalului este aceeași” și, pe de altă parte, prin faptul că și Comisia menționează aceleași motive pentru ambele calcule printr‑o trimitere internă în cadrul considerentelor deciziei în litigiu(101).

127. Considerațiile Tribunalului privind această problemă rezultă în mod clar și neechivoc din hotărârea atacată. Ziegler poate să aibă o opinie diferită în ceea ce privește fondul față de cea exprimată de Tribunal. Totuși, această împrejurare nu poate, în sine, să ducă la concluzia că hotărârea atacată este afectată de nemotivare(102).

128. Critica privind motivarea insuficientă a hotărârii atacate este, prin urmare, nefondată.

129. Vom menționa, cu titlu pur incidental, că opinia juridică exprimată de Ziegler cu privire la punctele 22 și 25 din Orientările din anul 2006 privind aplicarea amenzilor este neconvingătoare și în ceea ce privește fondul. Afirmația generală făcută de Comisie în orientările menționate în sensul că ea „ține seama” atunci când stabilește factorul disuasiv „de un anumit număr de factori” constituie doar o descriere generală a practicii sale administrative și nu înseamnă în mod necesar că Comisia ar trebui să se întemeieze în fiecare caz concret pe toți acești factori și că ar trebui să motiveze în mod detaliat decizia sa în această privință. Problema privind factorii relevanți și numărul unor astfel de factori depinde în schimb de fiecare caz concret. După cum putem vedea, Ziegler nu a furnizat în prezenta cauză niciun element concret care să indice faptul că atunci când s‑a stabilit cuantumul de bază al amenzii ar fi trebuit să se țină seama, pe lângă factorul disuasiv, de alți factori pe care Comisia i‑a omis.

130. Așadar, în ansamblu, al doilea motiv de recurs este în parte inadmisibil și în parte nefondat.

3.      Cu privire la „imparțialitatea obiectivă” a Comisiei (al treilea motiv de recurs)

131. Prin intermediul celui de al treilea motiv de recurs se contestă punctele 103-107 din hotărârea atacată, în care Tribunalul examinează imparțialitatea Comisiei, pusă la îndoială de Ziegler. Ziegler critică aspectul că Tribunalul nu și‑a motivat în mod corespunzător hotărârea în această privință și că, în plus, a încălcat dreptul fundamental la un proces echitabil, precum și dreptul și la o bună administrare.

132. Această critică își are originea în faptul că Comisia se consideră ea însăși drept una dintre victimele înțelegerii în sectorul serviciilor de mutări. În aceste împrejurări, în opinia societății Ziegler, Comisiei nu ar fi trebuit să i se permită să adopte o decizie privind înțelegerea în sectorul serviciilor de mutări, întrucât, în caz contrar, ea ar fi în același timp victimă și judecător.

133. Prin urmare, având în vedere împrejurările speciale din prezenta cauză, recurenta consideră că imparțialitatea Comisiei este lezată. Cu toate acestea, Ziegler nu pune în discuție în general sistemul existent în Uniune de punere în aplicare a normelor privind înțelegerile, inclusiv rolul instituțional al Comisiei în calitate de autoritate în domeniul concurenței.

a)      Cu privire la pretinsa nemotivare a hotărârii atacate (primul aspect al celui de al treilea motiv de recurs)

134. Mai întâi, Ziegler impută Tribunalului că nu a răspuns criticii sale formulate în primă instanță referitoare la imparțialitatea obiectivă a Comisiei. În opinia recurentei, Tribunalul a examinat în hotărârea pronunțată doar cerința imparțialității subiective, nu însă și cerința imparțialității obiective. Prin urmare, hotărârea atacată este afectată de motivare.

135. Este cert că recurenta impută în final o încălcare a obligației de motivare a hotărârilor pronunțate în primă instanță (articolul 36 coroborat cu articolul 53 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție) atunci când invocă faptul că Tribunalul nu a răspuns la unul dintre motivele acțiunii invocate în primă instanță(103). În cadrul recursului, controlul Curții are drept obiect în special să verifice dacă Tribunalul a răspuns corespunzător cerințelor legale tuturor argumentelor invocate de reclamant(104).

136. În prezenta cauză, la punctele 103-107 din hotărârea atacată, Tribunalul a examinat – chiar dacă în mod succint – argumentul invocat de Ziegler în primă instanță referitor la pretinsa parțialitate a Comisiei și a precizat motivul pentru care respinge motivul invocat de Ziegler.

137. Trebuie recunoscut că Tribunalul nu a făcut o distincție clară în această privință între imparțialitatea obiectivă și cea subiectivă. Acest lucru este, fără îndoială, regretabil. Cu toate acestea, acuratețea pe fond a constatărilor făcute în hotărârea atacată – în speță problema dacă în privința imparțialității obiective trebuie să se aplice aceleași cerințe precum cele aplicate în privința imparțialității subiective – nu constituie o chestiune care intră sub incidența obligației de motivare ce revine Tribunalului, ci mai curând o chestiune de drept material(105). Faptul că Tribunalul a ajuns, pe fond, la o altă concluzie decât recurenta nu poate, în sine, să ducă la concluzia că hotărârea atacată este afectată de nemotivare(106).

138. În consecință, primul aspect al celui de al treilea motiv de recurs este nefondat.

b)      Cu privire la drepturile fundamentale la un proces echitabil și la o bună administrare (al doilea aspect al celui de al treilea motiv de recurs)

139. În plus, Ziegler invocă o încălcare a drepturilor sale fundamentale la un proces echitabil și la o bună administrare. Această încălcare ar consta în faptul că în prezenta cauză Comisia a fost „judecător în propria cauză”. În acest scop, recurenta se întemeiază pe articolul 6 din CEDO, precum și pe articolele 47 și 41 din Carta drepturilor fundamentale.

140. Comisia nu reprezintă o instanță în sensul articolului 6 din CEDO și al articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale(107). Cu toate acestea, în calitate de autoritate a Uniunii Europene în domeniul concurenței, Comisia trebuie să respecte dreptul la o bună administrare, consacrat la articolul 41 din cartă ca drept fundamental al Uniunii Europene(108). Conform acestui articol, orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil și într‑un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii.

141. Această cerință de imparțialitate privește două aspecte: imparțialitatea subiectivă, în temeiul căreia niciunul dintre funcționarii organului în cauză nu trebuie în niciun mod să fie părtinitor sau să aibă prejudecăți personale, și imparțialitatea obiectivă, conform căreia trebuie să existe garanții suficiente pentru a exclude în această privință orice bănuială legitimă cu privire la imparțialitatea organului respectiv(109).

142. Obiectul prezentului motiv de recurs îl constituie doar cel de al doilea aspect, și anume cerința imparțialității obiective. Ziegler susține că Comisia nu a fost în măsură să trateze prezenta cauză în mod obiectiv și imparțial, întrucât ea însăși era una dintre victimele înțelegerii în sectorul serviciilor de mutări și întrucât agenții Comisiei ar fi „solicitat devize de complezență”(110) (sic!). Tribunalul a omis acest aspect în hotărârea atacată.

143. În scopul prezentei proceduri de recurs, poate rămâne nesoluționată problema dacă Tribunalul ar fi trebuit să anuleze decizia în litigiu în cazul unei încălcări a cerinței imparțialității obiective ca urmare a necompetenței – astfel cum susține Ziegler – sau ca urmare a încălcării dreptului la o bună administrare, întrucât în prezenta cauză nu există, în orice caz, indicii privind aspectul că Tribunalul ar fi putut să ignore orice lipsă de imparțialitate obiectivă din partea Comisiei.

144. În special, o eventuală lipsă a imparțialității obiective din partea Comisiei nu poate exista exclusiv pentru motivul că Comisia investighează și sancționează o înțelegere care a adus prejudicii intereselor financiare ale Uniunii Europene(111). În această privință, Comisia se află într‑o poziție similară cu autoritățile publice care, de exemplu, inițiază proceduri împotriva persoanelor responsabile de evaziune fiscală și de fraudă și cu autoritățile locale care sancționează persoanele ce parchează nelegal. Deși Ziegler susține că, spre deosebire de autoritățile publice și locale menționate, Comisia, în calitate de instituție a Uniunii și de angajator al agenților afectați de mutările în cauză, prezintă în speță un interes independent foarte ridicat, aceasta nu își fundamentează deloc respectivul argument(112).

145. În sfârșit, elementul decisiv în ceea ce privește problema imparțialității obiective este aspectul că în cadrul organizării autorității în cauză se adoptă măsurile preventive necesare pentru a evita crearea oricărei impresii de părtinire în percepția justițiabililor. În acest scop, trebuie să se asigure în special faptul că o încălcare nu este investigată și sancționată de aceeași agenție care este afectată de efectele produse de încălcarea respectivă.

146. Nici din înscrisurile din dosar, nici din observațiile orale ale părților în fața Curții nu rezultă niciun indiciu concret care să susțină teza conform căreia, în prezenta cauză, Comisia nu a adoptat măsurile preventive necesare. De exemplu, în cadrul Comisiei există două servicii diferite și complet separate care sunt responsabile cu solicitarea serviciilor de mutări și cu urmărirea încălcărilor normelor de concurență. Deși ambele servicii sunt supuse într‑adevăr puterii decizionale a organului colegial format din toți membrii Comisiei(113), ele intră însă în sfera de responsabilitate a unor comisari diferiți(114).

147. De asemenea, și în această privință, situația din cadrul structurii organizaționale a instituțiilor Uniunii nu este, așadar, în definitiv în mod substanțial diferită de cea din cadrul unei autorități locale ale cărei servicii – atât cele competente pentru adoptarea bugetului său, cât și cele responsabile cu sancționarea persoanelor care parchează nelegal – sunt în ansamblu supuse autorității unui organ de conducere comun ocupat pe criterii politice, cum ar fi primarul, consiliul local sau colegiul consilierilor municipali. Acest lucru este valabil și în privința autorităților publice însărcinate cu urmărirea și cu sancționarea faptelor de evaziune fiscală și de fraudă: ele fac parte în ultimă instanță – chiar dacă beneficiază în fond de independență – din aceeași structură organizatorică statală precum agențiile responsabile cu gestionarea bugetului de stat. Această împrejurare nu poate pune în discuție, în sine, imparțialitatea lor obiectivă(115).

148. În sfârșit, trebuie să se respingă argumentul invocat de Ziegler conform căruia agenții Comisiei ar fi „solicitat devize de complezență”. Astfel, pe de o parte, Curtea nu dispune de niciun element care să indice că agenții Comisiei ar fi obținut devize de la întreprinderile care furnizează servicii de mutări în cunoștință de cauză sau doar bănuind că acestea sunt devize de complezență. Nici în însuși răspunsul la întrebările adresate în cursul ședinței, argumentul formulat de Ziegler în această privință nu a depășit cadrul unor afirmații extrem de generale și de nefundamentate. Pe de altă parte, în cursul procedurii judiciare nu a fost furnizat niciun element care să indice că aceiași agenți ai Comisiei care tratau devizele respective erau însărcinați, în egală măsură, cu urmărirea și cu sancționarea înțelegerilor în sectorul serviciilor de mutări.

149. Aplicarea în mod eficace a normelor de concurență prevăzute de tratate, care constituie una dintre atribuțiile principale ale Comisiei, ar fi pusă serios în pericol în cazul în care aceste autorități ar fi private în mod automat de competența lor de urmărire și de sancționare a încălcărilor, de îndată ce sunt afectate interesele financiare ale Uniunii sau ale agenților săi, chiar dacă doar în mod tangențial. Astfel cum reiese, nu în cele din urmă, din prezenta cauză, această problemă a punerii în aplicare a legislației nu se poate soluționa – contrar opiniei exprimate de Ziegler – în mod fiabil nici prin implicarea uneia sau mai multor autorități naționale în locul Comisiei, întrucât autoritățile naționale pot fi totuși, în egală măsură, victime ale înțelegerilor în cauză(116).

150. Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, Tribunalului nu i se poate imputa în mod serios faptul că nu a ținut seama de cerințele care rezultă, în ceea ce privește prezenta cauză, din principiile existenței unui proces echitabil și bunei administrări.

151. Acest raționament se aplică cu atât mai mult cu cât Comisia, în calitate de autoritate în domeniul concurenței, nu trebuie să îndeplinească aceleași cerințe stricte precum o instanță independentă în sensul articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale. Dimpotrivă, acțiunile Comisiei, inclusiv deciziile adoptate de aceasta în cazul înțelegerilor, sunt supuse, la rândul lor, unui control judiciar independent exercitat de instanțele Uniunii Europene(117). Prin urmare, într‑un caz precum cel din prezenta cauză, contrar celor susținute de Ziegler(118), Comisia nu este în același timp procuror și judecător.

c)      Concluzie intermediară

152. Prin urmare, nici al doilea aspect al celui de al treilea motiv de recurs nu este fondat. În consecință, acest motiv de recurs trebuie respins în totalitate.

4.      Cu privire la principiile egalității de tratament și nediscriminării (al patrulea motiv de recurs)

153. Prin intermediul celui de al patrulea și ultimului motiv de recurs, recurenta contestă punctele 165-172 din hotărârea atacată. În fragmentul respectiv din hotărâre, Tribunalul examinează dacă, atunci când s‑a adoptat decizia în litigiu, dificultățile economice cu care se confruntă Ziegler ar fi necesitat o reducere a amenzii aplicate acesteia și dacă Comisia a tratat Ziegler în această privință într‑un mod mai puțin favorabil decât a tratat Interdean NV, o altă întreprindere care a participat la înțelegerea în sectorul serviciilor de mutări.

154. Recurenta impută Tribunalului faptul că nu a respectat „principiile generale ale egalității de tratament și nediscriminării” cu ocazia examinării deciziei în litigiu. Tratamentul inegal ignorat de Tribunal ar consta în faptul că, în cursul procedurii administrative, întreprinderii Interdean i s‑a acordat o reducere de 70 % a amenzii sale în temeiul punctului 37 din Orientările din anul 2006 privind aplicarea amenzilor, în timp ce situația societății Ziegler nu a fost nici măcar examinată în temeiul dispoziției respective a Orientărilor privind aplicarea amenzilor, deși, potrivit propriilor indicații, Ziegler se confrunta de asemenea cu dificultăți economice.

155. Astfel cum am menționat anterior(119), principiul egalității de tratament constituie un principiu general al dreptului Uniunii, consacrat la articolele 20 și 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, căruia îi revine o importanță deosebită în ceea ce privește aplicarea de amenzi în cazurile privind înțelegeri. Acest principiu impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv(120).

156. În această privință, caracterul comparabil al unor situații diferite se apreciază având în vedere toate elementele care le caracterizează. Aceste elemente trebuie să fie determinate și evaluate în special în funcție de obiectul și de finalitatea actului Uniunii care instituie distincția în cauză(121). În plus, trebuie luate în considerare principiile și obiectivele domeniului din care face parte actul respectiv(122).

157. În prezenta cauză, Ziegler susține că Tribunalul ar fi trebuit să considere că situația ei este comparabilă cu cea a Interdean, în special din perspectiva absenței capacității sale de plată, și ar fi trebuit să țină seama de situația respectivă în cadrul punctului 37 din Orientările privind aplicarea amenzilor.

158. Prin urmare, trebuie să se examineze dacă o pretinsă capacitate de plată minimă – pe care argumentul formulat de Ziegler o prezumă – este în măsură per se să facă comparabile situațiile a două întreprinderi, în lumina obiectului și a obiectivelor punctului 37 din Orientările din anul 2006 privind aplicarea amenzilor.

159. În această privință, trebuie subliniat că punctul 37 din Orientările din anul 2006 privind aplicarea amenzilor permite Comisiei să calculeze o amendă într‑un mod care diferă de metodologia generală menționată în orientările respective, ținând seama de „particularitățile” cazului concret în discuție. Prin urmare, aplicarea punctului 37 poate conduce atât la creșterea, cât și la reducerea amenzii calculate conform metodologiei generale.

160. Cu toate acestea, în cazul unei reduceri a amenzii, reglementarea prevăzută la punctul 37 din Orientările din anul 2006 privind aplicarea amenzilor – spre deosebire de cea prevăzută la punctul 35 – nu are legătură în primul rând cu absența capacității de plată sau cu capacitatea redusă de plată a unei întreprinderi într‑un context social și economic specific. Dimpotrivă, ambele dispoziții ale Orientărilor din anul 2006 privind aplicarea amenzilor depind de îndeplinirea unor condiții diferite și nu urmăresc același scop. Având în vedere existența punctului 35, punctul 37 ar fi superfluu ca temei pentru o reducere în mod excepțional a amenzilor, în cazul în care s‑ar intenționa ca ambele dispoziții să fie interpretate și aplicate de așa natură încât acestea să aibă, în esență, un conținut identic.

161. Prin urmare, chiar dacă la data adoptării deciziei în litigiu Ziegler ar fi înregistrat o capacitate redusă de plată sau absența capacității de plată, în sensul punctului 35 din Orientările din anul 2006 privind aplicarea amenzilor, această împrejurare nu ar fi constituit în sine factorul decisiv din perspectiva punctului 37 din orientări pentru a concluziona în sensul că situația societății Ziegler era comparabilă cu cea a Interdean.

162. Într‑adevăr, absența capacității de plată a unei întreprinderi poate prezenta o anumită relevanță și în cadrul punctului 37 din Orientările din anul 2006 privind aplicarea amenzilor atunci când se apreciază particularitățile din cazul concret – în speță: împrejurările financiare speciale. Cu toate acestea, limita pentru acordarea unei reduceri a amenzii în temeiul punctului 37 trebuie stabilită la un nivel mult mai ridicat decât cel aplicabil în cadrul punctului 35. Cu alte cuvinte, prezumția unor împrejurări financiare speciale în sensul punctului 37 din Orientările din anul 2006 privind calcularea amenzilor presupune existența unei atingeri extraordinar de grave aduse capacității de plată a întreprinderii în cauză.

163. În mod contrar, ar exista temerea că cerințele stricte aplicabile unei reduceri a amenzii ca urmare a absenței capacității de plată, astfel cum sunt prevăzute la punctul 35, ar putea fi eludate prin invocarea modului de redactare mult mai general de la punctul 37 și ar exista un risc serios ca natura absolut excepțională a reducerilor amenzilor, care constituie temeiul punctului 35(123), să fie golită de orice conținut prin recurgerea la punctul 37 din Orientările din anul 2006 privind aplicarea amenzilor.

164. Așadar, având în vedere aplicarea punctului 37 din Orientările din anul 2006 privind aplicarea amenzilor, Tribunalul a comparat în mod întemeiat gravitatea efectelor amenzilor stabilite în conformitate cu metodologia generală asupra capacității de plată a Ziegler și a Interdean, considerând drept punct de referință cifrele anuale de afaceri realizate de fiecare dintre aceste societăți(124). Tribunalul a procedat astfel întrucât, contrar opiniei pe care pare să o susțină recurenta, nu orice atingere adusă capacității de plată a unei întreprinderi poate determina o reducere a amenzii în temeiul punctului 37 din orientările respective, iar nivelul reducerii poate varia de asemenea foarte mult. Dimpotrivă, existența unor împrejurări financiare speciale în sensul punctului 37 din orientări poate fi prezumată doar atunci când capacitatea de plată a unei întreprinderi este afectată într‑un mod extraordinar de grav, care depășește în mod semnificativ (simpla) absență a capacității de plată în sensul punctului 35.

165. În prezenta cauză este cert că Ziegler – spre deosebire de Interdean – nu a indicat nici în cursul procedurii administrative, nici în cursul procedurii în primă instanță niciun fel de împrejurări care ar putea justifica, chiar și numai prima facie, motivul pentru care în cazul său ar putea exista împrejurări financiare speciale, care depășesc pretinsa atingere adusă capacității sale de plată (punctul 35 din Orientările din 2006 privind aplicarea amenzilor), care ar fi justificat o reducere a amenzii (punctul 37 din orientările respective). Sarcina probei privind existența unor astfel de împrejurări revine părții care se întemeiază pe acestea. Nimic nu a împiedicat Ziegler să furnizeze indicații corespunzătoare în această privință, cu atât mai mult cu cât informațiile necesare ar fi trebuit să provină în primul rând din sfera de competență a întreprinderii în cauză.

166. Întrucât Ziegler nu a furnizat indicații adecvate din care să se poată deduce existența unor particularități în sensul punctului 37 din Orientările din anul 2006 privind aplicarea amenzilor, Tribunalul a putut să prezume, fără a săvârși o eroare de drept, că Ziegler și Interdean nu se aflau într‑o situație comparabilă și că, prin urmare, nu se putea considera că exista o încălcare a principiului egalității de tratament.

167. În consecință, având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, și al patrulea motiv de recurs este nefondat.

C –    Concluzie intermediară

168. Întrucât niciunul dintre motivele de recurs prezentate de Ziegler nu poate fi primit, recursul trebuie respins în totalitate.

V –    Cu privire la cheltuielile de judecată

169. Dacă respinge recursul, astfel cum am sugerat în speță, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată [articolul 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură din 25 septembrie 2012], detaliile rezultând din articolele 137-146 coroborate cu articolul 184 alineatul (1) din Regulamentul de procedură(125).

170. În conformitate cu articolul 138 alineatul (1) coroborat cu articolul 184 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Comisia a prezentat o cerere în acest sens, iar Ziegler a căzut în pretenții, se impune obligarea Ziegler la plata cheltuielilor de judecată.

VI – Concluzie

171. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții:

1)      să respingă recursul.

2)      să oblige Ziegler SA la plata cheltuielilor de judecată.


1 –      Limba originală: germana.


2 –      Comunicarea Comisiei – Orientările privind conceptul de efect asupra comerțului din articolele 81 CE și 82 CE din tratat (JO 2004, C 101, p. 81, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 149, denumite în continuare „Orientările din anul 2004”).


3 –      Orientările privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 (JO 2006, C 210, p. 2, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 264, denumite în continuare „Orientările din anul 2006 privind calcularea amenzilor”).


4 –      Decizia Comisiei din 11 martie 2008 privind o procedură în temeiul articolului 81 din Tratatul CE și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/38 543 – Servicii de mutări internaționale), notificată sub numărul C(2008) 926 final, rezumat publicat în JO 2009, C 188, p. 16; textul integral al acestei decizii este disponibil numai pe site‑ul internet al Comisiei, Direcția Generală Concurență, într‑o versiune neconfidențială în limba franceză (la adresa următoare: http://ec.europa.eu/competition/antitrust/cases/index.html).


5 –      Hotărârea Tribunalului din 16 iunie 2011, Ziegler/Comisia (T‑199/08, Rep., p. II‑3507).


6 –      A se vedea în această privință cauzele Gosselin Group/Comisia și alții (C‑429/11 P), Comisia/Stichting Administratiekantoor Portielje și alții (C‑440/11 P), Comisia/Verhuizingen Coppens (C‑441/11 P) și Team Relocations și alții/Comisia (C‑444/11 P). În plus, la 24 mai 2012, am prezentat concluziile în cauza Comisia/Coppens (C‑441/11 P) și la 29 noiembrie 2012 în cauza Comisia/Stichting Administratiekantoor Portielje și alții (C‑440/11 P). În cauza Comisia/Verhuizingen Coppens (C‑441/11 P), Curtea a pronunțat hotărârea pe 6 decembrie 2012.


7 –      Punctul 3 din hotărârea atacată.


8 –      Punctul 2 din hotărârea atacată.


9 –      Allied Arthur Pierre, Compas, Coppens, Gosselin, Interdean, Mozer, Putters, Team Relocations, Transworld și Ziegler [a se vedea, de exemplu, considerentul (345) al deciziei în litigiu].


10 –      Aceste perioade variau între trei luni și peste 18 ani.


11 –      A se vedea în special considerentele (307), (314) și (345) ale deciziei în litigiu.


12 –      A se vedea în această privință considerentul (121) al deciziei în litigiu și punctele 10 și 13-15 din hotărârea atacată.


13 –      A se vedea în această privință considerentele (123)-(153) ale deciziei în litigiu.


14 –      Articolul 1 din decizia în litigiu.


15 –      Amenzile individuale variau între 1 500 de euro și 9 200 000 de euro.


16 –      Pe lângă hotărârea atacată, a se vedea în această privință alte patru Hotărâri ale Tribunalului din 16 iunie 2011, Team Relocations și alții/Comisia (T‑204/08 și T‑212/08, Rep., p. II‑3569), Gosselin Group și alții/Comisia (T‑208/08 și T‑209/08, p. II‑3639), Verhuizingen Coppens/Comisia (T‑210/08, p. II‑3713) și Putters International/Comisia (T‑211/08, p. II‑3729).


17 –      În plus, cererea de suspendare a executării articolului 2 din decizia în litigiu și de scutire de la necesitatea constituirii unei garanții bancare, formulată de Ziegler, a fost respinsă; a se vedea Ordonanța președintelui Tribunalului din 15 ianuarie 2009, Ziegler/Comisia (T‑199/08 R), și Ordonanța președintelui Curții din 30 aprilie 2010, Ziegler/Comisia (C‑113/09 P [R]).


18 –      Hotărârea din 6 octombrie 2009, GlaxoSmithKline Services și alții/Comisia și alții (C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P, Rep., p. I‑9291, punctele 23-26), și Hotărârea din 21 decembrie 2011, Iride/Comisia (C‑329/09 P, punctele 48-51).


19 –      Hotărârea GlaxoSmithKline Services și alții/Comisia și alții (citată la nota de subsol 18, punctele 23-26), și Hotărârea din 21 decembrie 2011, Franța/People’s Mojahedin Organization of Iran (C‑27/09 P, Rep., p. I‑13427, punctele 43-50).


20 –      Hotărârea din 19 octombrie 1995, Rendo și alții/Comisia (C‑19/93 P, Rec., p. I‑3319, punctul 13, ultima teză), Hotărârea din 14 septembrie 2010, Akzo Nobel Chemicals și Akcros Chemicals/Comisia (denumită în continuare „Akzo și Akcros”, C‑550/07 P, Rep., p. I‑8301, punctele 22 și 23), Hotărârea GlaxoSmithKline Services și alții/Comisia și alții (citată la nota de subsol 18, punctul 23) și Hotărârea Franța/People’s Mojahedin Organization of Iran (citată la nota de subsol 19, punctul 43).


21 –      Hotărârea GlaxoSmithKline Services și alții/Comisia și alții (citată la nota de subsol 18, punctul 15).


22 –      Hotărârea Iride/Comisia (citată la nota de subsol 18, punctul 48).


23 –      A se vedea în această privință punctul 27 din prezentele concluzii.


24 –      Hotărârea din 9 iunie 2011, Comitato „Venezia vuole vivere” și alții/Comisia (C‑71/09 P, C‑73/09 P și C‑76/09 P, Rep., p. I‑4727, punctul 118), și Hotărârea din 9 iunie 2011, Diputación Foral de Vizcaya/Comisia (C‑465/09 P-C‑470/09 P, punctul 171); a se vedea în aceleași sens Hotărârea din 9 iunie 1992, Lestelle/Comisia (C‑30/91 P, Rec., p. I‑3755, punctele 27 și 28), Hotărârea din 30 septembrie 2003, Biret International/Consiliul (C‑93/02 P, Rec., p. I‑10497, punctele 59-65), și Hotărârea din 9 septembrie 2008, FIAMM și alții/Consiliul și Comisia (C‑120/06 P și C‑121/06 P, Rep., p. I‑6513, în special punctul 187).


25 –      A se vedea în acest sens Ordonanța din 27 septembrie 2004, UER/M6 și alții (C‑470/02 P, punctul 69), și Hotărârea din 21 septembrie 2010, Suedia/API și Comisia (C‑514/07 P, C‑528/07 P și C‑532/07 P, Rep., p. I‑8533, punctul 65).


26 –      Punctele 56-63 din hotărârea atacată.


27 –      Recurenta critică fragmentul imediat următor de la punctele 64-74 din hotărârea atacată; fragmentul respectiv nu se referă la pragul de 40 de milioane de euro, ci la pragul de 5 % din cota de piață (a se vedea în această privință primul motiv de recurs).


28 –      Hotărârea din 30 septembrie 2003, Eurocoton și alții/Consiliul (C‑76/01 P, Rec., p. I‑10091, punctul 52), Hotărârea din 6 noiembrie 2008, Grecia/Comisia (C‑203/07 P, Rep., p. I‑8161, punctele 42 și 43), și Hotărârea din 29 septembrie 2011, Arkema/Comisia (C‑520/09 P, Rep., p. I‑8901, punctul 31).


29 –      Hotărârea din 18 martie 1993, Parlamentul European/Frederiksen (C‑35/92 P, Rec., 1993, p. I‑991, punctul 31), Hotărârea FIAMM și alții/Consiliul și Comisia (citată la nota de subsol 24, punctele 187-189) și Hotărârea Franța/People’s Mojahedin Organization of Iran (citată la nota de subsol 19, punctul 79).


30 –      Hotărârea din 1 iulie 2010, Knauf Gips/Comisia (C‑407/08 P, Rep., p. I‑6371, punctele 89-91).


31 –      Hotărârea din 13 iulie 1966, Consten și Grundig/Comisia (56/64 și 58/64, Rec., p. 322, 389), Hotărârea din 6 martie 1974, Commercial Solvents/Comisia (6/73 și 7/73, Rec., p. 223, punctul 31), Hotărârea din 25 octombrie 2001, Ambulanz Glöckner (C‑475/99, Rec., p. I‑8089, punctul 47), și Hotărârea din 23 noiembrie 2006, Asnef‑Equifax (C‑238/05, Rec., p. I‑11125, punctul 33).


32 –      Hotărârea din 21 ianuarie 1999, Bagnasco și alții (C‑215/96 și C‑216/96, Rec., p. I‑135, punctul 60), Hotărârea Ambulanz Glöckner (citată la nota de subsol 31, punctul 48), Hotărârea Asnef‑Equifax (citată la nota de subsol 31, punctul 34), Hotărârea din 1 iulie 2008, MOTOE (C‑49/07, Rep., p. I‑4863, punctul 39), și Hotărârea din 24 septembrie 2009, Erste Group Bank și alții/Comisia (C‑125/07 P, C‑133/07 P, C‑135/07 P și C‑137/07 P, Rep., p. I‑8681, punctul 36).


33 –      Hotărârile Asnef‑Equifax (citată la nota de subsol 31, punctul 35) și Erste Group Bank și alții/Comisia (citată la nota de subsol 32, punctele 37, 46 și 66).


34 –      Punctul (52) litera (a) și punctul (53) din Orientările din anul 2004.


35 –      Punctele 66 și 67 din hotărârea atacată.


36 –      Punctul 68 din hotărârea atacată.


37 –      Punctul 69 din hotărârea atacată.


38 –      Punctul 70 din hotărârea atacată.


39 –      Punctul 72 din hotărârea atacată.


40 –      Hotărârea din 14 mai 1998, Consiliul/de Nil și Impens (C‑259/96 P, Rec., p. I‑2915, punctele 32 și 33), Hotărârea din 2 aprilie 2009, France Télécom/Comisia (C‑202/07 P, Rep., p. I‑2369, punctul 29), și Hotărârea din 14 octombrie 2010, Deutsche Telekom/Comisia (C‑280/08 P, Rep., p. I‑9555, punctul 136).


41 –      Exemple privind controlul existenței unor contradicții în motivarea hotărârilor pronunțate de Tribunal se pot regăsi, de exemplu, în Hotărârea din 8 iulie 1999, Comisia/Anic Partecipazioni (C‑49/92 P, Rec., p. I‑4125, punctul 202), și în Hotărârea din 13 martie 2012, Melli Bank/Consiliul (C‑380/09 P, punctul 41); a se vedea în plus Hotărârea din 16 decembrie 2008, Masdar (UK)/Comisia (C‑47/07 P, Rep., p. I‑9761, punctul 76).


42 –      Punctul 68 din hotărârea atacată.


43 –      Punctul 70 din hotărârea atacată.


44 –      Punctul 72 din hotărârea atacată.


45 –      Punctul 25 din Orientările din anul 2004.


46 –      Punctul 66 din hotărârea atacată.


47 –      Punctul 11 din hotărârea atacată și considerentul (2) al deciziei în litigiu.


48 –      Punctul 70 din hotărârea atacată.


49 –      Punctul (3) din Orientările din anul 2004.


50 –      Punctul (50) ultima și penultima teză din Orientările din anul 2004.


51 –      A se vedea în acest sens Hotărârea din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri și alții/Comisia (denumită în continuare „Dansk Rørindustri”, C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P-C‑208/02 P și C‑213/02 P, Rec., p. I‑5425, punctul 211), Hotărârea din 21 septembrie 2006, JCB Service/Comisia (C‑167/04 P, Rec., p. I‑8935, punctele 207 și 208), Hotărârea Arkema/Comisia (citată la nota de subsol 28, punctul 88) și Hotărârea din 8 decembrie 2011, KME și alții/Comisia (C‑272/09 P, Rep., p. I‑12789, punctul 100); a se vedea în același sens, referitor la legislația în materia ajutoarelor de stat, de exemplu Hotărârea din 5 octombrie 2000, Germania/Comisia (C‑288/96, Rec., p. I‑8237, punctul 62); în plus, a se vedea – în afara dreptului concurenței – Hotărârea din 1 decembrie 1983, Blomefield/Comisia (190/82, Rec., p. 3981, punctul 20).


52 –      Punctul (55) din Orientările din anul 2004.


53 –      Comunicarea Comisiei privind definiția pieței relevante în sensul dreptului comunitar al concurenței (JO 1997, C 372, p. 5, Ediție specială, 08/vol. 3, p. 60), citată la nota de subsol 41 din Orientările din anul 2004.


54 –      Punctul 10 din Comunicarea privind definiția pieței relevante.


55 –      Punctul 12 din Comunicarea privind definiția pieței relevante.


56 –      Ordonanța din 17 septembrie 1996, San Marco/Comisia (C‑19/95 P, Rec., p. I‑4435, punctul 39), precum și Hotărârea din 1 iunie 1994, Comisia/Brazzelli Lualdi și alții (C‑136/92 P, Rec., p. I‑1981, punctul 49), Hotărârea din 29 septembrie 2011, Elf Aquitaine/Comisia (C‑521/09 P, Rep., p. I‑8947, punctul 68), Hotărârea Comitato „Venezia vuole vivere”/Comisia (citată la nota de subsol 24, punctul 149) și Hotărârea din 19 iulie 2012, AOI și alții/Comisia și alții (denumită în continuare „AOI”, C‑628/10 P și C‑14/11 P, punctul 85).


57 –      Punctul 71 a treia teză din hotărârea atacată.


58 –      La punctul 15 din observațiile scrise ale Comisiei din 22 martie 2010, dimensiunea totală a pieței pentru serviciile de mutări internaționale în Belgia este estimată la 67,5 milioane de euro, în cazul în care nu se iau în considerare vânzările realizate de întreprinderile care furnizează servicii de mutări în calitatea lor de subcontractant.


59 –      A se vedea punctul 71 din hotărârea atacată: „În al treilea rând, în răspunsul la întrebările Tribunalului, reclamanta însăși a constatat în cadrul ședinței că, [...]”


60 –      La punctul 71 din hotărârea atacată, Tribunalul rectifică în mod expres datele numerice stabilite de Comisie referitoare la dimensiunea pieței, rectificare care privește luarea în considerare de două ori a serviciilor de mutări furnizate în regim de subcontractare.


61 –      A se vedea în această privință jurisprudența citată la nota de subsol 56.


62 –      Hotărârea din 9 iulie 1969, Völk (5/69, Rec., p. 295, punctul 5), Hotărârea din 6 mai 1971, Cadillon (1/71, Rec., p. 351, punctul 6), Hotărârea din 11 iulie 1985, Remia și alții/Comisia (42/84, Rec., p. 2545, punctul 22), Hotărârea din 21 ianuarie 1999, Bagnasco și alții (citată la nota de subsol 32, punctul 47), Hotărârea Asnef‑Equifax (citată la nota de subsol 31, punctul 34) și Hotărârea Erste Group Bank și alții/Comisia (citată la nota de subsol 32, punctul 36).


63 –      Hotărârea din 15 decembrie 1994, DLG (C‑250/92, Rec., p. I‑5641, punctul 54), Hotărârea Bagnasco și alții (citată la nota de subsol 32, punctul 47), Hotărârea Asnef‑Equifax (citată la nota de subsol 31, punctul 35) și Hotărârea Erste Group Bank și alții/Comisia (citată la nota de subsol 32, punctul 37).


64 –      A se vedea în acest sens Hotărârea din 1 februarie 1978, Miller International Schallplatten/Comisia (19/77, Rec., p. 131, punctul 9), și Hotărârea din 25 octombrie 1983, AEG‑Telefunken/Comisia (107/82, Rec., p. 3151, punctele 56-58); în Hotărârea din 7 iunie 1983, Musique Diffusion française și alții/Comisia (100/80-103/80, Rec., p. 1825, punctul 86 coroborat cu punctul 82), chiar și cotele de piață mai mici de 5 % erau considerate suficiente pentru a prezuma existența unei atingeri semnificative aduse comerțului.


65 –      Hotărârea din 17 octombrie 1972, Vereeniging van Cementhandelaren/Comisia (8/72, Rec., p. 977, punctul 29), Hotărârea Remia și alții/Comisia (citată la nota de subsol 62, sfârșitul punctului 22), Hotărârea Asnef‑Equifax (citată la nota de subsol 31, punctul 37) și Hotărârea Erste Group Bank și alții/Comisia (citată la nota de subsol 32, punctul 38).


66 –      Destinatarele deciziei de aplicare de amenzi au sediul în parte în Belgia, în parte în afara Belgiei (a se vedea articolul 4 din decizia în litigiu).


67 –      A se vedea în acest sens, referitor la activitatea agenților de voiaj, Hotărârea din 1 octombrie 1987, Vlaamse Reisbureaus (311/85, Rec., p. 3801, punctul 18).


68 –      A se vedea în această privință constatările Tribunalului de la punctul 11 cu privire la serviciile afectate de înțelegerea în sectorul serviciilor de mutări, precum și observațiile sale privind „descrierea sectorului în cauză” de la punctele 70 și 71, și anume punctele care precedă imediat punctul 73 în discuție din hotărârea atacată.


69 –      A se vedea în acest sens punctul 56 din prezentele concluzii.


70 –      Din cuprinsul punctelor 13-18 din Orientările din anul 2006 privind calcularea amenzilor rezultă cu exactitate modul de stabilire a vânzării care constituie punctul de referință.


71 –      Punctul 19 din Orientările din anul 2006 privind calcularea amenzilor.


72 –      Punctul 25 din Orientările din anul 2006 privind calcularea amenzilor.


73 –      Punctul 92 coroborat cu punctul 91 din hotărârea atacată; în ceea ce privește factorul disuasiv, a se vedea și punctul 94 din hotărârea respectivă.


74 –      Considerentele (543) și (556) ale deciziei în litigiu, precum și punctele 93 și 94 din hotărârea atacată.


75 –      Punctul 93 din hotărârea atacată.


76 –      A se vedea în acest sens mai sus punctul 32 din prezentele concluzii.


77 –      Hotărârea din 4 iulie 1963, Germania/Comisia (24/62, Rec., p. 143, punctul 155), Hotărârea din 2 aprilie 1998, Comisia/Sytraval și Brink’s France (C‑367/95 P, Rec., p. I‑1719, punctul 63), Hotărârea din 10 iulie 2008, Bertelsmann și Sony/Impala (C‑413/06 P, Rep., p. I‑4951, punctul 166), și Hotărârea AOI (citată la nota de subsol 56, punctul 72); a se vedea în plus în același sens Hotărârea din 20 martie 1957, Geitling/Înalta Autoritate (2/56, Rec., p. 11, punctul 37), și Hotărârea din 26 noiembrie 1975, Groupement des fabricants de papiers peints de Belgique și alții/Comisia (denumită în continuare „Papiers peints”, 73/74, Rec., p. 1491, punctul 30).


78 –      Hotărârea KME și alții/Comisia (citată la nota de subsol 51, punctul 101), precum și Hotărârile din 8 decembrie 2011, Chalkor/Comisia (C‑386/10 P, Rep., p. I‑13085, punctul 61), și KME Germany și alții/Comisia (C‑389/10 P, Rep., p. I‑13125, punctul 128).


79 –      Hotărârile Deutsche Telekom/Comisia (citată la nota de subsol 40, punctul 131) și Elf Aquitaine/Comisia (citată la nota de subsol 56, punctul 150).


80 –      Hotărârea Papiers peints (citată la nota de subsol 77, punctul 31), Hotărârea din 11 decembrie 2008, Comisia/Département du Loiret (C‑295/07 P, Rep., p. I‑9363, punctul 44), și Hotărârea Elf Aquitaine/Comisia (citată la nota de subsol 56, punctul 155).


81 –      Hotărârea din 26 iunie 2012, Polonia/Comisia (C‑335/09 P, punctul 152), și Hotărârea din 15 noiembrie 2012, Consiliul/Bamba (C‑417/11 P, punctul 54).


82 –      Hotărârile Comisia/Sytraval și Brink’s France (citată la nota de subsol 77, punctul 63), Bertelsmann și Sony/Impala (citată la nota de subsol 77, punctele 166 și 178), Deutsche Telekom/Comisia (citată la nota de subsol 40, punctul 131) și Elf Aquitaine/Comisia (citată la nota de subsol 56, punctul 150).


83 –      Punctele 23 și 25 coroborate cu punctele 21 și 22 din Orientările din anul 2006 privind aplicarea amenzilor.


84 –      A se vedea din nou punctul 23 din Orientările din anul 2006 privind aplicarea amenzilor.


85 –      În ceea ce privește criteriul interesului legitim în cazul aprecierii motivării actelor juridice ale Uniunii, a se vedea mai sus punctul 98 din prezentele concluzii.


86 –      A se vedea din nou punctul 25 din Orientările din anul 2006 privind aplicarea amenzilor.


87 –      A se vedea punctul 23 a doua teză din Orientările din anul 2006 privind aplicarea amenzilor.


88 –      A se vedea în acest sens și punctul 92 din hotărârea atacată.


89 –      Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (semnată la Roma la 4 noiembrie 1950).


90 –      Hotărârile Dansk Rørindustri (citată la nota de subsol 51, punctele 88 și 89), France Télécom/Comisia (citată la nota de subsol 40, punctul 60) și AOI (citată la nota de subsol 56, punctul 111).


91 –      Întrucât recursul a fost introdus anterior datei de 1 noiembrie 2012, pentru aprecierea admisibilității acestuia prezintă relevanță Regulamentul de procedură al Curții de Justiție din 19 iunie 1991.


92 –      A se vedea în această privință punctele 94-106 din prezentele concluzii.


93 –      A se vedea de exemplu Hotărârea din 12 septembrie 2006, Eman și Sevinger (C‑300/04, Rec., p. I‑8055, punctul 57).


94 –      Hotărârea Akzo și Akcros (citată la nota de subsol 20, punctul 54).


95 –      Hotărârile din 16 noiembrie 2000, Weig/Comisia (C‑280/98 P, Rec., p. I‑9757, punctele 63-68) și Sarrió/Comisia (C‑291/98 P, Rec., p. I‑9991, punctele 97-100), Hotărârea Dansk Rørindustri (citată la nota de subsol 51, punctul 304), precum și recent Hotărârea AOI (citată la nota de subsol 56, punctul 58); a se vedea în plus punctele 48-53 din Concluziile noastre prezentate la 12 ianuarie 2012 în cauza AOI.


96 –      În ceea ce privește cerințele legale privind precizia argumentelor invocate de recurenți, a se vedea printre multe altele Hotărârea France Télécom/Comisia (citată la nota de subsol 40, punctul 55), Hotărârea din 11 septembrie 2007, Lindorfer/Consiliul (C‑227/04 P, Rep., p. I‑6767, punctele 82-84), și Hotărârea din 24 martie 2011, ISD Polska și alții (C‑369/09 P, Rep., p. I‑2011, punctul 66).


97 –      În ceea ce privește puterea de apreciere a Comisiei în legătură cu calcularea amenzilor în cazurile privind înțelegeri, a se vedea în general Hotărârea din 29 iunie 2006, SGL Carbon/Comisia (C‑308/04 P, Rec., p. I‑5977, punctul 46), Hotărârea din 25 ianuarie 2007, Dalmine/Comisia (C‑407/04 P, Rep., p. I‑829, punctul 133), și Hotărârea din 10 mai 2007, SGL Carbon/Comisia (C‑328/05 P, Rep., p. I‑3921, punctul 43).


98 –      A se vedea în acest sens Hotărârea JCB Service/Comisia (citată la nota de subsol 51, punctul 205), Hotărârea din 3 septembrie 2009, Prym și Prym Consumer/Comisia (C‑534/07 P, Rep., p. I‑7415, punctul 98), și Hotărârea din 19 aprilie 2012, Tomra Systems și alții/Comisia (C‑549/10 P, punctele 104-108).


99 –      A se vedea în plus Hotărârile KME și alții/Comisia (citată la nota de subsol 51, punctele 103 și 106), Chalkor/Comisia (citată la nota de subsol 78, punctele 63 și 67) și KME Germany și alții/Comisia (citată la nota de subsol 78, punctele 130 și 133).


100 –      A se vedea mai sus punctul 44 și nota de subsol 40 din prezentele concluzii.


101 –      Punctul 94 din hotărârea atacată.


102 –      Hotărârea din 7 iunie 2007, Wunenburger/Comisia (C‑362/05 P, Rep., p. I‑4333, punctul 80), și Hotărârea din 20 mai 2010, Gogos/Comisia (C‑583/08 P, Rep., p. I‑4469, punctul 35).


103 –      Hotărârea din 1 octombrie 1991, Vidrányi/Comisia (C‑283/90 P, Rec., p. I‑4339, punctul 29), Hotărârea din 17 decembrie 1992, Moritz/Comisia (C‑68/91 P, Rec., p. I‑6849, punctele 37-39), și Hotărârea Gogos/Comisia (citată la nota de subsol 102, punctul 29).


104 –      Hotărârea France Télécom/Comisia (citată la nota de subsol 40, punctul 41).


105 –      A se vedea comentariile noastre privind al doilea aspect al celui de al treilea motiv de recurs (punctele 139-150 din prezentele concluzii).


106 –      Hotărârile Wunenburger/Comisia (citată la nota de subsol 102, punctul 80) și Gogos/Comisia (citată la nota de subsol 102, punctul 35).


107 –      Hotărârea din 29 octombrie 1980, van Landewyck și alții/Comisia (209/78-215/78 și 218/78, Rec., p. 3125, punctul 81), și Hotărârea Musique Diffusion française și alții/Comisia (citată la nota de subsol 64, punctul 7); a se vedea în același sens, recent, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Menarini împotriva Italiei din 27 septembrie 2011 (cererea nr. 43509/08, nepublicată încă în Recueil des arrêts et décisions, § 58 și 59, referitoare la autoritatea în domeniul concurenței din Italia, Autorità Garante della Concorrenza e del Mercato).


108 –      Faptul că în privința procedurilor administrative privind înțelegeri se aplică articolul 41 din Carta drepturilor fundamentale, iar nu articolul 47 din cartă rezultă și din Hotărârile din 25 octombrie 2011, Solvay/Comisia (C‑109/10 P, Rep., p. I‑10329 punctul 53 ultima teză), și Solvay/Comisia (C‑110/10 P, Rep., p. I‑10439, punctul 48 ultima teză).


109 –      A se vedea în același sens – în ceea ce privește imparțialitatea Tribunalului – Hotărârea din 19 februarie 2009, Gorostiaga Atxalandabaso/Parlamentul European (C‑308/07 P, Rep., p. I‑1059, punctul 46), și Ordonanța din 15 decembrie 2011, Altner/Comisia (C‑411/11 P, punctul 15); a se vedea în plus Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Ordonanța Didier împotriva Franței din 27 august 2002 (cererea nr. 58188/00, Recueil des arrêts et décisions 2002-VII, § 2).


110 –      În limba de procedură: „[...] des fonctionnaires de la Commission étaient impliqués en tant que demandeurs de devis de complaisance fournis par les entreprises de déménagement concernées [...]”


111 –      A se vedea în același sens Concluziile avocatului general Cruz Villalón prezentate la 26 iunie 2012 în cauza Otis și alții (C‑199/11, punctele 56-71), care clarifică o problemă similară din perspectiva unui proces civil inițiat de Comisie împotriva întreprinderilor care participă la înțelegeri. În cursul ședinței din 24 octombrie 2012, Curtea a oferit părților din prezentul litigiu posibilitatea să formuleze observații cu privire la concluziile respective.


112 –      În acest context merită subliniat că considerentul (598) al deciziei în litigiu nu este citat corect de recurentă. Într‑adevăr, contrar celor susținute de Ziegler, Comisia nu s‑a prezentat nicidecum în considerentul respectiv ca „una dintre principalele victime” ale înțelegerii în sectorul serviciilor de mutări. Dimpotrivă, cuprinsul considerentului este mult mai general, și anume că „principalele victime” ale practicii de a furniza devize de complezență „par să includă” „instituțiile publice belgiene și internaționale”. Comisia se exprimă în mod similar și în privința memoriului în apărare depus de ea în primă instanță, la al cărui punct 1 face referire Ziegler: și la punctul respectiv se menționează pur și simplu, în termeni generali, că particularii ale căror mutări au fost afectate erau agenți ai instituțiilor europene, inclusiv agenți ai Comisiei.


113 –      Articolul 1 din Regulamentul de procedură al Comisiei [a se vedea și articolul 17 alineatul (6) litera (b) TUE].


114 –      Articolul 217 alineatul (2) CE [devenit articolul 17 alineatul (6) litera (b) TUE și articolul 248 TFUE].


115 –      A se vedea în această privință și Hotărârea din 6 noiembrie 2012, Otis și alții (C‑199/11, punctul 64); a se vedea, în mod similar, Concluziile avocatului general Cruz Villalón în cauza respectivă (citată la nota de subsol 111, în special punctul 41).


116 –      A se vedea în această privință din nou considerentul (598) al deciziei în litigiu, conform căruia „principalele victime” ale practicii de a furniza devize de complezență „par să includă” „instituțiile publice belgiene și internaționale”.


117 –      În ceea ce privește lipsa calității de instanță a Comisiei, a se vedea jurisprudența citată mai sus la nota de subsol 107; referitor la controlul judiciar al acțiunilor Comisiei, a se vedea în special Hotărârile KME și alții/Comisia (citată la nota de subsol 51, punctele 102-106), Chalkor/Comisia (citată la nota de subsol 78, punctele 62-67), KME Germany și alții/Comisia (citată la nota de subsol 78, punctele 129-133) și Otis și alții (citată la nota de subsol 115, punctele 59-64).


118 –      Ziegler își întemeiază argumentele scrise și orale referitoare la al treilea motiv de recurs, printre altele, pe Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, Kyprianou împotriva Ciprului din 15 decembrie 2005 (cererea nr. 73797/01, Recueil des arrêts et décisions 2005-XIII, § 127), în care se precizează că confuzia creată între rolurile de reclamant, de martor, de procuror și de judecător poate suscita îndoieli justificate privind imparțialitatea instanței („[...] la confusion des rôles entre plaignant, témoin, procureur et juge peut à l’évidence susciter des craintes objectivement justifiées quant à la conformité de la procédure au principe établi en vertu duquel nul ne peut être juge en sa propre cause et, en conséquence, quant à l’impartialité du tribunal [...]”).


119 –      A se vedea punctul 115 din prezentele concluzii.


120 –      Hotărârea din 10 ianuarie 2006, IATA și ELFAA (C‑344/04, Rec., p. I‑403, punctul 95), Hotărârea din 16 decembrie 2008, Arcelor Atlantique et Lorraine și alții (denumită în continuare „Arcelor”, C‑127/07, Rep., p. I‑9895, punctul 23), precum și Hotărârea Akzo și Akcros (citată la nota de subsol 20, punctul 54).


121 –      Hotărârea Arcelor (citată la nota de subsol 120, punctele 25 și 26), Hotărârea din 1 martie 2011, Association Belge des Consommateurs Test‑Achats și alții (C‑236/09, Rep., p. I‑773, punctul 29), Hotărârea din 17 martie 2011, AJD Tuna (C‑221/09, Rep., p. I‑1655, punctul 93), și Hotărârea din 12 mai 2011, Luxemburg/Parlamentul European și Consiliul (C‑176/09, Rep., p. I‑3727, punctul 32).


122 –      Hotărârile Arcelor (citată la nota de subsol 120, punctul 26) și Luxemburg/Parlamentul European și Consiliul (citată la nota de subsol 121, punctul 32).


123 –      A se vedea formularea introductivă de la punctul 35 din Orientările din anul 2006 privind aplicarea amenzilor: „În circumstanțe excepționale [...]”


124 –      Punctul 171 din hotărârea atacată.


125 –      Având în vedere principiul general conform căruia noile norme de procedură se aplică tuturor litigiilor pendinte la momentul la care acestea intră în vigoare (jurisprudență constantă, a se vedea Hotărârea din 12 noiembrie 1981, Meridionale Industria Salumi și alții, 212/80-217/80, Rec., p. 2735, punctul 9), decizia privind cheltuielile de judecată în prezenta cauză se întemeiază pe Regulamentul de procedură al Curții din 25 septembrie 2012, care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 2012 (a se vedea în același sens Hotărârea Comisia/Verhuizingen Coppens, citată la nota de subsol 6, punctele 83-85). Cu toate acestea, din punctul de vedere al conținutului, nu există nicio diferență față de articolul 69 alineatul (2) coroborat cu articolul 118 și cu articolul 122 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții din 19 iunie 1991.