CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
JÁN MAZÁK
prezentate la 18 mai 20101(1)
Cauza C‑65/09
Gebr. Weber GmbH
împotriva
Jürgen Wittmer
[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Bundesgerichtshof (Germania)]
„Protecția consumatorilor – Vânzare de bunuri de consum – Articolul 3 alineatele (2) și (3) din Directiva 1999/44/CE – Bunuri de consum neconforme cu contractul montate de consumator – Dreptul de a înlocui un bun neconform – Întindere – Lipsa răspunderii vânzătorului pentru costurile cauzate de demontarea bunurilor cu defecte – Costuri nerezonabil de ridicate pentru vânzător”
I – Introducere
1. Prin decizia din 14 ianuarie 2009, primită de Curte la 16 februarie 2009, Bundesgerichtshof (Germania) a sesizat Curtea de Justiție în temeiul articolului 234 CE și i‑a adresat întrebări cu privire la interpretarea articolului 3 din Directiva 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 mai 1999 privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum și garanțiile conexe (denumită în continuare „Directiva”)(2).
2. Cererea a fost formulată în cadrul unui litigiu între Gebr. Weber GmbH (denumită în continuare „Weber”), o societate din domeniul materialelor de construcții, și unul dintre clienții Weber, domnul Jürgen Wittmer, căruia societatea i‑a livrat plăci pentru pardoseală care prezentau defecte.
3. Prin intermediul întrebărilor preliminare formulate, instanța națională solicită, în esență, să se stabilească dacă, potrivit Directivei, vânzătorul bunurilor cu defecte poate refuza măsura reparatorie pe care o solicită consumatorul, de exemplu, înlocuirea bunurilor cu defecte, în situațiile în care această măsură reparatorie ar presupune costuri disproporționat de ridicate pentru vânzător, ca în prezenta cauză, și, în caz contrar, dacă vânzătorul trebuie să suporte costurile îndepărtării bunurilor cu defecte dintr‑un ansamblu în care le‑a încorporat consumatorul.
4. Întrebările adresate în prezenta cauză se suprapun în parte cu cele adresate în cauza C‑87/09(3), în care de asemenea prezentăm concluziile astăzi.
II – Cadrul juridic
A – Dreptul comunitar
5. Directiva a fost adoptată în temeiul articolului 95 CE. Considerentul (1) al acesteia stipulează că, în conformitate cu articolul 153 alineatele (1) și (3) CE, Comunitatea Europeană trebuie să contribuie la realizarea unui nivel ridicat de protecție a consumatorului prin măsurile pe care le adoptă în temeiul articolului 95 CE.
6. Considerentul (10) al Directivei stipulează că, „în cazul neconformității bunurilor cu contractul, consumatorii ar trebui să aibă dreptul ca bunurile să fie repuse în conformitate cu contractul, gratuit, alegând fie repararea, fie înlocuirea bunurilor sau, în lipsa acestor măsuri, la o reducere a prețului sau la rezilierea contractului”.
7. Considerentul (11) al Directivei are următorul conținut:
„Întrucât consumatorul poate, în primul rând, să solicite vânzătorului să repare bunurile sau să le înlocuiască, cu excepția cazului în care aceste despăgubiri sunt imposibile sau disproporționate; întrucât ar trebui să se determine în mod obiectiv dacă o despăgubire este disproporționată; întrucât o despăgubire ar fi disproporționată în cazul în care ar impune, în comparație cu o altă despăgubire, costuri nerezonabile; întrucât pentru a stabili dacă aceste costuri sunt nerezonabile, costurile unei despăgubiri ar fi mult mai mari decât costurile celeilalte despăgubiri”.
8. Articolul 3 din Directivă, denumit „Drepturile consumatorului”, prevede:
„(1) Vânzătorul este răspunzător față de consumator pentru orice neconformitate existentă în momentul livrării bunurilor.
(2) În cazul unei neconformități, consumatorul are dreptul ca bunurile să fie repuse în conformitate, gratuit, prin reparare sau înlocuire, în conformitate cu alineatul (3), sau la o reducere de preț corespunzătoare sau la rezoluțiunea contractului pentru acele bunuri, în conformitate cu alineatele (5) și (6).
(3) În primul rând, consumatorul poate cere vânzătorului să repare bunurile sau poate cere vânzătorului să le înlocuiască, în ambele cazuri gratuit, cu excepția cazurilor în care aceasta este imposibilă sau disproporționată.
O despăgubire se consideră disproporționată în cazul în care impune vânzătorului costuri care, în comparație cu o despăgubire alternativă, sunt nerezonabile […]
Orice reparație sau înlocuire se efectuează într‑un termen rezonabil și fără vreun inconvenient semnificativ pentru consumator, ținând seama de natura bunurilor și scopul pentru care consumatorul a solicitat bunurile în cauză.
(4) Termenul «gratuit» din alineatele (2) și (3) se referă la costurile necesare suportate pentru a aduce bunurile la conformitate, în special costul expedierii prin poștă, al forței de muncă și al materialelor.
(5) Consumatorul poate cere o reducere corespunzătoare a costului sau rezoluțiunea contractului:
– în cazul în care consumatorul nu beneficiază de reparație sau înlocuire sau
– în cazul în care vânzătorul nu a executat despăgubirea într‑un termen rezonabil sau
– în cazul în care vânzătorul nu a executat despăgubirea fără vreun inconvenient semnificativ pentru consumator.
[…]”
9. Articolul 8 din Directivă, denumit „Legislația internă și protecția minimă”, prevede:
„(1) Drepturile care rezultă din prezenta directivă sunt exercitate fără a aduce atingere altor drepturi pe care consumatorul le poate invoca în temeiul dispozițiilor de drept intern care reglementează răspunderea contractuală sau extracontractuală.
(2) Statele membre pot adopta sau menține în vigoare dispoziții mai stricte, compatibile cu prevederile din tratat, în domeniul reglementat de prezenta directivă, pentru a asigura un nivel mai ridicat de protecție a consumatorului”.
B – Dreptul național
10. În cazul unor defecte ale bunului, articolul 437 din Codul civil german (Bürgerliches Gesetzbuch, denumit în continuare „BGB”) conferă cumpărătorului următoarele drepturi:
„În cazul în care bunul prezintă un defect, cumpărătorul are posibilitatea, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții și în lipsa unor dispoziții contrare:
1. să ceară executarea ulterioară în conformitate cu articolul 439;
2. să desființeze contractul […] sau să solicite o reducere a prețului de vânzare în conformitate cu articolul 441;
3. să solicite daune interese […] sau rambursarea cheltuielilor efectuate […]”
11. Articolul 439 din BGB, intitulat „Executarea a posteriori”, prin intermediul căruia a fost transpus în dreptul german articolul 3 din Directivă, prevede următoarele:
„1. Cumpărătorul poate pretinde drept executare a posteriori, la alegere, repararea sau livrarea unui bun fără defect.
2. Vânzătorul trebuie să suporte cheltuielile necesare în vederea executării a posteriori, în special costurile de transport, de deplasare, manopera și costul materialelor.
3. Vânzătorul poate să refuze modalitatea de executare a posteriori aleasă de cumpărător, fără a aduce atingere articolului 275 alineatele 2 și 3, în cazul în care aceasta antrenează costuri disproporționate. În acest context, trebuie să se țină seama în special de valoarea bunului corespunzător, de importanța defectului și să se verifice dacă nu s‑ar putea recurge la o altă executare a posteriori fără inconveniente semnificative pentru cumpărător. Într‑un asemenea caz, dreptul cumpărătorului se limitează la cealaltă modalitate de executare a posteriori; dreptul vânzătorului de a o refuza și pe aceasta în temeiul primei teze rămâne aplicabil.
4. Vânzătorul care își execută ulterior obligația, furnizând un bun conform, poate solicita de la cumpărător restituirea bunului cu defect, conform articolelor 346-348.”
III – Situația de fapt, procedura și întrebările preliminare
12. În ianuarie 2005, domnul Wittmer a cumpărat de la Weber 45,36 m² de plãci cu aspect lucios pentru pardoseală, de fabricație italiană, la un preț de 1 382,27 euro, din care 33 m² au fost montați în casa sa.
13. Ulterior, a apărut o degradare pe suprafața plăcilor, vizibilă cu ochiul liber. În cadrul unei cereri separate de asigurare a dovezilor, promovată de domnul Wittmer, un expert a stabilit că degradarea respectivă consta în urme fine de microșlefuire care nu puteau fi îndepărtate, astfel încât singura măsură reparatorie posibilă era înlocuirea în totalitate a plăcilor. Costul acestei înlocuiri a fost estimat de expert la 5 830,57 euro.
14. Întrucât a solicitat, fără niciun rezultat, executarea și a stabilit o limită de timp pentru aceasta, domnul Wittmer a formulat o acțiune împotriva Weber în fața Landgericht Kassel (Tribunalul Regional din Kassel), solicitând livrarea unor plăci fără defecte și plata sumei de 5 830,57 euro, majorată cu dobânzi. Această instanță a acordat doar o reducere de preț și a obligat Weber să plătească suma de 273,10 euro, majorată cu dobânzi, respingând celelalte capete de cerere.
15. În urma apelului formulat de domnul Wittmer, Oberlandesgericht Frankfurt am Main (Tribunalul Regional Superior din Frankfurt am Main) a modificat în parte hotărârea Landgericht Kassel și a obligat Weber, prin hotărârea din 14 februarie 2008, să livreze 45,36 m² de plăci fără defecte și să plătească suma de 2 122,37 euro, reprezentând costul îndepărtării plăcilor cu defecte, sumă majorată cu dobânzi.
16. În cadrul acțiunii principale, Bundesgerichtshof trebuie să se pronunțe asupra recursului formulat împotriva acestei hotărâri, prin care Weber contestă obligarea sa la plata sumei de 2 122,37 euro, majorată cu dobânzi. Potrivit acestei instanțe, decizia asupra recursului depinde de aspectul dacă Oberlandesgericht a considerat în mod corect că domnul Wittmer poate solicita Weber să ramburseze cheltuielile de îndepărtare a plăcilor.
17. În esență, instanța de trimitere subliniază că, în mod contrar opiniei Oberlandesgericht, în conformitate cu dreptul german, domnul Wittmer nu este îndreptățit să solicite Weber să ramburseze cheltuielile de îndepărtare a plăcilor cu defecte. Potrivit articolului 493 alineatul 3 din BGB, aceasta din urmă ar putea să refuze în mod întemeiat executarea a posteriori sub forma livrării plăcilor fără defecte și totodată, în consecință, îndepărtarea plăcilor cu defecte.
18. Instanța de trimitere arată că, potrivit acestor dispoziții, vânzătorul poate refuza modul de executare a posteriori ales de cumpărător în cazul în care o astfel de executare este posibilă numai cu cheltuieli disproporționate. Aceasta se aplică nu numai atunci când modul de executare a posteriori ales de cumpărător ar determina cheltuieli disproporționate în comparație cu alte moduri de executare ulterioară („disproporție relativă”), ci și atunci când executarea a posteriori aleasă – sau unica modalitate posibilă de executare ulterioară – determină, prin natura sa, cheltuieli disproporționate („disproporție absolută”).
19. Din moment ce, potrivit instanței de trimitere, s‑a stabilit în prezenta cauză că o modalitate de executare ulterioară, mai precis, repararea bunurilor cu defecte, nu este posibilă, dreptul de a refuza celelalte moduri de executare se poate naște numai în situația unei disproporții absolute, care trebuie constatată în prezenta cauză. În plus, față de cheltuielile efective de livrare a plăcilor fără defecte, în cuantum de aproximativ 1 200 de euro, inclusiv transportul, vânzătorului i‑ar incumba și cheltuielile de înlăturare a plăcilor cu defecte, în cuantum de aproximativ 2 100 de euro, în total 3 300 de euro, ceea ce reprezintă peste 150 % din valoarea plăcilor fără defecte.
20. Totuși, faptul că dreptul german prevede la articolul 439 alineatul 3 din BGB un drept în favoarea vânzătorului de a refuza executarea a posteriori nu numai pe baza lipsei de proporționalitate a cheltuielilor inerente modalității de executare ulterioară alese, în comparație cu alt mod de executare ulterioară (disproporție relativă), ci și atunci când cheltuielile ar fi prin natura lor disproporționate (disproporție absolută), ar putea să fie contrar articolului 3 alineatul (3) din Directivă, care, potrivit modului său de redactare, pare să prevadă numai disproporția relativă.
21. În sfârșit, în opinia instanței de trimitere, în măsura în care, conform Directivei, un vânzător nu poate să refuze o modalitate de executare ulterioară în temeiul unei disproporții absolute, trebuie să se stabilească în prezenta cauză dacă, potrivit articolului 3 din Directivă, vânzătorul poate fi obligat, cu titlu de înlocuire, să îndepărteze bunurile cu defecte dintr‑un alt bun în care au fost încorporate în conformitate cu destinația lor și, în consecință, să ramburseze cheltuielile corespunzătoare acestei operațiuni. Legislația germană aplicabilă nu impune, în principiu, o asemenea obligație vânzătorului.
22. În aceste condiții, Bundesgerichtshof a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții de Justiție următoarele întrebări preliminare:
„1) Dispozițiile articolului 3 alineatul (3) primul și al doilea paragraf din Directiva 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 mai 1999 privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum și garanțiile conexe trebuie interpretate în sensul că se opun unei dispoziții legale naționale care prevede că vânzătorul care livrează un bun neconform cu contractul poate refuza modul de despăgubire solicitat de consumator, în special atunci când aceasta ar presupune costuri nerezonabile (total disproporționate) ținând seama de însemnătatea neconformității și de valoarea bunurilor în cazul în care nu ar fi existat neconformitatea?
2) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare: dispozițiile articolului 3 alineatul (2) și alineatul (3) al treilea paragraf din directiva citată anterior trebuie interpretate în sensul că vânzătorul care a repus bunul în conformitate prin înlocuire trebuie să suporte cheltuielile de îndepărtare a bunului de consum cu defecte din lucrul în care acesta a fost încorporat de consumator într‑un mod corespunzător naturii și destinației sale?”
IV – Analiză juridică
A – Considerații introductive
23. Problema juridică asupra căreia se solicită Curții să se pronunțe în prezenta cauză reprezintă un subiect clasic de drept contractual sau, mai precis, de drept al vânzării de bunuri încă de când juriști romani ca Iulianus sau Ulpian analizau consecințele juridice ale vânzării de vite „cu defecte” pe piețele din lumea antică, în special întinderea răspunderii vânzătorului pentru livrarea de bunuri cu defecte sau, din perspectiva protecției cumpărătorului, problema măsurilor reparatorii de care ar trebui să dispună cumpărătorul în cazurile în care i s‑a livrat un bun care nu este în conformitate cu contractul de vânzare‑cumpărare.
24. După cum rezultă nu numai din susținerile părților din prezenta cauză, deși diferitele prevederi legale naționale ale statelor membre din acest domeniu produc în multe cazuri, prin punerea lor în practică, efecte similare și niveluri comparabile de protecție juridică, în realitate diferă între ele în mod semnificativ – în orice caz, în versiunile lor tradiționale, anterioare armonizării(4). Aceste divergențe privesc nu doar detaliile conceptelor legale, condițiile și definițiile folosite, ci, de asemenea, la un nivel mai general, sistemele de despăgubiri ca atare, mai precis, cele două tipuri de despăgubiri prevăzute în cazul încălcării contractului, relația și ierarhia dintre aceste despăgubiri, rolul despăgubirilor în aceste sisteme sau în legătură cu acestea, precum și delimitarea dintre pretențiile contractuale și cele extracontractuale care se pot formula în legătură cu livrarea de bunuri neconforme.
25. În plus, astfel cum rezultă din informațiile furnizate de Bundesgerichtshof, când este vorba despre probleme specifice referitoare la neconformitate și consecințele sale, ca, de exemplu, întrebarea privind răspunderea vânzătorului pentru cheltuielile de îndepărtare a bunurilor neconforme, persistă incertitudini și divergențe în literatura juridică din cadrul aceluiași sistem juridic cu privire la drepturile concrete ale cumpărătorului și temeiul lor juridic.
26. Acestea fiind spuse, la nivelul dreptului Uniunii Europene, analizăm acest aspect al cheltuielilor de îndepărtare a bunurilor cu defecte din perspectiva specifică a protecției acordate consumatorilor de Directivă.
27. În această privință, este important să observăm, pe de o parte, că, astfel cum s‑a stipulat în considerentul (1) al Directivei și după cum a subliniat în mod întemeiat Curtea în Hotărârea Quelle, Directiva urmărește să asigure un nivel ridicat de protecție a consumatorului(5).
28. Pe de altă parte, trebuie amintit că Directiva constituie o măsură de armonizare minimă, nu a tuturor aspectelor, ci numai a unora dintre cele privind vânzarea bunurilor de consum. În acest mod, după cum rezultă din considerentul (6) al acesteia, Directiva realizează o apropiere a legislațiilor naționale care reglementează vânzarea de bunuri de consum în ceea ce privește neconformitatea bunurilor cu contractul, fără să aducă însă atingere prevederilor și principiilor de drept național referitoare la răspunderea contractuală și extracontractuală.
29. În asemenea condiții și în lipsa unor dispoziții exprese în Directivă în această privință, apare ca fiind justificată numai întrebarea dacă răspunderea vânzătorului față de consumator pentru „neconformitate”, care este reglementată de Directivă, urmărește să includă răspunderea pentru cheltuieli, cum sunt cheltuielile de îndepărtare a unor bunuri cu defecte care au fost montate după livrare de consumatorul respectiv, astfel încât consumatorul să poată, cu titlu de despăgubire sub forma „înlocuirii” sau în temeiul unei alte dispoziții a Directivei, să solicite vânzătorului să suporte aceste cheltuieli – cheltuieli care, cel puțin în anumite sisteme naționale juridice, ar fi considerate, după cum au susținut unele dintre părți, ca reprezentând „daune indirecte”, iar nu o simplă problemă de executare necorespunzătoare.
30. În lumina obiectivului Directivei de a întări protecția consumatorului, pare a fi adecvat un răspuns pozitiv la această întrebare. Totuși, problema nu este atât de simplă. Ca orice sistem juridic dezvoltat care reglementează drepturile și obligațiile cumpărătorului și ale vânzătorului născute din executarea necorespunzătoare, sistemul de despăgubiri prevăzut de Directivă nu poate doar să favorizeze fie consumatorul, fie vânzătorul, ci, dimpotrivă, trebuie să urmărească să găsească un echilibru corect între interesele lor respective(6).
31. Acestea fiind spuse, cele două întrebări privind interpretarea articolului 3 din Directivă, prin care instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă domnul Wittmer poate avea dreptul, în calitate de consumator, de a solicita vânzătorului să suporte costurile îndepărtării plăcilor cu defecte în discuție în acțiunea principală, au ca obiectiv, în esență, să se stabilească, mai întâi, dacă vânzătorul poate, potrivit Directivei, să refuze înlocuirea acestor bunuri pentru motivul că este disproporționată, chiar în cazul în care repararea bunurilor cu defecte nu este posibilă, și, în al doilea rând, dacă drepturile conferite consumatorului de articolul 3 din Directivă includ dreptul de a solicita cheltuielile de îndepărtare a bunurilor cu defecte.
32. În opinia noastră, este mai logic să se examineze aceste întrebări, care sunt în realitate strâns legate, în ordine inversă, mai precis, să se examineze în primul rând dacă drepturile consumatorului în temeiul articolului 3 din Directivă includ, în situația neconformității, un asemenea drept precum cel în discuție și, în caz afirmativ, în al doilea rând, dacă acest drept poate fi supus cerinței proporționalității, astfel cum este expusă de instanța de trimitere(7).
B – Cu privire la problema dacă i se poate solicita vânzătorului de către cumpărător să suporte cheltuielile de îndepărtare a bunurilor neconforme (a doua întrebare preliminară)
33. Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere urmărește să se stabilească dacă dispozițiile articolului 3 alineatele (2) și (3) din Directivă trebuie să se interpreteze în sensul că, atunci când bunurile sunt repuse în conformitate prin înlocuire, consumatorul poate solicita vânzătorului cheltuielile de îndepărtare a bunurilor neconforme dintr‑un ansamblu în care consumatorul le‑a încorporat în mod corespunzător naturii și destinației lor.
1. Principalele argumente ale părților
34. În prezenta cauză, au prezentat observații Weber, Comisia și guvernele austriac, belgian, german, polonez și spaniol. Weber, Comisia și guvernele austriac și german au fost de asemenea reprezentate la ședința din 25 februarie 2010.
35. Weber și guvernele austriac, belgian și german susțin că trebuie să se răspundă negativ la cea de a doua întrebare.
36. În esență, Weber și guvernul german susțin că, într‑un caz precum cel din speță, vânzătorul este răspunzător pentru livrarea de bunuri în conformitate cu contractul de vânzare‑cumpărare. În consecință, în cazul unei neconformități, care va fi apreciată la momentul livrării, vânzătorul este obligat, potrivit articolului 3 alineatele (2) și (3) din Directivă, să repună bunul cu defecte în conformitate, mai precis, în cazul înlocuirii, să livreze un bun fără defecte. Obligația sa nu poate fi extinsă dincolo de aceasta, astfel încât să cuprindă, precum se sugerează în prezenta cauză, îndepărtarea bunurilor cu defecte care au fost folosite de consumator, ulterior livrării, potrivit voinței sale. În această privință, este dificil ca vânzătorul să anticipeze modul de utilizare de către consumator a bunurilor livrate, chiar și în cazul în care această utilizare este compatibilă cu natura și cu destinația lor, astfel încât cheltuielile de îndepărtare a unuia și același produs pot varia mult de la caz la caz.
37. În plus, în opinia acestora, o astfel de obligație de a îndepărta bunurile cu defecte sau de a suporta cheltuielile corespunzătoare nu rezultă nici din modul de redactare a articolului 3 alineatele (2) și (3) din Directivă, care se referă la înlocuirea bunurilor cu defecte, nici din faptul că, potrivit articolului 3 alineatele (3) și (4) din Directivă, o asemenea înlocuire trebuie realizată „gratuit” și „fără vreun inconvenient semnificativ pentru consumator”. Aceste condiții se referă numai la obligația vânzătorului de a livra încă o dată bunuri fără defecte și nu pot fi interpretate astfel încât să impună acestuia o obligație suplimentară de a suporta cheltuielile de îndepărtare.
38. În sfârșit, aceste părți subliniază că daunele care apar ca rezultat al utilizării – sau al îndepărtării – bunului cu defecte în speță pot da naștere unei pretenții a consumatorului în temeiul prevederilor naționale referitoare la răspunderea contractuală sau extracontractuală.
39. Guvernele austriac și belgian invocă în esență argumente similare. Totuși, guvernul belgian precizează că vânzătorul trebuie să suporte cheltuielile de transport al bunurilor cu defecte.
40. În schimb, Comisia și guvernele polonez și spaniol susțin că, în situația înlocuirii bunurilor neconforme, vânzătorul trebuie de asemenea să suporte cheltuielile de îndepărtare a acestor bunuri și, în consecință, sugerează să se răspundă afirmativ la a doua întrebare.
41. Mai precis, Comisia susține că repararea sau înlocuirea la care are dreptul consumatorul, potrivit articolului 3 alineatul (3) din Directivă, se referă în mod necesar la bunul neconform în starea și în condițiile în care se găsește în momentul în care intervine neconformitatea. Rezultă că, dacă bunurile neconforme sunt încorporate în alt lucru într‑un mod corespunzător naturii și destinației lor, bunurile neconforme constituie, în această stare, obiectul reparației sau al înlocuirii. Astfel, prin intermediul înlocuirii bunului, consumatorul trebuie să fie pus în situația în care s‑ar fi găsit dacă i s‑ar fi livrat bunuri fără defecte, ceea ce înseamnă că, dacă este necesar, bunurile neconforme trebuie îndepărtate, iar bunurile fără defecte trebuie montate. De asemenea, această interpretare este coroborată cu utilizarea noțiunii „înlocuire” în cuprinsul articolului 3 alineatele (2) și (3) din Directivă. Totuși, Comisia a admis în ședință că nu este relevant, în ceea ce privește stabilirea obligațiilor care se nasc în legătură cu dreptul de înlocuire, faptul că, în conformitate cu articolul 3 alineatele (3) și (4) din directivă, înlocuirea trebuie efectuată gratuit și fără vreun inconvenient semnificativ pentru consumator.
42. În schimb, deși se întemeiază pe aceste din urmă dispoziții, guvernele spaniol și polonez împărtășesc, în esență, opinia Comisiei.
2. Apreciere
43. De la bun început, ar trebui să se observe că interpretarea literală a articolului 3 alineatele (2) și (3) din Directivă nu este concludentă pentru a determina dacă dreptul consumatorului de „înlocuire” a bunurilor neconforme include dreptul de a solicita vânzătorului să îndepărteze acele bunuri sau să suporte cheltuielile aferente.
44. În timp ce în anumite versiuni lingvistice ale Directivei, ca, de exemplu, în cea engleză („replacement”) și în cea franceză („remplacement”), termenii corespunzători folosiți pot fi înțeleși, în principiu, ca având totodată conotația de îndepărtare a bunurilor cu defecte, alte versiuni, inclusiv cea germană („Ersatzlieferung”) și cea slovacă („sa […] nahradí”), par să susțină o definiție oarecum mai restrânsă, referitoare mai curând la livrare de înlocuire sau la livrare a unor bunuri de înlocuire, decât la întregul proces care poate conduce, din punct de vedere tehnic, la înlocuirea bunurilor cu defecte.
45. Totuși, în opinia noastră, o interpretare contextuală sau sistematică a articolului 3 din Directivă conduce mai degrabă la o interpretare a răspunderii vânzătorului care nu acoperă cheltuielile de îndepărtare a bunurilor neconforme.
46. În această privință, articolul 3 alineatul (2) din Directivă enumeră în mod exhaustiv modalitățile de despăgubire de care dispune consumatorul împotriva vânzătorului în situația unei neconformități, și anume repararea, înlocuirea, reducerea de preț sau rezoluțiunea.
47. Mai precis, în conformitate cu sistemul de măsuri reparatorii prevăzut de Directivă, consumatorul poate, în primul rând, prin intermediul modalităților de despăgubire axate pe executare, constând în reparare sau în înlocuire, să solicite vânzătorului să repună în conformitate bunurile cu defecte. În acest mod, caracterul sinalagmatic al obligațiilor din contractul de vânzare‑cumpărare este restabilit, iar consumatorul obține executarea pentru care a încheiat contractul. Având în vedere că servește interesului principal al părților la un contract, această soluție este preferată, potrivit Directivei, în raport cu reducerea de preț sau cu rezoluțiunea contractului(8).
48. Dimpotrivă, aceste din urmă despăgubiri subsidiare se caracterizează printr‑o restituire reciprocă a foloaselor. Astfel, echilibrul dintre interesele respective ale consumatorului și ale vânzătorului, căruia i s‑a adus atingere prin livrarea necorespunzătoare efectuată de vânzător, este restabilit fie prin reducerea corespunzătoare a obligațiilor consumatorului, în cazul reducerii de preț, fie prin exonerarea ambelor părți de obligațiile contractuale prin intermediul rezoluțiunii.
49. În orice caz, se poate observa că, indiferent de situație, drepturile consumatorului rămân, în opinia noastră, limitate de obligațiile contractate potrivit contractului de vânzare‑cumpărare.
50. Această opinie este confirmată dacă se ia în considerare un context mai larg al articolului 3 din Directivă.
51. Drepturile consumatorului anterior menționate, prevăzute de această dispoziție, determină sau constituie corolarul întinderii răspunderii vânzătorului față de consumator, care este, potrivit articolului 3 alineatul (1) din Directivă, acceptată pentru orice neconformitate existentă în momentul livrării bunurilor.
52. În schimb, această definiție a răspunderii reflectă în mod evident descrierea din cuprinsul articolului 2 alineatul (1) din Directivă a obligației fundamentale a vânzătorului potrivit unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu un consumator, precum cea de livrare către consumator a unor bunuri care sunt în conformitate cu contractul de vânzare‑cumpărare.
53. Rezultă din prevederile menționate anterior că drepturile consumatorului prevăzute la articolul 3 din Directivă își au originea în noțiunea de conformitate cu contractul și, în consecință, trebuie să fie interpretate prin referire la drepturile și obligațiile prevăzute în contractul inițial de vânzare-cumpărare.
54. Cu alte cuvinte, drepturile conferite consumatorului potrivit articolului 3 din Directivă au drept scop să remedieze neconformitatea în raport cu ceea ce era datorat inițial consumatorului potrivit contractului de vânzare‑cumpărare, mai precis, să permită consumatorului să intre în posesia unor bunuri fără defecte.
55. În opinia noastră, această răspundere a vânzătorului pentru executarea necorespunzătoare sau, mai exact, pentru defectele bunurilor în sine, defecte care sunt vizate de modalitățile de despăgubire puse la dispoziția consumatorului de Directivă și care impun vânzătorului să restabilească (tardiv), prin reparare sau prin înlocuire gratuită, situația inițial datorată consumatorului, trebuie să fie diferențiată de posibila răspundere – astfel cum se sugerează în prezenta cauză – pentru lucrările ulterioare care trebuie efectuate sau pentru cheltuielile aferente suportate în legătură cu bunurile neconforme, dar ulterioare momentului livrării, la care face referire articolul 3 alineatul (1) din Directivă, și cu utilizarea pe care consumatorul o atribuie acestora.
56. Astfel, această ultimă formă de răspundere, mai extinsă, ar putea să impună vânzătorului, precum a propus Comisia, să pună consumatorul în situația în care s‑ar fi găsit acesta la un anumit timp după ce bunurile fără defecte i‑ar fi fost livrate, mai precis, în prezenta cauză, în situația în care plăcile cu defecte care au fost atașate de sol de consumator sunt demontate și, eventual, sunt montate noi plăci fără defecte. În consecință, după cum au observat mai multe dintre părți, această răspundere se extinde la fapte și la împrejurări care au intervenit după transmiterea riscului către consumator, care depind, prin urmare, de voința sa și, în special, de utilizarea pe care o atribuie bunurilor respective.
57. Situația în care vânzătorul răspunde de asemenea în legătură cu acest tip de împrejurări, mai indirecte, ale executării necorespunzătoare sau pentru daune care rezultă din acestea este, desigur, posibilă și se pare că, într‑adevăr, există, cu respectarea anumitor cerințe, conform unor sisteme naționale juridice, precum și, de exemplu, potrivit articolului 45 din Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri (denumită în continuare „CVIM”)(9).
58. Astfel, după cum a susținut guvernul german, cheltuielile care sunt suportate de consumator în legătură cu îndepărtarea unor bunuri cu defecte se pot rambursa, potrivit dreptului german referitor la daune, dacă se respectă totuși cerințele aplicabile, inclusiv culpa.
59. Cu toate acestea, în ceea ce privește Directiva, trebuie să se sublinieze în acest context, mai întâi, că sistemul său de despăgubiri pentru neconformitate nu include niciun drept la despăgubiri, spre deosebire, de exemplu, de articolul 45 alineatul (1) litera (b) din CVIM sau de articolul 27 din Propunerea de directivă a Parlamentului European și a Consiliului privind drepturile consumatorilor(10).
60. În al doilea rând, trebuie să se observe că pentru același motiv pentru care lucrările sau cheltuielile precum cele din speță nu sunt numai consecința neconformității bunurilor, ci rezultă de asemenea dintr‑o acțiune care intră în sfera răspunderii consumatorului, în speță, încorporarea plăcilor cu defecte în sol, răspunderea vânzătorului cu privire la aceste cheltuieli este, în general, condiționată de, și stabilită prin referire la, o anumită noțiune de cauzalitate, de lipsa legăturii directe de cauzalitate sau, eventual, de culpă.
61. Este evident că Directiva nici măcar nu face referire la un astfel de filtru sau de procedeu.
62. În mod discutabil, o asemenea funcție poate fi atribuită condiției de „folosire a bunurilor în mod corespunzător naturii și destinației lor”, astfel cum a sugerat instanța de trimitere și cum a susținut Comisia. Totuși, această noțiune este în realitate, după cum au subliniat Weber și guvernul german, destul de largă, iar capacitatea sa de a delimita răspunderea vânzătorului și de a face determinabil riscul său este mai curând limitată.
63. În timp ce gama de posibile utilizări „normale” ale unor bunuri extrem de specializate și de înaltă finisare, cum ar fi, de exemplu, un computer sau o masă, poate fi chiar definită și previzibilă, cu cât bunul este mai simplu, cu atât mai mare este gama de utilizări „normale”. Astfel, cu cât bunul este mai aproape de un element de construcție sau de o materie brută, cu atât mai numeroase și mai nedefinite sunt scopurile pentru care poate fi folosit, în conformitate totuși cu natura sa. În consecință, cheltuielile de îndepărtare a aceluiași produs pot varia foarte mult.
64. În lumina considerațiilor anterioare, nu suntem de părere că dreptul consumatorului de a solicita vânzătorului să îndepărteze bunurile cu defecte dintr‑un lucru în care le‑a încorporat consumatorul sau să suporte cheltuielile corespunzătoare decurge din dreptul său, potrivit articolului 3 alineatele (2) și (3) din Directivă, de a obține repunerea bunului cu defecte în conformitate prin înlocuire.
65. De asemenea, suntem de acord că această concluzie nu este contrazisă de cerința corelativă privind caracterul „gratuit” al obligației vânzătorului de a repune bunurile în conformitate prin înlocuire, potrivit articolului 3 alineatele (2)-(4) din Directivă. Această cerință stabilește condițiile potrivit cărora vânzătorul trebuie să ofere și să efectueze repunerea în conformitate la care este obligat față de consumator, respectiv gratuit, dar nu poate extinde în fond modalitatea de despăgubire existentă ca atare. În mod similar, cerința „fără vreun inconvenient semnificativ”, prevăzută la articolul 3 alineatul (3) al treilea paragraf din Directivă, stabilește modul în care trebuie să se efectueze repunerea în conformitate, iar nu ceea ce implică aceasta în mod obiectiv.
66. În sfârșit, în această privință, prezenta cauză trebuie să fie diferențiată de cauza Quelle, în care Curtea a susținut că prin cerința gratuității se înțelege faptul că vânzătorul nu poate avea vreo pretenție financiară în cadrul executării obligației sale de repunere în conformitate a bunurilor care fac obiectul contractului(11). În consecință, Curtea a concluzionat, în temeiul unor argumente suplimentare, că Directiva se opune unei legislații naționale care permite vânzătorului unor bunuri neconforme să solicite consumatorului o despăgubire pentru utilizarea bunurilor neconforme până la înlocuirea acestora. În schimb, în prezenta cauză nu este vorba despre o pretenție financiară a vânzătorului față de consumator cu privire la înlocuire, ci despre problema dacă consumatorul poate să pretindă, ca parte a repunerii în conformitate a bunurilor cu defecte, pe lângă livrarea gratuită unor noi bunuri fără defecte, îndepărtarea bunurilor fără defecte sau suportarea de către vânzător a cheltuielilor aferente.
67. În lumina considerațiilor anterioare, ar trebui să se răspundă la a doua întrebare preliminară că drepturile conferite consumatorului prin articolul 3 alineatele (2) și (3) din Directivă trebuie interpretate în sensul că nu includ, în cazul în care bunurile sunt repuse în conformitate prin înlocuire, dreptul de a pretinde de la vânzător cheltuielile de îndepărtare a bunurilor neconforme dintr‑un lucru în care au fost încorporate de consumator într‑un mod corespunzător naturii și destinației lor.
C – Cu privire la cerința proporționalității (prima întrebare preliminară)
68. Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 3 din Directivă trebuie interpretat în sensul că se opune unei dispoziții legale naționale potrivit căreia un vânzător care a vândut bunuri de consum neconforme poate, în cazul în care repararea bunurilor cu defecte este considerată imposibilă, să refuze măsura reparatorie alternativă, aleasă de consumator, de a înlocui acele bunuri dacă această măsură reparatorie ar fi disproporționată prin faptul că ar impune vânzătorului cheltuieli nerezonabile în comparație cu valoarea bunurilor fără defecte și cu importanța neconformității.
69. Această întrebare nu se ridică în prezenta cauză dacă, după cum sugerăm, consumatorul nu poate să solicite vânzătorului, ca parte a dreptului său de a i se înlocui bunurile cu defecte, să suporte costurile îndepărtării bunurilor cu defecte, precum cele din speță. Totuși, vom aborda problema, doar cu titlu subsidiar, în eventualitatea în care Curtea ajunge la o concluzie diferită sau alege să răspundă la întrebări în ordinea propusă de instanța de trimitere.
1. Principalele argumente ale părților
70. Weber – care, în plus, a susținut că prima întrebare este inadmisibilă –, precum și guvernele german și austriac consideră că, potrivit articolului 3 din Directivă, vânzătorul unor bunuri neconforme cu contractul poate, chiar într‑o situație precum cea din prezenta cauză, în care măsura reparatorie alternativă este considerată imposibilă, să refuze măsura reparatorie solicitată de consumator dacă această măsură este disproporționată, în sensul că ar impune vânzătorului cheltuieli nerezonabile în comparație cu valoarea bunurilor livrate fără defecte, și că, în consecință, trebuie să se răspundă negativ la prima întrebare.
71. În temeiul unor argumente care diferă în mică măsură, aceste părți consideră că interpretarea menționată este susținută de modul de redactare, sistemul și, în special, de scopul Directivei, care urmărește să găsească un echilibru corect între interesele consumatorului și cele ale vânzătorului. Invocând, în esență, conceptul de proporționalitate relativă la care a făcut referire instanța de trimitere, acestea susțin că, inclusiv în cazul în care una dintre despăgubirile menționate la articolul 3 alineatul (3) este considerată imposibilă, obligațiile vânzătorului în temeiul articolului 3 din Directivă sunt întotdeauna supuse cerinței proporționalității, astfel încât vânzătorului nu i se poate solicita să înlocuiască bunurile cu defecte dacă aceasta ar presupune să suporte cheltuieli care sunt absolut nerezonabile.
72. În această privință, Weber și guvernele german și austriac sunt de acord, în esență, cu faptul că, deși articolul 3 alineatul (3) al doilea paragraf din Directivă, precum și considerentul (11) al acesteia par să se refere numai la un singur tip de despăgubire ca fiind disproporționat în comparație cu alte măsuri reparatorii, criteriile prevăzute de aceste dispoziții trebuie interpretate în sensul că au aplicabilitate generală și că reglementează de asemenea un caz precum cel din speță, în care numai o măsură reparatorie este posibilă. În acest context, Weber arată că noțiunea de imposibilitate, potrivit articolului 3 alineatul (3) primul paragraf din Directivă, trebuie interpretată în sensul că acoperă totodată cazurile de disproporție (absolută). În opinia guvernului austriac, în împrejurările din prezenta cauză, înlocuirea poate fi considerată imposibilă în înțelesul acestei dispoziții, ținând seama de faptul că plăcile nu pot fi îndepărtate și returnate fără a fi distruse.
73. În plus, potrivit părților, într‑un caz precum cel din speță, în care măsurile reparatorii prevăzute de articolul 3 alineatul (3) din Directivă ar fi imposibile sau disproporționate, consumatorului îi este asigurată o protecție suficientă potrivit Directivei prin faptul că poate să solicite o reducere adecvată de preț sau să obțină rezoluțiunea contractului, în temeiul articolului 3 alineatul (5) din Directivă.
74. În sfârșit, părțile subliniază că, în orice caz, drepturile și obligațiile care rezultă din Directivă, astfel cum se prevede în considerentul (6) al acesteia, nu aduc atingere dispozițiilor și principiilor de drept național referitoare la răspunderea contractuală și extracontractuală, potrivit cărora un consumator poate, în consecință, să pretindă despăgubiri.
75. În schimb, Comisia și guvernele belgian, polonez și spaniol susțin, în esență, că testul proporționalității se aplică numai cu privire la alegerea dintre cele două măsuri reparatorii prevăzute la articolul 3 alineatul (3) din Directivă și, în consecință, nu pot atrage reducerea prețului sau rezoluțiunea contractului ca măsuri reparatorii subsidiare prevăzute la articolul 3 alineatul (5) din aceasta. Prin urmare, acestea sugerează că trebuie să se răspundă afirmativ la prima întrebare.
76. În ceea ce privește, mai precis, Comisia, această soluție rezultă, mai întâi, din modul de redactare a articolului 3 alineatul (3) al doilea paragraf din Directivă și din considerentul (11) al acesteia. În plus, potrivit structurii articolului 3 din Directivă, executarea contractului are prioritate față de reducerea prețului sau față de rezoluțiune, astfel încât referirea la proporționalitate din acest articol va fi interpretată în sens restrâns. Totuși, Comisia nu neagă faptul că, în cazuri extreme, atunci când singura măsură reparatorie posibilă și solicitată ar fi în mod considerabil disproporționată față de interesul consumatorului de a obține acea măsură reparatorie, ar putea exista un caz de imposibilitate în sensul articolului 3 alineatul (3) primul paragraf din Directivă.
77. În esență, guvernele belgian, polonez și spaniol se raliază la argumentele Comisiei, considerând că ar fi contrar drepturilor și nivelului ridicat de protecție pe care Directiva urmărește să îl confere consumatorilor dacă vânzătorul ar putea să refuze singura măsură reparatorie posibilă pentru motivul că ar putea suporta cheltuieli excesive.
2. Apreciere
78. Astfel cum am subliniat anterior(12), Directiva impune o ierarhie în sistemul măsurilor reparatorii pe care îl prevede, prin faptul că favorizează repararea și înlocuirea, măsuri reparatorii prin care consumatorul obține executarea pentru care a contractat, față de reducerea de preț și de rezoluțiune, măsuri reparatorii prin intermediul cărora drepturile și obligațiile contractate inițial sunt modificate în concordanță cu neconformitatea sau sunt desființate în întregime.
79. Astfel, conform articolului 3 alineatul (3) primul paragraf din Directivă, consumatorul poate „în primul rând” să solicite vânzătorului să repună bunurile în conformitate prin reparare sau prin înlocuire. Apoi, după cum rezultă din articolul 3 alineatul (5) din Directivă, consumatorul dispune de măsurile reparatorii de reducere a prețului sau de rezoluțiune în cazul în care „nu beneficiază de reparație sau [de] înlocuire” sau în cazul în care vânzătorul nu a luat măsura reparatorie într‑un termen rezonabil sau fără vreun inconvenient semnificativ pentru consumator.
80. În această privință, după cum rezultă în mod evident din articolul 3 alineatul (3) primul paragraf din Directivă, consumatorul are dreptul la despăgubiri axate pe executare, constând în reparare sau în înlocuire, „cu excepția cazurilor în care aceasta este imposibilă sau disproporționată”.
81. În opinia noastră, rezultă în mod evident din dispoziția menționată că această cerință se aplică oricărei măsuri reparatorii „de prim nivel”, astfel încât, dacă consumatorul alege repararea sau înlocuirea, despăgubirea trebuie să fie atât posibilă, cât și proporțională în orice situație; în caz contrar, vânzătorul poate refuza măsurile reparatorii principale, iar alegerea consumatorului este limitată la o reducere de preț sau la rezoluțiune.
82. Desigur, modul de redactare a articolului 3 alineatul (3) al doilea paragraf din Directivă, potrivit căruia proporționalitatea unei despăgubiri se determină prin referire la „o despăgubire alternativă”, pare să indice că cerința proporționalității reglementează numai alegerea între cele două măsuri reparatorii principale, iar nu alegerea între aceste măsuri reparatorii și reducerea de preț sau rezoluțiune.
83. Totuși, această interpretare nu este obligatorie și ar trebui respinsă, iar aceasta nu numai în lumina dispozițiilor anterior menționate ale articolului 3 alineatul (3) primul paragraf din Directivă.
84. Dacă Directiva ar trebui, într‑adevăr, să fie înțeleasă în concordanță cu o astfel de interpretare, în sensul că, în cazul în care, la fel ca în acțiunea principală, una dintre cele două măsuri reparatorii la care se referă articolul 3 alineatul (3) din Directivă nu ar fi posibilă, consumatorul ar putea să aleagă cealaltă măsură reparatorie, indiferent dacă ar fi sau nu ar fi proporțională, aplicarea măsurilor reparatorii subsidiare de reducere de preț sau de rezoluțiune, potrivit articolului 3 alineatul (5) prima liniuță din Directivă, ar fi în mod evident foarte limitată, mai precis, s‑ar limita la cazuri în care nici repararea, nici înlocuirea nu sunt posibile.
85. În opinia noastră, această interpretare ar ignora în mod nejustificat interesele vânzătorului și, în consecință, nu ar stabili un echilibru corect între interesele consumatorului și cele ale vânzătorului(13). Faptul că această interpretare nu ar putea fi reținută fără a conduce la situații inacceptabile pentru vânzător a fost admis indirect și de Comisie, care a susținut că pot fi acceptate excepții în cazuri extreme de disproporționalitate serioasă.
86. În plus, trebuie să se menționeze în acest context opinia Curții în sensul că, potrivit Directivei, interesele financiare ale vânzătorului sunt, printre altele, protejate chiar prin posibilitatea, conferită acestuia prin articolul 3 alineatul (3) al doilea paragraf din Directivă, de a refuza înlocuirea bunului în cazul în care această despăgubire se dovedește disproporționată în măsura în care ar impune vânzătorului costuri nerezonabile(14).
87. În sfârșit, trebuie să se observe că, pentru a stabili dacă o despăgubire impune vânzătorului costuri nerezonabile și, prin urmare, trebuie considerată disproporționată, factorii care trebuie luați în considerare în cadrul conceptului de disproporționalitate (absolută) descris de instanța de trimitere îi reflectă, în esență, pe cei menționați la articolul 3 alineatul (3) al doilea paragraf din Directivă.
88. Având în vedere toate considerațiile de mai sus, la prima întrebare adresată de Bundesgerichtshof trebuie să se răspundă că primul și al doilea paragraf ale articolului 3 alineatul (3) din Directivă nu trebuie interpretate în sensul că se opun unei dispoziții legale naționale potrivit căreia un vânzător care a vândut bunuri de consum neconforme cu contractul poate, în cazul în care repararea bunurilor cu defecte nu este posibilă, să refuze măsura reparatorie alternativă, aleasă de cumpărător, de a înlocui acele bunuri dacă această măsură reparatorie ar fi disproporționată prin faptul că ar impune vânzătorului cheltuieli nerezonabile în comparație cu valoarea bunurilor fără defecte și cu importanța neconformității.
V – Concluzie
89. În consecință, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate după cum urmează:
„− Drepturile conferite consumatorului prin articolul 3 alineatele (2) și (3) din Directiva 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 mai 1999 privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum și garanțiile conexe trebuie interpretate în sensul că nu includ, în cazul în care bunurile sunt repuse în conformitate prin înlocuire, dreptul de a pretinde de la vânzător cheltuielile de îndepărtare a bunurilor neconforme dintr‑un lucru în care au fost încorporate de consumator într‑un mod corespunzător naturii și destinației lor.
– Primul și al doilea paragraf ale articolului 3 alineatul (3) din Directiva 1999/44 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei dispoziții legale naționale potrivit căreia un vânzător care a vândut bunuri de consum neconforme cu contractul poate, în cazul în care repararea bunurilor cu defecte nu este posibilă, să refuze măsura reparatorie alternativă, aleasă de cumpărător, de a înlocui aceste bunuri dacă această măsură reparatorie ar fi disproporționată prin faptul că ar impune vânzătorului cheltuieli nerezonabile în comparație cu valoarea bunurilor fără defecte și cu importanța neconformității.”