HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)
3 aprilie 2014(*)
„Recurs – Ajutor de stat – Ajutor sub forma unei garanții implicite nelimitate în favoarea La Poste care rezultă din statutul acesteia de instituție publică – Existența garanției – Prezența resurselor de stat – Avantaj – Sarcina probei și nivelul probatoriu”
În cauza C‑559/12 P,
având ca obiect un recurs formulat în temeiul articolului 56 din Statutul Curții de Justiție, introdus la 3 decembrie 2012,
Republica Franceză, reprezentată de G. de Bergues, de D. Colas, de J. Gstalter și de J. Bousin, în calitate de agenți,
recurentă,
cealaltă parte din procedură fiind:
Comisia Europeană, reprezentată de B. Stromsky și de D. Grespan, în calitate de agenți,
pârâtă în primă instanță,
CURTEA (Camera întâi),
compusă din domnul A. Tizzano (raportor), președinte de cameră, domnii A. Borg Barthet și E. Levits, doamna M. Berger și domnul S. Rodin, judecători,
avocat general: domnul N. Jääskinen,
grefier: domnul V. Tourrès, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 11 septembrie 2013,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 21 noiembrie 2013,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Prin recursul formulat, Republica Franceză solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 20 septembrie 2012, Franța/Comisia (T‑154/10, denumită în continuare „hotărârea atacată”), prin care acesta a respins acțiunea sa împotriva Deciziei 2010/605/UE a Comisiei din 26 ianuarie 2010 privind ajutorul de stat C 56/07 (ex E 15/05) acordat de Franța în favoarea La Poste (JO L 274, p. 1, denumită în continuare „decizia în litigiu”).
Istoricul cauzei
Contextul general
2 În temeiul Legii franceze nr. 90‑568 din 2 iulie 1990 privind organizarea serviciului public al poștei și al telecomunicațiilor (JORF din 8 iulie 1990, p. 8069), fosta direction générale de la poste et des télécommunications (Direcția Generală de Poștă și Telecomunicații), care era subordonată până atunci Ministerului Poștei și Telecomunicațiilor, a fost transformată, începând cu 1 ianuarie 1991, în două persoane juridice autonome de drept public, și anume France Télécom și La Poste. Această lege a autorizat în mod expres La Poste să dezvolte, pe lângă misiuni de serviciu public, anumite activități deschise concurenței.
3 Conform articolului 1 din Decretul din 31 decembrie 1990 de acordare a garanției de stat pentru împrumuturi obligatare PTT și pentru certificate de economii PTT emise anterior datei de 31 decembrie 1990 (JORF din 18 ianuarie 1991, p. 917), „[p]lata dobânzilor, a amortizărilor, a primelor, a comisioanelor, a cheltuielilor și a accesoriilor aferente împrumuturilor obligatare și certificatelor de economii PTT emise anterior datei de 31 decembrie 1990 pentru a contribui la finanțarea cheltuielilor de investiții ale bugetului anexă al serviciilor de poștă și de telecomunicații, în conformitate cu articolul L. 127 din Codul poștei și telecomunicațiilor […], și care au fost transferate La Poste în temeiul articolului 22 din Legea din 2 iulie 1990 […] este garantată în mod necondiționat de către stat”.
4 În plus, prin hotărârea din 18 ianuarie 2001, Cour de cassation (Curtea de Casație) (Camera a doua civilă) a reținut principiul conform căruia La Poste trebuia să fie asimilată unei instituții publice industriale și comerciale (denumită în continuare „IPIC”).
5 În dreptul administrativ francez, IPIC sunt persoane juridice de drept public care dispun de personalitate juridică distinctă de cea a statului și de autonomie financiară, precum și de competențe de atribuire speciale care includ în general exercitarea uneia sau mai multor misiuni de serviciu public.
6 Statutul IPIC determină anumite consecințe juridice, și anume îndeosebi inaplicabilitatea procedurilor de insolvență și de faliment de drept comun, precum și aplicabilitatea Legii nr. 80‑539 din 16 iulie 1980 privind penalitățile cu titlu cominatoriu pronunțate în materie administrativă și executarea hotărârilor de către persoanele juridice de drept public (JORF din 17 iulie 1980, p. 1799).
Procedura administrativă și decizia în litigiu
7 Prin decizia din 21 decembrie 2005, Comisia Europeană a aprobat transferul activităților bancare și financiare ale La Poste către filiala acesteia, La Banque Postale. În această decizie, Comisia a precizat că problema garanției de stat nelimitate în favoarea La Poste va face obiectul unei proceduri separate.
8 La 21 februarie 2006, în conformitate cu articolul 17 din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de aplicare a articolului [88 CE] (JO L 83, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 1), Comisia a informat autoritățile franceze cu privire la concluziile sale preliminare referitoare la existența unei garanții de stat nelimitate care ar decurge din statutul La Poste și care ar constitui un ajutor de stat în sensul articolului 87 alineatul (1) CE.
9 Întrucât a apreciat că această pretinsă garanție exista înainte de 1 ianuarie 1958, data intrării în vigoare a Tratatului CE în Franța, Comisia a aplicat normele de procedură referitoare la ajutoarele existente și a invitat Republica Franceză, în conformitate cu articolul 18 din Regulamentul nr. 659/1999, să elimine, până cel târziu la 31 decembrie 2008, garanția de care beneficia La Poste.
10 După examinarea precizărilor furnizate de autoritățile franceze cu privire la proiectul de modificare a Decretului nr. 81‑501 din 12 mai 1981, adoptat pentru punerea în aplicare a Legii nr. 80‑539 (JORF din 14 mai 1981, p. 1406), Comisia a informat autoritățile respective în legătură cu decizia sa de deschidere a procedurii oficiale de investigare. Prin publicarea acestei decizii în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la 3 iunie 2008 (JO C 135, p. 7), Comisia a invitat părțile interesate să își prezinte observațiile referitoare la măsura în litigiu.
11 Ca răspuns la o cerere a Comisiei, autoritățile franceze au informat‑o, prin nota trimisă la 31 iulie 2009, că Consiliul de miniștri din 29 iulie 2009 adoptase un proiect de lege care prevedea transformarea, la 1 ianuarie 2010, a La Poste în societate pe acțiuni, supusă normelor de redresare și de lichidare judiciară de drept comun. Acest proiect a condus la adoptarea Legii nr. 2010‑123 din 9 februarie 2010 privind întreprinderea publică La Poste și activitățile poștale (JORF din 10 februarie 2010, p. 2321), care a intrat în vigoare la data de 1 martie a anului următor.
12 La 27 februarie 2010, Comisia a notificat autorităților franceze decizia în litigiu.
13 În primul rând, după ce a amintit în special conținutul măsurii în cauză [considerentele (18)-(27) ale acestei decizii], Comisia a constatat existența unei garanții nelimitate a statului francez în favoarea La Poste din cauza anumitor particularități intrinsec legate de statutul său de instituție publică [considerentele (116)-(255) ale deciziei menționate].
14 În această privință, Comisia a subliniat mai întâi că La Poste nu era supusă dreptului comun privind redresarea și lichidarea întreprinderilor aflate în dificultate [considerentele (116)-(147) ale deciziei în litigiu].
15 În continuare, Comisia a demonstrat că un creditor al La Poste este asigurat că va obține rambursarea creanței sale în ipoteza în care această instituție s‑ar afla în dificultate financiară și nu și‑ar putea onora datoriile [considerentele (148)-(229) ale acestei decizii].
16 În sfârșit, Comisia a apreciat că, chiar dacă, după utilizarea procedurilor de recuperare specifice descrise în considerentele (150)-(229) ale deciziei în litigiu, creditorul unei IPIC nu reușea să obțină recuperarea creanței sale, el era în continuare asigurat că aceasta nu dispărea. Astfel, pentru a asigura continuitatea misiunii de serviciu public, drepturile și obligațiile La Poste erau întotdeauna transferate unei alte persoane juridice de drept public decât statul sau, în absență, acestuia din urmă [considerentele (230)-(250) ale deciziei menționate].
17 În aceste condiții, Comisia a afirmat că garanția nelimitată a statului de care beneficia La Poste determina un transfer de resurse de stat în sensul punctului 2.1 din Comunicarea Comisiei cu privire la aplicarea articolelor 87 [CE] și 88 [CE] privind ajutoarele de stat sub formă de garanții (JO 2008, C 155, p. 10) [considerentul (254) al deciziei în litigiu] și era imputabilă statului [considerentul (255) al acestei decizii].
18 În al doilea rând, Comisia a constatat, pe de o parte, că condițiile de creditare mai favorabile obținute de La Poste datorită acestei garanții nelimitate constituiau un avantaj selectiv [considerentele (256)-(300) ale deciziei în litigiu], ținând seama și de un anumit număr de analize și de metodologii ale agențiilor de rating din care rezulta că această garanție, ca element esențial al susținerii statului în favoarea La Poste, influența pozitiv ratingul său financiar și, prin urmare, condițiile de creditare pe care le putea obține [considerentele (258)-(293) ale deciziei în litigiu]. Pe de altă parte, Comisia a considerat că măsura examinată era susceptibilă să denatureze concurența și să afecteze negativ schimburile comerciale dintre statele membre [considerentul (301) al acestei decizii].
19 În continuare, Comisia a concluzionat că garanția în discuție constituia un ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE [considerentul (302) al deciziei în litigiu] și că, deși fusese modificată în sensul sugerat de autoritățile franceze, aceasta nu îndeplinea niciuna dintre condițiile necesare pentru a putea fi declarată compatibilă cu piața internă [considerentele (303)-(315) ale deciziei menționate].
20 În consecință, Comisia a decis, potrivit articolului 1 din decizia în litigiu, că „garanția nelimitată acordată de Franța întreprinderii La Poste constituie ajutor de stat incompatibil cu piața internă [și că] Franța pune capăt acestui ajutor cel târziu la 31 martie 2010”.
Procedura în fața Tribunalului și hotărârea atacată
21 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 2 aprilie 2010, Republica Franceză a introdus o acțiune având ca obiect anularea deciziei în litigiu, în susținerea căreia a invocat trei motive.
22 După ce a respins, la punctele 35-48 din hotărârea atacată, excepția de inadmisibilitate a acestei acțiuni potrivit căreia decizia în litigiu nu ar afecta fondul, Tribunalul a arătat, la punctul 53 din hotărârea menționată, că cele trei motive invocate erau legate, în esență, de stabilirea existenței unui avantaj. Astfel, la punctele 54-57 din această hotărâre, Tribunalul a declarat inadmisibil, din cauza tardivității sale, argumentul întemeiat pe încălcarea condiției privind transferul de resurse de stat, apreciind că era vorba despre un motiv nou invocat în stadiul replicii.
23 Astfel, la punctele 61-103 din hotărârea atacată, Tribunalul a înlăturat mai întâi al doilea motiv, întemeiat pe erori de fapt și de drept săvârșite de Comisie prin aceea că apreciase că IPIC beneficiau în dreptul francez, ca urmare a statutului lor, de o garanție de stat implicită și nelimitată.
24 În continuare, la punctele 104-117 din hotărârea atacată, Tribunalul a examinat al treilea motiv, referitor la încălcarea noțiunii de avantaj în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, care este împărțit în două aspecte.
25 La punctele 105-112 din această hotărâre, Tribunalul a respins primul aspect al motivului menționat, întemeiat pe eroarea săvârșită de Comisie întrucât concluzionase, făcând trimitere și la luările de poziție ale agențiilor de rating, că existența unei garanții de stat era de natură să creeze un avantaj în favoarea La Poste. La punctele 113-116 din hotărârea menționată, Tribunalul a înlăturat al doilea aspect al respectivului motiv, întemeiat pe faptul că Comisia a concluzionat în mod eronat că pretinsa garanție de stat putea crea un avantaj în favoarea La Poste ca urmare a influenței pozitive pe care aceasta o exercita asupra evaluării sale financiare.
26 În sfârșit, la punctele 118-125 din hotărârea atacată, Tribunalul a respins ca neîntemeiat primul motiv, referitor la pretinsa eroare de drept săvârșită de Comisie în ceea ce privește sarcina și nivelul probatoriu care îi incumbă în domeniul ajutoarelor de stat, atât în cadrul demonstrării existenței unei garanții de stat implicite în favoarea La Poste, cât și în cel al examinării existenței unui avantaj.
27 În această privință, în primul rând, la punctul 120 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat că „natura elementelor de probă care trebuie prezentate de Comisie depinde în mare măsură de natura măsurii de stat preconizate” și că dovada existenței unei garanții de stat de natură implicită „poate fi dedusă dintr‑o serie de elemente convergente care au o anumită fiabilitate și coerență care rezultă, printre altele, dintr‑o interpretare a dispozițiilor de drept național relevante și poate fi dedusă în special din efectele juridice pe care le implică statutul juridic al întreprinderii beneficiare”.
28 Ca urmare a acestui fapt, la punctul 121 din hotărâre, Tribunalul a arătat că Comisia „examinase în mod pozitiv existența unei garanții de stat nelimitate în favoarea La Poste”, ținând seama de mai multe elemente concordante, care constituiau un temei suficient pentru a stabili că La Poste beneficia, în temeiul statutului său de IPIC, de o astfel de garanție.
29 În al doilea rând, la punctul 123 din hotărârea menționată, Tribunalul a apreciat că Comisia furnizase suficiente elemente pentru a dovedi că această garanție constituia un avantaj, dat fiind că nu avea obligația, în privința unor ajutoare deja acordate, să treacă la demonstrarea efectelor reale ale măsurii în litigiu. Tribunalul a precizat de asemenea că, în această privință, nu era necesar să se facă nicio distincție între ajutoarele existente și ajutoarele ilegale.
30 În susținerea analizei respective, Tribunalul a statuat, la punctul 124 din hotărârea atacată, că „efectul real al avantajului pe care îl conferă o garanție de stat poate fi prezumat” și că „o astfel de garanție oferă împrumutatului posibilitatea de a beneficia de rate ale dobânzilor mai mici sau de a oferi mai puține garanții”.
31 Având în vedere ansamblul acestor considerații, Tribunalul a respins acțiunea în totalitate.
Concluziile părților
32 Prin recursul formulat, Republica Franceză solicită Curții:
– anularea hotărârii atacate;
– pronunțarea de către Curte în mod definitiv cu privire la litigiu prin anularea deciziei în litigiu sau trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului.
– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.
33 Comisia solicită Curții:
– respingerea recursului în parte ca inadmisibil și în parte ca nefondat;
– obligarea Republicii Franceze la plata cheltuielilor de judecată corespunzătoare procedurii.
Cu privire la recurs
34 În susținerea recursului, Republica Franceză invocă patru motive.
Cu privire la primul motiv
Argumentele părților
35 Prin intermediul primului motiv, Republica Franceză arată că Tribunalul a încălcat articolul 44 alineatul (1) litera (c) și articolul 48 alineatul (2) din Regulamentul de procedură prin aceea că a considerat, la punctele 53-57 din hotărârea atacată, că toate motivele invocate în susținerea acțiunii în anulare aveau legătură cu stabilirea existenței unui avantaj și că, în consecință, argumentul întemeiat pe nerespectarea condiției referitoare la transferul resurselor de stat era inadmisibil, întrucât constituia un motiv nou formulat în cursul procedurii.
36 În această privință, recurenta susține că, astfel cum reiese cu claritate din partea 4.1.1 din decizia în litigiu, intitulată „Existența unei garanții de stat nelimitate: prezența unor resurse de stat”, precum și din cuprinsul considerentelor (161), (166), (183) și (254) ale aceleiași decizii, aspectul dacă exista o garanție de stat nu putea fi disociat de condiția privind transferul de resurse de stat. Rezultă că, prin constatarea existenței unei garanții nelimitate în favoarea IPIC în cererea sa introductivă în fața Tribunalului, aceasta ar fi contestat în mod necesar existența unui transfer de resurse de stat.
37 Comisia răspunde că din lectura coroborată a punctului 57 din hotărârea atacată și a procesului‑verbal al ședinței desfășurate în fața Tribunalului reiese că cererea introductivă în anulare nu conținea niciun motiv autonom referitor la lipsa transferului de „resurse de stat”. În orice caz, aceasta arată că Tribunalul a controlat că garanția în discuție mobiliza sau angaja resurse de stat.
Aprecierea Curții
38 Trebuie arătat cu titlu introductiv că, potrivit articolului 44 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, obiectul litigiului și expunerea sumară a motivelor invocate constituie două mențiuni esențiale care trebuie să figureze în cererea introductivă. În plus, potrivit articolului 48 alineatul (2) din Regulamentul de procedură menționat, invocarea de motive noi pe parcursul procesului este interzisă, cu excepția cazului în care acestea se bazează pe elemente de fapt și de drept care au apărut în cursul procedurii.
39 Trebuie amintit de asemenea că, potrivit unei jurisprudențe constante, orice cerere de sesizare a instanței trebuie să indice obiectul litigiului și expunerea sumară a motivelor și că această mențiune trebuie să fie suficient de clară și de precisă pentru a‑i permite pârâtului să își pregătească apărarea, iar Curții, să își exercite controlul. De asemenea, concluziile unei astfel de cereri introductive trebuie să fie formulate într‑un mod neechivoc, astfel încât Curtea să nu se pronunțe ultra petita sau să nu omită să se pronunțe asupra unei obiecții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 noiembrie 2008, Comisia/Irlanda, C‑66/06, punctele 30 și 31, Hotărârea din 12 februarie 2009, Comisia/Polonia, C‑475/07, punctul 43, precum și Ordonanța din 7 mai 2013, TME/Comisia, C‑418/12 P, punctul 33).
40 Or, în speță, deși cererea de sesizare a instanței nu conținea niciun motiv menit să pună în discuție în mod formal condiția referitoare la existența unui transfer de resurse de stat, nu este mai puțin adevărat că elementele esențiale care stăteau la baza argumentului întemeiat pe încălcarea de către Comisie a unei astfel de condiții, precum și expunerea sumară a acestui argument reieșea în mod coerent și comprehensibil din înșiși termenii acestei cereri.
41 Astfel, lectura punctelor 110-123 și 181 din aceasta, incluse în cadrul motivului întemeiat pe erori privind existența unei garanții de stat nelimitate în favoarea La Poste, evidențiază în mod clar că Republica Franceză contestase deja, în acest stadiu al procedurii, existența unui transfer de resurse de stat.
42 Astfel, pe de o parte, Republica Franceză afirmase, la punctele 119 și 123 din cererea de sesizare a instanței, că aplicarea Legii nr. 80‑539 „nu implică faptul că statul își utilizează propriile resurse în susținerea” unei instituții publice aflate în dificultate, întrucât această lege „nu stabilește nicio obligație a statului de a garanta datoriile” instituției respective. Pe de altă parte, contrar celor arătate de Comisie, la punctul 181 din aceeași cerere de sesizare a instanței, aceasta criticase în mod expres punctul 254 din decizia în litigiu, susținând că „o garanție privind lipsa stingerii unei creanțe nu poate constitui o garanție a rambursării acesteia și nu poate determina un transfer de resurse de stat”.
43 Modul în care a fost structurată cererea menționată constituia o consecință directă a structurii deciziei în litigiu, care reflecta la rândul său specificitatea măsurii de stat analizate. Este, pe de altă parte, cert că partea 4.1.1 din decizia menționată era intitulată „Existența unei garanții de stat nelimitate: prezența unor resurse de stat” și că mai multe dintre considerentele sale, în special considerentele (161), (165), (174)-(179), (188) și (254), abordau aspectul dacă exista în mod efectiv o garanție implicită a statului în favoarea La Poste prin examinarea existenței în dreptul francez a unei obligații, directe sau indirecte, pentru stat de a utiliza resursele proprii pentru a acoperi pierderile unei IPIC aflate în dificultate.
44 Prin urmare, contrar celor afirmate de Tribunal la punctele 53-56 din hotărârea atacată, motivele invocate în cererea de sesizare a instanței în susținerea acțiunii în anulare nu erau legate numai de stabilirea existenței unui avantaj, iar argumentația privind transferul de resurse de stat nu constituia un motiv nou invocat în stadiul replicii.
45 Trebuie să se constate însă că, astfel cum arată și Comisia în observațiile sale scrise, calificarea eronată drept motiv nou nu poate determina anularea hotărârii atacate.
46 Astfel, trebuie arătat că, în cadrul răspunsului dat la al doilea motiv al cererii respective, în special la punctele 85-87 și 92-98 din hotărârea atacată, Tribunalul a trecut în orice caz la o verificare deplină și completă a temeiniciei argumentului invocat de Republica Franceză, întemeiat pe o nerespectare a condiției privind transferul de resurse de stat.
47 Având în vedere aceste considerații, primul motiv trebuie declarat, așadar, inoperant.
Cu privire la argumentele invocate cu titlu principal în cadrul celui de al doilea motiv
Argumentele părților
48 Prin argumentele invocate cu titlu principal în cadrul celui de al doilea motiv, Republica Franceză arată că, statuând că Comisia dovedise corespunzător cerințelor legale existența unei garanții de stat, Tribunalul a încălcat normele privind sarcina probei și nivelul probatoriu.
49 În primul rând, Republica Franceză apreciază că Tribunalul a confirmat în mod eronat, la punctul 121 din hotărârea atacată, raționamentul global urmat de Comisie în decizia în litigiu. Astfel, această instituție ar fi aplicat mai multe prezumții negative și ar fi răsturnat sarcina probei prin aceea că a considerat că revenea autorităților franceze obligația de a demonstra inexistența unei garanții în favoarea La Poste, pentru motivul că această IPIC nu era supusă dreptului comun privind redresarea și lichidarea întreprinderilor aflate în dificultate.
50 În al doilea rând, recurenta susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat, la punctele 73 și 74 din hotărârea atacată, că, în considerentele (126) și (131) ale deciziei în litigiu, Comisia putea să utilizeze prezumții și să răstoarne sarcina probei. Din cuprinsul considerentelor menționate ar reieși că aceasta a prezumat că o garanție fusese acordată în favoarea La Poste înainte de a stabili dacă aceeași garanție devenise sau nu devenise caducă prin intrarea în vigoare, la 1 ianuarie 2005, a Legii organice din 1 august 2001 privind Legea finanțelor.
51 În al treilea rând, Republica Franceză arată că, la punctul 119 din hotărârea atacată, Tribunalul a aplicat în mod eronat principiile care guvernează sarcina probei și nivelul probatoriu rezultate din Hotărârea din 17 septembrie 2009, Comisia/MTU Friedrichshafen (C‑520/07 P, Rep., p. I‑8555). Astfel, aceste principii ar viza numai deciziile adoptate de Comisie, în sensul articolului 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 659/1999, pe baza informațiilor disponibile, în cazul în care un stat membru nu ar respecta un ordin de furnizare a informațiilor.
52 În al patrulea rând, recurenta consideră că Tribunalul a statuat în mod eronat, la punctul 120 din hotărârea atacată, că natura implicită a garanției de stat acordate în favoarea La Poste, în calitatea sa de IPIC, se putea reflecta în standarde minime în materie de probă și nu necesita o demonstrație pozitivă întemeiată pe elemente obiective și concordante care să permită să se dovedească în mod cert că statul ar fi obligat din punct de vedere juridic să ramburseze un creditor în caz de faliment al unei IPIC.
53 Comisia susține caracterul inadmisibil al afirmațiilor referitoare la pretinsa utilizare a unor prezumții negative sau supoziții, în măsura în care acestea nu identifică nicio eroare de drept săvârșită de Tribunal, ci constituie reiterarea argumentelor invocate în primă instanță. În orice caz, Comisia susține că afirmațiile menționate sunt neîntemeiate.
Aprecierea Curții
54 Prin argumentele invocate cu titlu principal în cadrul celui de al doilea motiv, recurenta impută Tribunalului că, pe de o parte, a considerat că Comisia putea să răstoarne sarcina probei privind existența garanției pentru motivul că La Poste nu era supusă dreptului comun privind redresarea și lichidarea întreprinderilor aflate în dificultate și, pe de altă parte, a încălcat normele privind nivelul probatoriu necesar în demonstrarea existenței unei astfel de garanții.
55 Trebuie să se constate că aceste afirmații rezultă dintr‑o lectură eronată a hotărârii atacate.
56 Astfel, în primul rând, trebuie să se arate că, la punctul 121 din această hotărâre, Tribunalul a recunoscut în mod explicit că Comisia „examinase în mod pozitiv existența unei garanții de stat nelimitate în favoarea La Poste”, întrucât ținuse seama de mai multe elemente concordante – amintite în detaliu la același punct din hotărârea menționată – „care constituiau un temei suficient pentru a stabili că La Poste beneficia, în temeiul statutului său de IPIC, de o garanție implicită și nelimitată a statului” și printre care excluderea procedurilor de faliment sau de insolvență pentru La Poste reprezenta numai punctul de plecare al unei analize complete și mai extinse a sistemului juridic național în cauză.
57 Din cuprinsul acestui punct reiese astfel că Tribunalul nu a validat, în principiu, nicio utilizare a unor prezumții negative și răsturnarea sarcinii probei de către Comisie.
58 În al doilea rând, argumentația referitoare la erorile pe care le‑ar fi săvârșit Tribunalul la punctele 73 și 74 din hotărârea atacată prin aceea că ar fi confirmat raționamentul prin prezumție și răsturnarea sarcinii probei operate de Comisie în considerentele (126) și (131) ale deciziei în litigiu se dovedește, și aceasta, nefondată.
59 Astfel, în aceste considerente, Comisia s‑a limitat la respingerea anumitor argumente invocate de Republica Franceză în ceea ce privește aspectul dacă garanția implicită în discuție, presupunând că există, devenise caducă prin intrarea în vigoare a legii organice din 1 august 2001 privind Legea finanțelor. Supoziția prealabilă privind existența acestei garanții, care figurează în decizia în litigiu, nu constituie decât preluarea de către Comisie a raționamentului recurentei. În consecință, atunci când a confirmat, la punctele 73 și 74 din hotărârea atacată, temeinicia aprecierilor dezvoltate de Comisie în considerentele respective, Tribunalul nu a aprobat în mod vădit utilizarea prezumțiilor negative sau răsturnarea sarcinii probei în ceea ce privește demonstrarea existenței unei garanții implicite și nelimitate a statului în favoarea La Poste.
60 În al treilea rând, trebuie respins și argumentul potrivit căruia Tribunalul ar fi interpretat în mod eronat, la punctul 119 din hotărârea atacată, Hotărârea Comisia/MTU Friedrichshafen, citată anterior, întrucât aceasta ar privi adoptarea de către Comisie a unei decizii finale în materie de ajutoare de stat pe baza unor informații incomplete sau fragmentare, situație care nu se regăsește în speță.
61 Astfel, pe de o parte, Tribunalul a citat această hotărâre numai în scopul de a răspunde la argumentația recurentei, care se întemeia pe acea hotărâre pentru a afirma că Comisia avea în continuare obligația să aducă o dovadă pozitivă a existenței unui ajutor.
62 Pe de altă parte, deși a amintit o astfel de jurisprudență nepertinentă în speță, Tribunalul a apreciat în orice caz în mod întemeiat, la punctul 119 din hotărârea atacată, că Comisia „nu poate presupune că o întreprindere a beneficiat de un avantaj care constituie un ajutor de stat bazându‑se numai pe o prezumție negativă, întemeiată pe lipsa de informații care permit să se ajungă la concluzia contrară, în absența altor elemente de natură să stabilească în mod pozitiv existența unui asemenea avantaj”.
63 O astfel de apreciere este conformă cu jurisprudența Curții privind principiile în materie de administrare a probei în sectorul ajutoarelor de stat, potrivit căreia Comisia are obligația să conducă procedura de investigare a măsurilor incriminate cu diligență și imparțialitate, pentru ca, la momentul adoptării deciziei finale privind existența și, dacă este cazul, incompatibilitatea sau ilegalitatea ajutorului, să dispună de cele mai complete și fiabile elementele posibile în acest scop (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 septembrie 2010, Comisia/Scott, C‑290/07 P, Rep., p. I‑7763, punctul 90).
64 În al patrulea și ultimul rând, trebuie să se constate că Tribunalul nu a încălcat nici normele privind nivelul probatoriu necesar pentru a demonstra existența unei garanții implicite și nelimitate a statului în favoarea unei instituții publice precum IPIC și pentru a dovedi astfel că cerința referitoare la prezența unor resurse de stat era îndeplinită în speță.
65 Astfel, după cum a subliniat avocatul general la punctele 35 și 36 din concluzii, pentru a dovedi existența unei asemenea garanții, care nu rezultă în mod expres din nicio dispoziție legală sau contractuală, Comisiei îi este permis să se întemeieze pe metoda seriei de indicii serioase, precise și concordante pentru a verifica dacă există, în dreptul intern, o veritabilă obligație a statului de a utiliza resurse proprii pentru a acoperi pierderile unei IPIC aflate în dificultate și, așadar, conform unei jurisprudențe constante, un risc economic suficient de concret de cheltuieli care grevează bugetul de stat (a se vedea Hotărârea din 19 martie 2013, Bouygues și Bouygues Télécom/Comisia și alții și Comisia/Franța și alții, C‑399/10 P și C‑401/10 P, punctul 106, precum și jurisprudența citată).
66 Rezultă că Tribunalul a afirmat în mod întemeiat, la punctul 120 din hotărârea atacată, că, pe de o parte, „natura elementelor de probă care trebuie prezentate de Comisie depinde în mare măsură de natura măsurii de stat preconizate” și, pe de altă parte, existența unei garanții de stat implicite „poate fi dedusă dintr‑o serie de elemente convergente care au o anumită fiabilitate și coerență care rezultă, printre altele, dintr‑o interpretare a dispozițiilor de drept național relevante”.
67 Având în vedere aceste considerații, trebuie respinse toate argumentele invocate cu titlu principal în cadrul celui de al doilea motiv.
Cu privire la argumentele invocate cu titlu subsidiar în cadrul celui de al doilea motiv și cu privire la cel de al treilea motiv
Argumentele părților
68 Prin argumentele invocate cu titlu subsidiar în cadrul celui de al doilea motiv și prin intermediul celui de al treilea motiv, Republica Franceză susține că Tribunalul a denaturat elementele de probă întemeiate în special pe dreptul francez, invocate de Comisie și amintite la punctul 121 din hotărârea atacată, în măsura în care a considerat că acestea din urmă demonstrau existența unei garanții nelimitate a statului în favoarea La Poste.
69 Al treilea motiv se împarte în patru aspecte.
70 Prin intermediul primului aspect al acestui motiv, recurenta susține că, la punctele 69-77 din hotărârea atacată, Tribunalul a denaturat jurisprudența Conseil constitutionnel (Consiliul Constituțional) (decizia nr. 2001‑448 DC din 25 iulie 2001) și a Conseil dʼÉtat (Consiliul de Stat) (hotărârea din 1 aprilie 1938, Société de lʼHôtel dʼAlbe, Recueil des décisions du Conseil dʼÉtat, p. 341, și avizul din 8 septembrie 2005, nr. 371558), precum și nota Conseil dʼÉtat din 1995 și nota ministrului economiei, finanțelor și industriei din 22 iulie 2003 atunci când a considerat că Comisia concluzionase în mod întemeiat că dreptul francez nu excludea posibilitatea statului de a conferi IPIC o garanție implicită.
71 Republica Franceză apreciază, prin intermediul celui de al doilea aspect al motivului menționat, că Tribunalul a denaturat, la punctele 84-87 din hotărârea atacată, dreptul francez atunci când a aprobat concluziile Comisiei privind consecințele care decurg din aplicarea Legii nr. 80-539.
72 Al treilea aspect al aceluiași motiv se întemeiază pe denaturarea dreptului francez care ar fi fost săvârșită de Tribunal, la punctele 92-99 din hotărârea atacată, atunci când a statuat că în mod întemeiat Comisia a putut să asimileze condițiile pentru angajarea răspunderii statului unui mecanism de garantare, pe baza hotărârii Conseil dʼÉtat din 18 noiembrie 2005, Société fermière de Campoloro și alții (Recueil des décisions du Conseil dʼÉtat, p. 515), a notei Conseil dʼÉtat din 1995, precum și a Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului Société de gestion du port de Campoloro și Société fermière de Campoloro împotriva Franței din 26 septembrie 2006 (cererea nr. 57516/00, denumită în continuare „Hotărârea Campoloro”).
73 În plus, în ceea ce privește aplicabilitatea în cauză a principiilor rezultate din această hotărâre, Tribunalul ar fi încălcat de asemenea obligația de motivare care îi revine, în special la punctul 99 din hotărârea atacată.
74 În sfârșit, prin intermediul celui de al patrulea aspect al celui de al treilea motiv, Republica Franceză impută Tribunalului că a considerat, la punctul 102 din hotărârea menționată, că transferul drepturilor și obligațiilor de serviciu public implică, în principiu, transferul drepturilor și obligațiilor instituției însărcinate cu îndeplinirea misiunii menționate.
75 Cu titlu subsidiar, recurenta invocă o eroare de calificare juridică a faptelor săvârșită de Tribunal atunci când a considerat că dreptul francez acorda o garanție implicită și nelimitată în favoarea La Poste.
76 Comisia consideră că argumentele invocate în partea a doua a celui de al doilea motiv și în cadrul celui de al treilea motiv sunt inadmisibile, întrucât nu identifică nicio denaturare a elementelor de probă și nicio eroare de calificare juridică a faptelor, guvernul francez limitându‑se la a repune în discuție aprecierea dreptului francez efectuată de Tribunal.
Aprecierea Curții
77 Argumentele invocate cu titlu subsidiar în cadrul celui de al doilea motiv și cele din cadrul celui de al treilea motiv, care se suprapun în esență, se întemeiază, pe de o parte, pe denaturarea sau pe eroarea de calificare juridică a dreptului francez săvârșită de Tribunal și, pe de altă parte, pe eroare de motivare care afectează interpretarea de către Tribunal a Hotărârii Campoloro.
78 În ceea ce privește, în primul rând, argumentele referitoare la erorile în analiza dreptului francez, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, odată ce Tribunalul a constatat sau a apreciat faptele, Curtea este competentă, în temeiul articolului 256 TFUE, numai să exercite un control asupra calificării juridice a acestor fapte și asupra consecințelor juridice deduse de Tribunal pe baza lor. Aprecierea faptelor nu constituie, așadar, cu excepția cazului denaturării elementelor de probă prezentate în fața Tribunalului, o chestiune de drept supusă ca atare controlului Curții (a se vedea în special Hotărârea din 6 aprilie 2006, General Motors/Comisia, C‑551/03 P, Rec., p. I‑3173, punctele 51 și 52, precum și Hotărârea din 29 martie 2011, ThyssenKrupp Nirosta/Comisia, C‑352/09 P, Rep., p. I‑2359, punctele 179 și 180).
79 Astfel, în ceea ce privește examinarea, în cadrul unui recurs, a aprecierilor Tribunalului din perspectiva dreptului național, Curtea este competentă numai să verifice dacă a existat o denaturare a acestui drept (Hotărârea din 24 octombrie 2002, Aéroports de Paris/Comisia, C‑82/01 P, Rec., p. I‑9297, punctul 63, și Hotărârea din 21 decembrie 2011, A2A/Comisia, C‑318/09 P, punctul 125).
80 În această privință, trebuie arătat totuși că o denaturare a faptelor trebuie să reiasă în mod evident din înscrisurile din dosar, fără a fi necesară o nouă apreciere a faptelor și a probelor (Hotărârea din 22 decembrie 2008, British Aggregates/Comisia, C‑487/06 P, Rep., p. I‑10515, punctul 98, Hotărârea din 10 februarie 2011, Activision Blizzard Germany/Comisia, C‑260/09 P, Rep., p. I‑419, punctul 53, precum și Hotărârea A2A/Comisia, citată anterior, punctul 105).
81 Or, în speță, Republica Franceză nu a susținut o astfel de denaturare, întrucât nu a demonstrat că Tribunalul efectuase constatări care erau în mod vădit contrare conținutului dispozițiilor dreptului francez în discuție sau că a atribuit uneia dintre acestea o sferă de aplicare ce în mod vădit nu îi corespunde în raport cu celelalte elemente din dosar.
82 Dimpotrivă, prin argumentele prezentate la punctele 68-74 din prezenta hotărâre, Republica Franceză s‑a limitat la a critica în realitate aprecierea de către Tribunal a elementelor de probă reprezentate de dispozițiile dreptului francez în cauză sau jurisprudența aferentă acestuia, analizate deja în detaliu la punctele 62-99 din hotărârea atacată și amintite la punctul 121 din hotărârea menționată.
83 De asemenea, în ceea ce privește calificarea juridică a faptelor imputate cu titlu subsidiar în cadrul celui de al treilea motiv, este suficient să se arate că, prin acest argument, Republica Franceză nu a contestat în mod efectiv consecințele care rezultă dintr‑o calificare eronată a naturii juridice a dispozițiilor în discuție din dreptul francez, întrucât s‑a limitat pur și simplu la a repune în discuție aprecierea de către Tribunal a acelorași dispoziții.
84 În aceste condiții, toate argumentele invocate cu titlu subsidiar în cadrul celui de al doilea motiv și în cadrul celui de al treilea motiv trebuie înlăturate ca inadmisibile.
85 În ceea ce privește, în al doilea rând, argumentul privind eroarea de motivare de la punctul 99 din hotărârea atacată în raport cu afirmația referitoare la sfera de aplicare a Hotărârii Campoloro în scopul de a decide în sensul existenței unei garanții de stat în favoarea La Poste, trebuie amintit că, în cadrul unui recurs, controlul Curții are ca obiect, printre altele, să verifice dacă Tribunalul a răspuns în mod suficient la toate argumentele invocate de recurent (Hotărârea din 2 aprilie 2009, France Télécom/Comisia, C‑202/07 P, Rep., p. I‑2369, punctul 41 și jurisprudența citată).
86 Cu toate acestea, potrivit unei jurisprudențe constante, obligația de motivare a hotărârilor, care revine Tribunalului în temeiul articolului 36 și al articolului 53 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, nu îi impune acestuia să prezinte o motivare care să urmeze în mod exhaustiv și unul câte unul toate argumentele prezentate de părțile în litigiu. Prin urmare, motivarea poate fi implicită, cu condiția de a permite persoanelor interesate să cunoască motivele pe care se întemeiază Tribunalul, iar Curții, să dispună de elemente suficiente pentru a‑și exercita controlul în cadrul recursului (Hotărârea A2A/Comisia, citată anterior, punctul 97 și jurisprudența citată).
87 În speță, trebuie arătat că, la punctul 99 din hotărârea atacată, Tribunalul a amintit pur și simplu cu titlu recapitulativ afirmația recurentei referitoare la valoarea probatorie a Hotărârii Campoloro, căreia i se oferise însă deja un răspuns clar, explicit și exhaustiv la punctele 93, 94 și 97 din hotărârea menționată, în analiza pasajelor din decizia în litigiu care au asimilat posibilitățile de angajare a răspunderii statului în caz de faliment al unei IPIC unui mecanism de garantare automată și nelimitată a pasivului acesteia din urmă.
88 Ca urmare a acestui fapt, întrucât motivarea referitoare la această afirmație este de natură să permită atât Republicii Franceze să cunoască motivele pentru care Tribunalul a respins‑o, cât și Curții să beneficieze de elemente suficiente pentru a‑și exercita controlul, argumentul privind nerespectarea de către Tribunal a obligației sale de motivare trebuie respins ca neîntemeiat.
89 Rezultă că argumentele invocate cu titlu subsidiar în cadrul celui de al doilea motiv și cele din cadrul celui de al treilea motiv trebuie respinse în totalitate, în parte ca inadmisibile și în parte neîntemeiate.
Cu privire la al patrulea motiv
Argumentele părților
90 Prin intermediul celui de al patrulea motiv, Republica Franceză susține, cu titlu principal, că, atunci când a considerat în esență, la punctele 106 și 108, precum și 123 și 124 din hotărârea atacată, că Comisia dovedise corespunzător cerințelor legale existența unui avantaj care decurgea din garanția de stat acordată în favoarea La Poste, Tribunalul nu a respectat normele care guvernează sarcina probei și nivelul probatoriu în această materie și, prin urmare, a săvârșit o eroare de drept. Astfel, contrar celor rezultate din cuprinsul punctelor menționate, Comisia ar fi obligată să demonstreze nu efectele potențiale, ci efectele reale ale unui ajutor existent și, în orice caz, nu se poate prezuma niciun tip de efect.
91 Cu titlu subsidiar, Republica Franceză susține că Tribunalul a denaturat elementele de probă care îi fuseseră prezentate atunci când a considerat, pe de o parte, la punctul 110 din hotărârea atacată, că Comisia avea dreptul de a face trimitere la metodele agențiilor de rating pentru a confirma, iar nu pentru a demonstra, existența unui avantaj. Aceeași ar fi situația, pe de altă parte, atunci când a statuat, la punctele 111, 116 și 123 din hotărârea menționată, că Comisia furnizase astfel suficiente elemente care să permită să se stabilească că garanția acordată în favoarea La Poste constituia un avantaj, respingând în plus argumentele guvernului francez potrivit cărora agențiile de rating nu erau „sensibile” la statutul juridic al La Poste.
92 Comisia consideră că acest motiv este neîntemeiat, în măsura în care contestă analiza Tribunalului referitoare la natura efectelor pe care Comisia trebuie să le demonstreze în ceea ce privește ajutoarele existente, și inadmisibil în măsura în care se referă la denaturare, întrucât aceasta constituie în realitate o simplă cerere de reevaluare a elementelor de probă.
Aprecierea Curții
93 Prin intermediul celui de al patrulea motiv, Republica Franceză impută Tribunalului, cu titlu principal, că a săvârșit o eroare de drept prin aceea că a statuat că Comisia a dovedit corespunzător cerințelor legale existența unui avantaj care decurge din pretinsa garanție de stat acordată în favoarea La Poste și, cu titlu subsidiar, o denaturare a elementelor de probă.
94 În această privință, trebuie amintit că noțiunea de ajutor cuprinde nu numai prestații pozitive, ci și intervenții care, sub diverse forme, reduc sarcinile care grevează în mod normal bugetul unei întreprinderi și care, din acest motiv, fără să fie subvenții în sensul strict al termenului, au aceeași natură și efecte identice (Hotărârea Bouygues și Bouygues Télécom/Comisia și alții și Comisia/Franța și alții, citată anterior, punctul 101 și jurisprudența citată). Sunt astfel considerate ajutoare toate intervențiile statale care, sub orice formă, pot favoriza direct sau indirect întreprinderi sau care trebuie să fie considerate un avantaj economic pe care întreprinderea beneficiară nu l‑ar fi putut obține în condiții de piață normale (Hotărârea din 24 iulie 2003, Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg, C‑280/00, Rec., p. I‑7747, punctul 84, precum și Hotărârea din 8 septembrie 2011, Comisia/Țările de Jos, C‑279/08 P, Rep., p. I‑7671, punctul 87).
95 Or, întrucât intervențiile statale iau forme diverse și trebuie analizate în funcție de efectele lor, nu se poate exclude că o garanție de stat creează ea însăși avantaje care pot implica o sarcină suplimentară pentru stat (a se vedea Hotărârea din 1 decembrie 1998, Ecotrade, C‑200/97, Rec., p. I‑7907, punctul 43, precum și Hotărârea Bouygues și Bouygues Télécom/Comisia și alții și Comisia/Franța, citată anterior, punctul 107).
96 Astfel, după cum Curtea a statuat deja, o persoană creditată care a luat un împrumut garantat de autoritățile publice ale unui stat membru obține în mod normal un avantaj, în măsura în care costul financiar pe care îl suportă este inferior celui pe care l‑ar fi suportat dacă urma să obțină aceeași finanțare și aceeași garanție la prețul pieței (a se vedea Hotărârea din 8 decembrie 2011, Residex Capital IV, C‑275/10, Rep., p. I‑13043, punctul 39).
97 În această perspectivă, de altfel, Comunicarea Comisiei cu privire la aplicarea articolelor 87 [CE] și 88 [CE] privind ajutoarele de stat sub formă de garanții prevede în mod expres, la punctele 1.2, 2.1 și 2.2, că o garanție de stat nelimitată în favoarea unei întreprinderi a cărei formă de organizare juridică exclude falimentul sau alte proceduri de insolvabilitate procură un avantaj imediat acestei întreprinderi și constituie un ajutor de stat, în măsura în care este acordată fără ca beneficiarul acesteia să plătească prima corespunzătoare suportării riscului de către stat și permite de asemenea „să obțină condiții financiare mai bune pentru un împrumut decât cele care există, în mod normal, pe piețele financiare”.
98 Din aceste considerații reiese, prin urmare, că, astfel cum a subliniat avocatul general la punctul 58 din concluzii, există o prezumție simplă potrivit căreia acordarea unei garanții de stat implicite și nelimitate în favoarea unei întreprinderi care nu este supusă procedurilor de drept comun în materie de redresare și de lichidare are drept consecință o îmbunătățire a poziției sale financiare printr‑o reducere a sarcinilor care grevează în mod normal bugetul său.
99 În consecință, în cadrul procedurii privind schemele de ajutoare existente, pentru a dovedi avantajul obținut printr‑o astfel de garanție de întreprinderea beneficiară, este suficient ca Comisia să demonstreze existența însăși a acestei garanții, fără a fi necesar să demonstreze efectele reale produse de aceasta de la momentul acordării ei.
100 În lumina acestor principii, trebuie să se constate că argumentele invocate de Republica Franceză în cadrul celui de al patrulea motiv sunt lipsite de temei.
101 În primul rând, trebuie înlăturate argumentele invocate cu titlu principal referitoare la încălcarea normelor care guvernează sarcina probei și nivelul probatoriu în ceea ce privește demonstrarea existenței avantajului care decurge dintr‑o garanție de stat implicită și nelimitată.
102 În această privință, trebuie arătat că Tribunalul a considerat că Comisia nu stabilise în mod eronat existența unui astfel de avantaj, din moment ce a statuat în mod întemeiat, la punctele 106 și 108 din hotărârea atacată, că o astfel de garanție „este, în general, de natură să confere un avantaj”, întrucât este acordată fără contraprestație și permite beneficiarului său să obțină condiții de creditare mai favorabile decât cele pe care le‑ar fi obținut pe baza propriei valori, reducând astfel presiunea exercitată asupra bugetului său.
103 Desigur, în lumina acestor constatări, este adevărat că, astfel cum a arătat recurenta, Tribunalul a adoptat o motivare contradictorie și insuficientă atunci când a statuat, pe de o parte, la punctul 123 din hotărârea atacată, că efectele reale ale ajutoarelor existente nu trebuie demonstrate, în temeiul unei jurisprudențe a Curții care nu era pertinentă, și a afirmat, pe de altă parte, la punctul 124 din hotărârea menționată, că, „[de altfel], efectul real al avantajului pe care îl conferă o garanție de stat poate fi prezumat”.
104 Cu toate acestea, după cum a subliniat avocatul general la punctul 69 din concluzii, o asemenea eroare nu poate invalida hotărârea atacată. Astfel, la respectivele puncte 123 și 124, Tribunalul a concluzionat în mod întemeiat că Comisia respectase sarcina probei și nivelul probatoriu care îi revin pentru a stabili dacă o garanție de stat implicită și nelimitată constituie un avantaj, precizând că o astfel de garanție oferă împrumutatului posibilitatea „de a beneficia de rate ale dobânzilor mai mici sau de a oferi mai puține garanții”.
105 În al doilea rând, trebuie respinse și argumentele invocate cu titlu subsidiar întemeiate pe denaturarea elementelor de probă prezentate la punctul 91 din prezenta hotărâre.
106 În această privință, trebuie să se constate de la bun început că, întrucât Republica Franceză nu a invocat în realitate nicio denaturare a elementelor de probă, aceste argumente sunt admisibile numai în măsura în care sunt invocate în susținerea erorii de drept pretins săvârșite de Tribunal atunci când a validat analiza pur confirmativă a metodelor agențiilor de rating realizată de Comisie.
107 Trebuie arătat însă că, astfel cum a subliniat avocatul general la punctul 62 din concluzii, având în vedere constatarea care decurge din cuprinsul punctelor 98 și 99 din prezenta hotărâre, potrivit căreia existența avantajului pe care o garanție de stat implicită și nelimitată îl conferă beneficiarului său poate fi prezumată, Comisia poate recurge la datele furnizate de agențiile de rating numai în scopul de a confirma o astfel de existență.
108 În aceste condiții, Tribunalul a recunoscut în mod întemeiat, la punctul 110 din hotărârea atacată, pertinența trimiterii făcute în decizia în litigiu la metodele de rating ale acestor agenții.
109 În consecință, trebuie înlăturate toate argumentele invocate în cadrul celui de al patrulea motiv.
110 Din considerațiile de mai sus rezultă, prin urmare, că recursul trebuie respins în întregime.
Cu privire la cheltuielile de judecată
111 Potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul nu este fondat, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată. Potrivit articolului 138 alineatul (1) din același regulament, aplicabil procedurii de recurs în temeiul alineatului (1) al articolului 184 menționat, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Comisia a solicitat obligarea Republicii Franceze la plata cheltuielilor de judecată, iar aceasta din urmă a căzut în pretenții, se impune obligarea ei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară și hotărăște:
1) Respinge recursul.
2) Obligă Republica Franceză la plata cheltuielilor de judecată.
Semnături