Language of document : ECLI:EU:C:2013:766

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

NIILO JÄÄSKINEN

prezentate la 21 noiembrie 2013(1)

Cauza C‑559/12 P

Republica Franceză

împotriva

Comisiei Europene

„Recurs – La Poste – Instituție publică având personalitate juridică proprie – Existența unui ajutor de stat – Garanție implicită nelimitată a statului – Noțiunea de avantaj – Sarcina și nivelul probatoriu necesar”





I –    Introducere

1.        Prin recursul formulat, Republica Franceză solicită anularea Hotărârii Tribunalului din 20 septembrie 2012 pronunțată în cauza Franța/Comisia (T‑154/10, denumită în continuare „hotărârea atacată”), prin care acesta a respins acțiunea sa împotriva Deciziei 2010/605/UE a Comisiei din 26 ianuarie 2010 privind ajutorul de stat C 56/07 (ex E 15/05) acordat de Franța în favoarea La Poste(2) (denumită în continuare „decizia în litigiu”).

2.        Pe plan general, prezenta acțiune necesită, în opinia noastră, analiza a trei probleme fundamentale. În primul rând, cea a noțiunii de garanție implicită și nelimitată acordată de stat de care ar beneficia La Poste(3) și care a fost calificată de Comisia Europeană în decizia în litigiu drept ajutor de stat incompatibil în sensul articolului 107 TFUE, în al doilea rând, cea a sarcinii și a nivelului probatoriu necesar pentru stabilirea existenței unei astfel de garanții și, în al treilea rând, problema dacă și, eventual, cum trebuie să dovedească Comisia existența unui avantaj care decurge dintr‑o garanție implicită acordată de stat.

3.        Trebuie să se sublinieze că specificitatea prezentei spețe rezultă, mai întâi, din natura implicită a situației în cauză, ceea ce face deosebit de complexă aplicarea criteriilor constitutive ale noțiunii de ajutor de stat. În această privință, subliniem de la bun început că aspectele care ni se par fundamentale pentru examinarea aprofundată a dosarului nu au fost contestate sau, cel puțin, suficient dezbătute în cadrul prezentului recurs. Aceasta este chiar situația noțiunii de garanție implicită nelimitată în dreptul Uniunii, care este, în opinia noastră, asimilată definitiv. Este de asemenea situația eventualei legături dintre regimul în litigiu al EPIC și noțiunea de serviciu de interes economic general care a fost abordată numai dintr‑o perspectivă foarte restrânsă.

II – Cadrul juridic, decizia în litigiu și hotărârea atacată

4.        Pentru descrierea dreptului național care reglementează statutul La Poste și a situației de fapt aflate la originea litigiului, se face trimitere la prezentarea detaliată care figurează în hotărârea atacată.

5.        În ceea ce privește decizia în litigiu, Comisia a constatat la articolul 1 din aceasta că „[g]aranția nelimitată acordată de Franța întreprinderii La Poste constituie ajutor de stat incompatibil cu piața internă. Franța pune capăt acestui ajutor cel târziu la 31 martie 2010”. În plus, în sensul articolului 2 din aceeași decizie, „Comisia consideră că transformarea efectivă a întreprinderii La Poste în societate pe acțiuni va anula garanția nelimitată de care beneficiază aceasta. Anularea efectivă a acestei garanții nelimitate cel târziu la 31 martie 2010 constituie o măsură capabilă să elimine, în conformitate cu dreptul comunitar, ajutorul de stat constatat la articolul 1”.

6.        Prin cererea depusă la grefa Tribunalului la 2 aprilie 2010, Republica Franceză a introdus o acțiune în anularea deciziei în litigiu. În acest context, Republica Franceză a subliniat că în mod eronat ar fi constatat Comisia, pe de o parte, existența garanției de stat în favoarea La Poste și, pe de altă parte, că această măsură constituie un ajutor de stat, din moment ce nu ar fi fost dovedită existența unui avantaj în sensul articolului 107 TFUE(4).

7.        Prin hotărârea atacată, Tribunalul a respins toate motivele invocate de Republica Franceză și a confirmat, în consecință, legalitatea deciziei în litigiu.

III – Cu privire la motivele de recurs

8.        În recursul introdus la 5 decembrie 2012, Republica Franceză invocă patru motive, dintre care al doilea și al treilea sunt împărțite în patru aspecte. Prin intermediul primului motiv, recurenta reproșează Tribunalului că nu a respectat sensul motivelor invocate în fața sa atunci când a considerat că toate aveau legătură cu existența unui avantaj, iar nu cu criteriul unui transfer de resurse ale statului. Prin intermediul celui de al doilea motiv, recurenta invocă o eroare de drept, în măsura în care Tribunalul ar fi considerat în mod greșit că Comisia a stabilit corespunzător cerințelor legale existența unei garanții de stat, acordată în favoarea La Poste. Prin intermediul celui de al treilea motiv, recurenta reproșează Tribunalului o serie de denaturări ale dreptului național. Prin intermediul celui de al patrulea motiv, recurenta invocă o eroare de drept, în măsura în care Tribunalul a considerat suficientă dovedirea de către Comisie a existenței unui avantaj care ar fi fost obținut prin pretinsa garanție acordată de stat. În ceea ce privește Comisia, aceasta solicită respingerea recursului în întregime.

9.        În opinia noastră, indiferent de numărul de motive invocate de Republica Franceză, aspectul esențial al prezentului recurs se referă la problematica deja evocată, legată de principiile care trebuie respectate de Comisie pentru a stabili existența unei garanții implicite, precum și existența unui avantaj care decurge de aici. În consecință, ne propunem să analizăm recursul prin regruparea motivelor invocate în funcție de aceste aspecte principale.

A –    Cu privire la stabilirea existenței unei garanții implicite care constituie un ajutor de stat (al doilea și al treilea motiv de recurs)

1.      Pretențiile părților

10.      Prin intermediul celui de al doilea motiv, împărțit în patru aspecte, Republica Franceză susține, în esență, că Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept prin faptul că a considerat că Comisia a stabilit corespunzător cerințelor legale existența unei garanții din partea statului.

11.      Prin intermediul primului aspect al motivului menționat, Republica Franceză reproșează Tribunalului faptul că a considerat în mod eronat la punctul 23 din hotărârea atacată că Comisia era îndreptățită să răstoarne sarcina probei, atribuind autorităților franceze sarcina de a demonstra lipsa unei garanții. Prin intermediul celui de al doilea aspect, criticând totodată pretinsele prezumții negative care figurează în decizia în litigiu, Republica Franceză reproșează Tribunalului că a validat la punctele 73 și 74 din hotărârea atacată răsturnarea sarcinii probei care ar fi fost efectuată de Comisie în considerentele (126) și (131) ale deciziei în litigiu. Prin intermediul celui de al treilea aspect, Republica Franceză reproșează Tribunalului că a interpretat în mod eronat la punctul 119 din hotărârea atacată Hotărârea Comisia/MTU Friedrichshafen(5).

12.      Prin intermediul celui de al patrulea aspect al celui de al doilea motiv, Republica Franceză susține că, chiar dacă, astfel cum a susținut Tribunalul la punctul 120 din hotărârea atacată, „natura elementelor de probă care trebuie prezentate de Comisie depinde în mare măsură de natura măsurii de stat preconizate”, caracterul implicit al garanției despre care se pretinde a fi fost identificată nu se poate exprima totuși prin cea mai mică cerință în materie de probe, nici printr‑o răsturnare a sarcinii probei. Din această perspectivă, Tribunalul ar fi considerat în mod eronat la punctul 121 din hotărârea atacată că Comisia examinase în mod pozitiv existența unei garanții de stat nelimitate în favoarea La Poste și că aceasta ținuse seama de mai multe elemente concordante care ar constitui un temei suficient pentru a stabili existența acestei garanții. Or, potrivit recurentei, existența unei garanții implicite poate fi demonstrată numai în sens pozitiv.

13.      Comisia, la rândul său, răspunde, în primul rând, că nu a răsturnat în niciun fel sarcina probei. În al doilea rând, Comisia susține că contestațiile referitoare la pretinsa utilizare a unor prezumții negative sau a unor presupuneri se dovedesc a fi simple reiterări ale declarațiilor în primă instanță. În al treilea rând, Comisia susține că evocarea jurisprudenței Comisia/MTU Friedrichshafen, citată anterior, a urmărit luarea în considerare, astfel cum se recunoaște în Hotărârea Comisia/Scott(6), a dificultății sarcinii complexe cu care se confrunta Comisia în speță. În sfârșit, Comisia propune înlăturarea criticilor referitoare la punctele 120 și 121 din hotărârea atacată ca inoperante și nefondate.

14.      Prin intermediul celui de al treilea motiv, Republica Franceză reproșează, în esență, Tribunalului o serie de denaturări ale dreptului național ale cărui elemente au constituit punctul de pornire pentru raționamentul Comisiei în vederea constatării existenței garanției implicite și nelimitate. Prin intermediul primului aspect, recurenta pune în discuție aprecierea potrivit căreia dreptul francez nu excludea posibilitatea ca statul să acorde EPIC o garanție implicită. Prin intermediul celui de al doilea aspect, Republica Franceză reproșează Tribunalului că a denaturat dreptul francez atunci când a aprobat concluziile Comisiei referitoare la consecințele care decurg din aplicarea Legii nr. 80-539(7). Prin intermediul celui de al treilea aspect, susținând în același timp o lipsă de motivare, Republica Franceză reproșează Tribunalului că a asimilat în mod greșit condițiile de angajare a răspunderii statului unui mecanism de garantare în lumina Hotărârii Conseil d’État Société fermière de Campoloro și alții(8), a Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului Société de gestion du port de Campoloro și Société fermière de Campoloro împotriva Franței(9) și a notei Conseil d’État din 1995(10). Prin intermediul celui de al patrulea aspect, recurenta are în vedere problematica, examinată de Tribunal la punctul 102 din hotărârea atacată, a transferului drepturilor și obligațiilor aferente unei misiuni de serviciu public.

15.      Ca răspuns la aceste critici, Comisia susține că al treilea motiv de recurs – care ar constitui, în esență, o reiterare a celui de al doilea motiv invocat în fața Tribunalului – ar urmări în realitate să solicite Curții să efectueze o nouă apreciere a faptelor și a elementelor de probă, acest motiv fiind, prin urmare, vădit inadmisibil.

2.      Analiză

16.      Cu titlu introductiv, trebuie subliniat că noțiunea de garanție, deși cunoscută la prima vedere, nu face obiectul unei definiții univoce în dreptul Uniunii. Comisia, arătând în același timp în Comunicarea sa cu privire la aplicarea articolelor 107 TFUE și 108 TFUE privind ajutoarele de stat sub formă de garanții(11) că „în general, garanțiile sunt colaterale unui împrumut sau unei alte forme de obligație financiară pe care urmează să o obțină o persoană de la un creditor, acestea pot fi acordate ca garanții individuale sau în cadrul unor sisteme de garanții”, a considerat de asemenea că constituie „ajutor sub formă de garanție condițiile de finanțare mai avantajoase obținute de întreprinderi a căror formă de organizare juridică exclude falimentul sau alte proceduri de insolvabilitate sau prevede o garanție de stat explicită ori acoperirea de către stat a pierderilor”(12). Comisia distinge de asemenea între garanții care provin dintr‑o „sursă contractuală” sau dintr‑un „alt temei legal”, spre deosebire de „garanțiile a căror formă este mai puțin vizibilă”.

17.      În prezenta cauză, este, așadar, determinant faptul că garanția implicită nelimitată în discuție ține de un tip de intervenții indirecte în cadrul cărora resursele angajate de stat nu se transformă în mod automat într‑un avantaj corespunzător pentru beneficiari. Această categorie acoperă, printre altele, garanțiile implicite, care decurg din regimul juridic particular aplicabil beneficiarului, sau chiar scrisorile de intenție sau de garanție.

18.      În această privință, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, sunt, printre altele, considerate ajutoare intervențiile statului care, sub diverse forme, reduc sarcinile care grevează în mod normal bugetul unei întreprinderi și care, din acest motiv, fără să fie subvenții în sensul strict al termenului, au aceeași natură și efecte identice(13). Potrivit jurisprudenței, o intervenție a statului de natură atât să plaseze întreprinderile cărora li se aplică într‑o situație mai favorabilă decât celelalte, cât și să creeze un risc suficient de concret al constituirii, în viitor, a unei sarcini suplimentare pentru stat poate greva resursele statului(14). Astfel, expresia „ajutoare sub orice formă” prevăzută la articolul 107 TFUE se interpretează în sensul că se aplică avantajelor, fără ca natura juridică sau obiectivul unui astfel de avantaj unilateral să fie pertinent. Curtea a considerat astfel că avantajele acordate sub forma unei garanții de stat pot implica o sarcină suplimentară pentru stat(15).

19.      Or, chiar existența garanției implicite în discuție în litigiul principal, care face obiectul criticii dezvoltate în special în cel de al patrulea aspect al celui de al doilea motiv pe care ne propunem să îl examinăm în primul rând, ridică o dificultate deosebită, din moment ce niciun text legislativ francez nu prevedea în mod expres existența garanției menționate. Astfel, ajutorul în litigiu ar rezulta nu dintr‑o măsură distinctă, ci mai degrabă din faptul că EPIC nu erau supuse regimului general al falimentului, inclusiv din introducerea unui regim special în acest sens în legătură cu o pretinsă lipsă de situații în care datoriile entităților publice care au personalitate juridică proprie ar rămâne neplătite creditorilor lor. Astfel, după ce a examinat mai multe surse, Comisia s‑a întemeiat pe diverse elemente pentru a constata existența garanției implicite și nelimitate.

20.      Dispozitivul în discuție necesită din partea noastră următoarele observații cu privire la metoda și la nivelul probatoriu necesar, precum și cu privire la intensitatea controlului care trebuie exercitat de instanța Uniunii.

–       Garanție implicită

21.      În primul rând, în ceea ce privește metoda de examinare, subliniem că expresia „garanție implicită” al cărei concept nu este contestat de recurentă este mai degrabă o noțiune metaforică și contradictorie în sine, din moment ce noțiunea de garanție corespunde în mod obișnuit unei cauțiuni sau unei promisiuni care constituie un fapt sau un act juridic, care generează sau poate genera consecințe specifice în privința destinatarului său. Astfel, un creditor nu poate invoca o garanție implicită precum o garanție explicită. În opinia noastră, chiar presupunând că garantului i se poate opune un astfel de „angajament”, temeiul acestuia ar trebui identificat mai degrabă printre principiile generale ale răspunderii civile.

22.      Presupunând, așadar, că noțiunea în discuție se întemeiază pe dreptul concurenței(16), trebuie să se considere că, în vederea aplicării articolului 107 TFUE, noțiunea „garanție implicită” nu este o noțiune pur juridică, ci ține și de examinarea faptelor. Astfel, noțiunea „garanție implicită” are legătură cu dreptul Uniunii în domeniul concurenței, în măsura în care aceasta descrie în mod uniform un „comportament” al autorităților naționale care constituie, dacă este cazul, în raport cu efectele sale economice, un ajutor de stat pentru beneficiarul acestuia.

23.      Dificultatea majoră constă în caracterul implicit al garanției în discuție care este conținută atât în indicii juridice, cât și factuale. Garanția implicită constituie, așadar, un fenomen dedus și, de asemenea, un fenomen prezumat(17). Justificarea principală pentru utilizarea acestui concept în dreptul ajutoarelor de stat constă în faptul că mecanismul în discuție creează o situație financiară analogă celei care rezultă dintr‑o garanție explicită nelimitată pe care statul membru ar acorda‑o în favoarea unei întreprinderi, fără ca aceasta din urmă să fie obligată să plătească o primă corespunzătoare valorii sale economice.

24.      În consecință, metoda seriei de indicii este, în opinia noastră, deosebit de adaptată pentru a stabili existența unei astfel de măsuri implicite(18), metoda în discuție fiind, pe de altă parte, aplicabilă în domeniul ajutoarelor de stat(19).

25.      Astfel, Curtea a admis deja că, în general, nu se poate exclude posibilitatea Comisiei de a se întemeia pe un ansamblu de împrejurări de natură să indice existența, în fapt, a unui program de ajutoare(20). Cu toate acestea, Comisia trebuie să prezinte deopotrivă elemente de natură normativă, administrativă, financiară sau economică care ar fi permis caracterizarea ajutorului în litigiu(21).

26.      Dorim să facem două precizări în acest context. Pe de o parte, contrar a ceea ce pare a fi poziția Comisiei, considerăm că natura „implicită” a unei măsuri exclude o certitudine în ceea ce privește existența acesteia. O garanție implicită dedusă dintr‑o serie de indicii va trebui considerată, așadar, ca existentă atât timp cât proba contrarie a inexistenței sale nu va fi fost prezentată. În speță, ar fi relativ ușor să se prezinte o astfel de probă prin menționarea unor cazuri concrete în care datoriile unei EPIC sau ale unei colectivități teritoriale franceze ar rămâne neplătite mai mult timp și acest lucru în pofida lipsei unei proceduri oficiale de faliment sau de insolvabilitate. Astfel, o asemenea apărare a unui stat membru ar conduce la considerarea că decizia Comisiei se întemeiază pe premise eronate în fapt(22).

27.      Pe de altă parte, Tribunalul este obligat să stabilească dacă elementele de probă constituie ansamblul de date pertinente care trebuie luate în considerare pentru a aprecia „comportamentul” menționat al autorităților naționale și dacă aceste date sunt de natură să susțină afirmația potrivit căreia întreprinderea este beneficiara unui ajutor de stat de natură implicită.

28.      Astfel, după cum a amintit Curtea, o eroare vădită de apreciere poate consta în faptul că Comisia se întemeiază pe elemente care nu „constituie ansamblul de date pertinente care trebuie luate în considerare pentru a aprecia o situație complexă”(23).

29.      În consecință, criteriul prin care se urmărește „să se stabilească în mod pozitiv” existența unei garanții este îndeplinit întrucât, în interesul unei bune administrări, Comisia conduce procedura de investigare a măsurilor incriminate cu diligență și cu imparțialitate pentru ca, la momentul adoptării deciziei finale, să dispună de cele mai complete și mai fiabile elemente posibile în acest scop(24). Acest lucru implică, într‑o situație precum cea din speță, necesitatea de a reuni toate informațiile care pot pleda în mod cumulativ și plauzibil în favoarea existenței unei măsuri care poate constitui un ajutor de stat. Existența respectivei măsuri se deduce și din lipsa de informații care să o combată.

30.      În această privință, subliniem că, după ce s‑au amintit la punctul 119 din hotărârea atacată obligațiile care revin Comisiei în raport cu elementele pe care se poate întemeia concluzia potrivit căreia întreprinderea beneficiază de un avantaj care constituie un ajutor de stat, la punctul 120 din hotărârea atacată, Tribunalul a afirmat că natura elementelor de probă care trebuie prezentate de Comisie depinde de natura măsurii. Este evident că, în acest scop, Tribunalul a exprimat conceptul diversificării măsurilor care pot constitui ajutoare de stat, fără a încălca totuși principiile care guvernează sarcina probei și nivelul probatoriu. În ceea ce privește existența unei măsuri implicite în litigiu, Tribunalul a adaptat constatarea menționată mai sus, considerând în mod întemeiat la punctul 120 amintit că existența unei garanții implicite poate fi dedusă dintr‑o serie de elemente convergente. În sfârșit, Tribunalul a enumerat, în legătură cu al doilea motiv invocat în primă instanță, toate elementele concordante care constituie un temei pentru constatarea existenței ajutorului de stat.

31.      Trebuie subliniat că nu se contestă în mod expres că EPIC nu sunt supuse regimului general sau specific al falimentului sau procedurii de insolvabilitate. Decurge de aici că punerea în discuție a exactității unui indiciu individual reținut de Tribunal nu poate fi considerată suficientă pentru a dovedi inexistența măsurii a cărei existență se întemeiază pe metoda seriei de indicii. Cu siguranță, în lipsa unui contraexemplu concret care să combată existența unei garanții implicite, recurenta este obligată să conteste fiecare indiciu în parte. Cu toate acestea, în opinia noastră, autorul contestației trebuie să fie obligat să dovedească faptul că toate elementele care constituie o serie de indicii operează în favoarea inexistenței unei garanții implicite nelimitate din partea statului.

32.      Rezultă că, întrucât nu repun în discuție concluzia globală referitoare la existența garanției implicite, ci privesc diferite indicii considerate izolat, criticile invocate în cadrul unei părți a celui de al doilea motiv și în totalitatea celui de al treilea motiv, ar putea fi, așadar, respinse de la bun început ca inoperante.

–       Sarcina și nivelul probatoriu necesar

33.      În al doilea rând, în ceea ce privește sarcina probei, este cert că revine Comisiei obligația să stabilească existența unei măsuri care poate fi calificată ajutor de stat. Prin urmare, Tribunalul a interpretat în mod corect rolul Comisiei, din moment ce a verificat în mai multe rânduri în hotărârea atacată caracterul suficient al probelor culese de Comisie(25), în conformitate cu jurisprudența potrivit căreia Comisia are obligația să examineze întotdeauna toate elementele pertinente ale operațiunii în litigiu și contextul acestora(26), pentru a ajunge, fără a săvârși nicio eroare de drept, la o concluzie la punctele 120 și 121 din hotărârea atacată. Așadar, contrar susținerilor Republicii Franceze, Tribunalul nu a răsturnat sarcina probei.

34.      În ceea ce privește nivelul probatoriu necesar(27), înțeles ca nivelul de cerințe aplicat de instanță atunci când examinează elementele de probă care îi sunt prezentate, este util să se facă o scurtă trimitere la jurisprudența referitoare la dreptul concurenței în sens larg, precum și la principiile specifice „common law”. În ceea ce privește practica dreptului concurenței(28), fără să existe o definiție uniformă a nivelului probatoriu aplicabil, Curtea solicită o probă a faptelor „corespunzător cerințelor legale”(29) sau „elemente de probă suficient de precise și de concordante”(30) și aplică de asemenea metoda „seriei de indicii serioase, precise și concordante” în lipsa unor documente care să dovedească înțelegerea dintre producători(31). În cadrul analizei prospective cu privire la concentrări, Curtea reține și criteriul „celei mai mari probabilități”(32). În schimb, în „common law”, distincția se face între, pe de o parte, „standardul” mai puțin sever aplicat în materie civilă cunoscut sub denumirea „balance of probabilities”, ceea ce înseamnă că partea trebuie să convingă instanța că faptul pe care îl susține este „mai probabil decât improbabil”, și, pe de altă parte, „standardul” mai sever aplicabil în materie penală desemnat prin expresia „beyond a reasonable doubt”, care înseamnă că instanța nu trebuie să aibă nicio îndoială rezonabilă cu privire la reunirea elementelor care constituie încălcarea în urma unei examinări raționale a probelor(33).

35.      Considerăm că, în cazul unei garanții implicite a cărei existență se deduce dintr‑o serie de indicii, nivelul probatoriu trebuie să se întemeieze pe cel al probabilității serioase și pe caracterul suficient al probelor. Nivelul aplicabil ar fi, așadar, mai exigent decât o simplă probabilitate, fiind în același timp mai puțin exigent decât cel al lipsei unei îndoieli rezonabile. Aceasta este, în opinia noastră, analiza realizată în mod întemeiat de Tribunal în raport cu elementele prezentate de Comisie.

36.      Pe de altă parte, suntem de părere că această abordare corespunde unei jurisprudențe recente din care reiese că Comisia trebuie să stabilească o legătură suficient de directă între, pe de o parte, avantajul acordat beneficiarului și, pe de altă parte, o diminuare a bugetului de stat sau chiar un risc economic suficient de concret de sarcini care să îl greveze(34), fără a fi totuși necesar ca o asemenea diminuare sau chiar un asemenea risc să corespundă sau să fie echivalent cu avantajul menționat și nici ca acesta din urmă să aibă drept contrapartidă o asemenea diminuare sau un asemenea risc sau să aibă aceeași natură ca angajarea resurselor de stat din care decurge(35).

37.      În continuare, în ceea ce privește intensitatea controlului exercitat de instanța Uniunii, amintim că, deși Comisia se bucură de o marjă de apreciere în domeniul ajutoarelor de stat, întrucât acestea presupun evaluări complexe de ordin economic, controlul pe care instanțele Uniunii îl exercită cu privire la aprecierile economice complexe este un control restrâns, care se limitează în mod necesar la verificarea respectării normelor de procedură și de motivare, a exactității prezentării situației de fapt, precum și a lipsei unei erori vădite de apreciere și a abuzului de putere(36). Nu este, așadar, de competența instanței să stabilească ea însăși existența și cuantumul ajutorului, substituindu‑se sarcinii Comisiei(37).

38.      Or, este cert că stabilirea existenței unei garanții implicite și nelimitate, precum și a existenței avantajului care decurge de aici necesita din partea Comisiei o apreciere complexă.

39.      Din această perspectivă, argumentele recurentei invocate în mod global în cadrul celui de al doilea motiv și în special în cadrul celui de al patrulea aspect trebuie respinse în măsura în care nu conțin niciun element care să permită să se reproșeze Tribunalului o eroare de drept. În schimb, reiese din motivarea hotărârii atacate că Tribunalul nu a încălcat normele referitoare la sarcina și la întinderea probei care au fost amintite și și‑a putut întemeia în mod corect concluzia pe seria de indicii care operează în favoarea existenței unei garanții implicite din partea statului.

–       Critici examinate cu titlu suplimentar

40.      În ceea ce privește primele trei aspecte ale celui de al doilea motiv, observăm, în primul rând, că critica recurentei rezultă dintr‑o interpretare eronată a punctului 23 din hotărârea atacată în care Tribunalul s‑a limitat să reproducă elementele esențiale pentru descrierea situației de fapt din speță, fără a se pronunța cu privire la repartizarea sarcinii probei. În al doilea rând, argumentele prezentate de Republica Franceză se limitează la o critică îndreptată împotriva deciziei în litigiu, ceea ce le face inadmisibile. Pe de altă parte, punctele 73 și 74 din hotărârea atacată se înscriu în cadrul celui de al doilea motiv în primă instanță și constau într‑o interpretare a dreptului național, a cărei apreciere nu este supusă controlului Curții, sub rezerva cazului de denaturare(38) care, în speță, nu este demonstrată de recurentă.

41.      În al treilea rând, în ceea ce privește interpretarea Hotărârii Comisia/MTU Friedrichshafen, citată anterior, care figurează la punctul 119 din hotărârea atacată, această hotărâre stabilește o interdicție pentru Comisie de a‑și întemeia decizia pe prezumții negative în ipoteza lipsei de informații care să permită deducerea unei concluzii contrare. Prin urmare, nu este aplicabil pe deplin în speță. Cu toate acestea, astfel cum susține Comisia, Tribunalul a putut să o amintească pentru a sublinia dificultatea sarcinii complexe cu care se confrunta Comisia pentru a evidenția existența unui mecanism de garanție nelimitată implicită.

42.      În ceea ce privește al treilea motiv, observăm că Republica Franceză critică interpretarea elementelor unei serii de indicii efectuată de Tribunal în cadrul aprecierii existenței garanției acordate în favoarea La Poste. În această privință, amintim că o critică întemeiată pe aprecierea eronată a dreptului național este admisibilă atunci când se reproșează Tribunalului că a denaturat acest drept(39). Astfel, este adevărat că, în ceea ce privește examinarea, în cadrul recursului, a constatărilor făcute de Tribunal cu privire la legislația națională, Curtea este competentă să analizeze, mai întâi, dacă Tribunalul, pe baza documentelor și a celorlalte înscrisuri care i‑au fost prezentate, nu a denaturat textul dispozițiilor naționale în cauză sau conținutul jurisprudenței naționale aferente sau chiar al doctrinei referitoare la acestea, în continuare, dacă, în ceea ce privește aceste elemente, Tribunalul nu a efectuat constatări care contravin în mod vădit conținutului lor și, în sfârșit, dacă, în cadrul examinării tuturor elementelor, Tribunalul nu a conferit vreunuia dintre acestea, în scopul de a constata conținutul legislației naționale în cauză, un înțeles care nu îi corespunde din perspectiva celorlalte elemente, în măsura în care acest lucru rezultă în mod evident din înscrisurile din dosar(40).

43.      Totuși, nu aceasta este situația argumentelor invocate în primele trei aspecte ale prezentului motiv. Astfel, trebuie să se constate de la bun început că Republica Franceză urmărește în realitate, chiar dacă invocă erori de drept, să repună în discuție aprecierea faptelor efectuată de Tribunal și, printre altele, să conteste interpretarea faptelor și a documentelor în temeiul cărora acesta din urmă a constatat existența garanției implicite. Dat fiind că argumentele amintite constituie în realitate o reiterare a criticilor prezentate în fața Tribunalului, acestea trebuie considerate inadmisibile. În orice caz, având în vedere că denaturarea evocată nu este nici demonstrată, nici vădită, trebuie să se respingă respectivele afirmații. În ceea ce privește nemotivarea invocată în cadrul celui de al treilea aspect al celui de al treilea motiv în legătură cu jurisprudența Société de gestion du port de Campoloro și Société fermière de Campoloro împotriva Franței a CEDO, subliniem că Tribunalul a răspuns la aceasta corespunzător cerințelor legale la punctele 96-99 din hotărârea atacată. În sfârșit, în ceea ce privește al patrulea aspect al celui de al treilea motiv, întrucât acesta este îndreptat împotriva unui motiv suplimentar, trebuie respins ca inoperant.

44.      Având în vedere cele de mai sus, considerăm că Tribunalul și‑a îndeplinit în mod corect rolul în ceea ce privește controlul restrâns al existenței garanției implicite. Propunem, așadar, să se respingă al doilea și al treilea motiv de recurs.

B –    Cu privire la stabilirea avantajului care decurge din garanția implicită (al patrulea motiv)

1.      Pretențiile părților

45.      Prin intermediul celui de al patrulea motiv, Republica Franceză susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că Comisia a stabilit corespunzător cerințelor legale existența unui avantaj care ar decurge din pretinsa garanție de stat acordată în favoarea La Poste. Recurenta susține, în primul rând, că Tribunalul a încălcat normele care guvernează sarcina și nivelul probatoriu în ceea ce privește demonstrarea existenței unui avantaj, întrucât a considerat la punctele 123 și 124 din hotărârea atacată că, în privința unui ajutor existent, Comisia nu era obligată să facă dovada efectelor reale ale acestui ajutor, dar putea să le prezume. În plus, chiar presupunând că dreptul Uniunii nu impune să se stabilească efectele reale ale unui ajutor existent, Comisia ar trebui, cel puțin, să demonstreze existența unor efecte potențiale. Acest lucru ar fi, de altfel, exclus în mod greșit la punctul 1.2 din Comunicarea din 2008. Din această perspectivă, Tribunalul ar fi săvârșit astfel și o eroare de drept atunci când a considerat la punctele 106 și 108 că analiza Comisiei era întemeiată.

46.      Cu titlu subsidiar, Republica Franceză susține că Tribunalul a denaturat elementele de probă atunci când a considerat, pe de o parte, la punctele 110 și 123 din hotărârea atacată că Comisia – făcând în același timp referire la metodele agențiilor de rating doar pentru a confirma, iar nu pentru a demonstra existența unui avantaj –, furnizase suficiente elemente pentru a dovedi că garanția în litigiu putea constitui un avantaj real. În acest context, Republica Franceză critică punctele 111-116 din hotărârea menționată.

47.      Pe de altă parte, recurenta precizează că nu a recunoscut, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 106 din hotărârea atacată, că faptul că o întreprindere era exclusă, ca urmare a statutului său legal, de la o procedură de faliment sau de la o procedură echivalentă avea drept efect acordarea „automată” a unui avantaj.

48.      Comisia răspunde că se justifică utilizarea aceleiași grile de analiză pentru ajutoarele existente și ajutoarele noi, în temeiul căreia nu este obligată să demonstreze efectele reale ale unor astfel de măsuri. În ceea ce privește contestarea Comunicării din 2008, Comisia o consideră inadmisibilă, în special în lipsa unei excepții de nelegalitate invocate în cursul procedurii în fața Tribunalului. În ceea ce privește punctul 106 din hotărârea atacată, Comisia susține că, pe baza acestei declarații, Tribunalul putea doar să respingă al treilea motiv invocat în fața sa.

2.      Analiză

49.      Astfel cum am arătat deja, trebuie să se pornească, mai întâi, de la premisa potrivit căreia situația aflată la originea prezentului contencios constituie o „situație de drept și de fapt” analogă celei privind existența unei garanții explicite. Astfel, întrucât este vorba despre lipsa unei măsuri în sens obișnuit, garanția implicită prezintă particularitatea că „măsura” și efectele acesteia se confundă. În scopul prezentei analize, trebuie să se considere, așadar, că garanția implicită produce efecte echivalente cu cele derivate dintr‑o garanție explicită, care constituie o măsură care poate fi identificată direct și care, prin definiție, poate produce anumite efecte.

50.      Potrivit jurisprudenței, pentru a aprecia dacă o măsură constituie ajutor de stat, trebuie să se determine dacă întreprinderea beneficiară primește un avantaj economic pe care nu l‑ar fi primit în condiții normale de piață(41). Or, în opinia noastră, se impune constatarea că o astfel de abordare în identificarea unui avantaj nu corespunde specificității garanției de stat în discuție în litigiul principal(42).

51.      Este cert de asemenea că articolul 107 alineatul (1) TFUE nu face distincție în funcție de cauzele sau de obiectivele intervențiilor statului, însă le definește în funcție de efecte(43). La aprecierea unei măsuri în raport cu articolul 107 TFUE, este necesar să se țină seama de efectele pe care aceasta le‑ar putea produce(44), precum și de toate elementele pertinente și de contextul acestora(45). Totuși, jurisprudența nu răspunde în mod exhaustiv la problemele privind modul în care Comisia este obligată să demonstreze un avantaj și natura efectelor unei măsuri pe care trebuie să o dovedească atunci când stabilește existența unui avantaj care decurge dintr‑o măsură implicită.

–       Existența unui avantaj

52.      În ceea ce privește, mai întâi, constatarea Tribunalului care figurează la punctul 124 din hotărârea atacată, potrivit căreia efectul real al avantajului pe care îl conferă o garanție de stat poate fi prezumat, aspectul decisiv în raționamentul Tribunalului pentru a confirma analiza Comisiei și pentru a admite existența unui avantaj în speță rezultă în principal din cuprinsul punctului 106 coroborat cu punctul 108 din hotărârea atacată, în care Tribunalul a constatat că o garanție de stat nelimitată permite beneficiarului său să obțină condiții de creditare mai favorabile decât cele pe care le‑ar fi obținut pe baza propriei valori și, prin urmare, permite reducerea presiunii exercitate asupra bugetului său.

53.      Astfel, pentru Tribunal, acordarea unei garanții în condiții care nu corespund celor de pe piață, precum o garanție nelimitată acordată fără contraprestație, este, în general, de natură să confere un avantaj persoanei care beneficiază de aceasta, în sensul că are drept consecință o îmbunătățire a situației financiare a beneficiarului printr‑o reducere a sarcinilor care grevează în mod normal bugetul său(46).

54.      În această privință, amintim că Curtea a precizat deja că, sub rezerva dovedirii existenței unei sarcini suplimentare pentru stat destinată să acorde întreprinderilor în cauză un avantaj determinat care nu se poate deduce în mod automat(47), aplicarea sistemului derogatoriu în raport cu procedura normală de faliment, precum și excluderea oricărei căi de executare individuală a datoriilor fiscale și a penalităților în raport cu întreprinderile în cauză puteau fi considerate un ajutor de stat(48). Astfel de avantaje acordate de legiuitorul național ar putea implica o sarcină suplimentară pentru autoritățile publice sub forma unei renunțări efective la creanțele publice, a unei exonerări de obligația de a plăti amenzi sau alte sancțiuni pecuniare sau a unui nivel redus al impozitului(49).

55.      În ceea ce privește, în special, criteriul unui avantaj, după ce a constatat că „se pare că reglementarea în discuție este susceptibilă să plaseze întreprinderile cărora li se aplică într‑o situație mai favorabilă decât celelalte”, Curtea l‑a examinat în cauzele Ecotrade și Piaggio, citate anterior, prin prisma posibilității unei întreprinderi interesate de a‑și desfășura activitatea economică în împrejurări în care o astfel de eventualitate ar fi exclusă în cadrul aplicării normelor obișnuite în materie de faliment. Astfel, considerăm că jurisprudența admite deja posibilitatea de a prezuma existența unui avantaj din moment ce rezultă în mod plauzibil din cadrul de reglementare național care guvernează funcționarea întreprinderilor în discuție.

56.      În plus, în opinia noastră, cazul din speță nu corespunde în mod clar unui ajutor individual, ci se apropie mai degrabă de un sistem de ajutoare care, fiind aplicabil EPIC, ar avea o incidență asupra situației juridice a La Poste. Ar trebui, așadar, să se aplice prin analogie jurisprudența privind programele de ajutoare, potrivit căreia Comisia se poate limita să studieze caracteristicile programelor în cauză pentru a aprecia în motivarea deciziei dacă, din cauza modalităților pe care le prevăd, programele în cauză asigură un avantaj considerabil beneficiarilor în raport cu concurenții lor și sunt de natură să aducă beneficii în principal unor întreprinderi care participă la schimburile comerciale dintre statele membre. Doar în etapa recuperării ajutoarelor este necesar să se verifice situația individuală a fiecărei întreprinderi în cauză(50).

57.      În plus, observăm că reiese în mod clar din Hotărârea Residex Capital IV(51) referitoare la o garanție explicită că, „în cazul în care împrumutul acordat unei persoane creditate de o instituție de credit este garantat de autoritățile publice ale unui stat membru, persoana creditată obține în mod normal un avantaj financiar și beneficiază astfel de un ajutor în sensul articolului 87 alineatul (1) CE, în măsura în care costul financiar pe care îl suportă este inferior celui pe care l‑ar fi suportat dacă urma să obțină aceeași finanțare și aceeași garanție la prețul pieței”.

58.      De asemenea, considerăm că, în ipoteza în care Curtea ar reține, pe plan general, noțiunea „garanție implicită” și ar recunoaște, în speță, existența acesteia, s‑ar putea prezuma că există un avantaj în aceleași condiții ca în situația unei garanții explicite, cu alte cuvinte, considerând că o asemenea garanție poate îmbunătăți situația financiară a întreprinderii beneficiare. Este evident că este vorba despre o prezumție simplă. În consecință, Tribunalul a considerat în mod întemeiat la punctul 124 din hotărârea atacată că garanțiile pot conferi un avantaj beneficiarilor lor.

–       Contextul economic

59.      Totuși, această constatare nu scutește nici Comisia, nici Tribunalul de luarea în considerare a condițiilor juridice și economice în cadrul cărora își desfășoară activitatea entitatea considerată a beneficia de un avantaj(52). Astfel, după cum am evocat deja, Comisia trebuie să fie în măsură să evalueze avantajul în discuție(53).

60.      Or, Republica Franceză reproșează Tribunalului că a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a considerat că Comisia era îndreptățită să se refere la agențiile de rating pentru „a confirma”, iar nu pentru „a dovedi” existența unui avantaj în ceea ce privește La Poste.

61.      Este adevărat că, pentru a dovedi că La Poste se bucura de o poziție mai avantajoasă care decurge din condițiile de creditare mai favorabile decât cea în care ar fi putut dispune fără un dispozitiv de o garanție nelimitată din partea statului francez, Comisia s‑a referit cu titlu principal la datele agențiilor de rating, precum și la metodele utilizate de acestea din urmă(54). În plus, Comisia a considerat că La Poste beneficia și de un profit corespunzător lipsei unei prime plătite statului(55).

62.      În această privință, subliniem, mai întâi, că, având în vedere premisa potrivit căreia existența unui avantaj se poate prezuma în speță, caracterul confirmativ al datelor care provin de la agențiile de rating s‑ar înscrie perfect în logica prezumției. Prin urmare, critica referitoare la caracterul insuficient al probelor în legătură cu utilizarea metodelor și a datelor agențiilor de rating trebuie considerată nefondată.

63.      În plus, tocmai pentru a încadra corect contextul economic al garanției în litigiu, Comisia s‑a referit la metodele și la datele agențiilor de rating. În această privință, considerăm că, sub rezerva inaplicabilității testului investitorului privat în speță, gama de instrumente la care poate recurge Comisia pentru a‑și motiva analiza ar trebui să fie largă. În consecință, trebuie să se admită condițiile de creditare mai favorabile care se întemeiază pe datele agențiilor de rating. De asemenea, Tribunalul a confirmat în mod întemeiat pertinența acestora la punctele 115-117 din hotărârea atacată, înlăturând în același timp critica referitoare la raționamentul circular susținut în fața sa. În măsura în care prezenta critică este legată de problematica metodei care trebuie aplicată de Comisie pentru a stabili existența unui avantaj în cazul garanțiilor de stat, intenționăm totuși să revenim asupra acesteia ulterior cu titlu de obiter dictum.

–       Categoria de efecte ale ajutoarelor acordate deja

64.      În ceea ce privește, în schimb, efectele ajutoarelor noi și existente, din cuprinsul punctului 1 al deciziei în litigiu reiese că Comisia a considerat că măsura în discuție se încadrează în noțiunea de ajutor existent(56). Pe lângă întrebările pe care le poate ridica la prima vedere o astfel de calificare(57), observăm, mai întâi, că efectele în timp ale unui dispozitiv precum garanția implicită sunt dificil de determinat, din moment ce garanția menționată nu rezultă dintr‑un act concret și perceptibil, ci se deduce pe baza unei serii de indicii concordante. Cu toate acestea, din moment ce, potrivit jurisprudenței constante, noțiunea de ajutor de stat corespunde unei situații obiective care se apreciază la data la care Comisia a adoptat decizia, trebuie să se țină seama de aprecierile efectuate la data respectivă pentru efectuarea controlului jurisdicțional(58).

65.      La punctul 123 din hotărârea atacată, Tribunalul a făcut trimitere la jurisprudența potrivit căreia Comisia nu este obligată, în decizia sa, să facă dovada efectului real al ajutoarelor deja acordate(59). Este adevărat că Curtea a considerat că, în cazul în car7e Comisia ar fi trebuit să facă dovada efectului real al ajutoarelor deja acordate, efectul ar fi fost favorizarea statelor membre care acordă ajutoare cu încălcarea obligației de notificare, în defavoarea celor care notifică ajutoarele în stadiul de proiect(60).

66.      Totuși, nu numai că această linie jurisprudențială(61) nu prezintă nicio legătură cu examinarea ajutoarelor existente, dar mai ales Curtea se referă în mod specific la modul de a stabili alte două criterii ale noțiunii de ajutor, și anume cel al afectării schimburilor comerciale și al concurenței, fără a menționa problematica unui avantaj. Acest lucru corespunde astfel abordării clasice potrivit căreia Comisia este obligată numai să examineze dacă ajutorul poate afecta aceste schimburi comerciale și poate denatura concurența, iar nu să stabilească o incidență reală a măsurii în discuție asupra acestor două criterii(62).

67.      Este adevărat că Curtea a confirmat deja, în ceea ce privește afectarea schimburilor comerciale și denaturarea concurenței, că același tratament trebuia asigurat în cazul celor două tipologii de ajutoare, și anume ajutoarele existente și ajutoarele acordate fără să fi fost notificate în prealabil Comisiei(63). În schimb, pertinența acestei jurisprudențe pentru determinarea efectelor unui avantaj nu este evidentă. De altfel, din cuprinsul punctului 123 din hotărârea atacată nu reiese în mod clar dacă Tribunalul urmărea să distingă între stabilirea avantajului și stabilirea altor criterii sau dacă jurisprudența Boussac Saint Frères și P&O European Ferries (Vizcaya) și Diputación Foral de Vizcaya/Comisia a fost citată, dimpotrivă, doar pentru a exonera Comisia de obligația de a prezenta dovada efectelor avantajoase ale măsurii în litigiu prin analogie.

68.      În plus, observăm din prezentarea argumentelor Tribunalului că, deși a înlăturat la punctul 123 din hotărârea atacată necesitatea de a verifica efectele reale ale ajutoarelor existente și nelegale, acesta a considerat la punctul 124 că efectul real al avantajului pe care îl conferă o garanție de stat poate fi prezumat.

69.      Având în vedere această prezentare a Tribunalului caracterizată printr‑o lipsă a clarității și o aplicare confuză a jurisprudenței, este necesar să se constate că raționamentul prevăzut la punctul 123 din hotărârea atacată este afectat de o eroare de drept. Cu toate acestea, din jurisprudența Curții rezultă că o eroare de drept săvârșită de Tribunal nu este de natură să invalideze hotărârea atacată în cazul în care dispozitivul acesteia apare ca fiind întemeiat potrivit altor motive de drept(64).

70.      Or, din moment ce hotărârea atacată se întemeiază în mod corect pe teza potrivit căreia avantajul pe care îl conferă o garanție poate fi prezumat, această eroare nu poate afecta dispozitivul hotărârii atacate. Pe de altă parte, o eventuală excepție de nelegalitate a punctului 1.2 din comunicare trebuie considerată vădit inadmisibilă.

71.      În sfârșit, în cadrul celui de al patrulea motiv, recurenta critică punctul 106 din hotărârea atacată și precizează că nu a afirmat în ședință că faptul că o întreprindere este exclusă de la o procedură de faliment generează „în mod automat” un avantaj. Considerăm că această critică rezultă din interpretarea eronată a hotărârii atacate. Astfel, Tribunalul nu a evocat în niciun mod un asemenea automatism. Pe de altă parte, nicio denaturare nu reiese din susținerile recurentei, astfel încât prezenta critică nu poate fi admisă.

72.      În aceste condiții, al patrulea motiv trebuie respins ca nefondat în întregime.

–       Obiter dicta cu privire la criteriul investitorului privat

73.      Cu titlu de obiter dictum și fără a intenționa să punem în discuție hotărârea atacată, am dori să ne referim la o chestiune procedurală care prezintă o legătură cu metoda care trebuie urmată de Comisie atunci când dovedește existența unui avantaj. Astfel, după cum rezultă atât din jurisprudență, cât și din comunicarea Comisiei, pentru a se stabili dacă o garanție sau un regim de garanții acordă un avantaj, Comisia trebuie să se întemeieze pe principiul „investitorului din economia de piață” care impune să se țină seama de posibilitățile unei întreprinderi beneficiare de a obține resurse financiare echivalente prin recurgerea la piața de capitaluri(65). Întrucât criteriul investitorului privat se centrează pe criteriul rentabilității de un nivel rezonabil, trebuie să se verifice, așadar, dacă o operațiune s‑a desfășurat în condiții normale ale economiei de piață, luând în considerare în același timp interacțiunea dintre diferiții agenți economici(66).

74.      Chiar dacă din jurisprudență rezultă că, prin adoptarea unor norme de conduită, Comisia se autolimitează în exercitarea puterii sale de apreciere și nu poate să se îndepărteze de aceste norme din cauza aplicării unei sancțiuni(67), criteriul menționat mai sus nu a fost aplicat de Comisie în decizia în litigiu, iar această omisiune nu a fost cenzurată de Tribunal. În consecință, trebuie să se ridice problema dacă un astfel de motiv ar fi putut fi invocat din oficiu de Tribunal după informarea părților cu privire la aceasta(68). În măsura în care aplicabilitatea criteriului amintit nu a fost invocată în cadrul prezentului recurs, o astfel de problematică ar putea fi evocată în mod util de Curte numai prin prisma încălcării normelor fundamentale de procedură în sensul articolului 263 TFUE, ca încălcare a obligației de motivare(69).

75.      În plus, observăm că, în domeniul ajutoarelor de stat, Curtea efectuează o distincție între două categorii de situații: cele în care intervenția statului prezintă un caracter economic și cele în care intervenția statului ține de acte de autoritate publică(70), criteriul operatorului privat aplicându‑se numai în prima situație. Or, Curtea a hotărât recent că un avantaj economic, chiar dacă ar fi acordat prin mijloace de natură fiscală, trebuie să fie apreciat, printre altele, prin raportare la criteriul investitorului privat dacă reiese din aprecierea globală eventual necesară că statul membru vizat, deși a utilizat astfel de mijloace proprii puterii publice, a acordat totuși avantajul respectiv în calitatea sa de acționar la întreprinderea pe care o deține(71).

76.      În această privință, trebuie să subliniem că aplicarea testului investitorului privat nu este adaptată la situația unei garanții implicite a statului și ar trebui să fie, așadar, exclusă, printre altele, pentru motivul că o astfel de garanție ține de acte sau de omisiuni ale puterii publice în sens general, iar nu de acte adoptate în calitate de deținător de interese patrimoniale la întreprinderea în cauză, în speță, la La Poste. În schimb, considerăm că Tribunalul ar fi putut să se pronunțe asupra acestei probleme, invocând‑o din oficiu.

C –    Cu privire la sensul motivelor invocate în fața Tribunalului (primul motiv de recurs)

77.      Prin intermediul primului motiv, recurenta reproșează Tribunalului că a considerat la punctele 53-57 din hotărârea atacată că toate motivele invocate în susținerea acțiunii în anulare aveau legătură cu stabilirea existenței unui avantaj și că, în consecință, argumentul întemeiat pe nerespectarea condiției referitoare la transferul resurselor de stat era inadmisibil, în măsura în care constituia un motiv nou formulat în cursul procedurii. Din această perspectivă, recurenta arată de asemenea că, contrar susținerilor Tribunalului de la punctul 57 din hotărârea atacată, nu ar fi recunoscut în ședință că argumentele sale vizau doar condiția referitoare la existența unui avantaj.

78.      De la bun început, constatăm că rezultă în mod incontestabil din procesul‑verbal de ședință a cărui exactitate nu a fost pusă în discuție de Republica Franceză că aceasta precizase, ca răspuns la o întrebare a Tribunalului, că nu contestă că era vorba despre resurse de stat, în ipoteza în care Tribunalul trebuia să constate existența unei garanții implicite nelimitate. În plus, în cadrul corespondenței ulterioare ședinței în fața Tribunalului(72), Republica Franceză a confirmat că, „în cazul în care Tribunalul ar trebui să constate existența unei garanții implicite nelimitate, ar fi vorba despre resurse de stat”. În aceeași scrisoare, Republica Franceză a precizat în continuare natura probelor care urmau să fie prezentate, în opinia sa, de Comisie pentru a putea constata existența unei astfel de garanții. Concluzionăm de aici că Republica Franceză nu contestă luarea sa de poziție din ședință. Pe de altă parte, o eventuală denaturare a probelor trebuie să reiasă în mod evident din înscrisurile aflate la dosar, fără a fi necesară o nouă apreciere a faptelor și a probelor(73). Or, această situație nu se regăsește în speță.

79.      În plus, considerăm că, prin respingerea problematicii referitoare la criteriul distinct al noțiunii de ajutor de stat precum criteriul angajării resurselor de stat, Tribunalul nu a făcut decât să respecte jurisprudența privind interzicerea recalificării obiectului acțiunii(74). Astfel, în măsura în care anumite aspecte ale cererii au legătură cu transferul de resurse ale statului, din cuprinsul punctului 49 din hotărârea atacată în care figurează rezumatul argumentelor Republicii Franceze reiese în mod clar că niciunul dintre motivele invocate în fața Tribunalului nu se referea în mod expres la analiza criteriului amintit. Or, considerăm că nu este de competența Tribunalului să reconstituie motivele cu care este sesizat pe baza unor mențiuni fragmentare care figurează în mai multe părți ale cererii(75). În consecință, primul motiv trebuie de asemenea respins.

IV – Concluzie

80.      În concluzie, propunem Curții:

–        să respingă recursul Republicii Franceze;

–        să oblige Republica Franceză să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de Comisia Europeană.


1 – Limba originală: franceza.


2 – JO L 274, p. 1.


3 –      Astfel cum rezultă din decizia în litigiu, existența garanției în litigiu în favoarea La Poste, asimilată unei instituții publice cu caracter industrial și comercial (denumită în continuare „EPIC”), a rezultat dintr‑o serie de indicii, printre care, în principal, inaplicabilitatea procedurilor de insolvabilitate și de faliment și desemnarea statului drept responsabil pentru recuperarea datoriilor contractate (a se vedea punctele 20-36 din decizia menționată).


4 –      Republica Franceză a invocat trei motive în susținerea acțiunii sale în fața Tribunalului. Primul motiv se întemeiază pe o eroare de drept, în măsura în care Comisia nu ar fi stabilit corespunzător cerințelor legale existența unui ajutor de stat. Prin intermediul celui de al doilea motiv, Republica Franceză susține că Comisia ar fi săvârșit erori de drept și de fapt, considerând că La Poste, prin statutul său de EPIC, beneficia de o garantare implicită și nelimitată a datoriilor sale de către stat. Al treilea motiv se întemeiază pe inexistența unui avantaj în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.


5 –      Hotărârea din 17 septembrie 2009 (C‑520/07 P, Rep., p. I‑8555).


6 –      Hotărârea din 2 septembrie 2010 (C‑290/07 P, Rep., p. I‑7763).


7 –      Legea din 16 iulie 1980 referitoare la penalitățile cu titlu cominatoriu pronunțate în materie administrativă și la executarea hotărârilor de către persoane juridice de drept public (JORF din 17 iulie 1980, p. 1799).


8 –      Hotărârea Conseil d’État [Consiliul de Stat] din 18 noiembrie 2005 (Recueil des décisions du Conseil d’État, p. 515).


9 –      Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 26 septembrie 2006 (cererea nr. 57516/00).


10 – A se vedea punctul 139 din decizia în litigiu.


11 –      Comunicare a Comisiei cu privire la aplicarea articolelor 87 și 88 din Tratatul CE privind ajutoarele de stat sub formă de garanții (2008/C 155/02) (JO 2008, C 155, p. 10, punctul 1.2, primul paragraf, denumită în continuare „comunicarea”).


12 –      A se vedea comunicarea, punctul 1.2, al doilea paragraf.


13 –      A se vedea Hotărârea din 19 martie 2013, Bouygues și Bouygues Télécom/Comisia și alții și Comisia/Franța și alții (C‑399/10 P și C‑401/10 P, punctul 101 și jurisprudența citată).


14 –      În acest sens, Hotărârea din 1 decembrie 1998, Ecotrade (C‑200/97, Rec., p. I‑7907, punctul 41).


15 –      Hotărârea Ecotrade, citată anterior, punctul 43, Hotărârea din 8 decembrie 2011, Residex Capital IV (C‑275/10, Rep., p. I‑13043, punctele 39-42), și Hotărârea Bouygues și Bouygues Télécom/Comisia și alții și Comisia/Franța și alții, citată anterior, punctul 107.


16 –      Subliniem de la bun început complexitatea unei eventuale eliminări a unui ajutor acordat sub formă de garanție implicită în temeiul articolului 1 din decizia în litigiu. Deși este adevărat că Curtea a trebuit să examineze deja măsuri indirecte, gradul de dificultate care rezultă din natura implicită a măsurii în litigiu în această cauză prezintă totuși, în opinia noastră, un caracter excepțional.


17 –      Observăm că existența unei garanții implicite care constituie un ajutor incompatibil este admisă de Comisie în lipsa unui text de drept național care să permită clarificarea statutului juridic al La Poste.


18 –      Astfel cum am subliniat la punctele 87 și 88 din Concluziile noastre prezentate în cauza Belgia/Deutsche Post și DHL International, trebuie menținută distincția între noțiunea de indiciu și noțiunea de probă. Tribunalul nu trebuie să dovedească anumite împrejurări, ci să fie în măsură să ajungă la o concluzie logică și motivată pe baza unor elemente obiective care i‑au fost prezentate [Hotărârea din 22 septembrie 2011 (C‑148/09 P, Rep., p. I‑8573)].


19 –      În ceea ce privește criteriul existenței unor dificultăți serioase în materie de deschidere a procedurii oficiale de către Comisie, a se vedea Hotărârea Tribunalului din 15 martie 2001, Prayon‑Rupel/Comisia (T‑73/98, Rec., p. II‑867), și, mai recent, Hotărârea din 24 ianuarie 2013, 3F (fostă SID)/Comisia (C‑646/11 P, punctul 31 și jurisprudența citată).


20 –      Hotărârea din 13 aprilie 1994, Germania și Pleuger Worthington/Comisia (C‑324/90 și C‑342/90, Rec., p. I‑1173, punctul 15).


21 –      A se vedea în acest sens Hotărârea Germania și Pleuger Worthington/Comisia, citată anterior, punctul 23.


22 –      A se vedea în acest sens Hotărârea din 14 septembrie 2004, Spania/Comisia (C‑276/02, Rec., p. I‑8091, punctul 37).


23 –      Hotărârea din 15 februarie 2005, Comisia/Tetra Laval (C‑12/03 P, Rec., p. I‑987, punctul 39).


24 –      A se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Scott, citată anterior, punctul 90.


25 –      A se vedea printre altele, în ceea ce privește al doilea motiv invocat în fața Tribunalului, punctele 66, 71, 78, 82, 87 și 92-94 din hotărârea atacată.


26 –      Hotărârea Tribunalului din 6 martie 2003, Westdeutsche Landesbank Girozentrale și Land Nordrhein‑Westfalen/Comisia (T‑228/99 și T‑233/99, Rec., p. II‑435, punctul 270), și Hotărârea Tribunalului din 17 decembrie 2008, Ryanair/Comisia (T‑196/04, Rep., p. II‑3643, punctul 59).


27 –      În ceea ce privește distincția care trebuie menținută între sarcina probei și nivelul probatoriu, a se vedea Concluziile avocatului general Kokott prezentate în cauza Akzo Nobel și alții/Comisia (Hotărârea din 10 septembrie 2009, C‑97/08 P, Rec., p. I‑8237), punctul 74 și nota de subsol 64.


28 –      Expresia „nivelul probatoriu” („standard of proof”) a apărut în mod expres în jurisprudența Curții în hotărâri importante cum ar fi Hotărârea Comisia/Tetra Laval, citată anterior, Hotărârea din 25 ianuarie 2007, Sumitomo Metal Industries și Nippon Steel/Comisia (C‑403/04 P și C‑405/04 P, Rep., p. I‑729), Hotărârea din 10 iulie 2008, Bertelsmann și Sony Corporation of America/Impala (C‑413/06 P, Rep., p. I‑4951), precum și Hotărârea din 6 octombrie 2009, GlaxoSmithKline Services și alții/Comisia și alții (C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P, Rep., p. I‑9291, punctul 87).


29 –      Hotărârea din 25 octombrie 1983, AEG‑Telefunken/Comisia (107/82, Rec., p. 3151, punctul 136).


30 –      Hotărârea din 28 martie 1984, Compagnie royale asturienne des mines și Rheinzink/Comisia (29/83 și 30/83, Rec., p. 1679, punctul 20).


31 –      Hotărârea din 31 martie 1993, Ahlström Osakeyhtiö și alții/Comisia (C‑89/85, C‑104/85, C‑114/85, C‑116/85, C‑117/85 și C‑125/85-C‑129/85, Rec., p. I‑1307, punctele 70 și 127).


32 –      A se vedea Hotărârea Bertelsmann și Sony Corporation of America/Impala, citată anterior, punctele 47, 51 și 52. Criteriul a fost reluat de Tribunal în Hotărârea din 14 decembrie 2005, General Electric/Comisia (T‑210/01, Rec., p. II‑5575), la punctele 64 și 65 „după toate probabilitățile”, la punctul 331 „previzibil cu un grad de probabilitate suficient” și la punctul 340 „[…] Comisia nu a demonstrat pe baza unor probe solide și cu un grad de probabilitate suficient că entitatea rezultată din concentrare ar fi utilizat puterea comercială a GECAS, precum și puterea financiară a grupului care rezultă din poziția GE Capital […] în viitor”.


33 –      Sibony, A., și Barbier de La Serre, E., „Charge de la preuve et théorie du contrôle en droit communautaire de la concurrence”, în RTD Eur. 2007, p. 205.


34 –      A se vedea în acest sens Hotărârea din 8 septembrie 2011, Comisia/Țările de Jos (C‑279/08 P, Rep., p. I‑7671, punctul 111).


35 –      Hotărârea Bouygues și Bouygues Télécom/Comisia și alții și Comisia/Franța și alții, citată anterior, punctele 109, 110.


36 –      Hotărârea Comisia/Scott, citată anterior, punctele 64-66.


37 –      A se vedea Hotărârea Tribunalului din 3 martie 2010, Bundesverband deutscher Banken/Comisia (T‑163/05, Rep., p. II‑387, punctul 38).


38 –      A se vedea în acest sens, printre altele, Hotărârea din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia (C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, Rec., p. I‑123, punctul 49), precum și Hotărârea din 23 martie 2006, Mülhens/OAPI (C‑206/04 P, Rec., p. I‑2717, punctul 28).


39 –      A se vedea Hotărârea din 24 octombrie 2002, Aéroports de Paris/Comisia (C‑82/01 P, Rec., p. I‑9297, punctele 56 și 63).


40 –      Hotărârea din 5 iulie 2011, Edwin/OAPI (C‑263/09 P, Rep., p. I‑5853, punctul 53).


41 –      A se vedea, ex multis, Hotărârea din 11 iulie 1996, SFEI și alții (C‑39/94, Rec., p. I‑3547, punctul 60), și Hotărârea din 22 decembrie 2008, British Aggregates/Comisia (C‑487/06 P, Rep., p. I‑10515, punctul 82).


42 –      În plus, observăm că identificarea avantajului în materie de garanții se distinge de asemenea prin faptul că garanția poate aduce beneficii fie cumulativ creditorului și persoanei creditate, fie exclusiv acesteia din urmă. A se vedea în această privință punctul 33 și următoarele din Concluziile avocatului general Kokott prezentate în cauza Residex Capital IV, citată anterior, precum și Hotărârea din 24 octombrie 1996, Germania și alții/Comisia (C‑329/93, C‑62/95 și C‑63/95, Rec., p. I‑5151, punctul 56).


43 –      Hotărârea din 5 iunie 2012, Comisia/EDF (C‑124/10 P, punctul 77 și jurisprudența citată).


44 –      A se vedea Concluziile avocatului general Mengozzi prezentate în cauza Bouygues și Bouygues Télécom/Comisia și alții și Comisia/Franța și alții, citată anterior, și jurisprudența citată la punctul 47, în special, Hotărârea din 2 iulie 1974, Italia/Comisia (173/73, Rec., p. 709, punctul 27), Hotărârea din 24 februarie 1987, Deufil/Comisia (310/85, Rec., p. 901, punctul 8), și Hotărârea din 26 septembrie 1996, Franța/Comisia (C‑241/94, Rec., p. I‑4551, punctul 20).


45 –      Hotărârea Westdeutsche Landesbank Girozentrale și Land Nordrhein‑Westfalen/Comisia, citată anterior, punctul 270.


46 –      Punctul 106 din hotărârea atacată.


47 –      A se vedea în acest sens Hotărârea din 17 martie 1993, Sloman Neptun (C‑72/91 și C‑73/91, Rec., p. I‑887, punctul 21).


48 –      A se vedea în acest sens Hotărârea Ecotrade, citată anterior, punctul 45.


49 –      Hotărârea din 17 iunie 1999, Piaggio (C‑295/97, Rec., p. I‑3735, punctul 42).


50 –      Hotărârea din 9 iunie 2011, Comitato „Venezia vuole vivere” și alții/Comisia (C‑71/09 P, C‑73/09 P și C‑76/09 P, Rep., p. I‑4727, punctul 63).


51 –      Hotărâre citată anterior, punctul 39.


52 –      A se vedea Hotărârea din 1 iulie 2008, Chronopost și La Poste/UFEX și alții (C‑341/06 P și C‑342/06 P, Rep., p. I‑4777, punctul 128 a contrario).


53 –      A se vedea prin analogie Hotărârea Belgia/Deutsche Post și DHL International, citată anterior, punctele 84-87.


54 –      De altfel, acest lucru reflectă o abordare urmată deja de Comisie pentru adoptarea unei decizii asemănătoare referitoare la EDF care avea în acest caz statutul de EPIC (a se vedea punctele 67-72 din Decizia 2005/145/CE a Comisiei din 16 decembrie 2003 privind ajutoarele de stat acordate de Franța întreprinderii EDF și sectorului industriei energiei electrice și a gazelor (JO L 49, p. 9). Această decizie nu a făcut obiectul niciunei căi de atac.


55 – Punctul 2.2 din decizia în litigiu.


56 –      Pentru motivul că garanția exista înainte de 1958, Comisia a aplicat articolul 1 litera (b) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 93 din Tratatul CE (JO L 83, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 41).


57 –      Din dosar reiese că abia în 1990 fosta direcție generală a poștei și telecomunicațiilor a fost transformată începând cu 1 ianuarie 1991 în două persoane juridice de drept public: France Télécom și La Poste. Astfel cum reiese din cuprinsul punctului 3 din hotărârea atacată, prin hotărârea din 18 ianuarie 2001, Cour de Cassation [Curtea de Casație] a reținut principiul potrivit căruia La Poste era asimilată unei EPIC. Observăm că teza ajutorului existent presupune că, înainte de 1990, mecanismul garanției implicite era în vigoare prin faptul că era vorba despre o entitate care ține chiar de stat. Astfel, în lumina acestei interpretări, statul a fost propriul său garant.


58 –      Hotărârea Chronopost și La Poste/UFEX și alții, citată anterior, punctul 144.


59 – Hotărârea din 1 iunie 2006, P & O European Ferries (Vizcaya) și Diputación Foral de Vizcaya/Comisia (C‑442/03 P și C‑471/03 P, Rec., p. I‑4845, punctul 110).


60 –      Hotărârea din 14 februarie 1990, Franța/Comisia, numită „Boussac Saint Frères” (C‑301/87, Rec., p. I‑307, punctele 32 și 33).


61 –      A se vedea Hotărârea P&O European Ferries (Vizcaya) și Diputación Foral de Vizcaya/Comisia, citată anterior, și Hotărârea din 29 aprilie 2004, Italia/Comisia (C‑298/00 P, Rec., p. I‑4087, punctul 49).


62 –      A se vedea punctul 4 din Concluziile avocatului general Capotorti prezentate în cauza Philip Morris Holland/Comisia (Hotărârea din 17 septembrie 1980, 730/79, Rec., p. 2671). A se vedea de asemenea Hotărârea Westdeutsche Landesbank Girozentrale și Land Nordrhein‑Westfalen/Comisia, citată anterior, punctul 296 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 10 ianuarie 2006, Cassa di Risparmio di Firenze și alții (C‑222/04, Rec., p. I‑289, punctul 140).


63 –      Hotărârea din 29 aprilie 2004, Italia/Comisia (C‑372/97, Rec., p. I‑3679, punctele 44 și 45).


64 –      În acest sens, Hotărârea din 2 aprilie 1998, Comisia/Sytraval și Brink’s France (C‑367/95 P, Rec., p. I‑1719, punctul 47), precum și Hotărârea din 29 martie 2011, ThyssenKrupp Nirosta/Comisia (C‑352/09 P, Rep., p. I‑2359, punctul 136).


65 –      Hotărârea din 16 mai 2002, Franța/Comisia, numită „Stardust” (C‑482/99, Rec., p. I‑4397), și comunicarea, punctul 4.1.


66 –      A se vedea în acest sens Hotărârea Bundesverband deutscher Banken/Comisia, citată anterior, punctul 36 și următoarele.


67 – Hotărârea din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri și alții/Comisia (C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P‑C‑208/02 P și C‑213/02 P, Rec., p. I‑5425, punctele 211-213).


68 –      A se vedea Hotărârea din 2 decembrie 2009, Comisia/Irlanda și alții (C‑89/08 P, Rep., p. I‑11245).


69 –      Ibidem, punctele 34 și 35.


70 –      A se vedea în acest sens Hotărârea din 14 septembrie 1994, Spania/Comisia (C‑278/92-C‑280/92, Rec., p. I‑4103, punctul 22), precum și punctul 20 din Concluziile avocatului general Léger prezentate în cauza Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg (Hotărârea din 24 iulie 2003, C‑280/00, Rec., p. I‑7747).


71 –      Hotărârea Comisia/EDF, citată anterior, punctul 92.


72 –      Anexa 3 la recursul în fața Curții: scrisoarea guvernului francez adresată grefei Tribunalului la 15 iunie 2012.


73 –      Printre altele, Hotărârea din 18 martie 2010, Trubowest Handel și Makarov/Consiliul și Comisia (C‑419/08 P, Rep., p. I‑2259, punctele 30-32 și jurisprudența citată).


74 – Hotărârea din 29 noiembrie 2007, Stadtwerke Schwäbisch Hall și alții/Comisia (C‑176/06 P).


75 –      Astfel cum am propus deja în Concluziile noastre prezentate în cauza Belgia/Deutsche Post și DHL International, citată anterior.