Language of document : ECLI:EU:C:2011:563

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

JULIANE KOKOTT

prezentate la 8 septembrie 2011(1)

Cauza C‑371/10

National Grid Indus BV

împotriva

Inspecteur van de Belastingdienst Rijnmond/kantoor Rotterdam

[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Gerechtshof te Amsterdam (Țările de Jos)]

„Libertatea de stabilire – Societăți comerciale − Impozitarea la ieșire în cazul transferului sediului social într‑un alt stat membru − Identificarea și impozitarea rezervelor latente − Câștiguri latente din cursul de schimb valutar”





I –    Introducere

1.        Este compatibilă cu libertatea de stabilire impozitarea imediată a rezervelor latente în cazul transferului sediului administrativ efectiv al unei societăți dintr‑un stat membru în altul, în timp ce transferul sediului într‑o localitate de pe teritoriul național nu este supus unei astfel de impozitări? În această situație, este relevant dacă rezervele latente constau din câștiguri din cursul de schimb valutar, care nu mai sunt aparente după transfer, întrucât statul de destinație este în același timp și statul de circulație a valutei în care este exprimată creanța din activele întreprinderii?

2.        Aceste probleme, extrem de importante pentru piața internă din perspectiva compatibilității cu dreptul Uniunii a impozitării la ieșire a întreprinderilor(2), se ridică într‑un litigiu, aflat pe rolul Gerechtshof te Amsterdam, între National Grid Indus BV (denumită în continuare „National Grid Indus”), o societate comercială de drept olandez care și‑a transferat sediul administrativ în Regatul Unit, dar care, în continuare, este considerată o societate de drept olandez, pe de o parte, și administrația fiscală din Țările de Jos, pe de altă parte. Din punct de vedere economic, litigiul privește un împrumut, exprimat în lire sterline, din activele întreprinderii, acordat unui grup de societăți. Spre deosebire de situația anterioară din Țările de Jos, raportate la gulden, respectiv la euro, câștigurile anterioare obținute din cursul de schimb valutar nu mai sunt aparente în Regatul Unit. Conform dreptului olandez, la transferul sediului din această țară, pentru câștigurile obținute din cursul de schimb valutar trebuie plătit impozitul pe profitul realizat.

3.        Prezenta cauză oferă Curții prilejul de a preciza, în special în lumina Hotărârilor Daily Mail(3) și Cartesio(4), în ce măsură un transfer transfrontalier al sediului unei societăți intră într‑adevăr sub incidența libertății de stabilire. În plus, trebuie să se clarifice dacă jurisprudența privind impozitarea la ieșire a persoanelor fizice, mai exact Hotărârile Saillant(5) și N(6), trebuie aplicată în cazul transferului sediului societăților.

II – Cadrul juridic

4.        Cadrul juridic este delimitat în prezenta cauză de dispozițiile privind libertatea de stabilire din dreptul Uniunii. Întrucât prezenta cauză are ca obiect aprecierea legalității unei decizii de impunere din anul 2004 privind rectificarea impozitului pe venit pentru exercițiul financiar 2000/2001, pentru a răspunde întrebărilor formulate în cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare trebuie luate în considerare dispozițiile tratatelor astfel cum au fost modificate prin Tratatul de la Amsterdam(7), în special prevederile articolului 43 CE, iar nu ale articolului 49 TFUE. De asemenea, sunt relevante dispozițiile olandeze ale Legii privind impozitul pe profit, ale Legii privind impozitul pe venit, precum și ale unei convenții privind evitarea dublei impuneri.

A –    Dreptul național

5.        Articolul 2 alineatul 4 din Wet op de vennootschapsbelasting 1969 (Legea privind impozitul pe profit din 1969, denumită în continuare „Wet VPB”) stabilește o ficțiune privind sediul unei societăți constituite în conformitate cu dreptul olandez: în sensul acestei legi, societatea este considerată ca fiind rezidentă în Țările de Jos. Astfel, o societate care își transferă sediul administrativ în străinătate rămâne, fără rezerve, plătitoare de impozit în Țările de Jos.

6.        Conform articolului 8 din Wet VPB, articolul 16 din Wet op de inkomstenbelasting 1964 (Legea privind impozitul pe venit din 1964, denumită în continuare „Wet IB”) se aplică prin analogie în privința perceperii impozitului pe profit. Articolul 16 prevede că beneficiile încă neînregistrate, rezultate din activitatea întreprinderii, sunt incluse în profitul pe care persoana pe seama căreia este condusă întreprinderea le‑a realizat în anul calendaristic în care încetează să mai realizeze beneficii impozabile din activitatea întreprinderii în Țările de Jos (așa‑numitul impozit pe bilanțul contabil final). Astfel, acest moment are vocația momentului fictiv în care au fost realizate rezervele latente și fondul de comerț al întreprinderii.

B –    Convenția privind evitarea dublei impuneri încheiată între Țările de Jos și Regatul Unit

7.        Conform articolelor 93 și 94 din Constituția Țărilor de Jos, Convenția privind evitarea dublei impuneri și prevenirea evaziunii fiscale privind impozitul pe venit și pe capital (denumită în continuare „DBA”)(8) încheiată între Regatul Țărilor de Jos și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord are prioritate față de dispozițiile contrare ale dreptului național.

8.        Conform articolului 4 alineatul 3 din DBA, se consideră că o societate care, precum National Grid Indus, are două sedii – sediul principal în Țările de Jos și sediul administrativ efectiv în Regatul Unit – este rezidentă numai în statul contractant în care are sediul administrativ. Conform articolului 7 alineatul 1 din DBA, acest stat are competența exclusivă să impoziteze profitul întreprinderii, în măsura în care profitul nu este realizat într‑unul din sediile permanente dintr‑un alt stat contractant. Conform articolului 13 alineatul 4 din DBA, competența de percepere a impozitului privește și majorările (latente) de capital.

9.        Conform unei jurisprudențe constante a Hoge Raad der Nederlanden, prin aplicarea DBA, o societate care, precum National Grid Indus, își transferă sediul administrativ efectiv în Regatul Unit nu mai realizează profit impozabil prin întreprinderea din Țările de Jos, astfel încât, conform articolului 8 din Wet VPB coroborat cu articolul 16 din Wet IB, rezervele latente și fondurile de comerț existente la momentul transferului sediului sunt supuse impozitării bilanțului contabil final.

III – Situația de fapt și întrebările preliminare

10.      National Grid Indus a fost înființată la 10 iunie 1996 în conformitate cu dreptul Țărilor de Jos ca societate cu răspundere limitată cu sediul social în Rotterdam. Societatea face parte din National Grid Transco Group, un grup de societăți a căror societate‑mamă este rezidentă în Regatul Unit și care, printre altele, deține rețele de electricitate și de gaz în Regatul Unit și în Statele Unite ale Americii. În ziua înființării, în schimbul cesiunii de părți sociale, societatea‑mamă britanică a majorat capitalul societății printr‑un împrumut intragrup în cuantum de 33 113 000 GBP. La rândul său, National Grid Indus trebuia să investească această sumă într‑un „joint venture” pakistanez pentru realizarea unei rețele electrice în Pakistan. Acest proiect nu s‑a realizat însă, iar National Grid Indus și‑a limitat activitatea viitoare la finanțarea grupului de societăți rezidente în Regatul Unit.

11.      La 15 decembrie 2000, National Grid Indus și‑a transferat sediul administrativ efectiv și toate operațiunile la Londra. Aceasta a renunțat la spațiile în care își desfășura activitatea în Rotterdam, conducerea olandeză a fost înlocuită de trei administratori englezi, au fost închise conturile bancare olandeze și s‑a deschis un nou cont la o bancă engleză. Potrivit constatărilor instanței de trimitere, National Grid Indus există în continuare ca societate de drept olandez, atât conform dreptului societăților din Țările de Jos, cât și celui din Regatul Unit(9). Autoritățile fiscale britanice consideră societatea ca fiind rezidentă în Regatul Unit începând cu data de 15 decembrie 2000; din punctul de vedere al dreptului fiscal olandez, este vorba despre un sediu permanent din Regatul Unit care aparține unei societăți din Țările de Jos.

12.      Potrivit constatărilor instanței de trimitere, pentru transferul sediului au existat motive întemeiate. Pe de o parte, cota impozitului pe profit britanic care se aplica în viitor dobânzilor la împrumut obținute de National Grid Indus nu era superioară cotei la care societățile debitoare ale grupului ar fi putut reduce aceste dobânzi. Pe de altă parte, odată cu transferul sediului a dispărut și riscul fiscal de câștig din cursul valutar pentru guldeni, respectiv pentru euro, întrucât, în viitor, profitul se va calcula în lire sterline. În plus, în urma eșecului proiectului din Pakistan, nu mai exista niciun motiv de a menține o sucursală în Țările de Jos pentru a profita de avantajele oferite de convenția olandezo‑pakistaneză.

13.      În perioada în care a fost rezidentă în Țările de Jos, National Grid Indus a obținut, la creditul din împrumutul de 33 113 000 GBP, ca urmare a creșterii cursului de schimb al lirei sterline față de guldenul olandez, câștiguri latente din cursul de schimb în valoare de 22 128 160 NLG (10 041 321 de euro). Până în momentul transferului, societatea a putut înregistra împrumutul în bilanțurile financiare la cursul istoric, astfel încât până atunci câștigurile din schimbul valutar nu au fost impozitate.

14.      Întrucât, pe viitor, câștigurile întreprinderii – inclusiv majorările de capital latente – urmau să fie supuse, conform DBA, numai impozitării din Regatul Unit, autoritățile fiscale olandeze au profitat de transferul National Grid Indus pentru a impozita câștigurile latente din cursul de schimb valutar conform articolului 16 din Wet IB coroborat cu articolul 8 din Wet VPB. Impozitul stabilit este scadent din 27 aprilie 2004, iar începând cu 1 aprilie 2001, ziua următoare ultimului exercițiu financiar al societății în Țările de Jos, au fost calculate dobânzi la impozitul datorat.

15.      Gerechtshof te Amsterdam, care trebuie să se pronunțe în apel asupra acțiunii formulate de National Grid Indus împotriva deciziei de impunere, are îndoieli cu privire la compatibilitatea impozitării la ieșire cu libertatea de stabilire, a suspendat judecata și a adresat Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      În cazul în care statul membru în care a fost constituită o societate impune acesteia, cu ocazia transferului sediului social din acest stat într‑un alt stat membru, plata unui impozit pe bilanțul contabil final, poate societatea respectivă să invoce, în stadiul actual al dreptului comunitar, articolul 43 CE (devenit articolul 49 TFUE) împotriva acestui stat membru?

2)      În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare: impozitul pe bilanțul contabil final, precum cel în discuție, care se aplică asupra plusvalorii nerealizate din elementele de capital transferate din statul de ieșire în statul gazdă, astfel cum existau acestea în momentul transferului sediului, fără posibilitatea de amânare a plății și de luare în considerare a pierderilor ulterioare, încalcă articolul 43 CE (devenit articolul 49 TFUE), în sensul că acesta nu poate fi justificat prin necesitatea unei repartizări a competențelor de impozitare între statele membre?

3)      Răspunsul la întrebarea precedentă depinde și de faptul că impozitul pe bilanțul contabil final în discuție privește un câștig (din cursul de schimb valutar) realizat sub incidența competenței de impozitare olandeze, în timp ce un asemenea câștig nu este recunoscut în statul gazdă în temeiul reglementării fiscale aplicabile pe teritoriul acestuia?”

16.      La procedura în fața Curții au participat National Grid Indus, guvernele olandez, danez, german, spaniol, francez, italian, portughez, finlandez, suedez și guvernul Regatului Unit, precum și Comisia Europeană.

IV – Apreciere juridică

A –    Cu privire la prima întrebare preliminară

17.      Prin intermediul primei întrebări preliminare, instanța de trimitere dorește să știe dacă o societate poate să invoce, față de statul membru în temeiul dreptului căruia a fost constituită, libertatea de stabilire garantată prin articolul 43 CE (devenit articolul 49 TFUE), în condițiile în care, cu ocazia transferului sediului administrativ efectiv al societății într‑un alt stat membru, statul membru de origine impune plata unui impozit pe bilanțul contabil final, obligând societatea să achite, fără posibilitatea unei amânări și fără a lua în considerare pierderile ulterioare, impozitul pe profit pentru plusvaloarea obținută, dar nerealizată încă, pentru activele transferate.

18.      Potrivit unei jurisprudențe constante, dispozițiile tratatului privind libertatea de stabilire se aplică și în privința măsurilor adoptate de statul de origine care vizează stabilirea într‑un alt stat membru a unuia dintre resortisanții săi sau a unei societăți înființate conform normelor sale de drept(10).

19.      Întemeindu‑se pe Hotărârile Daily Mail(11) și Cartesio(12), guvernele care au participat la procedură susțin însă că o societate care, precum National Grid Indus, dorește să își transfere sediul administrativ efectiv într‑un alt stat membru, păstrându‑și concomitent calitatea de societate având naționalitatea statului în care a fost constituită, nu poate să invoce libertatea de stabilire față de statul în care a fost constituită. Acest lucru este valabil și în ceea ce privește măsurile fiscale legate de transferul sediului, de exemplu, impozitul pe bilanțul contabil final.

20.      Într‑adevăr, Curtea a decis în Hotărârea Daily Mail, din 1988, că libertatea de stabilire nu conferă unei societăți, constituită conform legislației statului membru în care are sediul social, dreptul de a transfera sediul conducerii într‑un alt stat membru(13).

21.      În motivarea hotărârii, Curtea a precizat că libertatea de stabilire nu conferă societăților de drept național un drept de a transfera sediul conducerii într‑un alt stat membru concomitent cu menținerea calității lor de societăți având naționalitatea statului membru în care au fost constituite(14). Astfel, în afara ordinii juridice naționale în temeiul căreia au fost constituite, societățile nu mai au nicio existență reală(15). Ordinile juridice ale statelor membre prezintă importante deosebiri în ceea ce privește legătura necesară între societățile comerciale și respectivul stat membru, precum și posibilitatea și, dacă este cazul, modalitățile de schimbare a sediului social sau real al unei societăți constituite în conformitate cu dreptul național într‑un alt stat membru(16). În Tratatul CEE, aceste diferențe sunt considerate drept probleme care nu au fost rezolvate cu ajutorul dispozițiilor referitoare la libertatea de stabilire. Dimpotrivă, aceste probleme trebuie rezolvate pe cale legislativă sau convențională; până în prezent însă nu a fost găsită nicio soluție(17).

22.      În Hotărârea Cartesio, din 2008, Curtea a statuat că, la întrebarea dacă o societate poate fi într‑adevăr considerată o societate având naționalitatea statului în conformitate cu legislația căruia a fost constituită și dacă în acest temei poate beneficia de libertatea de stabilire, nu se poate răspunde decât în conformitate cu legislația internă a acestui stat(18).

23.      Astfel, statul membru are dreptul să nu permită unei societăți reglementate de dreptul său național să își păstreze această calitate în cazul în care intenționează să se reorganizeze în alt stat membru prin deplasarea sediului(19) său pe teritoriul acestui din urmă stat, rupând astfel legătura specifică prevăzută de dreptul național al statului membru în care a fost constituită(20). Curtea a răspuns la întrebarea preliminară în cauză în sensul că libertatea de stabilire nu se opune reglementărilor unui stat membru care interzic unei societăți constituite în temeiul dreptului național al acestui stat membru să își transfere sediul în alt stat membru păstrându‑și totuși calitatea de societate supusă dreptului național al statului membru în conformitate cu a cărui legislație a fost constituită.

24.      În speță, la întrebarea dacă, în pofida transferului său din Țările de Jos, National Grid Indus poate fi considerată în continuare o societate de drept olandez, s‑a răspuns deja afirmativ. După cum reiese din ordonanța de trimitere și astfel cum subliniază National Grid Indus și Comisia, dreptul olandez – spre deosebire de dreptul maghiar în materia societăților, care a stat la baza cauzei Cartesio – permite societăților transferul sediului social și păstrarea concomitentă a statutului de societate conform dreptului național.

25.      În consecință, suntem în prezența unei societății „vii”, care îndeplinește toate cerințele prevăzute de dreptul statului în care a fost constituită pentru a fi considerată în continuare de acesta o societate căreia i se aplică dreptul intern. De ce nu ar putea invoca, așadar, această societate libertatea de stabilire față de statul în care a fost constituită?

26.      Guvernele care au participat la procedură fac referire la Hotărârea Daily Mail, conform căreia libertatea de stabilire nu privește nici posibilitatea transferului sediului concomitent cu păstrarea statutului, nici modalitățile acestui transfer. Printre aceste modalități sunt incluse și normele de drept fiscal relevante din statul de ieșire, deoarece situația de fapt care a stat la baza acelei hotărâri privea tocmai aspectele de drept fiscal legate de transferul sediului.

27.      Într‑adevăr, în cauza Daily Mail era vorba despre o dispoziție din legea britanică privind impozitul pe venit și pe profit conform căreia o societate care dorea să își transfere sediul fiscal în străinătate – definit drept sediu al conducerii – concomitent cu păstrarea personalității juridice și a calității de societate de drept britanic avea nevoie de aprobarea Ministerului de Finanțe(21). Încălcarea acestei dispoziții se pedepsea cu închisoare sau cu amendă(22). Transferul sediului conducerii și, în consecință, al sediului fiscal în străinătate ar fi avut pentru societatea Daily Mail avantajul – care era și scopul urmărit de aceasta – că plusvaloarea titlurilor de valoare deținute pe care dorea să le vândă imediat nu mai era supusă impozitării în Regatul Unit. Ministerul de Finanțe britanic a sugerat societății Daily Mail să vândă o parte semnificativă din titlurile de valoare înainte de transferul sediului, ceea ce ar fi avut drept consecință că plusvaloarea astfel rezultată ar fi trebuit să fie impozitată în Regatul Unit. Astfel, Daily Mail a introdus o acțiune în justiție, întemeiată pe constatarea că, datorită libertății de stabilire, nu mai are nevoie de nicio aprobare pentru transferul sediului(23).

28.      Întrebările preliminare formulate de High Court în cauza Daily Mail vizau exclusiv aspectele fiscale în cazul transferului sediului. Curtea a fost cea care a conferit acestei problematici o abordare mai generală, interpretând prima întrebare preliminară în sensul că, în esență, privea mai întâi aspectul dacă libertatea de stabilire conferea unei societăți constituite în conformitate cu legislația unui stat membru în care are și sediul social dreptul de a transfera sediul conducerii într‑un alt stat membru. Răspunzând negativ la această întrebare, Curtea nu a mai considerat necesar să examineze aspectele fiscale în cazul transferului sediului.

29.      Avocatul general Darmon a evidențiat însă mai clar aspectele de drept fiscal în Concluziile prezentate în acea cauză(24) și a atras atenția că ar fi paradoxal ca un stat care – deși ar putea face acest lucru – nu cere lichidarea unei societăți care își transferă sediul să se afle, din punctul de vedere al dreptului comunitar, într‑o situație fiscală defavorabilă, în pofida faptului că legislația sa în materia societăților corespunde obiectivelor de drept comunitar în privința dreptului de stabilire.

30.      Astfel, cauza Daily Mail oferă într‑adevăr elemente în favoarea modului de interpretare pe care guvernele care au participat la procedură l‑au reținut cu privire la hotărârea pronunțată. În opinia noastră, Hotărârea Daily Mail trebuie totuși interpretată în lumina jurisprudenței ulterioare a Curții și nu poate fi înțeleasă, independent de situația de fapt care se află la baza acesteia și de formulările ulterioare ale răspunsului la întrebările preliminare ale High Court, în sensul că libertatea de stabilire nu impune nicio limită în privința tratamentului pe care statul în care a fost constituită o societate care dorește să emigreze îl poate aplica acesteia.

31.      Mai întâi, trebuie să ne referim la Hotărârile Centros(25), Überseering(26) și Inspire Art(27), din care reiese că o societate constituită în mod valabil într‑un stat membru și care dorește să își transfere întreaga activitate într‑un alt stat membru poate invoca libertatea de stabilire față de statul de destinație. Emigrarea ca atare nu reprezintă o acțiune exclusă de la bun început din principiul libertății de stabilire.

32.      În ceea ce privește statul de ieșire, în Hotărârea Cartesio, Curtea nu a abordat în mod detaliat măsurile concrete sau urmările care trebuie stabilite de un stat membru pentru transferul sediului concomitent cu păstrarea calității de societate guvernată de dreptul național.

33.      Altfel, contrar a ceea ce s‑ar putea deduce din dispozitivul, formulat în termeni largi, al Hotărârii Daily Mail și contrar opiniei exprimate de avocatul general Darmon în acea cauză, din această hotărâre rezultă totuși că există posibilitatea de a invoca libertatea de stabilire și față de statul în care a fost constituită societatea în situația în care o societate dorește să își transfere sediul administrativ real într‑un alt stat membru.

34.      În Hotărârea Cartesio, Curtea a precizat că o societate care intenționează să își transfere sediul într‑un alt stat membru și astfel să se transforme într‑o societate căreia i se aplică dreptul statului gazdă poate invoca libertatea de stabilire față de statul de ieșire în cazul în care acesta i‑ar impune dizolvarea sau lichidarea(28). Dacă într‑un asemenea caz, în care transferul sediului nu este asociat cu păstrarea statutului, ci doar cu continuarea existenței societății, se aplică libertatea de stabilire, atunci aspectele fiscale legate transferul sediului trebuie raportate la această libertate.

35.      Devine, prin urmare, clar că transferul transfrontalier al sediului nu reprezintă un procedeu exclus per se din domeniul de aplicare al libertății de stabilire. Dimpotrivă, statul de ieșire are obligația, conform dreptului Uniunii, de a aproba emigrarea unei societății constituite în conformitate cu normele sale interne de drept. Acest stat are însă libertatea de a permite sau de a nu permite societății să își păstreze calitatea de societate de drept național.

36.      În acest context, un stat membru nu poate fi autorizat să stabilească consecințele fiscale din transferul sediului, pe care îl permite din proprie inițiativă cu menținerea statutului, fără să fie condiționat de respectarea libertății de stabilire. Dreptul Uniunii nu permite astfel ca un stat membru să interzică emigrarea ca atare. Numai împrejurarea că o reglementare națională admite emigrarea atât concomitent cu continuarea existenței societății, cât și cu păstrarea statutului, depășind astfel cerințele impuse de dreptul Uniunii, nu justifică excluderea consecințelor pe care dreptul național le asociază cu emigrarea din domeniul de aplicare al libertății de stabilire. Dacă consecințele fiscale ale emigrării, concomitent cu continuarea existenței societății, se stabilesc prin raportare la libertatea de stabilire, același lucru ar trebui să fie valabil și pentru emigrarea concomitent cu păstrarea statutului.

37.      Pentru aceste motive, propunem ca la prima întrebare preliminară să se răspundă că o societate poate invoca față de statul membru în conformitate cu al cărui drept a fost constituită libertatea de stabilire garantată prin articolul 43 CE (devenit articolul 49 TFUE) în cazul în care acest stat membru, cu ocazia transferului sediului administrativ real al societății într‑un alt stat membru, percepe impozitul pe bilanțul contabil final, astfel încât societatea este obligată să plătească impozit pe profit pentru plusvalorile din activele transferate, rezultate până la acel moment, dar încă nerealizate, fără posibilitatea de amânare a plății și fără a lua în considerare pierderile ulterioare.

B –    Cu privire la a doua și la a treia întrebare preliminară

38.      Prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări preliminare, instanța de trimitere dorește să știe dacă articolul 43 CE (devenit articolul 49 TFUE) se opune unui impozit pe bilanțul contabil final sau dacă impozitul poate fi justificat în special prin necesitatea unei repartizări echilibrate a competenței de impozitare între statele membre, precum și în ce măsură este relevantă împrejurarea că în speță este vorba despre un câștig latent din cursul de schimb valutar care nu mai este aparent în statul de destinație.

1.      Cu privire la existența unei restricții privind libertatea de stabilire

39.      Instanța de trimitere consideră că impozitul pe bilanțul contabil final reprezintă o restricție privind libertatea de stabilire, motiv pentru care întrebarea sa se limitează la a afla dacă există o justificare pentru aceasta. Comisia, care face trimitere la Hotărârea de Lasteyrie du Saillant(29), consideră, la fel ca National Grid Indus, care se raportează la Hotărârea N(30), că în speță există o restricție privind această libertate.

40.      În schimb, guvernele german, francez, italian, suedez și guvernul Regatului Unit susțin că nu există o restricție privind libertatea de stabilire. Pe de o parte, acestea reiterează argumentele bazate pe Hotărârea Daily Mail, invocate deja în legătură cu întrebarea privind domeniul de aplicare al libertății de stabilire. Pe de altă parte, guvernele menționate susțin că situația unei societăți precum National Grid Indus nu poate fi comparată cu aceea a unei societăți care își transferă sediul în altă localitate de pe teritoriul statului în care a fost constituită. Într‑o astfel de situație, argumentele privind caracterul comparabil al celor două ipoteze sunt prezentate atât din punctul de vedere al discriminării, cât și din cel al unei restricții (de altă natură).

41.      În ceea ce privește argumentele referitoare la acest caracter comparabil, considerăm că este superfluu ca, la verificarea aspectului dacă sunt compatibile cu libertatea de stabilire dispozițiile fiscale naționale care tratează în mod diferit situațiile de transfer transfrontalier al sediului și cele de transfer pe teritoriul național, să se examineze din nou aceleași probleme juridice, o dată sub aspectul unei discriminări și, dacă este cazul, sub aspectul unei restricții (de altă natură). Dimpotrivă, este necesar să ne întrebăm dacă transferul transfrontalier al sediului prezintă dezavantaje față de transferul sediului într‑o localitate de pe teritoriul național. În caz afirmativ, prin urmare, dacă transferul sediului într‑o altă țară este mai puțin atractiv decât transferul sediului într‑o altă localitate de pe teritoriul național, atunci suntem în prezența unei restricții privind libertatea de stabilire(31). Aceasta trebuie însă privită drept o restricție justificată și admisibilă, în măsura în care cele două situații nu sunt comparabile în mod obiectiv sau dacă tratamentul diferit este justificat de motive imperative de interes general(32).

42.      În speță, în cazul în care sediul administrației centrale a unei societăți este transferat într‑un alt stat membru, Țările de Jos percep un impozit pe bilanțul contabil final. Pentru plusvalorile din activele transferate în străinătate, astfel cum au fost generate până la acel moment, dar încă nerealizate, trebuie achitat impozitul pe profit, fără posibilitatea de amânare a plății și fără a lua în considerare pierderile ulterioare. Dacă însă transferul sediului are loc într‑o altă localitate de pe teritoriul național, bilanțul contabil final nu se impozitează. Plusvalorile sunt impozitate numai în momentul în care au fost realizate efectiv, de exemplu, prin vânzarea respectivelor active. Această diferență de tratament creează, fără nicio îndoială, un dezavantaj în cazul transferului sediului în afara țării, dezavantaj care, din punct de vedere economic, poate lua chiar proporții existențiale. Impozitul pe bilanțul contabil final, precum cel din cazul de față, poate împiedica exercitarea dreptului de stabilire garantat de Uniune, din cauza efectului său disuasiv, constituind astfel o restricție privind libertatea de stabilire(33).

2.      Cu privire la justificarea restricției

43.      Motivele prezentate de guverne în prezenta cauză privind imposibilitatea de comparare a transferului sediului în afara țării cu transferul în interiorul acesteia corespund, în punctele esențiale, argumentelor invocate de aceste guverne în sprijinul existenței unor motive imperative de interes general. Întrucât, conform jurisprudenței, caracterul comparabil trebuie examinat ținând seama și de obiectivul urmărit de dispoziția națională în discuție(34), în continuare – urmând orientarea întrebării preliminare – vom verifica numai dacă restricția privind libertatea de stabilire pe care o reprezintă impozitul pe bilanțul contabil final poate fi justificată printr‑un motiv de interes general.

44.      Pentru a putea justifica restricția privind libertatea de stabilire printr‑un motiv imperativ de interes general, respectiva măsură trebuie să fie adecvată pentru atingerea obiectivului de interes general urmărit și nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv(35).

45.      Astfel cum reiese din cea de a doua întrebare preliminară, instanța de trimitere își concentrează considerațiile sale referitoare la o justificare posibilă a restricției constatate pe menținerea repartiției echilibrate a competenței de impozitare între statele membre. De aceea, înainte de a aborda alte motive justificative invocate de guvernele care au participat la procedură, trebuie verificată mai întâi această primă justificare.

a)      Repartizarea echilibrată a competenței de impozitare

46.      Între timp, a devenit jurisprudență constantă că o restricție privind exercitarea unei libertăți fundamentale în cadrul Uniunii poate fi justificată prin menținerea repartizării echilibrate a competenței de impozitare între statele membre(36). În lipsa unor măsuri de uniformizare și de armonizare la nivelul Uniunii, statele membre rămân în continuare competente să stabilească, pe cale convențională sau în mod unilateral, criteriile de repartizare a autonomiei lor fiscale(37). În această privință, este util ca statele membre să se ghideze după practica internațională și după modelele de convenție ale Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE)(38).

i)      Obiectivul impozitului pe bilanțul contabil final și caracterul adecvat al acestuia pentru atingerea obiectivului

47.      Potrivit instanței de trimitere, impozitul pe bilanțul contabil final se bazează pe principiul teritorialității(39), recunoscut la nivel internațional, coroborat cu un element temporal și urmărește în principal repartizarea competenței de impozitare. Prin acest impozit se urmărește impozitarea în Țările de Jos a întregului profit obținut de o societate în perioada în care a fost plătitoare de impozit în această țară. În acest scop, se consideră că plusvalorile latente obținute până la această dată au fost realizate la momentul transferului sediului. Această impozitare la valoarea de piață nu se limitează la situațiile de transfer al sediului, ci are loc și în cazurile în care au fost transferate active individuale către o filială din străinătate. Întrucât, la momentul inițial al impunerii obligației de plată a impozitului pe teritoriul național, statul gazdă stabilește, de regulă, valoarea reală a activelor și a pasivelor întreprinderii (așa‑numitul „step up”), se evită dubla impunere, iar devalorizările ulterioare sunt luate în considerare în statul gazdă. O astfel de impozitare este permisă conform convențiilor de impozitare întemeiate pe modelul de convenție al OCDE.

48.      Astfel cum rezultă din Rezoluția Consiliului din 8 decembrie 2008, o combinație între impozitarea la ieșire de către statul de ieșire și „step up” de către statul de destinație reprezintă o posibilitate obișnuită de a asigura impozitarea (o singură dată) a rezervelor latente. După toate aparențele, nici DBA, nici modelul de convenție al OCDE nu cuprind nicio reglementare expresă pentru cazul transferului sediului în străinătate. Totuși, instanța de trimitere a făcut referire la jurisprudența Hoge Raad der Nederlanden, conform căreia aplicarea DBA în cazul unei societăți de drept olandez care își transferă sediul în Regatul Unit are drept consecință că această societate încetează să mai obțină profit impozabil din activitățile sale în Țările de Jos. După transferul sediului, dreptul de a impozita profitul obținut de întreprindere, inclusiv majorările latente ale activelor, revine exclusiv Regatului Unit. Pentru ca într‑o astfel de situație plusvalorile latente ale activelor obținute în țară să nu rămână neimpozitate în Țările de Jos, a fost introdus impozitul la ieșire. În Țările de Jos, DBA este, se pare, înțeleasă în sensul că această țară pierde dreptul de a impozita rezervele latente pe viitor. Astfel, acestea se consideră că au fost realizate la momentul transferării sediului și sunt imputate în cadrul ultimului exercițiu fiscal din țară.

49.      În ceea ce privește modelul de convenție OCDE, din explicațiile referitoare la acesta se poate desprinde concluzia că acest model de convenție nu se opune în principiu ca transferul unui activ de la o filială națională la sediul principal din străinătate sau la o filială din străinătate să fie asimilat unei cesiuni, astfel încât plusvalorile latente obținute până la acel moment să fie impozitate în țară(40).

50.      În plus, trebuie menționată Directiva 2009/133(41), privind fuziunile, al cărei articol 12 alineatul (1) prevede că transferul sediului unei societăți europene sau al sediului unei societăți cooperative europene dintr‑un stat membru în altul nu trebuie să conducă la impozitarea plusvalorilor latente obținute din activele care rămân legate efectiv de sediul permanent din statul de ieșire și care îndeplinesc un rol în generarea profiturilor sau pierderilor luate în considerarea în vederea impozitării. Astfel cum susțin instanța de trimitere și unele guverne care au participat la procedură, din aceasta se desprinde per a contrario concluzia că directiva nu interzice impozitarea la ieșire a activelor transferate în străinătate. Problema privind măsura în care este într‑adevăr permisă o impozitare la ieșire în cazurile vizate de directivă trebuie soluționată prin raportare la dreptul primar și poate fi omisă în speță. În contextul de față, dispozițiile directivei prezintă interes numai în măsura în care indică faptul că și legiuitorul european realizează o repartizare a competențelor de impozitare între statele membre de așa manieră încât plusvalorile latente obținute în statul de ieșire să poată fi impozitate în acest stat.

51.      În sfârșit, trebuie amintit că, în Hotărârea N(42), Curtea a recunoscut că impozitarea la ieșire a persoanelor fizice din acel caz a fost adecvată pentru realizarea unei repartizări a competențelor de impozitare între statele membre. Conform acelei reglementări, impozitul pe plusvaloarea latentă a unei participări importante la capitalul societății a fost stabilit în momentul mutării din țară, iar plata a fost amânată până în momentul cesiunii propriu‑zise. Faptul că în speță nu este vorba despre persoane fizice, ci despre societăți, iar impozitul pe bilanțul contabil final trebuie achitat imediat nu prezintă nicio importanță în ceea ce privește caracterul adecvat și este relevant numai pentru problema privind necesitatea impozitării.

52.      De aceea, trebuie reținut că impozitul pe bilanțul contabil final trebuie să mențină o repartizare echilibrată a competențelor de impozitare între statele membre și că este adecvat pentru atingerea acestui obiectiv de interes general.

ii)    Necesitatea impozitării

53.      Rămâne de verificat dacă impozitarea bilanțului contabil final, precum cea din speță, nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului pe care îl urmărește.

54.      Trebuie să se facă diferența între stabilirea datoriei fiscale și plata acesteia.

–       Stabilirea impozitului pe bilanțul contabil final

55.      Stabilirea impozitului pe bilanțul contabil final în cadrul deciziei de impozitare pentru ultimul exercițiu financiar din țară nu pare a fi, în sine, disproporționată. Ficțiunea utilizată în acest sens, care constă în a considera că veniturile latente sunt realizate la momentul transferului, facilitează o distincție relativ rapidă între cota de impozitare din statul de ieșire și cea din statul de destinație, fără ca prin aceasta să existe pentru contribuabil cheltuieli mai mari decât în cazul unei stabiliri ulterioare a impozitului(43).

56.      În această privință, trebuie de asemenea luat în considerare aspectul că, în ceea ce privește stabilirea impozitului la momentul mutării, transferul sediului în afara țării nu poate fi comparat cu transferul acestuia pe teritoriul național, întrucât, în acest din urmă caz – presupunând că este vorba despre o zonă fiscală unitară −, competența fiscală a respectivului stat membru rămâne nemodificată. Întrucât într‑un astfel de caz nu este necesară o repartizare a competențelor fiscale între diferite state, este suficient ca plusvalorile latente să fie impozitate la momentul la care sunt efectiv realizate.

–       Încasarea datoriei fiscale

57.      Problema dacă încasarea imediată a datoriei fiscale este de asemenea compatibilă cu principiul proporționalității este mult mai greu de apreciat.

58.      Din Hotărârea N(44) rezultă că impozitarea la ieșire a persoanelor fizice care dețin o cotă de participație importantă la o societate poate fi privită drept proporțională numai dacă plata datoriei fiscale este amânată până în momentul realizării reale a plusvalorilor latente, fără ca pentru aceasta să fie cerute garanții, și dacă se ține seama de deprecierile ulterioare neluate deja în considerare în statul de destinație.

59.      National Grid Indus și Comisia consideră că această jurisprudență poate fi în principiu aplicabilă în cazul impozitării la ieșire a întreprinderilor. Făcând trimitere la Comunicarea privind impozitarea la ieșire din 19 decembrie 2006(45), Comisia admite totuși că statele membre sunt îndreptățite să impună întreprinderilor emigrante anumite obligații de informare, de exemplu, o declarație anuală în sensul că activele întreprinderii se află în continuare la filiala din străinătate, corelată cu o declarație privind momentul cedării acestora. Directiva 77/799(46), privind asistența reciprocă, și Directiva 76/308(47), privind executarea silită, deschid autorităților competente posibilitatea de a exercita în continuare un control fiscal asupra întreprinderilor emigrante și de a încasa datoria fiscală la momentul respectiv.

60.      Potrivit opiniei guvernelor care au participat la procedură, transferul în străinătate al sediului societății, inclusiv al activelor, necesită, în schimb, o apreciere distinctă. Acestea consideră proporțională încasarea imediată a impozitului pe plusvalorile latente obținute în țară, în special întrucât o monitorizare sistematică a evoluției activelor respective, dacă nu este chiar imposibilă, implică cel puțin eforturi considerabile, imposibil de suportat din punct de vedere financiar, atât pentru întreprindere, cât și pentru administrația fiscală. În plus, deprecierile ulterioare vor fi fost luate în considerare de către statul de destinație în cadrul „step up”.

61.      Guvernele danez, spaniol și finlandez invocă faptul că activele întreprinderii, spre deosebire de participația deținută de o persoană fizică la capitalul societății, nu sunt, în cele mai multe dintre cazuri, destinate a fi vândute ulterior pentru a obține un profit, ci sunt integrate în procesul de producție. În mod obișnuit, acestea suferă o depreciere valorică din cauza trecerii timpului, în special prin uzură și îmbătrânire sau, în cazul proprietății intelectuale, din cauza expirării perioadei de protecție, pierzându‑și în final orice valoare. De aceea, nu are niciun sens să se ia în considerare un moment ulterior, de exemplu, momentul vânzării.

62.      În acest context, guvernul olandez face referire la faptul că realizarea plusvalorilor din activele fixe obținute în statul de ieșire are loc în parte progresiv, deoarece aceste bunuri sunt supuse în statul de destinație amortizării anuale pe baza valorii de piață înscrise în bilanțul inițial. Plusvalorile din activele circulante se realizează în mod obișnuit la momentul vânzării lor, din bilanțurile anuale neputându‑se deduce clar când anume au fost vândute bunurile care existau la momentul transferului.

63.      Potrivit opiniei guvernelor olandez, german și spaniol, mecanismele de asistență reciprocă și de executare silită puse la dispoziție prin dreptul Uniunii și prin convențiile bilaterale nu oferă, pe de altă parte, o posibilitate suficientă de a controla permanent numeroasele active ale unei întreprinderi, nici măcar posibilitatea de a verifica corectitudinea informațiilor oferite de întreprindere și de a executa datoria fiscală la momentul potrivit. Diferențele dintre reglementările diferitor state membre cu privire la calcularea profitului și la întocmirea bilanțului anual îngreunează și mai mult această cooperare.

64.      Guvernul italian consideră că jurisprudența Curții cu privire la impozitarea la ieșire a persoanelor fizice nu poate fi aplicabilă în cazul impozitării la ieșire a întreprinderilor, întrucât persoanele fizice și întreprinderile sunt supuse unor reglementări fiscale fundamental diferite. În timp ce în cazul persoanelor fizice se impozitează numai venitul propriu‑zis, impozitarea întreprinderilor are loc pe baza unui bilanț în care sunt confruntate activele și pasivele. Plusvalorile activelor se regăsesc în mod direct în bilanț, motiv pentru care sunt imediat impozabile. Numai în mod excepțional valoarea inițială a activelor poate fi actualizată după momentul realizării plusvalorilor latente. Prima condiție pentru aceasta este ca întreprinderea să își păstreze sediul pe teritoriul național și astfel să fie în continuare supusă impozitării pe acest teritoriu.

65.      În plus, guvernul finlandez atrage atenția că, spre deosebire de persoanele fizice, persoanele juridice suferă mai multe transformări în ceea ce privește identitatea lor. Fuziunile, scindările, modificările formei juridice, înființarea de filiale și transferul anumitor sectoare de activitate către alte societăți pot îngreuna considerabil controlul fiscal continuu exercitat de statul de ieșire.

66.      Mai întâi trebuie constatat că, la baza argumentelor invocate de guvernele care au participat la procedură, prin intermediul cărora se atrage atenția asupra dificultăților legate de control, se află un mod tipic de a privi lucrurile, potrivit căruia întreprinderile și în special societățile comerciale prezintă o situație patrimonială foarte complexă. În schimb, prezenta speță arată că, indiferent dacă sunt conduse de o persoană fizică sau de o persoană juridică, pot exista întreprinderi a căror situație patrimonială relevantă din punct de vedere fiscal este mai degrabă simplă. În mod similar, pot exista, desigur, persoane fizice a căror situație patrimonială este la fel de complexă ca aceea a unei întreprinderi în sensul prezentat de guverne.

67.      Întrucât în acțiunea principală este vorba, se pare, numai despre o creanță din împrumut, a cărei evoluție ar trebui să fie comparabil mai simplu de monitorizat, dificultățile legate de monitorizare în prezenta cauză, invocate de guvernele care au participat, sunt, în principiu, irelevante. Natura și întinderea activelor de impozitat nu se opun per se aplicării soluției găsite de Curte în Hotărârea N și nici faptului de a considera drept disproporționată o încasare imediată a creanței fiscale asupra plusvalorilor latente.

68.      Întrucât, până la un anumit punct, este legitimă adoptarea de către legiuitor a unui mod tipic de a privi lucrurile și pentru că instanța de trimitere și‑a formulat cea de a doua întrebare la modul general, nefiind exclus ca, în acțiunea principală, instanța de trimitere să fie obligată să se pronunțe și cu privire la impozitarea la ieșire a altor active ale societății, nu dorim să ignorăm argumentele în discuție.

 Imposibilitatea de monitorizare sau monitorizarea dificultă a activelor societății

69.      Pare a fi absolut plauzibil că situația patrimonială a unei întreprinderi este atât de complexă încât o monitorizare precisă în afara țării a evoluției tuturor activelor fixe și circulante ale unei întreprinderi până la realizarea plusvalorilor latente încorporate în aceste elemente să fie aproape imposibilă sau să necesite în orice caz cheltuieli care nu pot fi impuse administrațiilor fiscale și care ar însemna un efort financiar considerabil și din partea întreprinderilor.

70.      Într‑un asemenea caz, nici furnizarea de informații de către întreprindere, propusă de Comisie, nu oferă o alternativă reală, deoarece atât punerea la dispoziție a acestor date, cât și verificarea corectitudinii lor pot depăși limita rezonabilului. Astfel, măsurile de armonizare existente deja în materia contabilității societăților(48), precum și Directiva 77/799, privind asistența reciprocă(49), și directivele privind executarea silită(50) oferă anumite facilități, însă nu rezolvă problema în sine.

71.      Dacă nu se poate stabili în mod rezonabil momentul la care s‑au realizat efectiv plusvalorile latente și dacă, între timp, au mai apărut unele pierderi relevante, amânarea plății, independent de problema unui „step up”, nu reprezintă o măsură mai suplă și nici adecvată pentru a asigura garanta creanța fiscală a statului de ieșire. Dimpotrivă, nu ar exista niciun criteriu pentru a stabili momentul până la care se poate acorda o amânare. Încasarea imediată a impozitului trebuie astfel considerată ca fiind proporțională și admisibilă, în lumina libertății de stabilire.

 Monitorizarea fără impedimente a activelor societății

72.      Dacă însă natura și întinderea patrimoniului întreprinderii permit o monitorizare transfrontalieră simplă a patrimoniului până la realizarea plusvalorilor latente, încasarea imediată a impozitului corespunzător este disproporționată. O întreprindere care își transferă sediul și întreaga activitate economică în străinătate este interesată, la fel ca o întreprindere care își păstrează sediul pe teritoriul național, să plătească impozite pe plusvalorile latente numai în momentul realizării lor efective. Dimpotrivă, interesul statului de ieșire de a‑și realiza creanța fiscală nu este foarte mult afectat dacă și în cazul întreprinderilor emigrante se așteaptă momentul realizării efective a plusvalorilor latente, ușor de constatat de către stat.

73.      Într‑adevăr, executarea în afara țării ar trebui să întâmpine, în mod normal, dificultăți mai mari decât executarea silită în țară. În această privință, guvernele german, spaniol și francez fac trimitere la Hotărârea Truck Center(51), în care, cu privire la posibilitatea executării silite, Curtea a admis printre altele că, în ceea ce privește contribuabilii nerezidenți, se aplică o altă tehnică de impozitare, și anume impozitarea la sursă, spre deosebire de tehnica aplicată contribuabililor rezidenți.

74.      Aici nu este însă vorba despre o simplă tehnică de impozitare, ci despre problema dacă nu se depășește ceea ce este rezonabil în cazul în care societățile emigrante trebuie, numai din cauza transferului într‑un alt stat membru al sediului, să plătească direct și definitiv un impozit pe plusvalorile latente rezultate din activele ușor de monitorizat, în timp ce societățile care își păstrează sediul pe teritoriul național trebuie să plătească acest impozit mult mai târziu sau, după caz, nu trebuie să plătească niciun impozit echivalent. În acest context, trebuie luat în considerare faptul că societatea emigrantă care își păstrează statutul rămâne o societate căreia i se aplică dreptul intern și că pot fi aplicate sancțiuni legate de înregistrarea societății dacă nu și‑ar îndeplini obligațiile fiscale legale. În plus, în caz de nevoie, statul de ieșire poate recurge la mecanismele din directivele privind executarea silită(52).

75.      Particularitățile privind impozitarea întreprinderilor invocate de guvernul italian nu conduc la o apreciere diferită. Chiar dacă formarea rezervelor latente ar fi considerată drept o excepție, nu este mai puțin adevărat că întreprinderile care își transferă sediul într‑o altă localitate de pe teritoriul național pot beneficia de această excepție, în timp ce societățile emigrante sunt excluse. Aceste particularități nu pot avea nicio importanță în ceea ce privește problema dacă tratamentul inegal este proporțional sau dacă o amânare la plată nu trebuie considerată o măsură mai puțin restrictivă. Nici argumentul, invocat de guvernul finlandez, privind schimbarea frecventă a identității întreprinderilor nu este atât de important încât să confere un caracter disproporționat plății imediate a impozitului la ieșire. Dacă monitorizarea activelor nu ridică în sine niciun fel de probleme, atunci nu ar trebui să existe dificultăți nici în ipoteza în care s‑ar produce rezultatele menționate de guvernul finlandez.

 Luarea în considerare a deprecierilor ulterioare

76.      În măsura în care trebuie amânată plata impozitului, se pune o altă problemă, și anume care este modul în care trebuie luate în considerare eventualele deprecieri apărute după transferul sediului. În Hotărârea N(53), în legătură cu impozitarea la ieșire a unei persoane fizice care deține o cotă importantă de participație la capitalul societății, Curtea a hotărât că asemenea deprecieri trebuie luate în totalitate în considerare în măsura în care au fost omise în statul de destinație. În contextul emigrării întreprinderilor, se impune totuși o abordare mai nuanțată.

77.      Dacă statul de destinație prevede un „step up”, adică înscrierea activelor în bilanțul inițial la valoarea lor de piață, trebuie să se plece astfel de la premisa că deprecierile viitoare vor fi luate în considerare în acest stat. Apoi, statul de ieșire poate încasa întregul impozit stabilit la momentul transferului în cazul realizării concrete a unui fapt generator, de exemplu, la vânzare.

78.      Dacă însă statul de destinație nu ia în considerare o depreciere ulterioară, acest lucru nu poate avea drept consecință imperativă că statul de ieșire trebuia să ia în considerare întreaga depreciere. Problema de a stabili care dintre aceste două state trebuie să ia în considerare deprecierea este o problemă centrală legată de repartizarea echilibrată a competențelor de impozitare între statele membre, pentru a cărei reglementare statele membre sunt în continuare competente, având în vedere lipsa unor măsuri de armonizare prevăzute de dreptul Uniunii. În acest context, principiul teritorialității militează în favoarea tezei conform căreia această luare în considerare a pierderilor apărute intră în sarcina statului de destinație sub a cărui autoritate fiscală au apărut pierderile. De aceea, nu se poate răspunde în mod global la întrebarea dacă neluarea în considerare în statul de ieșire a deprecierilor ulterioare face ca impozitarea la ieșire să fie disproporționată.

 Câștigul din cursul de schimb valutar care nu mai este aparent în statul în care se face transferul

79.      În ceea ce privește câștigul din cursul valutar de schimb în discuție în acțiunea principală, instanța de trimitere consideră că acesta a devenit definitiv odată cu transferul sediului societății National Grid Indus în Regatul Unit. Întrucât profitul societății a fost calculat din acest moment în lire sterline, nu mai este posibilă apariția unor deprecieri ulterioare.

80.      Guvernele olandez, german și portughez sunt de părere că, într‑un astfel de caz, perceperea imediată a impozitului este cu atât mai justificată, în timp ce, în opinia Comisiei, câștigurile din cursul valutar de schimb pot fi impozitate numai după stingerea creanței din împrumut.

81.      În schimb, National Grid Indus consideră că, la momentul transferului, câștigul latent din cursul de schimb valutar dispare. Societatea afirmă că era vorba despre un câștig fictiv, care nu a existat din punct de vedere economic, ci doar în scopuri fiscale. Întrucât câștigul impozabil din Regatul Unit a fost calculat din acel moment în lire sterline, acest câștig latent nu a fost realizat prin transferul sediului, ci, din contră, a dispărut în mod definitiv.

82.      Nu se poate deduce niciun element din dreptul Uniunii care să susțină teza conform căreia statelor membre nu ar trebui să li se recunoască dreptul de a impozita câștigurile latente din cursul de schimb valutar obținute în perioada în care întreprinderea se afla sub autoritatea lor fiscală. Întrucât, astfel cum a decis Curtea în Hotărârea Deutsche Shell(54), statele membre pot fi obligate să ia în considerare, din punct de vedere fiscal, pierderile cauzate de cursul de schimb valutar, totuși, din motive de simetrie fiscală, acestea trebuie să aibă posibilitatea de a impozita în orice moment câștigurile din cursul de schimb valutar, chiar și atunci când este vorba despre câștiguri latente. Astfel cum a susținut guvernul german, un câștig latent din cursul de schimb valutar reprezintă o adevărată valoare economică, întrucât acesta crește, de exemplu, solvabilitatea întreprinderii. În plus, fără posibilitatea de a impozita câștigurile latente din cursul de schimb valutar, ar exista pericolul ca aceste câștiguri, în pofida realizării lor ulterioare propriu‑zise, să nu mai fie deloc impozitate, dacă, precum în cazul de față, acestea nu mai sunt deloc aparente din punct de vedere fiscal în statul de destinație.

83.      Dacă întreprinderea emigrează într‑un alt stat membru, în care câștigurile din cursul de schimb valutar nu mai sunt aparente din punct de vedere fiscal, nu se poate considera totuși că prin aceasta are loc o realizare a câștigului. Atât timp cât împrumutul nu este rambursat, întreprinderea nu dispune, la fel ca orice altă întreprindere care și‑a păstrat sediul pe teritoriul național, de lichidități din împrumut pentru a putea achita impozitul.

84.      Tot astfel, câștigurile din cursul de schimb valutar nu dispar la momentul transferului. Dacă împrumutul ar fi rambursat după transfer, întreprinderea emigrantă ar dispune, în aceeași măsură ca orice altă întreprindere care și‑a păstrat sediul pe teritoriul național, de lichidități pentru a putea achita impozitul. Faptul că în statul de destinație câștigurile din cursul de schimb valutar nu mai sunt aparente din punct de vedere fiscal nu conduce la stingerea creanței fiscale a statului de ieșire.

85.      Se pune însă întrebarea dacă un asemenea câștig latent din cursul de schimb valutar trebuie privit într‑adevăr ca definitiv la momentul transferului sau dacă trebuie, în continuare, luată în considerare evoluția cursului valutar dintre moneda în care s‑a făcut împrumutul și moneda statului de ieșire până la rambursarea efectivă a împrumutului, atât timp cât ulterior ar putea apărea pierderi din cauza diferenței de curs valutar.

86.      În acest sens, trebuie mai întâi reținut că, prin însăși natura lor, pierderile din cauza diferenței de curs valutar nu pot fi luate în considerare decât de statul de ieșire. Acestea sunt la fel de puțin aparente din punct de vedere fiscal în statul de destinație ca și câștigurile anterioare din cursul de schimb valutar din acest stat.

87.      Într‑un caz precum cel din speță, în care dinamica creanței din împrumut poate fi monitorizată relativ ușor până la momentul rambursării sau al intervenirii unui alt fapt generator, s‑ar depăși ceea ce ar fi necesar pentru menținerea repartizării echilibrate a competențelor de impozitare dacă statul de ieșire nu ar lua în considerare pierderile ulterioare cauzate de diferența de curs valutar și ar impozita astfel întreprinderile emigrante la o cotă mai ridicată decât pe cele care și‑au păstrat sediul pe teritoriul național. Potrivit principiului teritorialității, autoritatea de impozitare a unei creanțe din împrumut revine, la momentul apariției pierderilor din diferența de curs valutar, în principiu, statului de destinație. Întrucât în acel stat evoluția cursului nu este aparentă din punct de vedere fiscal nici într‑un sens, nici în altul, în timp ce statul de ieșire ia în considerare în cazul situațiilor pur interne evoluția cursului până la momentul realizării efective a câștigului latent din cursul de schimb valutar, statul de ieșire este competent și după transfer să ia în considerare astfel de pierderi din diferența de curs valutar în cadrul impozitării câștigurilor din cursul de schimb valutar rezultate anterior din aceeași creanță de împrumut. Într‑un astfel de caz nu există riscul dublei deduceri a pierderilor; dimpotrivă, într‑o situație de transfer transfrontalier al sediului, pierderile rezultate din diferența de curs valutar nu ar fi deloc luate în considerare.

88.      Astfel, reiese că impozitarea la ieșire a câștigurilor latente din cursul de schimb valutar rezultate dintr‑o creanță exprimată într‑o monedă străină care nu mai sunt aparente din punct de vedere fiscal în statul de destinație poate fi considerată proporțională numai dacă plata impozitului este amânată până la momentul la care o întreprindere care și‑a păstrat sediul pe teritoriul național trebuie să plătească impozit pentru asemenea câștiguri, iar pierderile din cauza diferenței de curs valutar apărute până la acel moment sunt luate de asemenea în considerare.

iii) Concluzie intermediară

89.      Un impozit pe bilanțul contabil final, precum cel din speță, este justificat prin necesitatea unei repartizări echilibrate a competențelor de impozitare între statele membre dacă activele întreprinderii emigrante nu pot fi monitorizate în mod rezonabil până la momentul realizării concrete a plusvalorilor latente obținute pe teritoriul național din cauza naturii și/sau a întinderii lor. Dacă monitorizarea lor este posibilă în mod relativ simplu, perceperea impozitului pe bilanțul contabil final înainte de realizarea câștigurilor din cursul de schimb valutar este disproporționată. La întrebarea dacă într‑un astfel de caz trebuie luate în considerare pierderile ulterioare, nu se poate răspunde decât pe baza împrejurărilor specifice fiecărui caz în parte.

90.      Dacă activele întreprinderii cuprind în principal o creanță exprimată într‑o monedă străină și dacă câștigurile latente din cursul de schimb valutar obținute pe teritoriul național nu mai sunt aparente din punct de vedere fiscal în statul de destinație, plata impozitului pe bilanțul contabil final trebuie amânată până la momentul la care o întreprindere care și‑a păstrat sediul pe teritoriul național trebuie să plătească impozit pentru astfel de câștiguri, ținând seama de pierderile cauzate de diferența de curs valutar.

b)      Coerența sistemului fiscal

91.      În plus, guvernele german și italian invocă faptul că impozitarea la ieșire este justificată de necesitatea de a garanta coerența sistemului fiscal național.

92.      Potrivit opiniei guvernului german, există o legătură directă între avantajul că rezervele latente nu au fost impozitate la momentul depunerii bilanțului anual și dezavantajul că acestea au fost constatate și impozitate la momentul transferului. Este vorba despre două fațete ale aceleiași monede. Dispozițiile de drept olandez prezintă o logică similară, în sensul Hotărârii Wannsee(55), întrucât impozitul pe bilanțul contabil final corespunde din punct de vedere logic scutirii fiscale anterioare pentru plusvalorile latente.

93.      În schimb, guvernul italian consideră că există o legătură directă între impozitul pe bilanțul contabil final și deducerile fiscale pe care o întreprindere le‑a operat până la transfer, în special sub formă de amortizări pentru cheltuielile de achiziționare a activelor societății. Prin impozitul pe bilanțul contabil final nu au fost compensate decât reducerile încasărilor din impozite, suferite anterior de stat din cauza avantajelor fiscale acordate astfel. Transferul reprezintă ultimul moment posibil pentru realizarea acestei compensări.

94.      Curtea a recunoscut(56) într‑o jurisprudență constantă necesitatea de a garanta coerența sistemului fiscal național drept motiv imperativ de interes general, chiar dacă, după toate aparențele, aceasta l‑a acceptat inițial numai în două cazuri(57).

95.      Potrivit jurisprudenței actuale, un argument bazat pe această justificare poate fi acceptat numai dacă între un avantaj fiscal și compensarea acestui avantaj cu o prelevare fiscală determinată există o legătură directă, caracterul direct al unei astfel de legături trebuind să fie apreciat în funcție de obiectivul reglementării în cauză(58).

96.      În Hotărârea Wannsee(59), Curtea a recunoscut existența unei legături directe, personale și obiective între posibilitatea garantată inițial unei întreprinderi de deducere fiscală a pierderilor înregistrate de o filială din străinătate și reintegrarea ulterioară a acestor pierderi, adică în momentul în care sediul permanent din străinătate realizează din nou câștig.

97.      Și reglementarea fiscală olandeză analizată în speță se întemeiază aparent pe o coerență în acest sens. Astfel cum reiese din lucrările pregătitoare menționate în cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare, intenția legislatorului olandez a fost aceea de a ține seama de practica comercială potrivit căreia, având în vedere că este vorba despre o activitate continuă („going concern”), la calcularea anuală a profitului trebuie să se ia în considerare și efectele asupra anilor următori. De aceea, anumite câștiguri pot fi înregistrate în viitor. Din punct de vedere fiscal, acest lucru a fost acceptat în speranța că beneficiile respective vor putea fi impozitate la un moment ulterior. Asemenea rezerve latente pot rezulta și din plusvalori care nu sunt inițial constatate întrucât activele au fost trecute în bilanțul fiscal la valoarea lor contabilă sau au fost autorizate amortizări care depășeau deprecierile reale ale activelor. În ambele cazuri există un interes justificat al respectivului stat de a impozita la un moment ulterior rezervele latente.

98.      Spre deosebire de impozitul la ieșire francez, care a făcut obiectul Hotărârii Curții pronunțate în cauza de Lasteyrie du Saillant(60) și în privința căruia Curtea a respins justificarea întemeiată pe coerență, scopul urmărit prin impozitul olandez pe bilanțul contabil final, în general, în cazul în care o întreprindere plătitoare de impozit își transferă sediul în străinătate este de a asigura impozitarea plusvalorilor obținute în perioada în care întreprinderea a fost rezidentă în Țările de Jos.

99.      Dacă, din cauza transferului societății, Țările de Jos nu ar mai putea impozita câștigurile latente obținute de National Grid Indus în perioada în care avea domiciliul fiscal în această țară, nu ar mai fi posibilă astfel o impozitare coerentă. Așadar, în cazul de față, cerințele privind coerența fiscală și repartizarea echilibrată a competențelor de impozitare coincid(61).

100. Așadar, impozitul pe bilanțul contabil final este de natură să garanteze coerența dreptului fiscal olandez. În ceea ce privește problema caracterului necesar, sunt valabile argumentele menționate privind problema repartizării competențelor de impozitare.

c)      Prevenirea evaziunii fiscale

101. Anumite guverne care au participat la procedură au prezentat un alt motiv imperativ de interes general care ar putea justifica limitarea libertății de stabilire impusă de impozitul olandez pe bilanțul contabil final, și anume prevenirea evaziunii fiscale.

102. Prevenirea evaziunii fiscale poate fi considerată ca justificare autonomă numai dacă restricția are scopul special de a împiedica acele comportamente care constau în a crea construcții pur artificiale, străine oricărei realități economice, în scopul de a eluda plata impozitului care în mod normal ar trebui plătit pentru câștigurile realizate pe teritoriul național(62).

103. În această privință, trebuie reținut că transferul transfrontalier al sediului unei persoane juridice nu trebuie considerat per se drept fraudă(63), chiar și în situațiile în care acesta ar fi motivat de interese de ordin fiscal. Faptul că întreprinderile încearcă să profite de pe urma diferențelor existente între diferitele sisteme fiscale naționale reprezintă o formă de conduită economică legitimă și este inevitabilă în cadrul unei piețe interne în care impozitarea întreprinderilor nu este armonizată(64). În consecință, potrivit unei jurisprudențe constante, diminuările încasărilor din impozite nu reprezintă un motiv imperativ de interes general(65). De aceea, la fel ca în cazul înființării unui sediu secundar într‑un alt stat membru, transferul sediului unei societății nu poate crea, în sine, prezumția generală a unei fraude fiscale.

104. Din decizia de trimitere nu se poate desprinde concluzia că impozitul olandez pe bilanțul contabil final vizează în mod specific construcțiile pur artificiale în sensul amintit anterior. Dimpotrivă, se pare că impozitul pe bilanțul contabil final este perceput în toate cazurile de transfer transfrontalier al sediului. În privința National Grind Indus, instanța de trimitere atrage în mod expres atenția că la baza transferului au stat motive raționale(66). În plus, în cadrul observațiilor sale scrise, guvernul olandez precizează că nu se întemeiază pe prevenirea evaziunii fiscale pentru a justifica impozitul pe bilanțul contabil final.

105. Prin urmare, reglementarea în discuție nu poate fi justificată prin prevenirea evaziunii fiscale. În măsura în care impozitul pe bilanțul contabil final servește de asemenea pentru prevenirea evaziunii fiscale, fără a viza în mod special construcțiile pur artificiale, acest aspect este suficient luat în considerare în cadrul justificării unei repartizări echilibrate a competențelor de impozitare(67).

d)      Alte justificări

106. Pe lângă justificările menționate deja, guvernele care au participat la procedură au mai invocat și alte justificări, și anume evitarea riscului dublei deduceri a pierderilor, controlul fiscal eficient și perceperea eficientă a impozitelor. Având în vedere constatările anterioare privind garantarea unei repartizări proporționale a competențelor de impozitare, precum și coerența sistemului fiscal național, examinarea suplimentară a acestor justificări nu mai este necesară.

3.      Concluzie privind a doua și a treia întrebare preliminară

107. Propunem, așadar, ca la cea de a doua și la cea de a treia întrebare preliminară să se răspundă că un impozit pe bilanțul contabil final, precum cel din acțiunea principală, este justificat prin necesitatea unei repartizări echilibrate a competențelor de impozitare între statele membre, precum și prin garantarea coerenței sistemului fiscal național dacă activele întreprinderii emigrante nu pot fi monitorizate în mod rezonabil până la momentul realizării efective a plusvalorilor latente obținute pe teritoriul național din cauza naturii și/sau a întinderii lor. Dacă monitorizarea lor este posibilă în mod relativ simplu, perceperea impozitului pe bilanțul contabil final înainte de realizarea câștigurilor din cursul de schimb valutar este disproporționată. La întrebarea dacă într‑un astfel de caz trebuie luate în considerare pierderile ulterioare, nu se poate răspunde decât pe baza împrejurărilor specifice fiecărui caz în parte. Dacă activele întreprinderii cuprind în principal o creanță exprimată într‑o monedă străină și dacă câștigurile latente din cursul de schimb valutar obținute pe teritoriul național nu mai sunt aparente din punct de vedere fiscal în statul de destinație, plata impozitului pe bilanțul contabil final trebuie amânată până la momentul la care o întreprindere care și‑a păstrat sediul pe teritoriul național trebuie să plătească impozit pentru astfel de câștiguri, ținând seama de pierderile cauzate de diferența de curs valutar.

V –    Concluzie

108. Având în vedere explicațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Gerechtshof te Amsterdam după cum urmează:

„1)      O societate poate invoca față de statul membru în conformitate cu al cărui drept a fost constituită libertatea de stabilire garantată prin articolul 43 CE (devenit articolul 49 TFUE) în cazul în care acest stat membru, cu ocazia transferului sediului administrativ real al societății într‑un alt stat membru, percepe impozitul pe bilanțul contabil final, astfel încât societatea este obligată să plătească impozit pe profit pentru plusvalorile din activele transferate, rezultate până la acel moment, dar încă nerealizate, fără posibilitatea de amânare a plății și fără a lua în considerare pierderile ulterioare.

2)      Un astfel de impozit pe bilanțul contabil final este justificat prin necesitatea unei repartizări echilibrate a competențelor de impozitare între statele membre, precum și prin garantarea coerenței sistemului fiscal național dacă activele întreprinderii emigrante nu pot fi monitorizate în mod rezonabil până la momentul realizării efective a plusvalorilor latente obținute pe teritoriul național din cauza naturii și/sau a întinderii lor. Dacă monitorizarea lor este posibilă în mod relativ simplu, perceperea impozitului pe bilanțul contabil final înainte de realizarea câștigurilor din cursul de schimb valutar este disproporționată. La întrebarea dacă într‑un astfel de caz trebuie luate în considerare pierderile ulterioare, nu se poate răspunde decât pe baza împrejurărilor specifice fiecărui caz în parte.

3)      Dacă activele întreprinderii cuprind în principal o creanță exprimată într‑o monedă străină și dacă câștigurile latente din cursul de schimb valutar obținute pe teritoriul național nu mai sunt aparente din punct de vedere fiscal în statul de destinație, plata impozitului pe bilanțul contabil final trebuie amânată până la momentul la care o întreprindere care și‑a păstrat sediul pe teritoriul național trebuie să plătească impozit pentru astfel de câștiguri, ținând seama de pierderile cauzate de diferența de curs valutar.”


1 – Limba originală: germana.


2 – La 19 decembrie 2006, Comisia a înaintat deja, printre alții, Parlamentului European și Consiliului o comunicare privind impozitarea la ieșire și necesitatea unei coordonări a politicilor fiscale din statele membre [COM(2006) 825 final]. Ulterior acestei comunicări, Consiliul a adoptat, la 2 decembrie 2008, o rezoluție privind coordonarea în domeniul impozitării la ieșire (JO C 323, p. 1). În prezent, pe rolul Curții se află patru acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, formulate de Comisie cu privire la impozitarea la ieșire, și anume împotriva Republicii Portugheze (C‑38/10), a Regatului Spaniei, (C‑64/11), a Regatului Danemarcei (C‑261/11) și a Regatului Țărilor de Jos (C‑301/11). Comisia a luat măsuri și împotriva altor state membre; a se vedea comunicatele de presă IP/10/299 din 18 martie 2010 și IP/11/78 din 27 ianuarie 2011, publicate de Comisie.


3 – Hotărârea din 27 septembrie 1988, Daily Mail și General Trust, cunoscută sub numele „Daily Mail” (81/87, Rec., p. 5483).


4 – Hotărârea din 16 decembrie 2008 (C‑210/06, Rep., p. I‑9641).


5 – Hotărârea din 11 martie 2004 (C‑9/02, Rec., p. I‑2409).


6 – Hotărârea din 7 septembrie 2006 (C‑470/04, Rec., p. I‑7409).


7 – Semnat la 2 octombrie 1997 și intrat în vigoare de la 1 mai 1999.


8Tractatenblad 1980, nr. 205.


9 – Acest lucru este confirmat de asemenea de observațiile scrise ale guvernului Țărilor de Jos și ale guvernului Regatului Unit.


10 – A se vedea în acest sens Hotărârea de Lasteyrie du Saillant (citată la nota de subsol 5, punctul 42), Hotărârea din 27 noiembrie 2008, Papillon (C‑418/07, Rep., p. I‑8947, punctul 16), Hotărârea din 1 octombrie 2009, Gaz de France – Berliner Investissement (C‑247/08, Rep., p. I‑9225, punctul 55), și Hotărârea din 21 ianuarie 2010, SGI (C‑311/08, Rep., p. I‑487, punctul 39).


11 – Citată la nota de subsol 3.


12 –      Citată la nota de subsol 4.


13 – Hotărârea Daily Mail (citată la nota de subsol 3, punctul 25 și dispozitiv 1).


14Ibidem, punctul 24; sublinierea noastră.


15Ibidem, punctul 19.


16Ibidem, punctele 20 și 23.


17Ibidem, punctul 23.


18 – Hotărâre citată la nota de subsol 4 (punctele 109 și 123).


19 – Societatea Cartesio a intenționat să își transfere sediul „real” (punctul 119 din hotărâre), adică administrația centrală (punctul 101 și urm. din hotărâre; avocatul general Poiares Maduro vorbește la punctul 3 din Concluziile prezentate la 22 mai 2008 despre sediul administrativ central), din Ungaria în Italia. În concret, litigiul a apărut ca urmare a respingerii de către instanța care are obligația ținerii registrului societăților a cererii formulate de Cartesio de a‑și înregistra noul sediu la registrul societăților din Ungaria. Evident, era vorba nu doar despre transferul sediului efectiv, ci și despre transferul sediului social. Din hotărârea Curții nu reiese că acestei împrejurări i‑ar fi fost acordată vreo importanță. În schimb, în Hotărârea Daily Mail, după toate aparențele, era vorba despre transferul sediului conducerii societății, fără a fi implicat și transferul sediului social.


20 – Hotărârea Cartesio (citată la nota de subsol 4, punctul 110).


21 – Hotărârea Daily Mail (citată la nota de subsol 3, punctele 4, 5 și 17).


22 – Raportul de ședință din cauza Daily Mail (citată la nota de subsol 3), p. 5485.


23 – Hotărârea Daily Mail (citată la nota de subsol 3, punctul 7) și raportul de ședință din această cauză, p. 5486 și urm.


24 – Concluziile prezentate la 7 iunie 1988 în cauza Daily Mail (citată la nota de subsol 3), punctul 13.


25 – Hotărârea din 9 martie 1999 (C‑212/97, Rec., p. I‑1459, punctul 17 și urm.).


26 – Hotărârea din 5 noiembrie 2002 (C‑208/00, Rec., p. I‑9919, punctul 52 și urm.).


27 – Hotărârea din 30 septembrie 2003 (C‑167/01, Rec., p. I‑10155, punctul 95 și urm.).


28Ibidem, punctele 111-113.


29 – Citată la nota de subsol 5, punctul 45 și urm.


30 – Citată la nota de subsol 6.


31 – Pentru noțiunea de limitare din domeniul dreptului fiscal, a se vedea Kokott, J., și Ost, H., „Europäische Grundfreiheiten und nationales Steuerrecht”, EuZW 2011, p. 496.


32 – A se vedea Hotărârea din 25 februarie 2010, X Holding (C‑337/08, Rep, p. I‑1215, punctele 18-20); a se vedea de asemenea Hotărârea din 15 mai 2008, Lidl Belgium (C‑414/06, Rep., p. I‑3601, punctele 23-26 ), unde însă nu este tratată problema privind comparabilitatea. Această schemă de examinare corespunde de asemenea schemei aplicate în mod normal de Curte în privința impozitelor directe în cadrul liberei circulații a capitalurilor; a se vedea, de exemplu, Hotărârea din 10 februarie 2011, Haribo Lakritzen Hans Riegel și Österreichische Salinen (C‑436/08 și C‑437/08, Rep., p. I‑305, punctele 50, 52 și 58). Paralelisme pot fi găsite și în jurisprudența privind libera prestare a serviciilor; a se vedea, de exemplu, Hotărârea din 26 octombrie 2010, Schmelz (C‑97/09, Rep., p. I‑10465, punctul 49).


33 – Referitor la impozitarea la ieșire a persoanelor fizice, a se vedea Hotărârea de Lasteyrie du Saillant (citată la nota de subsol 5, punctul 46) și Hotărârea N (citată la nota de subsol 6, punctul 34 și urm.).


34 – Hotărârile Papillon (citată la nota de subsol 10, punctul 27) și X Holding (citată la nota de subsol 32, punctul 22).


35 – Hotărârea N (citată la nota de subsol 6, punctul 40), Hotărârea din 23 octombrie 2008, Krankenheim Ruhesitz am Wannsee‑Seniorenheimstatt (cunoscută sub numele „Wannsee”, C‑157/07, Rep., p. I‑8061, punctul 40), și Hotărârea X Holding (citată la nota de subsol 32, punctul 25 și urm.).


36 – Hotărârea din 13 decembrie 2005, Marks & Spencer (C‑446/03, Rec., p. I‑10837, punctul 45), Hotărârea din 18 iulie 2007, Oy AA (C‑231/05, Rep., p. I‑6373, punctul 51), Hotărârea Lidl Belgium (citată la nota de subsol 32, punctul 42), Hotărârea din 17 septembrie 2009, Glaxo Wellcome (C‑182/08, Rep., p. I‑8591, punctele 82 și 88), Hotărârea X Holding (citată la nota de subsol 32, punctele 25-33) și Hotărârea Haribo Lakritzen Hans Riegel și Österreichische Salinen (citată la nota de subsol 32, punctul 121).


37 – Hotărârea Oy AA (citată la nota de subsol 36, punctul 52); a se vedea de asemenea Hotărârea din 12 decembrie 2006, Test Claimants in Class IV of the ACT Group Litigation (C‑374/04, Rec., p. I‑11673, punctul 52), și Hotărârea din 3 iunie 2010, Comisia/Spania (C‑487/08, Rep., p. I‑4843, punctul 38).


38 – Hotărârea N (citată la nota de subsol 6, punctul 45), Hotărârea din 23 februarie 2006, van Hilten‑van der Heijden, (C‑513/03, Rec., p. I‑1957, punctul 48), și Hotărârea Lidl Belgium (citată la nota de subsol 32, punctul 22).


39 – În acest sens, a se vedea punctul 92 și urm. din Concluziile noastre prezentate la 30 martie 2006 în cauza N (citată la nota de subsol 6).


40 – A se vedea punctul 21, referitor la articolul 7 din modelul de convenție OCDE din 2008, și punctul 10, referitor la articolul 13 din modelul de convenție OCDE din 2010.


41 – Directiva 2009/133/CE a Consiliului din 19 octombrie 2009 privind regimul fiscal comun care se aplică fuziunilor, divizărilor, divizărilor parțiale, cesionării de active și schimburilor de acțiuni între societățile din diferite state membre și transferului sediului social al unei SE sau SCE între statele membre (JO L 310, p. 34).


42 – Citată la nota de subsol (6 punctele 41-47).


43 – A se vedea Hotărârea N (citată la nota de subsol 6, punctul 49 și urm.).


44Idem.


45 – Citată la nota de subsol 2.


46 – Directiva 77/799/CEE a Consiliului din 19 decembrie 1977 privind asistența reciprocă acordată de către autoritățile competente din statele membre în domeniul impozitării directe și indirecte (JO L 336, p. 15, Ediție specială, 09/vol. 1, p. 21), astfel cum a fost modificată prin Directiva 92/12/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992 (JO L 76, p. 1, Ediție specială, 09/vol. 1, p. 129).


47 – Directiva 76/308/CEE a Consiliului din 15 martie 1976 privind asistența reciprocă în materie de recuperare a creanțelor rezultate din operațiuni cuprinse în sistemul de finanțare al Fondului European de Orientare și Garantare Agricolă, precum și a prelevărilor agricole și drepturilor vamale (JO L 73, p. 18, Ediție specială, 02/vol. 1, p. 35), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2001/44/CE a Consiliului din 15 iunie 2001 (JO L 175, p. 17, Ediție specială, 02/vol. 14, p. 148). Directiva 76/308 a fost codificată și abrogată prin Directiva 2008/55/CE a Consiliului din 26 mai 2008 privind asistența reciprocă în materie de recuperare a creanțelor privind anumite cotizații, drepturi, taxe și alte măsuri (JO L 150, p. 28), la rândul său abrogată prin Directiva 2010/24/UE a Consiliului din 16 martie 2010 privind asistența reciprocă în materie de recuperare a creanțelor legate de impozite, taxe și alte măsuri (JO L 84, p. 1).


48 – A se vedea, de exemplu, A patra directivă 78/660/CE a Consiliului din 25 iulie 1978 în temeiul articolului 54 alineatul (3) litera (g) din tratat privind conturile anuale ale anumitor forme de societăți comerciale (JO L 222, p. 11, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 21) și A șaptea directivă 83/349/CEE a Consiliului din 13 iunie 1983 în temeiul articolul 54 alineatul (3) litera (g) din tratat privind conturile consolidate (JO L 193, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 58), la care a făcut trimitere Curtea în Hotărârea din 18 decembrie 2007, A (C‑101/05, Rep., p. I‑11531, punctul 62).


49 – Citată la nota de subsol 46.


50 – Citată la nota de subsol 47.


51 – Hotărârea din 22 decembrie 2008 (C‑282/07, Rep., p. I‑10767, punctul 47 și urm.)


52 – Citate la nota de subsol 47.


53 – Citată la nota de subsol 6, punctul 54.


54 – Hotărârea din 28 februarie 2008 (C‑293/06, Rep., p. I‑1129, punctul 44).


55 – Citată la nota de subsol 35, punctul 42.


56 – Hotărârea din 7 septembrie 2004, Manninen (C‑319/02, Rec., p. I‑7477, punctul 42), Hotărârea Papillon (citată la nota de subsol 10, punctul 43) și Hotărârea din 22 decembrie 2010, Tankreederei I (C‑287/10, Rep., p. I‑14233, punctul 23).


57 – A se vedea, pe de o parte, Hotărârea din 28 ianuarie 1992, Bachmann (C‑204/90, Rec., p. I‑249, punctul 35), și Hotărârea din 28 ianuarie 1992, Comisia/Belgia (C‑300/90, Rec., p. I‑305, punctul 21), care vizează aceeași reglementare belgiană cu privire la deductibilitatea contribuției la asigurări, și, pe de altă parte, Hotărârea Wannsee (citată la nota de subsol 35, punctul 43).


58 – A se vedea jurisprudența citată la cele două note de subsol anterioare.


59 – Citată la nota de subsol 35, punctul 55.


60 – Citată la nota de subsol 5, punctul 65.


61 – A se vedea în această privință punctul 106 din Concluziile noastre prezentate la 30 martie 2006 în cauza N (citată la nota de subsol 6).


62 – A se vedea în acest sens Hotărârea din 13 martie 2007, Test Claimants in the Thin Cap Group Litigation (C‑524/04, Rep., p. I‑2107, punctul 72 și urm.), Hotărârea din 18 iunie 2009, Aberdeen Property Fininvest Alpha (C‑303/07, Rep., p. I‑5145, punctul 63 și urm.), și Hotărârea SGI (citată la nota de subsol 10, punctul 65 și urm.).


63 – În ceea ce privește schimbarea transfrontalieră a reședinței unei persoane fizice, a se vedea Hotărârea de Lasteyrie du Saillant (citată la nota de subsol 5, punctul 51); în acest context, a se vedea și Hotărârea din 12 septembrie 2006, Cadbury Schweppes și Cadbury Schweppes Overseas (C‑196/04, Rec., p. I‑7995, punctul 36 și urm.).


64 – A se vedea punctul 62 din Concluziile noastre prezentate la 12 septembrie 2006 în cauza Oy AA (citată la nota de subsol 36), precum și punctul 63 din Concluziile avocatului general Geelhoed prezentate la 29 iunie 2006 în cauza Test Claimants in the Thin Cap Group Litigation (citată la nota de subsol 62); a se vedea de asemenea Hotărârea de Lasteyrie du Saillant (citată la nota de subsol 5, punctul 60) și Hotărârea Deutsche Shell (citată la nota de subsol 54, punctul 43).


65 – Hotărârea din 12 decembrie 2002, Lankhorst‑Hohorst (C‑324/00, Rec., p. I‑11779, punctul 36), Hotărârea de Lasteyrie du Saillant (citată la nota de subsol 5, punctul 51) și Hotărârea Cadbury Schweppes și Cadbury Schweppes Overseas (citată la nota de subsol 63, punctul 49).


66 – A se vedea în acest sens punctul 12 de mai sus.


67 – A se vedea în acest sens Hotărârea SGI (citată la nota de subsol 10, punctul 66), în care aceste două justificări sunt verificate încă împreună.