HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)
2 septembrie 2010(*)
„Recurs – Articolul 87 CE – Ajutoare acordate de statele membre – Măsuri adoptate de Republica Federală Germania în favoarea Deutsche Post AG – Articolul 86 CE – Servicii de interes economic general – Compensarea costurilor suplimentare generate de o politică de vânzare în pierdere în sectorul serviciilor de colete din ușă în ușă – Existența unui avantaj – Metodă de verificare utilizată de Comisie – Sarcina probei – Articolul 230 CE – Întinderea controlului jurisdicțional al Tribunalului”
În cauza C‑399/08 P,
având ca obiect un recurs formulat în temeiul articolului 56 din Statutul Curții de Justiție, introdus la 15 septembrie 2008,
Comisia Europeană, reprezentată de domnii V. Kreuschitz, J. Flett și B. Martenczuk, în calitate de agenți, cu domiciliul ales în Luxemburg,
recurentă,
celelalte părți în proces fiind:
Deutsche Post AG, cu sediul în Bonn (Germania), reprezentată de J. Sedemund, Rechtsanwalt,
reclamantă în primă instanță,
Bundesverband Internationaler Express- und Kurierdienste eV, cu sediul în Frankfurt am Main (Germania), reprezentată de R. Wojtek, Rechtsanwalt,
UPS Europe SA, cu sediul în Bruxelles (Belgia), reprezentată de E. Henny, advocaat,
Republica Federală Germania, reprezentată de domnii M. Lumma și B. Klein, în calitate de agenți, cu domiciliul ales în Luxemburg,
interveniente în primă instanță,
CURTEA (Camera întâi),
compusă din domnul A. Tizzano (raportor), președinte de cameră, domnii A. Borg Barthet, M. Ilešič, M. Safjan și doamna M. Berger, judecători,
avocat general: domnul N. Jääskinen,
grefier: domnul R. Grass,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 24 martie 2010,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Prin recursul formulat, Comisia Comunităților Europene solicită anularea Hotărârii Tribunalului de Primă Instanță al Comunităților Europene din 1 iulie 2008, Deutsche Post/Comisia (T‑266/02, Rec., p. II‑1233, denumită în continuare „hotărârea atacată”), prin care acesta a anulat Decizia 2002/753/CE a Comisiei din 19 iunie 2002 privind măsurile adoptate de Republica Federală Germania în favoarea Deutsche Post AG (JO L 247, p. 27, denumită în continuare „decizia în litigiu”).
Cadrul juridic
2 După cum rezultă din cadrul juridic național, astfel cum este descris în hotărârea atacată, în temeiul articolului 1 alineatul 2 din Postverfassungsgesetz (Legea privind organizarea poștei) din 8 iunie 1989 (BGBl. 1989 I, p. 1026, denumită în continuare „PostVerfG”), Deutsche Bundespost (administrația poștală germană) a fost divizată în trei entități juridice distincte, mai exact Deutsche Bundespost Postdienst (denumită în continuare „DB Postdienst”), Deutsche Bundespost Telekom (denumită în continuare „DB Telekom”) și Deutsche Bundespost Postbank. Întrucât articolul 65 alineatul 2 din PostVerfG prevedea că entitățile menționate erau obligate să păstreze serviciile pe care le oferea Deutsche Bundespost, DB Postdienst a preluat activitățile Deutsche Bundespost din sectorul poștal.
3 Conform articolului 37 alineatul 3 din PostVerfG, urma să se efectueze o compensare financiară între aceste trei entități juridice în cazul în care una dintre acestea nu era în măsură să se finanțeze din veniturile proprii. Pe de altă parte, în temeiul articolului 63 alineatul 1 din PostVerfG, până în 1995, Deutsche Bundespost rămânea datoare, în pofida divizării sale, să plătească statului retrocesiuni corespunzătoare unui procent din veniturile sale din exploatare.
4 Potrivit articolului 1 alineatul (1) din Postdienst‑Pflichtleistungsverordnung (Regulamentul privind prestațiile obligatorii) din 12 ianuarie 1994 (BGBl. 1994 I, p. 86, denumit în continuare „PPfLV”), DB Postdienst trebuia să furnizeze „prestațiile obligatorii” ce îi reveneau pe întregul teritoriu național cu respectarea principiului unui tarif unic. În ceea ce privește, mai exact, expedierea de colete, articolul 2 alineatul (1) din PPfLV prevedea că DB Postdienst trebuia să asigure colectarea, transportul și livrarea coletelor cu greutatea maximă de 20 de kilograme și care se încadrau în anumite dimensiuni maxime, pe întregul teritoriu menționat. În plus, articolul 2 alineatul (2) punctul 3 din PPfLV autoriza DB Postdienst să stabilească un tarif inferior tarifului unic pentru clienții care îndeplineau ei înșiși operațiuni de sortare a coletelor sau care depuneau o cantitate minimă de colete.
5 Conform articolelor 1 și 2 din Postumwandlungsgesetz (Legea privind reorganizarea poștei) din 14 septembrie 1994 (BGBl. 1994 I, p. 2339), cele trei entități juridice rezultate din divizarea Deutsche Bundespost au fost transformate, cu începere de la 1 ianuarie 1995, în societăți pe acțiuni [„Aktiengesellschaft” (AG)], și anume Deutsche Post AG (denumită în continuare „DP AG”), Deutsche Telekom AG și Deutsche Postbank AG.
6 În sfârșit, din articolul 4 alineatul 1 din Postgesetz (Legea poștei) din 22 decembrie 1997 (BGBl. 1997 I, p. 3294) rezultă că expedierea coletelor cu greutatea maximă de 20 de kilograme reprezenta un serviciu universal.
Istoricul cauzei și decizia în litigiu
7 DP AG operează atât în sectorul transportului de corespondență, în cadrul căruia, la data faptelor, beneficia de un monopol, cât și în alte două sectoare poștale, și anume transportul de colete, precum și transportul de periodice și de ziare, aceste ultime două sectoare fiind, în schimb, deschise concurenței.
8 În sectorul transportului de colete, DP AG asigură, printre altele, servicii de transport de colete în cantități mari care nu sunt procesate direct la ghișeele birourilor poștale (denumite în continuare „sectorul serviciilor de colete din ușă în ușă”). Acest sector se împarte la rândul său în două segmente principale, și anume, pe de o parte, transportul de colete în sistemul din ușă în ușă adresat în mod specific clienților profesionali care sortează anterior sau depun o cantitate minimă de colete și, pe de altă parte, transportul de colete în numele întreprinderilor de vânzare prin corespondență care expediază mărfuri comandate din cataloage sau pe cale electronică.
9 În 1994, întreprinderea privată de distribuție de colete UPS Europe NV/SA (denumită în continuare „UPS”) și Bundesverband Internationaler Express- und Kurierdienste eV (denumit în continuare „BIEK”) au depus o plângere la Comisie. În esență, UPS și BIEK acuză DB Postdienst, pe de o parte, că duce o politică de vânzare în pierdere în sectorul distribuirii de colete din ușă în ușă care constituie un abuz de poziție dominantă în sensul articolului 82 CE și, pe de altă parte, că își acoperă pierderile suferite în sectorul respectiv fie pe baza veniturilor obținute în sectorul rezervat, fie prin resursele publice care i‑ar fi fost acordate cu încălcarea articolului 87 CE.
10 La 20 martie 2001, Comisia a adoptat Decizia 2001/354/CE privind o procedură de aplicare a articolului 82 din Tratatul CE (cazul COMP/35.141 - Deutsche Post AG) (JO L 125, p. 27) prin care a considerat, în esență, că DB Postdienst, ulterior DP AG, încălcase articolul 82 CE în măsura în care abuzase de poziția dominantă pe care o deținea exclusiv în segmentul transportului de colete în numele întreprinderilor de vânzare prin corespondență, care expediază mărfuri comandate din cataloage sau pe cale electronică, printre altele prin practicarea, în perioada 1990-1995, a unei politici de vânzare în pierdere, oferind prețuri inferioare costurilor proprii aferente tipului de prestație în cauză.
11 La 19 iunie 2002, Comisia a adoptat decizia în litigiu, prin care a considerat că valoarea transferurilor efectuate – în temeiul articolului 37 alineatul 3 din PostVerfG – de DB Telekom, ulterior de Deutsche Telekom AG în favoarea DB Postdienst, ulterior a DP AG, în compensarea prestării serviciilor de interes economic general (denumite în continuare „SIEG”) era mai mare decât ceea ce era necesar pentru compensarea costurilor suplimentare nete ale acestor ultime două întreprinderi, ocazionate de prestarea serviciilor menționate. Comisia a dedus din aceasta că valoarea care corespunde supracompensației respective fusese utilizată pentru acoperirea deficitelor în segmentele sectorului serviciilor de colete din ușă în ușă, deschise concurenței. Potrivit aceste decizii, aceste deficite aveau o valoare totală de 1 118,7 milioane DEM și rezultau din politica de vânzare în pierdere dusă de DB Postdienst, ulterior de DP AG, în perioada 1994-1999, constatată prin Decizia 2001/354.
12 În consecință, Comisia a concluzionat că această supracompensație constituia un ajutor de stat incompatibil cu Tratatul CE și a dispus ca Republica Federală Germania să ia toate măsurile care se impuneau pentru a solicita societății DP AG restituirea ajutorului menționat.
Procedura în fața Tribunalului și hotărârea atacată
13 DP AG a formulat o acțiune în anulare împotriva deciziei în litigiu la Tribunal, invocând, printre altele, încălcarea de către Comisie a articolului 87 alineatul (1) CE și a articolului 86 alineatul (2) CE, în măsura în care aceasta din urmă nu demonstrase existența unui avantaj în favoarea DP AG.
14 În special, prin intermediul unui prim motiv, DP AG a susținut că Comisia nu își îndeplinise obligația de a verifica dacă valoarea totală a transferurilor efectuate de DB Telekom depășise valoarea totală a costurilor suplimentare nete care fuseseră suportate de DP AG pentru îndeplinirea misiunilor de SIEG care îi reveneau. Prin intermediul unui al doilea motiv, DP AG a afirmat că, în orice caz, Comisia considerase în mod neîntemeiat că transferurile efectuate de DB Telekom îi permiseseră acesteia să acopere costurile suplimentare legate de politica sa de vânzare în pierdere.
15 În ceea ce privește primul motiv, Tribunalul a descris mai întâi metoda urmată de Comisie pentru a ajunge la concluzia potrivit căreia DP AG beneficiase de un avantaj.
16 În această privință, Tribunalul a subliniat la punctul 78 din hotărârea atacată că, în primul rând, Comisia constatase că DP AG, în perioada 1990-1995, primise transferuri efectuate de DB Telekom în valoare de 11 081 de milioane DEM, singurele resurse publice considerate relevante în cadrul deciziei în litigiu. În al doilea rând, Comisia constatase că DP AG înregistrase costuri suplimentare nete în valoare de 1 118,7 milioane DEM, generate de politica sa de vânzare în pierdere dusă în perioada 1994-1999 în segmentul serviciilor de colete din ușă în ușă, deschise concurenței, și că aceste costuri suplimentare nu erau legate de îndeplinirea unui SIEG. În al treilea rând, Comisia constatase că, în perioada 1990-1998, DP AG înregistrase un deficit total, luând în considerare toate sectoarele de activitate, de 2 289 de milioane DEM, astfel încât aceasta nu putuse să acopere aceste costuri suplimentare prin intermediul resurselor proprii. Din aceste trei premise și întrucât DP AG nu dovedise că ar fi acoperit costurile suplimentare nete în discuție prin intermediul altor resurse decât transferurile efectuate de DB Telekom, Comisia a dedus că DP AG compensase costurile menționate în mod necesar prin intermediul acestor transferuri, astfel încât DP AG beneficiase de un ajutor de stat cu o valoare corespunzătoare.
17 În continuare, pentru a analiza dacă o asemenea metodă era corectă, Tribunalul a arătat la punctele 80-82 din hotărârea atacată că, fără a examina informațiile furnizate în această privință de Republica Federală Germania, Comisia nu se pronunțase asupra problemei dacă sectorul serviciilor de colete din ușă în ușă constituia un SIEG, ci recunoscuse, cel puțin în mod implicit, că DP AG înregistrase deopotrivă, în afara costurilor suplimentare nete care fuseseră generate de politica sa de vânzare în pierdere, și costuri suplimentare nete care erau legate de îndeplinirea unui SIEG.
18 Tribunalul a constatat de asemenea la punctul 84 din hotărârea atacată că, potrivit deciziei în litigiu, Republica Federală Germania furnizase Comisiei informații privind costurile aferente misiunilor de SIEG atribuite societății DP AG, care se ridicau la valoarea de 20 426 de milioane DEM, mai exact o valoare net superioară celei de 11 081 de milioane DEM care corespunde transferurilor efectuate de DB Telekom în favoarea DP AG.
19 În sfârșit, Tribunalul a subliniat la punctul 85 din hotărârea atacată că Comisia omisese să verifice dacă valoarea totală a acestor transferuri era inferioară valorii totale a costurilor suplimentare nete ale DP AG referitoare la misiunile sale de SIEG, ipoteză în care transferurile respective nu ar conferi niciun avantaj acesteia din urmă.
20 În consecință, la punctul 88 din hotărârea atacată, Tribunalul a concluzionat că nu se demonstrase de către Comisie, corespunzător cerințelor legale, că transferurile efectuate de DB Telekom în favoarea DP AG permiseseră acesteia din urmă să beneficieze de un avantaj în sensul articolului 87 alineatul (1) CE.
21 În această privință, ca răspuns la argumentele Comisiei, Tribunalul a precizat la punctul 91 din hotărârea atacată că marja de apreciere de care dispune această instituție nu este atât de extinsă încât să permită acesteia să prezume că transferurile efectuate de DB Telekom conferiseră societății DP AG un avantaj fără să examineze în prealabil dacă valoarea totală a acestor transferuri depășea valoarea totală a costurilor suplimentare legate de îndeplinirea unui SIEG, în condițiile în care autoritățile germane furnizaseră informații în acest sens.
22 Astfel, Tribunalul a considerat, la punctele 93 și 94 din hotărârea atacată, că Comisia era obligată să efectueze o asemenea examinare, chiar în situațiile în care, așa cum aceasta din urmă susține în cauză, condițiile prevăzute în Hotărârea din 22 noiembrie 2001, Ferring (C‑53/00, Rec., p. I‑9067), precum și în Hotărârea din 24 iulie 2003, Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg (C‑280/00, Rec., p. I‑7747), nu erau îndeplinite. Or, Comisia s‑ar fi mărginit să constate că respectivele costuri suplimentare nete generate de politica de vânzare în pierdere a DP AG nu puteau face obiectul unei compensări ținând seama de faptul că acestea nu erau legate de îndeplinirea unui SIEG, însă Comisia ar fi omis să verifice dacă DP AG nu înregistrase alte costuri suplimentare nete legate de îndeplinirea unui SIEG, pentru care putea pretinde o compensare prin intermediul totalității transferurilor efectuate de DB Telekom.
23 Având în vedere aceste considerații, Tribunalul a admis, la punctul 96 din hotărârea atacată, primul motiv invocat de DP AG.
24 Tribunalul a examinat în continuare, cu titlu suplimentar, al doilea motiv formulat de DP AG. În special, la punctele 102-107 din hotărârea atacată, Tribunalul a examinat, pe baza informațiilor cuprinse în decizia în litigiu și a celor furnizate de Republica Federală Germania, dacă transferurile efectuate de DB Telekom între 1990 și 1995, în valoare de 11 081 de milioane DEM, permiseseră societății DP AG să acopere costurile suplimentare nete generate de politica sa de vânzare în pierdere, în valoare de 1 118,7 milioane DEM. La punctul 108 din aceeași hotărâre, Tribunalul a constatat că nu aceasta era situația, ținând seama de pierderile suferite de DP AG în aceeași perioadă, care se ridicau la 16 363 de milioane DEM.
25 Pe acest temei, Tribunalul a concluzionat la punctul 109 din hotărârea atacată că raționamentul Comisiei potrivit căruia DP AG beneficiase de un avantaj de 1 118,7 milioane DEM era infirmat de concluzia că pierderile finale pe care această societate le suferise în perioada 1990-1995 atinseseră valori atât de ridicate încât transferurile efectuate de DB Telekom în favoarea DP AG s‑ar fi dovedit insuficiente pentru acoperirea costurilor suplimentare nete generate de politica de vânzare în pierdere dusă de aceasta din urmă între anii 1994 și 1999.
26 Întrucât a admis aceste două motive, Tribunalul a anulat decizia în litigiu, fără a examina celelalte motive invocate de DP AG.
Concluziile părților
27 Prin recursul formulat, Comisia solicită Curții să anuleze în totalitate hotărârea atacată, apoi, cu titlu principal, să respingă acțiunea în anulare formulată de DP AG sau, cu titlu subsidiar, să trimită cauza la Tribunal și să oblige DP AG la plata cheltuielilor de judecată.
28 BIEK și UPS au formulat un recurs incident prin care solicită Curții să anuleze în totalitate hotărârea atacată și să oblige DP AG la plata cheltuielilor de judecată.
29 DP AG solicită Curții să respingă în totalitate recursul Comisiei și să oblige Comisia la plata cheltuielilor de judecată efectuate în procedura recursului. În plus, DP AG își menține concluziile, formulate în primă instanță, care vizează anularea deciziei în litigiu și obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în procedura desfășurată în fața Tribunalului. DP AG susține de asemenea netemeinicia motivelor invocate în cadrul recursurilor incidente.
30 Republica Federală Germania solicită Curții să respingă recursul și să oblige Comisia la plata cheltuielilor de judecată.
Cu privire la recursul principal
31 În susținerea recursului formulat, Comisia invocă două motive întemeiate, primul, pe încălcarea articolului 87 alineatul (1) CE și a articolului 86 alineatul (2) CE, în măsura în care Tribunalul ar fi considerat nelegală metoda utilizată pentru stabilirea existenței unui ajutor de stat, și, al doilea, pe încălcarea articolului 230 CE, pentru motivul că Tribunalul și‑ar fi depășit competențele prin faptul că a substituit prin propria metodă de calcul a costurilor suplimentare legate de îndeplinirea misiunilor de SIEG pe aceea utilizată de Comisie.
Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 87 alineatul (1) CE și a articolului 86 alineatul (2)
Cu privire la primul aspect
– Argumentele părților
32 Potrivit Comisiei, BIEK și UPS, Tribunalul ar fi încălcat articolul 87 alineatul (1) CE și articolul 86 alineatul (2) CE, în măsura în care acesta din urmă, fără să explice motivele pentru care metoda utilizată de Comisie pentru a stabili existența unui avantaj nu era corectă, a considerat că trebuia aplicată o altă metodă de analiză pentru a verifica dacă un asemenea avantaj exista în speță.
33 Comisia apreciază că metoda utilizată în decizia în litigiu era rațională, în măsura în care aceasta s‑ar întemeia pe premisa potrivit căreia „banii trebuie să provină dintr‑o sursă, cel puțin pe termen mediu sau lung, iar aceștia nu apar din nimic”. Concluzia potrivit căreia politica de vânzare în pierdere dusă de DP AG a fost finanțată prin intermediul ajutorului de stat primit de aceasta s‑ar impune a fortiori în condițiile în care, astfel cum ar rezulta din situația de fapt, activitatea în sectorul serviciilor de colete din ușă în ușă era exercitată în pierdere ca urmare a unei politici agresive în materie de prețuri care nu permitea acoperirea costurilor serviciilor prestate, iar DP AG nu realiza excedente în alte activități pe care le‑ar fi putut destina sectorului menționat.
34 În aceste împrejurări, din stabilirea necontestată a deficitelor pe termen mediu și lung în sectorul serviciilor de colete din ușă în ușă, precum și din lipsa de resurse proprii ar rezulta „cu siguranță” că, pentru acest sector, DP AG depindea de compensațiile financiare referitoare la alte domenii de activitate ale întreprinderii, care beneficiau de ajutoare de stat. Așadar, relația dintre finanțarea de stat și politica de vânzare în pierdere s‑ar impune fără îndoială, astfel încât nu ar fi necesară nicio probă suplimentară.
35 DP AG răspunde că Tribunalul nu era obligat să arate cauzele pentru care metoda aleasă de Comisie nu era corectă, întrucât noțiunea de ajutor de stat este o noțiune obiectivă. În această privință, Curtea s‑ar fi pronunțat deja la punctul 92 din Hotărârea Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg, citată anterior, în sensul că, pentru a nu fi considerată ajutor de stat, compensația care reprezintă contraprestația serviciilor efectuate de întreprinderile beneficiare în executarea obligațiilor de serviciu public nu poate depăși ceea ce este necesar pentru a acoperi în totalitate sau parțial costurile generate de executarea acestor obligații. Or, un asemenea calcul ar fi obligatoriu și orice metodă care l‑ar omite, precum cea utilizată în cauză de Comisie, ar fi în mod necesar incorectă.
36 În orice caz, potrivit DP AG, metoda utilizată de Comisie este necorespunzătoare pentru a dovedi că deficitul invocat aferent sectorului serviciilor de colete din ușă în ușă este „cu siguranță” finanțat prin transferurile efectuate de DB Telekom în favoarea sa. Astfel, o asemenea metodă nu ar ține seama de faptul că, în realitatea economică, în cazul în care pierderile dintr‑un an nu pot fi compensate prin resurse proprii, ele sunt înregistrate ca pierderi reportate în bilanțul anului următor. Astfel, simplul fapt că o pierdere nu poate fi compensată prin resurse proprii în anul în care aceasta s‑a produs nu înseamnă în mod necesar că pierderea a fost compensată prin resurse externe.
37 În opinia Republicii Federale Germania, prezenta cauză nu se referă la simpla problemă a metodei aplicabile în speță, ci are drept obiect întinderea sarcinii probei în ceea ce privește faptul că DP AG obținuse un avantaj, care revine Comisiei. Potrivit acestui stat membru, Hotărârea Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg, citată anterior, impune calcularea costurilor suplimentare nete ocazionate de prestarea de SIEG și compararea lor cu resursele transferate cu titlu de compensare pentru aceleași obligații. Existența unei posibile supracompensări poate fi constatată numai având în vedere rezultatul acestei comparări.
– Aprecierea Curții
38 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, pentru calificarea drept „ajutor” în sensul articolului 87 alineatul (1) CE este necesară îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de această dispoziție (Hotărârea din 21 martie 1990, Belgia/Comisia, cunoscută sub numele „Tubemeuse”, C‑142/87, Rec., p. I‑959, punctul 25, Hotărârea din 1 iulie 2008, Chronopost și La Poste/Ufex și alții, C‑341/06 P și C‑342/06 P, Rep., p. I‑4777, punctul 125, precum și Hotărârea din 17 iulie 2008, Essent Netwerk Noord și alții, C‑206/06, Rep., p. I‑5497, punctul 63).
39 Astfel, pentru ca o măsură națională să poată fi calificată drept ajutor de stat, în primul rând, trebuie să fie vorba despre o intervenție a statului sau prin intermediul resurselor de stat, în al doilea rând, această intervenție trebuie să fie susceptibilă să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre, în al treilea rând, aceasta trebuie să acorde un avantaj beneficiarului și, în al patrulea rând, aceasta trebuie să denatureze sau să amenințe să denatureze concurența (a se vedea în acest sens, în special, Hotărârea din 23 martie 2006, Enirisorse, C‑237/04, Rec., p. I‑2843, punctele 38 și 39, Hotărârea din 30 martie 2006, Servizi Ausiliari Dottori Commercialisti, C‑451/03, Rec., p. I‑2941, punctul 56, precum și Hotărârea din 17 noiembrie 2009, Presidente del Consiglio dei Ministri, C‑169/08, Rep., p. I‑10821, punctul 52).
40 Întrucât prezentul motiv privește doar a treia dintre aceste condiții, trebuie subliniat că, potrivit unei jurisprudențe constante, sunt considerate ajutoare de stat intervențiile care, sub orice formă, pot favoriza direct sau indirect întreprinderi sau care trebuie să fie considerate un avantaj economic pe care întreprinderea beneficiară nu l‑ar fi putut obține în condiții de piață normale (Hotărârile citate anterior Enirisorse, punctul 30, Servizi Ausiliari Dottori Commercialisti, punctul 59, precum și Essent Netwerk Noord și alții, punctul 79).
41 În acest context, în ceea ce privește întreprinderile care sunt însărcinate să presteze un SIEG, Curtea a precizat că, în măsura în care o intervenție a statului trebuie considerată a fi o compensație care reprezintă contraprestația serviciilor efectuate de întreprinderile beneficiare în executarea obligațiilor de serviciu public, astfel încât aceste întreprinderi nu profită, în realitate, de un avantaj financiar, iar această intervenție nu are ca efect plasarea acestora într‑o poziție concurențială mai favorabilă în raport cu întreprinderile concurente, o astfel de intervenție nu intră în domeniul de aplicare al articolului 87 alineatul (1) CE (a se vedea în acest sens Hotărârile citate anterior Ferring, punctul 27, Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg, punctul 87, Enirisorse, punctul 31, precum și Essent Netwerk Noord și alții, punctul 80).
42 Cu toate acestea, pentru ca o compensare, într‑un caz concret, să nu fie astfel calificată drept ajutor de stat, trebuie să fie îndeplinite un anumit număr de condiții (Hotărârile citate anterior Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg, punctul 88, Servizi Ausiliari Dottori Commercialisti, punctul 61, precum și Essent Netwerk Noord și alții, punctul 81).
43 În special, compensația nu poate depăși ceea ce este necesar pentru a acoperi în întregime sau în parte costurile ocazionate de executarea obligațiilor de serviciu public, ținând cont de veniturile aferente, precum și de un beneficiu rezonabil pentru executarea acestor obligații (a se vedea în acest sens Hotărârile citate anterior Ferring, punctul 32, Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg, punctul 92, Servizi Ausiliari Dottori Commercialisti, punctul 66, precum și Essent Netwerk Noord și alții, punctul 84).
44 Rezultă că, în cazul în care Comisia trebuie să examineze validitatea unui sistem de finanțare a unui SIEG în raport cu articolul 87 CE, aceasta este obligată în special să verifice dacă această condiție este îndeplinită.
45 În această privință, în ceea ce privește critica potrivit căreia hotărârea atacată nu ar fi menționat lipsurile metodei utilizate de Comisie, trebuie arătat că Tribunalul a constatat mai întâi, la punctul 85 din această hotărâre, că Comisia omisese să verifice dacă valoarea totală a transferurilor efectuate de DB Telekom depășea valoarea totală a costurilor suplimentare nete ale SIEG suportate de DP AG.
46 În continuare, rezultă în special de la punctele 91 și 94 din hotărârea atacată că Tribunalul a considerat că nu se putea presupune de către Comisie că transferurile menționate constituiau un avantaj în sensul articolului 87 alineatul (1) CE tocmai pentru că aceasta omisese să examineze, pe de o parte, dacă valoarea totală a transferurilor efectuate de DB Telekom depășea valoarea totală a costurilor suplimentare necontestate suportate de DP AG și, pe de altă parte, dacă aceasta din urmă nu înregistrase alte costuri suplimentare nete legate de îndeplinirea unui SIEG, pentru care ar fi putut pretinde o compensație prin intermediul totalității transferurilor menționate în condițiile prevăzute de Hotărârea Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg, citată anterior.
47 În aceste condiții, nu se poate reproșa în mod util Tribunalului faptul că nu a ținut seama de lipsurile metodei utilizate de Comisie în decizia atacată. Astfel, din cele de mai sus rezultă că aceste lipsuri au fost subliniate de Tribunal cu ocazia examinării de către acesta a legalității metodei menționate în raport cu articolul 87 alineatul (1) CE.
48 Întrucât Tribunalul a concluzionat în mod întemeiat că metoda aplicată de Comisie în decizia în litigiu era deficitară, primul aspect al primului motiv trebuie respins ca neîntemeiat.
Cu privire la al doilea aspect
– Argumentele părților
49 În cadrul celui de al doilea aspect al prezentului motiv, Comisia, susținută de BIEK și de UPS, susține că Tribunalul i‑a reproșat în mod neîntemeiat că nu a examinat toate elementele de probă, printre care cele furnizate de Republica Federală Germania, și că, procedând astfel, a încălcat normele care reglementează sarcina probei.
50 Astfel, împrejurarea că DP AG nu dispunea de resurse proprii ar fi fost suficientă în sine pentru stabilirea faptului că aceasta utilizase resursele de stat pe care le primise pentru finanțarea costurilor suplimentare nete ale politicii de vânzare în pierdere în sectorul serviciilor de colete din ușă în ușă. În plus, Comisia și UPS consideră că, chiar dacă Comisia ar fi obținut și ar fi examinat toate informațiile și mijloacele de probă la care face trimitere Tribunalul în hotărârea atacată, aceasta nu ar fi putut ajunge, în mod logic, la o concluzie diferită.
51 Comisia susține și că DP AG avea sarcina de a dovedi că metoda utilizată în decizia în litigiu era nelegală, iar nu de a dovedi că exista o altă metodă care ar fi putut de asemenea să fie luată în considerare. În orice caz, contrar a ceea ce Tribunalul ar fi considerat la punctul 87 din hotărârea atacată, nu ar reveni Comisiei sarcina de a dovedi că era imposibil să se aplice metoda aleasă de Tribunal.
52 Republica Federală Germania consideră în această privință că afirmația Comisiei și a UPS potrivit căreia examinarea informațiilor furnizate de DP AG și de ea însăși în ceea ce privește valoarea costurilor suplimentare nete legate de obligațiile de interese general privind serviciile poștale nu ar fi permis Comisiei, în orice caz, să ajungă la un rezultat diferit în ceea ce privește existența unui avantaj nu este întemeiată și contrazice datele cifrice prezentate de DP AG și de statul membru menționat.
– Aprecierea Curții
53 În primul rând, în ceea ce privește argumentul potrivit căruia Tribunalul ar fi încălcat normele care reglementează sarcina probei prin faptul că a reproșat Comisiei că nu a examinat toate elementele de probă, trebuie arătat că, pe de o parte, la punctul 85 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat că, în decizia în litigiu, Comisia nu a ținut seama de informațiile furnizate de Republica Federală Germania privind anumite costuri suplimentare legate de îndeplinirea unei misiuni de SIEG. Pe de altă parte, la punctul 86 din aceeași hotărâre, Tribunalul a constatat de asemenea că nu s‑a arătat sau nu s‑a dovedit de către Comisie că acest stat membru și DP AG nu îi furnizaseră informațiile necesare pentru a verifica dacă valoarea transferurilor efectuate de DB Telekom nu depășea costurile suplimentare nete necontestate.
54 Or, trebuie să se constate că Tribunalul, la punctele 85-88 din hotărârea atacată, a reproșat Comisiei că a omis să examineze probele pe care părțile la procedura administrativă le depuseseră, probe care ar fi putut să fie pertinente în cadrul analizei privind existența unui „avantaj” în sensul articolului 87 alineatul (1) CE pentru DP AG, ceea ce susținea Comisia. În aceste condiții, trebuie subliniat că Tribunalul nu a încălcat în niciun mod normele care reglementează sarcina probei.
55 În ceea ce privește argumentul potrivit căruia, chiar dacă ar fi examinat totalitatea informațiilor și a mijloacelor de probă la care Tribunalul s‑a referit în hotărârea atacată, Comisia nu ar fi putut în mod logic să ajungă la o altă concluzie, este suficient să se constate că, tocmai ținând seama de informațiile menționate, Tribunalul, la punctele 108 și 109 din hotărârea atacată, a ajuns la o concluzie diferită de cea la care a ajuns decizia în litigiu. Rezultă că acest argument trebuie respins ca neîntemeiat.
56 În al doilea rând, în ceea ce privește afirmația potrivit căreia Tribunalul, la punctul 87 din hotărârea atacată, ar fi impus în mod nelegal Comisiei sarcina de a dovedi „imposibilitatea” aplicării metodei alese chiar de Tribunal, se impune constatarea că această afirmație rezultă dintr‑o lectură eronată a hotărârii menționate.
57 Astfel, la punctul respectiv, Tribunalul nu a făcut decât să constate că ar fi acceptat ca justificare a utilizării unei metode diferite de cea care decurge din aplicarea criteriilor desprinse din Hotărârea Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg, citată anterior, faptul că, din motive obiective, Comisia ar fi fost împiedicată să examineze informațiile furnizate de DP AG și de Republica Federală Germania.
58 Or, la respectivul punct 87, Tribunalul s‑a limitat să arate că nu se invocase de către Comisie niciun element care să poată dovedi vreun obstacol în calea acestei examinări. În aceste condiții, nici acest argument nu poate admis.
59 Având în vedere considerațiile de mai sus, al doilea aspect al primului motiv trebuie respins ca neîntemeiat.
Cu privire la al treilea aspect
– Argumentele părților
60 Comisia, susținută de BIEK și de UPS, reproșează Tribunalului faptul că a denaturat elemente din dosar atunci când a considerat, pe de o parte, la punctul 82 din hotărârea atacată, că aceasta nu constatase în decizia în litigiu că informațiile pe care Republica Federală Germania i le furnizase, potrivit cărora sectorul serviciilor de colete din ușă în ușă reprezenta un SIEG, nu erau întemeiate și, pe de altă parte, că aceasta recunoscuse, cel puțin în mod implicit, că DP AG înregistrase de asemenea, în afara costurilor suplimentare nete care au fost generate de politica de vânzare în pierdere, costuri suplimentare nete care erau legate de îndeplinirea unui SIEG. Or, potrivit Comisiei, la punctul 76 din motivarea deciziei în litigiu, s‑ar fi constatat că sectorul în discuție nu reprezintă un SIEG și că problema existenței costurilor suplimentare nete legate de îndeplinirea unui SIEG nu era, în orice caz, relevantă în cadrul metodei de analiză pe care o alesese.
61 DP AG consideră, la rândul său, că acest aspect este vădit neîntemeiat, în măsura în care, pe de o parte, în ceea ce privește costurile suplimentare nete menționate, Tribunalul s‑a întemeiat pe punctul 43 din motivarea deciziei în litigiu, unde se tratează problema ansamblului serviciilor de colete, din care sectorul serviciilor de colete din ușă în ușă nu reprezintă decât o parte. Pe de altă parte, critica Comisiei ar rezulta dintr‑o lectură eronată a hotărârii atacate, întrucât Tribunalul ar fi anulat decizia în litigiu pentru motivul că, în orice caz, Comisia omisese să verifice dacă transferurile efectuate de DB Telekom nu erau justificate de aceste costuri suplimentare nete legate de îndeplinirea unui SIEG.
62 Republica Federală Germania este de părere că, în decizia în litigiu, Comisia s‑a exprimat numai cu privire la anumite servicii specifice din domeniul transportului de colete referitor la caracterul acestora de SIEG, iar nu cu privire la întregul serviciu de transport de colete. În plus, la punctul 72 din motivarea acestei decizii, Comisia ar fi menționat fără echivoc o „misiune definită în mod precis de către DP AG” și „îndeplinirea unor obligații de serviciu public”. În consecință, Tribunalul ar fi constatat în mod întemeiat o recunoaștere tacită din partea Comisiei în ceea ce privește faptul că, și în sectorul serviciilor de colete din ușă în ușă, ar exista într‑adevăr obligații de serviciu public sub forma unei obligații de expediere cu respectarea unui tarif unitar abordabil.
– Aprecierea Curții
63 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, din articolul 225 CE și din articolul 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție rezultă că Curtea nu este competentă să se pronunțe asupra situației de fapt și nici, în principiu, să examineze probele pe care Tribunalul le‑a reținut în susținerea acesteia. Astfel, din moment ce aceste probe au fost obținute în mod legal și au fost respectate principiile generale de drept, precum și normele de procedură aplicabile în materie de sarcină a probei și de administrare a probelor, numai Tribunalul are competența de a aprecia valoarea care trebuie să fie atribuită elementelor care i‑au fost prezentate. Prin urmare, această apreciere nu constituie, cu excepția cazului denaturării acestor elemente, o problemă de drept supusă ca atare controlului Curții (a se vedea în special Hotărârea din 18 martie 2010, Trubowest Handel și Makarov/Consiliul și Comisia, C‑419/08 P, nepublicată încă în Repertoriu, punctele 30 și 31, precum și jurisprudența citată).
64 Pe de altă parte, este important de amintit că o denaturare trebuie să reiasă în mod evident din înscrisurile dosarului, fără a fi necesară o nouă apreciere a faptelor și a probelor (Hotărârea Trubowest Handel și Makarov/Consiliul și Comisia, citată anterior, punctul 32 și jurisprudența citată).
65 În cadrul prezentului aspect, Comisia contestă, prin prima critică, afirmația cuprinsă la punctul 82 din hotărârea atacată, potrivit căreia nu s‑ar fi pronunțat asupra informațiilor comunicate de Republica Federală Germania privind împrejurarea că sectorul serviciilor de colete din ușă în ușă reprezenta un SIEG, în timp ce, în decizia în litigiu, Comisia ar fi constatat că acest sector nu reprezenta un SIEG.
66 În această privință, trebuie remarcat că, la punctul 76 din motivarea deciziei în litigiu, Comisia a făcut trimitere la expunerea de motive a PPfLV, potrivit căreia articolul 2 alineatul (2) punctul 3 din acest text exclude de la obligația generală de expediere a pachetelor mici pe cele pentru care sunt stabilite convenții speciale încheiate cu anumiți clienți – de exemplu cei care își depun trimiterile pentru o primă procesare sau care încheie contracte de cooperare – și acești clienți profesionali pot face obiectul unei excepții de la obligația de expediere, întrucât concurența care se manifestă în acest sector face inutilă această obligație.
67 Or, trebuie să se constate că, astfel cum subliniază Republica Federală Germania, la punctul citat din motivare, Comisia a menționat anumite servicii specifice din domeniul transportului de colete având în vedere caracterul lor de SIEG, însă nu a menționat întregul serviciu de transport de colete. În plus, trebuie subliniat de asemenea, astfel cum o face DP AG, că Tribunalul nu a anulat decizia în litigiu din cauza abordării Comisiei în ceea ce privește calificarea serviciilor în discuție drept SIEG, ci pentru motivul că s‑a omis de către Comisie să se verifice dacă transferurile efectuate de DB Telekom reprezentau o supracompensare în raport cu costurile suplimentare nete necontestate legate de îndeplinirea unui SIEG.
68 În aceste condiții, nu se poate reproșa în mod util Tribunalului că a denaturat situația de fapt din cauză.
69 Prin urmare, prima critică invocată de Comisie nu poate fi admisă.
70 În ceea ce privește a doua critică, care se referă la recunoașterea implicită de către Comisie a faptului că DP AG înregistrase costuri suplimentare nete legate de îndeplinirea unui SIEG, este suficient să se constate că, la punctul 73 din motivarea deciziei în litigiu, Comisia a subliniat că „[r]ezultă că DP AG suportă costuri suplimentare nete din care o parte minimă nu este cauzată de îndeplinirea obligațiilor de serviciu public”. Din această formulare, Tribunalul a putut deduce fără să săvârșească o denaturare faptul că, cel puțin implicit, Comisia recunoscuse că DP AG suporta și costurile aferente unui SIEG.
71 Întrucât din considerațiile care precedă rezultă că Tribunalul nu a denaturat faptele supuse aprecierii sale, trebuie să se respingă ca neîntemeiat și al treilea aspect al primului motiv.
Cu privire la al patrulea aspect
– Argumentele părților
72 Comisia, susținută de BIEK și de UPS, contestă motivarea expusă cu titlu suplimentar la punctele 101-109 din hotărârea atacată, în care Tribunalul a examinat, pe lângă informațiile cuprinse în decizia în litigiu, și pe cele furnizate de Republica Federală Germania. Părțile respective sunt de părere că aceste informații, printre care în special cele privind retrocesiunile plătite statului german de către DP AG, precum și transferurile din partea DB Telekom, sunt lipsite de relevanță pentru aplicarea metodei utilizate de Comisie, ceea ce ar justifica faptul că aceasta nu a contestat exactitatea acestora. În orice caz, aprecierea astfel efectuată de Tribunal ar fi insuficientă și eronată, în măsura în care, pe de o parte, din aceasta nu ar rezulta, printre altele, că DP AG ar putea supraviețui financiar fără compensații din partea DB Telekom și, pe de altă parte, aprecierea nu s‑ar referi la problema dacă DP AG avea suficiente lichidități pentru compensarea costurilor suplimentare nete ocazionate de politica sa de vânzare în pierdere, și aceasta chiar în pofida deficitului global înregistrat de societatea menționată.
73 În această privință, DP AG susține că este lipsit de relevanță că Comisia reproșează Tribunalului că nu a constatat faptul că DP AG ar fi putut supraviețui fără o compensație financiară. Astfel, Tribunalul se putea limita să excludă că resursele care proveneau din transferurile efectuate de DB Telekom în perioada 1990-1994 fuseseră utilizate pentru acoperirea costurilor suplimentare nete ocazionate de politica de vânzare în pierdere dusă între 1995 și 1999, pentru motivul că acestea erau deja epuizate.
74 Republica Federală Germania adaugă că, în orice caz, Comisia era obligată să demonstreze că aportul de stat în cauză reprezenta o supracompensare a costurilor suplimentare nete ocazionate de prestarea unui SIEG. În plus, nicio cheltuială, considerată în mod izolat, nu ar putea fi acoperită din alte resurse proprii ale DP AG, întrucât aceasta a suferit pierderi în perioada respectivă. În realitate, abordarea Comisiei ar conduce la rezultatul absurd conform căruia orice cheltuială trebuia finanțată prin resurse publice.
– Aprecierea Curții
75 Trebuie să se amintească faptul că, potrivit unei jurisprudențe constante, motivele îndreptate împotriva motivelor neesențiale ale unei decizii a Tribunalului nu pot determina anularea acestei decizii și sunt, așadar, inoperante (Hotărârea din 7 noiembrie 2002, Hirschfeldt/AEE, C‑184/01 P, Rec., p. I‑10173, punctul 48, Hotărârea din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri și alții/Comisia, C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P‑C‑208/02 P și C‑213/02 P, Rec., p. I‑5425, punctul 148, precum și Ordonanța din 9 martie 2007, Schneider Electric/Comisia, C‑188/06 P, punctul 64).
76 În această privință, din analiza primelor trei aspecte ale prezentului motiv rezultă că, fără a săvârși o eroare de drept, Tribunalul a admis primul motiv formulat de DP AG în cadrul acțiunii sale în anulare, potrivit căruia Comisia încălcase articolul 87 alineatul (1) CE întrucât a considerat că transferurile efectuate de DB Telekom i‑ar fi conferit un avantaj.
77 În consecință, chiar dacă se presupune că motivarea cuprinsă la punctele 101-109 din hotărârea atacată este afectată de o eroare de drept, trebuie subliniat că o asemenea constatare nu ar avea niciun efect asupra temeiniciei aprecierii referitoare la motivul privind nelegalitatea deciziei în litigiu în raport cu articolul 87 alineatul (1) CE.
78 În aceste condiții, este necesar să se constate că al patrulea aspect al prezentului motiv este inoperant.
79 Având în vedere considerațiile de mai sus, primul motiv invocat de Comisie trebuie respins în totalitate.
Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 230 CE
Argumentele părților
80 Prin intermediul celui de al doilea motiv, Comisia reproșează Tribunalului că a încălcat limitele competenței sale astfel cum rezultă acestea din articolul 230 CE, întrucât a substituit prin propria metodă de calcul a costurilor suplimentare legate de îndeplinirea misiunilor de SIEG pe aceea utilizată de Comisie. Or, în cazul în care Comisia favorizează o metodă care îi permite să soluționeze rapid și eficient obiecțiile formulate de reclamanți, în cadrul unei bune practici administrative, nu ar fi de competența Tribunalului să decidă, în locul acesteia, alegerea metodei aplicabile.
81 În plus, Comisia, susținută de BIEK și de UPS, susține că Tribunalul, în motivarea expusă la punctele 101-109 din hotărârea atacată, s‑ar fi substituit Comisiei prin faptul că a examinat informații care nu au făcut obiectul niciunei examinări în cadrul deciziei în litigiu.
82 În schimb, DP AG consideră că Tribunalul s‑a limitat la utilizarea metodei care trebuie în mod obligatoriu să fie conformă cu jurisprudența Curții. Astfel, potrivit Curții și practicii administrative a Comisiei, constatarea unui avantaj în cazul unor ajutoare de stat ca urmare a plăților de resurse de stat în compensarea executării unor obligații de serviciu public ar presupune să fie stabilite mai întâi costurile ocazionate de executarea acestor obligații de interes general.
83 În ceea ce o privește, Republica Federală Germania susține că Tribunalul nu a substituit în mod nelegal prin propria apreciere pe aceea a Comisiei. La punctele din hotărârea atacată vizate de prezentul motiv, Tribunalul s‑ar fi limitat la o examinare din punct de vedere contabil, după ce, la punctele 78-96 din aceeași hotărâre, a făcut o analiză a deciziei în litigiu din punct de vedere juridic. În orice caz, întrucât s‑a constatat încălcarea articolului 87 alineatul (1) CE, motivul menționat ar fi inoperant.
Aprecierea Curții
84 Trebuie subliniat că, astfel cum rezultă din articolul 230 CE, obiectul acțiunii în anulare este controlul legalității actelor adoptate de instituțiile comunitare care sunt enumerate în aceasta, analiza motivelor invocate în cadrul unei asemenea acțiuni neavând nici ca obiect, nici ca efect înlocuirea investigării complete a cazului în cadrul unei proceduri administrative (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia, C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, Rec., p. I‑123, punctul 103).
85 În această privință, trebuie arătat că, la punctele 68-88 din hotărârea atacată, Tribunalul a efectuat o analiză a metodei utilizate de Comisie în decizia în litigiu în raport cu articolul 87 alineatul (1) CE, în special pentru a verifica dacă transferurile de care DP AG a beneficiat din partea DB Telekom ar fi putut să constituie un avantaj în sensul dispoziției menționate, precum și al jurisprudenței relevante.
86 În cadrul acestei analize, Tribunalul a subliniat, la punctele 80-88 din hotărârea atacată, elementele greșite ale calculului efectuat de Comisie în cadrul deciziei în litigiu, din care rezulta că aceasta nu putuse dovedi că transferurile menționate conferiseră un asemenea avantaj societății DP AG.
87 În aceste condiții, trebuie să se constate că Tribunalul nu a substituit prin propria metodă pe aceea a Comisiei, iar analiza acestuia s‑a limitat la un control jurisdicțional al legalității deciziei în litigiu.
88 În ceea ce privește critica referitoare la faptul că Tribunalul, întrucât a efectuat o examinare a unor informații care nu au făcut obiectul niciunei analize în cadrul deciziei în litigiu, s‑ar fi substituit Comisiei, trebuie să se constate că, având în vedere, pe de o parte, considerațiile cuprinse la punctele 76-78 din prezenta hotărâre în ceea ce privește caracterul neesențial al aprecierilor făcute de Tribunal la punctele 101-109 din hotărârea atacată, precum și, pe de altă parte, jurisprudența citată la punctul 75 din prezenta hotărâre, trebuie să se constate că această a doua critică este inoperantă.
89 Având în vedere considerațiile de mai sus, nu se poate reproșa în mod util Tribunalului faptul că și‑a depășit competențele, cu încălcarea articolului 230 CE. În consecință, al doilea motiv trebuie respins ca neîntemeiat.
90 Întrucât niciunul dintre cele două motive invocate de Comisie în susținerea recursului formulat nu a fost admis, acesta trebuie respins în totalitate.
Cu privire la recursurile incidente
Argumentele părților
91 Prin intermediul recursurilor incidente, BIEK și UPS susțin că Tribunalul a încălcat Hotărârea Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg, citată anterior, în măsura în care Tribunalul ar fi omis să ia în considerare că, în speță, nu era îndeplinită niciuna dintre cerințele stabilite de această hotărâre pentru a excepta compensațiile pentru prestarea de SIEG de la aplicarea normelor în materie de ajutoare de stat. Astfel, în primul rând, practica aplicată de DP AG care constă în aplicarea unor prețuri inferioare tarifului unic legal în ceea ce privește sectorul serviciilor de colete din ușă în ușă nu ar corespunde unei misiuni de serviciu public. În al doilea rând, condițiile în care au fost efectuate transferurile din partea DB Telekom nu ar fi fost stabilite în prealabil în mod obiectiv și transparent. În al treilea rând, în lipsa unei alocări precise, nu ar fi fost posibil să se stabilească dacă aceste transferuri au determinat o supracompensare. În sfârșit, compensarea care se presupune că a fost realizată prin intermediul transferurilor menționate ar fi avut loc independent de orice analiză a costurilor legate de îndeplinirea unui SIEG.
92 DP AG răspunde la aceste argumente în sensul că Tribunalul nu era obligat să efectueze o examinare a respectării cerințelor impuse de Hotărârea Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg, citată anterior. Astfel, constatarea potrivit căreia Comisia a omis să verifice dacă DP AG trebuia să suporte costurile suplimentare nete legate de îndeplinirea obligațiilor de SIEG ar fi fost suficientă pentru anularea deciziei în litigiu.
Aprecierea Curții
93 Luând în considerare mai întâi că, cel puțin implicit, Comisia recunoscuse că DP AG suporta costuri legate în parte de îndeplinirea unui SIEG, astfel cum s‑a subliniat la punctele 66-73 din prezenta hotărâre, în mod întemeiat Tribunalul, în contextul unei examinări a legalității, a examinat în continuare motivul invocat de DP AG privind metoda urmată de Comisie în ceea ce privește calculul unei posibile supracompensări în sensul celei de a treia condiții din Hotărârea Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg, citată anterior, astfel cum a fost amintită la punctele 41-43 din prezenta hotărâre.
94 În cadrul acestei examinări, Tribunalul a concluzionat în special, la punctul 94 din hotărârea atacată, că metoda menționată, din moment ce omitea să verifice dacă DP AG nu înregistrase alte costuri suplimentare nete legate de îndeplinirea unui SIEG, nu permitea stabilirea acestor costuri suplimentare potrivit cerințelor legale și, în consecință, a statuat, având în vedere Hotărârea Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg, citată anterior, că decizia în litigiu trebuia anulată.
95 În acest context, trebuie să se constate că, astfel cum a subliniat avocatul general la punctele 125-128 din concluzii, Tribunalul a efectuat astfel o analiză a legalității deciziei în litigiu în limitele competenței atribuite acestuia de articolul 230 CE și având în vedere jurisprudența relevantă referitoare la calificarea drept ajutor de stat, precum și pe cea aferentă compensațiilor pentru obligațiile de SIEG, din care face parte Hotărârea Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg, citată anterior.
96 Trebuie de asemenea arătat că tocmai dacă ar fi examinat decizia în litigiu în raport cu alte criterii menționate în această hotărâre, astfel cum BIEK și UPS susțin că s‑ar fi impus, Tribunalul s‑ar fi substituit Comisiei efectuând o examinare în locul acesteia, astfel cum Tribunalul însuși a subliniat în mod justificat la punctul 95 din hotărârea atacată.
97 Or, trebuie să se constate că, potrivit unei jurisprudențe constante, controlul pe care instanțele comunitare îl exercită cu privire la aprecierile economice complexe ale Comisiei, precum cele efectuate în speță, trebuie să se limiteze în mod necesar la verificarea respectării normelor de procedură și de motivare, precum și a acurateței situației de fapt, a absenței unei erori vădite de apreciere a situației de fapt și a unui abuz de putere (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, citată anterior, punctul 279, precum și Hotărârea din 6 octombrie 2009, GlaxoSmithKline Services și alții/Comisia și alții, C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P, Rep., p. I‑9291, punctul 85).
98 Rezultă că Tribunalul nu trebuia să examineze toate criteriile enunțate de Curte în Hotărârea Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg, citată anterior, din moment ce a fost constatată nelegalitatea deciziei în litigiu în lumina uneia dintre aceste condiții.
99 Având în vedere considerațiile de mai sus, trebuie să se respingă recursurile incidente ca neîntemeiate.
Cu privire la cheltuielile de judecată
100 Potrivit articolului 69 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul de procedură al Curții, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 118 din acest regulament, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Potrivit articolului 69 alineatul (4) primul paragraf din același regulament, statele membre care intervin în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată.
101 Întrucât Comisia a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată aferente recursului principal, potrivit cererii DP AG.
102 În ceea ce privește recursurile incidente, chiar dacă BIEK și UPS au căzut în pretenții, trebuie să se constate că, în memoriul în răspuns la aceste recursuri, DP AG nu a solicitat obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată aferente acestor recursuri. Rezultă că fiecare parte trebuie să suporte propriile cheltuieli de judecată aferente recursurilor incidente.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară și hotărăște:
1) Respinge recursul principal și recursurile incidente.
2) Obligă Comisia Europeană la suportarea propriilor cheltuieli de judecată, precum și a celor efectuate de Deutsche Post AG în cadrul recursului principal.
3) Bundesverband Internationaler Express- und Kurierdienste eV și UPS Europe SA suportă propriile cheltuieli de judecată aferente recursului principal.
4) Deutsche Post AG, Bundesverband Internationaler Express- und Kurierdienste eV și UPS Europe SA suportă propriile cheltuieli de judecată aferente recursurilor incidente.
5) Republica Federală Germania suportă propriile cheltuieli de judecată.
Semnături