Language of document : ECLI:EU:C:2013:578

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

PAOLO MENGOZZI

prezentate la 19 septembrie 2013(1)

Cauzele conexate C‑231/11 P, C‑232/11 P și C‑233/11 P

Comisia Europeană

împotriva

Siemens Österreich și alții (C‑231/11 P)

Siemens Transmission & Distribution Ltd (C‑232/11 P)


Siemens Transmission & Distribution SA

și

Nuova Magrini Galileo SpA (C‑233/11 P)

împotriva

Comisiei Europene

„Recurs – Concurență – Înțelegeri – Piața proiectelor referitoare la instalații de comutație cu izolație în gaz – Răspundere solidară pentru plata amenzii – Domeniile de competență ale Comisiei și ale instanțelor naționale – Noțiunea de întreprindere – Principiile răspunderii personale și al individualizării pedepselor și a sancțiunilor – Competență de fond a Tribunalului – Regula ne ultra petita – Principiul contradictorialității – Principiul proporționalității și al egalității de tratament”





1.        Prin intermediul tuturor celor trei recursuri care fac obiectul prezentelor cauze conexate se solicită anularea în parte a Hotărârii Tribunalului din 3 martie 2011, Siemens AG Österreich și alții/Comisia(2) (denumită în continuare „hotărârea atacată”). Prin hotărârea menționată, Tribunalul a anulat în parte, iar ulterior a reformat Decizia C(2006) 6762 final a Comisiei(3) (denumită în continuare „decizia în litigiu”), prin care această instituție a constatat existența unei înțelegeri anticoncurențiale în sectorul instalațiilor de comutație cu izolație în gaz (gas insulated switch gear) (denumite în continuare „GIS”)(4) și a aplicat o serie de amenzi întreprinderilor care participaseră la înțelegere.

2.        Primul recurs, formulat de Comisie în cauza C‑231/11 P, ridică o problemă de drept importantă, a cărei soluționare poate, pe de o parte, să influențeze echilibrul instituțional dintre organele Uniunii și cele ale statelor membre, întrucât privește domeniile de competență ale Comisiei și, respectiv, ale instanțelor naționale, și, pe de altă parte, poate avea un efect semnificativ asupra aplicării practice de către Comisie a normelor de concurență ale Uniunii. În special, prin recursul formulat, Comisia contestă hotărârea Tribunalului în măsura în care, atunci când instituția menționată sancționează mai multe persoane în solidar pentru încălcarea normelor de concurență, prin aceasta i se recunoaște competența și este obligată să stabilească raporturile interne dintre codebitorii amenzii pe care a aplicat‑o (și anume așa‑numitele raporturi de solidaritate internă)(5) și, prin urmare, să stabilească pentru fiecare entitate sancționată în solidar cota‑parte a cuantumului amenzii pe care aceasta va fi obligată să o plătească(6).

3.        Al doilea recurs (cauza C‑232/11 P) și al treilea recurs (cauza C‑233/11 P) sunt formulate de trei societăți sancționate pentru participarea la înțelegerea privind GIS și au, în esență, ca obiect contestarea amenzilor care le‑au fost aplicate de Tribunal în exercitarea competenței sale de fond.

I –    Situația de fapt

A –    Recurentele

4.        Recurentele din al doilea și din al treilea recurs în discuție sunt trei societăți a căror participare la înțelegere nu este contestată și care, în perioada în care aceasta a funcționat, și anume între anii 1988 și 2004, au făcut obiectul diferitor evenimente de afaceri complexe, a căror prezentare pe scurt este necesară.

5.        În special, recurenta în cauza C‑232/11 P, Siemens Transmission & Distribution Ltd (fostă Reyrolle Ltd și, ulterior, VA Tech Reyrolle Ltd, denumită în continuare „Reyrolle”), a fost între anii 1988 și 1998 o filială a grupului Rolls‑Royce. La 20 septembrie 1998, aceasta a fost dobândită de VA Technologie AG (denumită în continuare „VA Technologie”), care la rândul său, la 13 martie 2001, a transmis‑o ca aport – prin intermediul unei filiale deținute integral, VA Tech Transmission & Distribution GmbH & Co. KEG (denumită în continuare „KEG”) – în cadrul unei operațiuni de înființare a unei noi societăți, VA Tech Schneider High Voltage GmbH (denumită în continuare „VAS”). VAS era inițial deținută în proporție de 60 % de VA Technologie și în proporție de 40 % de Schneider Electric SA (denumită în continuare „Schneider”)(7).

6.        Cele două recurente în cauza C‑233/11 P, Siemens Transmission & Distribution SA (denumită în continuare „SEHV”) și Nuova Magrini Galileo SpA (denumită în continuare „Magrini”) au fost, până în luna martie 2001, două filiale deținute integral de Schneider. La data respectivă, în cadrul înființării VAS, Schneider a transmis cele două societăți în discuție ca aport(8).

7.        În octombrie 2004, VA Technologie a dobândit de la Schneider, prin intermediul KEG, întregul capital social al VAS(9). În sfârșit, în anul 2005, Siemens AG a dobândit, prin intermediul unei filiale, Siemens AG Österreich (denumită în continuare „Siemens Österreich”), controlul exclusiv asupra grupului în care VA Technologie avea calitatea de societate‑mamă (care includea VAS, Reyrolle, SEHV, Magrini și KEG, denumite în continuare împreună „grupul VA Tech”). În urma acestei dobândiri, VA Technologie și, ulterior, VAS au fuzionat cu Siemens Österreich(10).

B –    Procedura administrativă și decizia în litigiu

8.        Din cuprinsul punctelor 4-11 din hotărârea atacată rezultă că, în urma unei cereri de imunitate la amenzi prezentate în martie 2004(11), în care era semnalată existența unor practici anticoncurențiale în sectorul GIS, Comisia a inițiat o investigație în cursul căreia a desfășurat inspecții în incintele societăților care aparțineau grupului VA Tech, din care făceau parte recurentele din prezentele cauze, și ulterior a transmis o comunicare privind obiecțiunile către 20 de societăți, printre care și recurentele.

9.        La 24 ianuarie 2007, Comisia a adoptat decizia în litigiu. În cuprinsul acesteia, Comisia a constatat că în cadrul înțelegerii privind GIS întreprinderile participante ajunseseră la un acord, printre altele, cu privire la repartizarea piețelor la nivel mondial(12), la stabilirea prețurilor și la schimbul de informații sensibile. Comisia a constatat de asemenea că înțelegerea a avut o durată cuprinsă între 15 aprilie 1988 și 11 mai 2004, dar că participarea societăților grupului VA Tech la înțelegere fusese întreruptă între decembrie 2000 și aprilie 2002(13). În urma acestor constatări, Comisia a aplicat diferite amenzi întreprinderilor participante la înțelegere.

10.      În special, la articolul 1 literele (m), (q) și (r) din decizia în litigiu, Comisia a constatat că Reyrolle, SEHV și Magrini participaseră la încălcare de la 15 aprilie 1988 până la 13 decembrie 2000 și de la 1 aprilie 2002 până la 11 mai 2004. La articolul 1 literele (p) și (t) din decizia în litigiu, Comisia a constatat că Siemens Österreich și KEG participaseră la încălcare de la 20 septembrie 1998 până la 13 decembrie 2000 și de la 1 aprilie 2002 până la 11 mai 2004. La articolul 1 litera (n) din decizia în litigiu, Comisia a constatat că Schneider participase la încălcare de la 15 aprilie 1988 până la 13 decembrie 2000.

11.      Potrivit textului articolului 2 din decizia în litigiu, pentru încălcările menționate anterior, Comisia a aplicat următoarele amenzi:

„[…]

(j)      [Schneider]: 3 600 000 de euro;

(k)      [Schneider]: în solidar cu [SEHV] și cu [Magrini]: 4 500 000 de euro;

(l)      [Reyrolle]: 22 050 000 de euro, din care

(i)      în solidar cu [SEHV] și cu [Magrini]: 17 500 000 de euro și

(ii)      în solidar cu [Siemens Österreich] și cu [KEG]: 12 600 000 de euro.”

C –    Procedura în fața primei instanțe

12.      Sesizat cu acțiuni ale societăților care făcuseră parte din grupul VA Tech împotriva deciziei în litigiu, Tribunalul, astfel cum se va vedea mai în detaliu în continuare, mai întâi a anulat această decizie în ceea ce privește amenzile aplicate recurentelor(14), iar ulterior a reformat‑o în exercitarea competenței sale de fond, stabilind de asemenea pentru diferitele amenzi cotele‑părți ale cuantumului pe care fiecare societate trebuie să le suporte în raporturile interne dintre codebitorii solidari(15).

13.      Astfel, punctele 2 și 3 din dispozitivul hotărârii atacate au următorul cuprins:

„2)      Anulează articolul 2 literele (j), (k) și (l) din [d]ecizia [în litigiu].

3)      În privința încălcărilor constatate la articolul 1 literele (m), (p), (q), (r) și (t) din [d]ecizia [în litigiu], aplică următoarele amenzi:

–        [SEHV] și [Magrini], în solidar cu [Schneider]: 8 100 000 de euro;

–        [Reyrolle], în solidar cu [Siemens Österreich], cu [KEG], cu [SEHV] și cu [Magrini]: 10 350 000 de euro;

–        [Reyrolle], în solidar cu [Siemens Österreich] și cu [KEG]: 2 250 000 de euro.

–        [Reyrolle]: 9 450 000 de euro.”

II – Procedura în fața Curții

14.      Prin actul din 13 mai 2011, Comisia a formulat recurs în cauza C‑231/11 P, solicitând anularea în parte a hotărârii atacate. Prin acte separate din 17 mai 2011, Reyrolle, pe de o parte, și SEHV și Magrini, pe de altă parte, au formulat și ele recurs, în cauzele C‑232/11 P și, respectiv, C‑233/11 P, solicitând anularea în parte a hotărârii atacate.

15.      Prin Ordonanța din 1 iulie 2011, președintele Curții a dispus conexarea celor trei cauze pentru buna desfășurare a procedurii scrise, a procedurii orale și în vederea pronunțării hotărârii.

16.      La 2 mai 2013 a avut loc ședința în fața Curții.

III – Cu privire la recursul formulat de Comisie în cauza C‑231/11 P

17.      În susținerea recursului formulat, Comisia invocă șapte motive de recurs, toate având ca obiect contestarea hotărârii atacate, chiar dacă din perspective diferite, în măsura în care Tribunalul a afirmat că este exclusiv de competența Comisiei să stabilească raporturile interne dintre codebitorii amenzii aplicate în solidar diferitor persoane pentru încălcarea normelor de concurență, precum și în măsura în care Tribunalul, deducând în mod concret consecințele acestei afirmații de principiu, a stabilit cotele‑părți ale cuantumului amenzii care reveneau diverselor societăți obligate în solidar la plata acesteia.

18.      Înainte de a analiza în detaliu diferitele motive de recurs invocate de Comisie, este necesar să amintim pe scurt punctele principale ale raționamentului Tribunalului în părțile din hotărâre care fac obiectul recursului, precum și, ulterior, să abordăm anumite aspecte cu caracter preliminar referitoare la obiectul și la conținutul recursului, aspecte a căror soluționare poate influența admisibilitatea și caracterul operant al acestuia.

A –    Hotărârea atacată

19.      În hotărârea atacată, în primul rând, Tribunalul, la punctele 137-167, prezintă motivele care îl determină să anuleze decizia în litigiu în măsura în care aceasta privește amenzile aplicate recurentelor. Mai exact, după ce a examinat și a aprobat analiza Comisiei privind identificarea diverselor societăți cărora le poate fi imputat comportamentul întreprinderilor participante la înțelegere(16), Tribunalul abordează problema calculului cuantumului amenzilor care urmează a fi aplicate societăților respective(17). În hotărârea atacată, Tribunalul, la punctele 150 și 151, pornește de la o serie de principii pe care le deduce din jurisprudență, pentru a exprima apoi, la punctele 153-159, o întreagă serie de considerații privind solidaritatea în raporturile interne dintre codebitori. Tocmai împotriva acestor considerații este în mod expres îndreptat recursul Comisiei.

20.      În special, Tribunalul susține că rezultă din principiul individualizării pedepselor și a sancțiunilor că fiecare societate trebuie să poată deduce, din decizia prin care i se impune să plătească o amendă în solidar cu una sau cu mai multe societăți, cota‑parte pe care va trebui să o suporte în raporturile interne cu codebitorii săi solidari, după ce a fost efectuată plata către Comisie. În acest scop, Comisia trebuie să precizeze perioadele în care societățile interesate sunt (co)răspunzătoare pentru comportamentele ilicite ale întreprinderilor participante la înțelegere și, eventual, gradul de răspundere a societăților respective pentru comportamentele în cauză. În plus, Tribunalul consideră că noțiunea „caracterul solidar al plății amenzilor” este o noțiune autonomă a dreptului Uniunii, care trebuie interpretată prin referire la obiectivele dreptului concurenței(18).

21.      In acest context, potrivit Tribunalului, decizia prin care Comisia impune mai multor societăți plata în solidar a unei amenzi produce ipso iure toate efectele care derivă din regimul juridic al amenzilor în dreptul concurenței, atât în raporturile (externe) dintre creditor și codebitorii solidari, cât și în raporturile (interne) dintre codebitorii solidari. Așadar, în cadrul exercitării competenței sale de a aplica amenzi în temeiul articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003(19), Comisiei îi revine obligația exclusivă de a stabili cota‑parte atribuită fiecărei societăți din cuantumul amenzii la plata căreia acestea au fost obligate în solidar, întrucât făceau parte din aceeași întreprindere, obligația respectivă neputând fi încredințată instanțelor naționale(20).

22.      În lipsa unei precizări în decizia Comisiei potrivit căreia unele societăți ar fi răspunzătoare într‑o mai mare măsură decât altele de participarea întreprinderii din care fac sau au făcut parte la încălcarea constatată într‑o anumită perioadă, trebuie să se considere, potrivit Tribunalului, că acestea sunt răspunzătoare în aceeași măsură și că, în consecință, cotele‑părți din cuantumurile care le‑au fost impuse în solidar sunt egale(21).

23.      Astfel, după identificarea regimului juridic al obligațiilor solidare în materia amenzilor pentru încălcarea normelor de concurență ale Uniunii, Tribunalul identifică, în raport cu cazul în speță, la punctele 161-165 din hotărârea atacată, trei motive de nelegalitate în stabilirea amenzilor de către Comisie(22). În consecință, considerând că Comisia a încălcat principiul individualizării pedepselor și a sancțiunilor, Tribunalul anulează în parte articolul 2 din decizia în litigiu, astfel cum se precizează la punctul 2 din dispozitivul hotărârii, reprodus la punctul 13 de mai sus.

24.      În al doilea rând, la punctele 236-264 din hotărârea atacată, Tribunalul, în exercitarea competenței sale de fond, reformează decizia în litigiu. În această privință, este suficient să arătăm în acest context că, pe lângă stabilirea cuantumurilor amenzilor pe care reclamantele în primă instanță trebuie să le plătească în solidar Comisiei, Tribunalul, la punctele 245, 247, 261 și 263, a stabilit în mod concret cota‑parte din cuantumul amenzii pe care fiecare societate trebuie să o suporte în raporturile interne dintre codebitorii solidari. Tribunalul a întemeiat în mod expres această stabilire pe considerațiile prezentate la punctele 158 și 159 din hotărârea atacată (rezumate la punctul 22 de mai sus), stabilind că, în lipsa unor precizări în decizia în litigiu cu privire la gradul de răspundere a fiecărei societăți, amenda trebuie să fie suportată în mod egal de societățile obligate la plata în solidar.

B –    Cu privire la obiectul recursului

25.      În acțiunea sa, Comisia afirmă în mod expres că recursul formulat este îndreptat exclusiv împotriva punctelor 153-159 din hotărârea atacată (rezumate la punctele 20-22 de mai sus), precum și împotriva stabilirii în consecință a cotei‑părți din cuantumul amenzii pe care fiecare societate trebuie să o suporte în raporturile interne dintre codebitorii solidari efectuate de Tribunal la punctele 245, 247, 262 și 263 din hotărârea atacată pe baza considerațiilor menționate. Limitarea obiectului recursului formulat de Comisie la aceste două aspecte din hotărârea atacată este, de altfel, confirmată de textul concluziilor acesteia(23).

26.      Totuși, se impune constatarea că, după cum recunoaște de altfel însăși Comisia, nici considerațiile referitoare la materia solidarității interne prezentate la punctele 153-159 din hotărârea atacată, nici consecințele pe care Tribunalul, la punctele 245, 247, 262 și 263 din hotărârea atacată, le deduce din aceste considerații în scopul stabilirii din nou a amenzilor în exercitarea competenței sale de fond nu sunt reflectate formal în dispozitivul hotărârii atacate. Astfel, după cum rezultă din cuprinsul punctului 13 de mai sus, dispozitivul hotărârii atacate nu conține nicio referire explicită la stabilirea cotei‑părți din cuantumul amenzii pe care fiecare societate obligată la plata în solidar a acesteia trebuie să o suporte.

27.      În plus, considerațiile prezentate de Tribunal la punctele 153-159 din hotărârea atacată nu reprezintă, în opinia noastră, nici temeiul direct al anulării în parte a deciziei în litigiu, dispusă la punctul 2 din dispozitiv. Astfel, cele trei motive de nelegalitate identificate de Tribunal la punctele 161-165 din hotărârea atacată(24), care nu sunt contestate de Comisie în fața Curții, privesc încălcarea principiului individualizării pedepselor în raport cu probleme privind aspectul extern al solidarității societăților obligate la plată, și anume răspunderea acestora pentru plata amenzii către Comisie, mai degrabă decât probleme privind relațiile interne dintre acestea în calitate de codebitori solidari la plata amenzii(25). Deși, astfel cum se va vedea mai bine în detaliu în continuare, acestea constituie în mod cert temeiul pentru stabilirea în mod concret de către Tribunal a cotelor‑părți la punctele 245, 247, 262 și 263 din hotărârea atacată, considerațiile exprimate la punctele 153-159 din hotărârea respectivă par să constituie un fel de obiter dictum în analiza Tribunalului care conduce la anularea în parte a deciziei în litigiu, dispusă la punctul 2 din dispozitivul hotărârii atacate. Prin urmare, nu suntem de acord cu afirmația Comisiei potrivit căreia aceste considerații ar constitui motive principale pe care se întemeiază anularea în parte menționată, și aceasta independent de faptul că Tribunalul, la punctul 160 din hotărârea atacată, a criticat Comisia pentru că nu a ținut seama de „principiile menționate mai sus”.

28.      În lumina considerațiilor de mai sus, se impune concluzia că, chiar în cazul în care Curtea, admițând în totalitate recursul formulat de Comisie, ar anula punctele din hotărâre care fac obiectul acestuia, dispozitivul hotărârii nu ar fi, în orice caz, modificat formal. O astfel de situație ridică o serie de probleme care merită o analiză mai aprofundată.

1.      Cu privire la necesitatea existenței unui interes din partea Comisiei de a acționa în raport cu recursul

29.      În primul rând, în cazul în care prin intermediul recursului formulat un recurent nu poate obține în mod efectiv anularea dispozitivului hotărârii atacate, se pune problema interesului său de a acționa în raport cu recursul propriu‑zis. În această privință, nu putem totuși să nu arătăm că jurisprudența este departe de a fi constantă cu privire la problema necesității sau nu ca o instituție sau, mai general, un recurent privilegiat precum Comisia să facă dovada existenței unui interes de a acționa în cadrul unui recurs formulat la Curte împotriva unei hotărâri a Tribunalului.

30.      Astfel, dintr‑o jurisprudență legată inițial de hotărârea pronunțată în cauza Anic Partecipazioni(26) rezultă în mod neechivoc că, indiferent dacă au fost sau nu au fost părți în acțiunea în primă instanță, „instituțiile Comunității nu trebuie […] să facă dovada unui interes pentru a putea introduce un recurs împotriva unei hotărâri a Tribunalului”(27). Această afirmație de principiu, al cărei temei este legat de dispoziția de la articolul 56 al treilea paragraf din Statutul Curții(28), a fost apoi preluată în mod explicit în hotărâri ulterioare ale Curții(29), dintre care una pronunțată în Marea Cameră(30).

31.      Cu toate acestea, în diverse alte hotărâri, Curtea, sesizată cu un recurs împotriva unei hotărâri a Tribunalului, a analizat existența cerinței interesului de a acționa din partea unor recurenți privilegiați și în special din partea Comisiei, în final declarând chiar inadmisibile în parte anumite recursuri ca urmare a lipsei unui interes de a acționa al acestei instituții(31).

32.      Or, dintre cele două jurisprudențe menționate anterior, o preferăm pe prima. Astfel, pe de o parte, considerăm că hotărârile care constituie această jurisprudență, spre deosebire de hotărârile care constituie cealaltă jurisprudență, au reprezentat o alegere exactă a Curții, alegere care a fost ulterior confirmată într‑o hotărâre pronunțată în Marea Cameră. Pe de altă parte, apreciem că, similar prevederilor în materia acțiunii în anulare, care, potrivit unei jurisprudențe constante, poate fi formulată de recurenți privilegiați fără a fi necesar ca aceștia să facă dovada unui interes de a acționa(32), tratamentul favorabil al unor astfel de recurenți în materia recursului împotriva unei hotărâri a Tribunalului poate fi motivat de poziția specială pe care aceștia o dețin în cadrul dreptului Uniunii, care poate justifica recunoașterea în favoarea lor a unei legitimități de a formula recurs independente de demonstrarea unui interes propriu de a acționa(33).

33.      Acest motiv este, de altfel, reflectat în dispozițiile articolului 56 al doilea și al treilea paragraf din statut, care prevăd pentru instituțiile Uniunii și pentru statele membre o derogare de la condițiile de formulare a recursului pentru a facilita introducerea acestuia. Aceasta nu înseamnă însă că, astfel cum se va vedea de altfel și la punctul următor, recurenții menționați dispun de o posibilitate nelimitată de a ataca cu recurs hotărârile Tribunalului la Curte(34).

2.      Cu privire la efectele unei eventuale admiteri a recursului asupra dispozitivului hotărârii atacate

34.      În al doilea rând și independent de problema interesului de a acționa, într‑o situație precum cea prezentată la punctul 28 de mai sus trebuie să ne întrebăm în ce măsură este posibil să se formuleze un recurs, chiar în calitate de recurent privilegiat, care să aibă ca obiect anularea unor fragmente din motivarea hotărârii fără ca anularea să aibă un efect formal asupra dispozitivului acesteia. Astfel, pe de o parte, potrivit jurisprudenței, un recurs împotriva unor puncte din motivare care nu au efect asupra dispozitivului hotărârii atacate trebuie respins ca inoperant(35). De altfel, articolul 169 din noul Regulament de procedură al Curții(36) a fost redactat tocmai pentru a preveni formularea de recursuri care au ca obiect exclusiv contestarea motivării hotărârii Tribunalului. Pe de altă parte, posibilitatea de a solicita Curții să efectueze o substituire a motivelor este supusă de jurisprudență unor limite foarte restrânse(37).

35.      Totuși, considerăm că în acest caz nu se poate considera că recursul este îndreptat împotriva unor puncte din motivare care nu au efect asupra dispozitivului hotărârii atacate. Astfel, deși, după cum am arătat la punctul 25 de mai sus, recursul Comisiei este îndreptat exclusiv împotriva unor considerații de drept cuprinse în motivarea hotărârii, precum și împotriva consecințelor aferente desprinse de Tribunal din aceste considerații pentru cazul în speță – considerații și consecințe care nu sunt reflectate explicit în dispozitivul menționat, astfel încât admiterea recursului nu ar implica în mod necesar o modificare formală a dispozitivului hotărârii atacate –, considerăm totuși că atât considerațiile menționate, cât și consecințele aferente, chiar dacă nu sunt explicit exprimate în dispozitivul acesteia, reprezintă o parte integrantă a soluției de drept enunțate în hotărârea atacată(38) și constituie, prin urmare, un element necesar pentru interpretarea hotărârii respective și în special a dispozitivului acesteia.

36.      Astfel, întrucât dispozitivul hotărârii dispune, la punctul 3, că diferitele societăți sunt obligate „în solidar” la plata amenzilor – astfel cum au fost stabilite din nou de Tribunal –, acesta nu poate fi interpretat independent de cele stabilite la punctele 245, 247, 262 și 263 din hotărârea atacată, în care Tribunalul a stabilit cota‑parte pe care fiecare societate debitoare în solidar pentru plata amenzii trebuie să o suporte în raporturile interne cu ceilalți codebitori solidari. Astfel, în acest caz, deși dispozitivul nu conține trimiteri exprese la repartizarea internă a amenzii între codebitorii solidari, răspunderea solidară a societăților declarată de Tribunal în cuprinsul acestuia nu poate fi înțeleasă decât în lumina celor stabilite la punctele menționate mai sus din hotărârea atacată, puncte care, pe de altă parte, se întemeiază în mod explicit și necesar pe considerațiile de drept prezentate de Tribunal la punctele 153-159 din hotărârea atacată și, prin urmare, nu pot fi disociate de acestea.

37.      În această privință, trebuie de asemenea amintit că din jurisprudență rezultă că dispozitivul unei hotărâri trebuie interpretat în lumina motivării din care reiese și care constituie temeiul său necesar, în sensul că aceasta este indispensabilă pentru stabilirea sensului exact al celor declarate în dispozitiv(39).

38.      Pe de altă parte, tot potrivit jurisprudenței, motivarea hotărârii atacate, care constituie temeiul necesar al dispozitivului și care, în consecință, nu poate fi disociată de acesta, dobândește autoritate de lucru judecat(40), iar Comisia are obligația de a o respecta, întrucât este indispensabilă pentru stabilirea sensului exact al dispozitivului hotărârii(41). Prin urmare, astfel cum susține Comisia, fragmentele din hotărârea atacată care fac obiectul recursului formulat și care privesc competența acesteia de a stabili raporturile interne dintre codebitorii solidari la plata amenzii sunt susceptibile să devină lucru judecat și să oblige Comisia în aplicarea practică viitoare a regimului de sancțiuni în domeniul concurenței.

39.      În concluzie, în lumina considerațiilor anterioare, apreciem că recursul Comisiei este admisibil, dar este inoperant(42), în măsura în care are ca obiect anularea punctului 2 din dispozitivul hotărârii atacate. Astfel, după cum am arătat la punctul 27 de mai sus, considerațiile de la punctele 153-159 din hotărârea atacată, împotriva cărora este în mod expres îndreptat recursul, nu constituie temeiul anulării articolului 2 din decizia în litigiu, astfel încât, chiar în cazul în care Curtea, admițând recursul formulat de Comisie, ar anula respectivele puncte din hotărâre, acest lucru nu ar avea niciun efect asupra punctului 2 din dispozitivul acesteia.

40.      În schimb, considerăm că acțiunea formulată de Comisie este admisibilă și operantă, în măsura în care are ca obiect anularea punctului 3 din dispozitivul hotărârii atacate. Astfel, după cum rezultă din considerațiile prezentate la punctele 35-38 de mai sus, eventuala admitere de către Curte a acestei cereri și anularea, în consecință, a stabilirii cotelor‑părți din cuantumul amenzii efectuate de Tribunal în exercitarea competenței sale de fond ar influența interpretarea sensului exact al celor declarate de Tribunal la punctul 3 din dispozitivul hotărârii atacate. În acest context, trebuie să fie declarată admisibilă și operantă și cererea de anulare a hotărârii atacate formulată de Comisie cu titlu subsidiar, în măsura în care în aceasta, la punctele 153-159, se afirmă că revine instituției respective obligația de a stabili cotele‑părți care revin codebitorilor solidari la plata unei amenzi, întrucât această afirmație constituie temeiul necesar și indisociabil al stabilirii cotelor‑părți menționate la punctul 3 din dispozitivul hotărârii a cărei anulare se solicită.

41.      Rezultă că, în continuare, analiza recursului formulat de Comisie va fi limitată la aceste două aspecte, și anume stabilirea cotelor‑părți din cuantumul amenzii efectuată de Tribunal în exercitarea competenței sale de fond și considerațiile de drept prezentate la punctele 153-159 din hotărârea atacată, în măsura în care acestea constituie temeiul necesar și indisociabil al stabilirii menționate.

C –    Cu privire la fond

1.      Cu privire la primul motiv de recurs, întemeiat pe o eroare de drept în interpretarea articolului 23 din Regulamentul nr. 1/2003, referitor la domeniile de competență ale Comisiei și, respectiv, ale instanțelor naționale

42.      Comisia susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept în interpretarea articolului 23 din Regulamentul nr. 1/2003, întrucât, prin faptul că a stabilit în hotărârea atacată că revine Comisiei obligația de a stabili cotele‑părți ale codebitorilor solidari la plata unei amenzi aplicate pentru încălcarea normelor de concurență ale Uniunii, ar fi conferit acesteia competențe și i‑ar fi impus obligații care ar depăși ceea ce este necesar pentru urmărirea încălcărilor normelor menționate, aducând astfel atingere sistemelor juridice ale statelor membre. Potrivit Comisiei, stabilirea raporturilor interne dintre codebitori, inclusiv eventualele drepturi de compensare între aceștia, ar intra în domeniul de aplicare al dreptului statelor membre, iar soluționarea litigiilor aferente ar fi, prin urmare, de competența instanțelor naționale.

43.      Prin intermediul primului motiv al prezentului recurs se invocă probleme privind repartizarea competențelor între organismele Uniunii, mai exact Comisia, și statele membre, mai exact instanțele naționale, precum și probleme privind domeniul de aplicare al dreptului Uniunii și, respectiv, domeniul de aplicare al dreptului statelor membre.

44.      În această privință, este util să amintim că, astfel cum am arătat deja la punctele 21 și 22 de mai sus, Tribunalul, pe baza considerațiilor prezentate la punctele 153-156 din hotărârea atacată, a afirmat la punctul 157 din aceasta că, în cadrul exercitării competenței sale de a aplica amenzi în temeiul articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, Comisiei îi revine obligația exclusivă de a stabili cota‑parte atribuită fiecărei societăți din cuantumul amenzii la plata căreia acestea au fost obligate în solidar, întrucât făceau parte din aceeași întreprindere, și că obligația respectivă nu poate fi încredințată instanțelor naționale. Totuși, din cuprinsul punctelor 158 și 159 din hotărârea atacată rezultă că, în lipsa unei precizări în decizia Comisiei potrivit căreia unele societăți ar fi răspunzătoare într‑o mai mare măsură decât altele, trebuie să se considere că acestea sunt răspunzătoare în aceeași măsură și că, în consecință, cotele‑părți din cuantumurile care le‑au fost impuse în solidar sunt egale.

45.      În lumina celor de mai sus, trebuie să arătăm în prealabil că, deși Comisia afirmă de mai multe ori în recursul formulat că Tribunalul i‑ar fi impus o „obligație” de a stabili relațiile de solidaritate internă dintre codebitorii solidari la plata amenzii(43), termenii hotărârii Tribunalului nu sunt în realitate foarte clari cu privire la impunerea sau la neimpunerea unei obligații reale în această privință. Astfel, deși termenii folosiți la punctul 153(44) par să implice existența unei asemenea obligații, utilizarea expresiei „Comisiei îi revine”(45) la punctul 157 face să persiste îndoieli cu privire la intenția Tribunalului de a impune o obligație reală în sarcina acestei instituții, cu atât mai mult cu cât, în orice caz, în sistemul avut în vedere de Tribunal, neexercitarea acestei competențe nu pare să implice anularea deciziei, ci mai degrabă presupune aplicarea automată a regulii potrivit căreia răspunderea (și, prin urmare, cota‑parte din cuantumul amenzii) se consideră a fi împărțită în mod egal între codebitori.

46.      Având în vedere cele de mai sus, nu există nicio îndoială că în sistemul avut în vedere de Tribunal se recunoaște Comisiei competența exclusivă de a efectua o astfel de stabilire, cu excluderea, în consecință, a competenței instanțelor naționale. În plus, în sistemul menționat, această competență poate fi, în principiu, exercitată în orice situație în care Comisia obligă mai multe persoane în solidar la plata unei amenzi pentru încălcarea normelor de concurență, neexercitarea competenței în cauză implicând astfel aplicarea regulii repartizării în mod egal a răspunderii și a amenzii.

47.      În lumina acestor premise trebuie analizat primul motiv de recurs.

a)      Cu privire la competența Comisiei

48.      Mai întâi trebuie amintit că, în temeiul principiului atribuirii, Uniunea acționează numai în limitele competențelor care i‑au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate [articolul 5 alineatul (2) prima teză TUE]. Orice competență care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparține statelor membre [articolul 4 alineatul (1) TUE și articolul 5 alineatul (2) a doua teză TUE]. În special, potrivit articolului 3 alineatul (1) litera (b) TFUE, Uniunea are competență exclusivă în stabilirea normelor de concurență necesare funcționării pieței interne.

49.      Exercitarea competențelor Uniunii se întemeiază pe principiul proporționalității, potrivit căruia acțiunea Uniunii, în conținut și formă, nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor. Instituțiile Uniunii sunt obligate să aplice acest principiu [articolul 5 alineatul (4) TUE]. În plus, fiecare instituție acționează în limitele atribuțiilor care îi sunt conferite prin tratate [articolul 13 alineatul (2) prima frază TUE].

50.      Temeiul juridic al competenței atribuite Comisiei de a sancționa încălcările dispozițiilor de concurență ale Uniunii se regăsește la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, care a fost adoptat în temeiul articolului 103 TFUE (ex‑articolul 83 CE). Din cuprinsul alineatului (2) litera (a) al acestui din urmă articol reiese că competența atribuită Uniunii de a institui amenzi are ca scop să asigure respectarea interdicțiilor prevăzute de dispozițiile TFUE privind concurența. Curtea a precizat ulterior că obiectivul dispoziției menționate constă în special în a asigura efectivitatea controlului înțelegerilor și al abuzurilor de poziție dominantă(46).

51.      Competența de a aplica amenzi întreprinderilor care, cu intenție sau din neglijență, încalcă articolele 101 TFUE și 102 TFUE este o competență specifică a Comisiei, care rezultă din prevederile tratatului(47). Aceasta constituie unul dintre mijloacele puse la dispoziția Comisiei pentru a‑i permite să își îndeplinească misiunea de supraveghere conferită de dreptul Uniunii(48), precum și rolul de instituție responsabilă cu aplicarea și cu orientarea politicii Uniunii în materie de concurență(49).

52.      În special, competența Comisiei de a obliga în solidar la plata amenzii persoanele care, în cadrul unității economice constituite de întreprindere, au participat direct sau indirect la încălcare nu este prevăzută în mod expres de nicio normă a Uniunii în materie de concurență. Această competență i‑a fost însă recunoscută Comisiei de jurisprudență, întrucât mecanismul solidarității constituie un instrument juridic suplimentar derivat pentru necesitatea de a asigura eficacitatea acțiunii acesteia menite să garanteze efectivitatea aplicării normelor de concurență ale Uniunii, precum și a sancționării încălcării acestora(50). Astfel, prin extinderea grupului de persoane cărora Comisia le poate solicita plata amenzii în întregime, mecanismul solidarității favorizează executarea efectivă a sancțiunii, reducând riscurile de insolvență și de operațiuni frauduloase care au ca scop eludarea plății amenzii, participând astfel, după cum s‑a precizat de altfel la punctul 151 din hotărârea atacată, la obiectivul de descurajare, menit să asigure respectarea de către întreprinderi a normelor de concurență ale Uniunii(51).

53.      Prin urmare, competența de a sancționa mai multe persoane care aparțin aceleiași întreprinderi pentru încălcarea normelor de concurență ale Uniunii, întrucât impune o obligație (externă) de solidaritate între acestea, se încadrează, în opinia noastră, fără îndoială în competența de a aplica sancțiuni a Comisiei, astfel cum este prevăzută la articolul 103 alineatul (2) litera (a) TFUE și concretizată la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, fapt care de altfel nu este contestat în prezenta cauză.

54.      În ceea ce privește în mod special stabilirea raporturilor așa‑numite de solidaritate internă, observăm că nici din modul de redactare, nici din spiritul articolului 103 alineatul (2) litera (a) TFUE și al articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 nu rezultă niciun element care să împiedice Comisia, în cadrul exercitării competenței sale de a aplica amenzi întreprinderilor pentru încălcări ale normelor de concurență, să stabilească cota‑parte pe care fiecare codebitor obligat în solidar la plata amenzii trebuie să o suporte, în măsura în care aceasta consideră necesar, într‑un anumit caz, pentru a asigura îndeplinirea obiectivului urmărit prin exercitarea competenței de a sancționa, și anume asigurarea respectării interdicțiilor prevăzute de dispozițiile privind concurența ale Uniunii. Prin urmare, în opinia noastră, în limitele în care acest lucru este necesar pentru îndeplinirea obiectivului menționat, nu se poate nega în mod abstract competența Comisiei, în cadrul puterii sale de sancționare, de a stabili repartizarea internă a amenzii între codebitorii solidari(52).

55.      În unele cazuri, dimpotrivă, considerăm că stabilirea cotelor‑părți care revin debitorilor obligați în solidar la plata amenzii este necesară în raport cu cerințe referitoare la respectarea unor principii precum cel al securității juridice sau al individualizării pedepselor, ca, de exemplu, în cazul – analizat mai în detaliu în cadrul celui de al treilea motiv de recurs(53) – în care, la momentul adoptării deciziei, entitatea economică autoare a încălcării nu mai există în forma în care a existat la momentul la care a avut loc încălcarea, iar Comisia intenționează, în cadrul puterii sale discreționare, să sancționeze în solidar pentru încălcarea respectivă persoane juridice care nu mai sunt legate prin obligații economice, organizaționale și juridice de natură să justifice apartenența la aceeași întreprindere potrivit dreptului concurenței.

56.      Având în vedere cele de mai sus, apreciem totuși că nu se poate considera că revine Comisiei sarcina de a stabili în mod sistematic raporturile interne dintre codebitorii solidari la plata amenzii și cu atât mai puțin că aceasta este supusă unei obligații în această privință. În mod normal și cu excepția unor cazuri specifice, o astfel de stabilire nu corespunde în realitate unui raționament analog celui menționat la punctul 52 de mai sus, care justifică impunerea unor obligații de solidaritate externă. Astfel, odată plătită amenda de către una dintre persoanele care constituie întreprinderea și care au fost obligate în solidar și, prin urmare, odată garantată încasarea concretă a sancțiunii aplicate pentru încălcarea normelor de concurență ale Uniunii, obiectivul de a asigura efectivitatea aplicării acestor norme și cel de descurajare a unor încălcări viitoare, caracteristice competenței de a sancționa conferite Comisiei, sunt în mod normal îndeplinite, astfel încât stabilirea raporturilor de solidaritate internă dintre codebitorii solidari la plata amenzii nu pare a fi în general necesară pentru atingerea obiectivelor menționate.

57.      În această privință, trebuie de asemenea amintit că, astfel cum rezultă dintr‑o jurisprudență constantă, legislația Uniunii în domeniul concurenței privește activitatea întreprinderilor(54) care sunt destinatarele normelor de concurență ale Uniunii. Prin urmare, aceste norme nu reglementează, în principiu, raporturile dintre entitățile care constituie întreprinderea.

58.      În plus, din punct de vedere practic, trebuie să se observe că a impune Comisiei o obligație generală de a stabili în fiecare caz cota‑parte de răspundere a persoanelor juridice care fac parte din unitatea economică autoare a încălcării obligate în solidar la plata amenzii aferente ar risca să încetinească în mod semnificativ investigațiile Comisiei, punând în pericol efectivitatea aplicării normelor de concurență ale Uniunii(55), care, astfel cum am arătat la punctul 52 de mai sus, este tocmai scopul instrumentului juridic al solidarității.

59.      În concluzie, apreciem, prin urmare, că nu se poate nega în mod abstract faptul că Comisia, în exercitarea competenței sale de a aplica sancțiuni, poate stabili repartizarea internă a amenzii între codebitorii solidari (și anume raporturile numite de solidaritate internă). Cu toate acestea, în măsura în care acțiunea Comisiei în exercitarea acestei competențe care i‑a fost conferită prin tratate este limitată, în temeiul principiului proporționalității menționat anterior, la ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului caracteristic acestei competențe, Comisia va putea stabili raporturile de solidaritate internă dintre codebitorii solidari la plata amenzii numai în măsura în care acest lucru este necesar pentru a atinge obiectivul respectiv, și anume asigurarea respectării interdicțiilor prevăzute de dispozițiile privind concurența ale Uniunii. Va reveni Comisiei, după caz, sarcina de a evalua cerința de a efectua o astfel de stabilire, cu excepția situațiilor precum cea menționată la punctul 55 de mai sus și detaliate la punctele 83 și următoarele, în care exercitarea acesteia este necesară.

60.      Din cele de mai sus rezultă că, în opinia noastră, pe de o parte, nu poate fi împărtășită teza Comisiei prin care se neagă în absolut existența unei astfel de competențe în favoarea acesteia și, pe de altă parte, nu se poate nici reține, după cum rezultă din interpretarea punctelor 153-159 din hotărârea atacată, că revine Comisiei în mod generalizat sarcina de a stabili cotele‑părți ale codebitorilor solidari obligați la plata amenzii.

b)      Cu privire la competența instanțelor naționale

61.      În ceea ce privește, în schimb, sfera de competență a instanțelor naționale, trebuie să se observe că acestea pot interveni în diferite calități în aplicarea normelor de concurență ale Uniunii(56), în funcție de prerogativele care le sunt atribuite de legislațiile naționale respective. Astfel, acestea pot fi chemate să aplice normele menționate în litigii între persoane de drept privat sau pot interveni în calitate de autorități responsabile cu aplicarea unor asemenea norme în interes public sau ca instanțe învestite cu căi de atac împotriva unor decizii administrative.

62.      Cu toate acestea, rolul specific al instanțelor naționale în aplicarea normelor de concurență ale Uniunii constă în protecția drepturilor individuale garantate de aceste norme în litigiile dintre persoane de drept privat(57). În acest sens, rolul instanțelor naționale este complementar și diferit de cel constând în aplicarea pe cale administrativă, în interes public, a normelor comunitare de concurență(58).

63.      Or, cu titlu introductiv, observăm că atât abordarea adoptată de Tribunal în hotărârea atacată(59), cât și cea adoptată de Comisie în recursul formulat pornesc de la ideea existenței unei competențe exclusive de a stabili cota‑parte a fiecărui codebitor solidar la plata amenzii, despre care Tribunalul consideră că revine Comisiei, iar aceasta, dimpotrivă, consideră că revine instanțelor naționale. Nu identificăm însă niciun motiv pentru care ar fi absolut necesar să se adopte o abordare menită să stabilească în sarcina unui organism o competență exclusivă care să excludă existența competenței în sarcina altuia. În această privință, observăm că, dimpotrivă, sistemul de aplicare a normelor de concurență se întemeiază – încă și mai mult în urma modernizării aplicării acestor norme prin intermediul Regulamentului nr. 1/2003 – pe un sistem de competențe concurente și paralele ale Comisiei și ale autorităților naționale ale statelor membre (inclusiv instanțele naționale)(60).

64.      Prin urmare, din această perspectivă, apreciem că, în măsura în care într‑o cauză cu care este sesizată o instanță națională se ridică probleme legate de raporturile de solidaritate internă la plata unei amenzi pentru încălcarea normelor de concurență ale Uniunii care implică o cerință de protecție a drepturilor individuale ale codebitorului, instanța națională poate fi considerată competentă să soluționeze problemele respective, cu condiția ca acestea să nu fi făcut deja obiectul exercitării de către Comisie a competenței sale în această privință.

65.      Pe de altă parte, este necesar să se clarifice cu privire la acest aspect dacă – și în ce calitate − codebitorul solidar care a plătit Comisiei amenda în întregime dispune, în raport cu ceilalți codebitori, de un drept individual de regres asupra cotelor‑părți din amendă ale acestora care, în cazul în care problema solidarității interne nu a fost abordată de Comisie, poate fi invocat în fața unei instanțe naționale.

66.      În această privință, anticipăm faptul că suntem de acord cu Tribunalul atunci când, la punctul 155 din hotărârea atacată, afirmă că „noțiunea «caracterul solidar al plății amenzilor» este o noțiune autonomă [a dreptului Uniunii] care trebuie interpretată prin referire la obiectivele și la sistemul dreptului concurenței la care aceasta participă”. De altfel, rezultă în mod neechivoc din considerațiile pe care le‑am prezentat la punctele 52-59 de mai sus că noțiunea de solidaritate trebuie interpretată în lumina acestor obiective și în acest sistem(61).

67.      Independent de acest lucru, trebuie totuși să se observe că o decizie a Comisiei care obligă împreună în solidar mai multe persoane la plata unei amenzi produce, fără îndoială, unele efecte juridice susceptibile să creeze relații de debit/credit între persoanele respective. Astfel, decizia Comisiei creează o obligație solidară a tuturor acestor persoane în ceea ce privește plata amenzii. Plata de către una dintre persoanele respective a cuantumului integral al amenzii la care este obligată în solidar cu alte persoane, întrucât îi liberează pe toți ceilalți codebitori față de Comisie, dă naștere ulterior unui drept de regres în favoarea codebitorului care a plătit. Considerăm că nașterea acestui drept este consecința logică a plății de către o singură persoană a unui debit la plata căruia este obligată în solidar cu alte persoane, care au fost sancționate pentru același comportament unitar ilicit adoptat cu încălcarea unei reglementări a Uniunii (mai exact cea privind concurența).

68.      Totuși, în opinia noastră, acest drept de regres nu poate fi considerat un drept conferit particularilor de dreptul Uniunii, a cărui protecție jurisdicțională trebuie, potrivit jurisprudenței Curții, să fie asigurată de instanțe(62). Astfel, nu identificăm niciun element care să ne determine să considerăm că normele Uniunii în materie de concurență ar conferi în mod direct codebitorului solidar un drept la restituirea de către ceilalți codebitori la plata amenzii achitate de acesta în întregime a cotelor‑părți care le revin. În schimb, considerăm că este vorba mai degrabă despre un simplu drept de credit rezultat din executarea unei obligații care incumbă în solidar mai multor persoane, derivat într‑adevăr dintr‑un act al Uniunii. Prin urmare, în opinia noastră, existența și exercitarea unui astfel de drept de credit nu sunt reglementate de dreptul Uniunii, ci intră în sfera dreptului național.

69.      Va reveni, prin urmare, instanței naționale sesizate cu o acțiune în regres, potrivit propriilor norme de drept național, sarcina de a stabili condițiile pentru existența eventuală a dreptului de regres în favoarea codebitorului solidar care a plătit amenda în întregime, precum și de a aplica normele aferente, atât de fond, cât și de procedură, necesare pentru exercitarea unui asemenea drept. În exercitarea acestei competențe, instanța națională va putea, fără îndoială, dacă este necesar, să utilizeze instrumentele de cooperare cu Comisia puse la dispoziția sa de Regulamentul nr. 1/2003.

70.      În mod evident, instanța națională va putea stabili dreptul de regres al codebitorului și, prin urmare, relațiile interne dintre codebitorii solidari la plata amenzii numai în măsura în care această stabilire nu a fost deja efectuată de Comisie în exercitarea competențelor sale potrivit criteriului menționat la punctul 59 de mai sus. În acest din urmă caz, rolul instanței naționale va fi limitat la cel al unei instanțe de executare.

c)      Concluzie privind primul motiv de recurs

71.      În concluzie, în ceea ce privește prezenta cauză, din toate cele de mai sus rezultă că, în opinia noastră, în măsura în care Tribunalul a stabilit, la punctul 157 din hotărârea atacată, că revine exclusiv Comisiei, în cadrul exercitării competenței sale de a aplica amenzi, obligația de a stabili cota‑parte atribuită fiecărei societăți din cuantumul amenzii la plata căreia acestea au fost obligate în solidar și că obligația respectivă nu poate fi încredințată instanțelor naționale, acesta a săvârșit o eroare de drept. Consecințele concrete ale acestei erori vor fi discutate ulterior, la punctul 125 și următoarele.

2.      Cu privire la al treilea și la al șaptelea motiv de recurs, referitoare la erori de drept în interpretarea principiului individualizării pedepselor și a sancțiunilor și, respectiv, a principiului răspunderii întreprinderilor pentru încălcările normelor de concurență ale Uniunii, cu afectarea, în consecință, a competenței Comisiei de a stabili entitățile juridice cărora să le impute răspunderea pentru încălcare

72.      Odată clarificate aspectele privind competența, care au în mod logic un caracter preliminar în raport cu celelalte aspecte, considerăm oportun să examinăm în continuare al treilea motiv de recurs invocat de Comisie, precum și, împreună cu acesta, cel de al șaptelea motiv, despre care apreciem că reprezintă un apendice al celui de al treilea motiv. Astfel, aceste motive de recurs ridică unele probleme de principiu fundamentale, care, în opinia noastră, trebuie analizate în prealabil, înainte de a aborda celelalte motive.

73.      Prin intermediul celui de al treilea motiv de recurs invocat, Comisia susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a considerat că rezultă din principiul individualizării pedepselor și a sancțiunilor că fiecare destinatar al unei decizii care îl obligă la plata în solidar a unei amenzi pentru încălcarea normelor de concurență trebuie să poată deduce din decizia respectivă cota‑parte pe care va trebui să o suporte în raporturile interne cu codebitorii solidari după ce a fost efectuată plata către Comisie. Stabilirea răspunderii individuale a fiecărei societăți pe care se întemeiază stabilirea cotelor‑părți aferente fiecărui codebitor solidar impusă de Tribunal Comisiei ar fi, potrivit acestei instituții, incompatibilă cu noțiunea de întreprindere destinatară a interdicțiilor prevăzute la articolele 101 TFUE și 102 TFUE și răspunzătoare pentru încălcările interdicțiilor prevăzute la acestea. Prin intermediul celui de al șaptelea motiv de recurs invocat, Comisia susține că obligația impusă de Tribunal Comisiei afectează de asemenea în mod excesiv competența acesteia de a stabili entitățile juridice cărora să le impute, în cadrul întreprinderii, răspunderea pentru încălcare.

74.      Mai întâi trebuie amintit că principiul individualizării pedepselor și a sancțiunilor, pe care, astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 20 de mai sus, Tribunalul, la punctul 153 din hotărârea atacată, a întemeiat obligația Comisiei de a stabili cota‑parte a fiecărei societăți codebitoare la plata amenzii, este un corolar al principiului răspunderii personale și constituie, împreună cu acesta, o garanție fundamentală a dreptului penal care limitează exercitarea ius puniendi al autorităților publice(63). Aceste principii se aplică în domeniul dreptului concurenței, inclusiv în raport cu persoane juridice(64), ca urmare a naturii „parapenale” a sancțiunilor care pot fi aplicate de Comisie pentru a pedepsi comportamente anticoncurențiale(65).

75.      În special, în temeiul principiului răspunderii personale, la rândul său corolar al principiului culpei(66), nimeni nu este responsabil decât pentru fapta proprie(67). În temeiul principiului individualizării pedepselor și a sancțiunilor, mai exact, o persoană poate fi sancționată numai pentru faptele care îi sunt imputate în mod individual(68). Prin urmare, în temeiul acestui principiu, numai autorul încălcării poate fi sancționat pentru încălcarea respectivă(69) și, în consecință, sancțiunea în cauză nu poate fi suportată de o altă persoană decât cea vinovată(70).

76.      În plus, astfel cum am arătat deja la punctul 57 de mai sus, legislația Uniunii în domeniul concurenței privește activitatea întreprinderilor. Potrivit unei jurisprudențe constante, noțiunea de întreprindere desemnează orice entitate care exercită o activitate economică, independent de statutul juridic al acestei entități și de modul său de finanțare(71). În această privință, Curtea a precizat de asemenea că noțiunea de întreprindere, plasată în acest context, trebuie înțeleasă în sensul că desemnează o unitate economică – din punctul de vedere al acordului –, chiar dacă, sub aspect juridic, unitatea economică respectivă este constituită din mai multe persoane fizice sau juridice(72).

77.      Tot potrivit unei jurisprudențe constante, în cazul în care încalcă normele prevăzute în materie de concurență, entitatea economică în cauză este obligată, potrivit principiului răspunderii personale, să răspundă pentru încălcare(73). Rezultă că principiul răspunderii personale se aplică in primis întreprinderii, care, întrucât este destinatară a normelor de concurență ale Uniunii, dacă încalcă în mod intenționat sau din neglijență aceste norme, trebuie să răspundă personal, în calitate de entitate economică unitară, chiar dacă nu are în mod necesar personalitate juridică proprie(74).

78.      Cu toate acestea, atunci când întreprinderea care a încălcat normele de concurență este constituită din diverse persoane juridice, se pune problema persoanei sau a persoanelor care pot fi chemate să răspundă în mod concret pentru încălcarea respectivă, prin aplicarea unei amenzi în sarcina acestora. Astfel, deși normele de concurență ale Uniunii se adresează întreprinderilor și sunt imediat aplicabile acestora, indiferent de organizarea și de forma lor juridică, rezultă totuși din necesitatea efectivității aplicării normelor menționate că decizia Comisiei de limitare și de sancționare a încălcării acestora trebuie să fie adresată unor entități‑persoane în mod concret, în raport cu care se poate acționa în scopuri de executare pentru a obține plata amenzii în cauză(75).

79.      Tocmai această dualitate între noțiunea de întreprindere ca unitate economică destinatară a normelor de concurență, pe de o parte, și persoanele juridice individuale care, fiind obligate la plata amenzii, răspund în mod concret pentru încălcare, pe de altă parte, generează o anumită incertitudine cu privire la sfera de aplicare concretă a principiilor amintite anterior, care, în pofida jurisprudenței Curții menționate la punctul 77 de mai sus, sunt frecvent aplicate nu în raport cu întreprinderea în ansamblu, ci în raport cu persoanele juridice individuale care o constituie(76).

80.      În această privință, apreciem totuși că se poate considera că, în cazul unei întreprinderi constituite din diverse persoane juridice, entitățile care au participat la înțelegere, precum și persoana care exercită o influență determinantă asupra acestora pot fi considerate împreună entități juridice componente ale unei întreprinderi unitare în accepțiunea dreptului concurenței care pot fi reținute răspunzătoare pentru actele acesteia(77). Prin urmare, atunci când Comisia demonstrează că întreprinderea a săvârșit, în mod intenționat sau din neglijență, o încălcare a normelor de concurență ale Uniunii, aceasta poate constata răspunderea personală solidară a tuturor entităților juridice care compun unitatea economică(78) și care, printr‑un comportament unitar, au participat direct sau indirect(79) la săvârșirea încălcării.

81.      Tocmai pentru acest motiv Curtea a considerat că este în conformitate cu principiul răspunderii personale – precum și cu obiectivul aplicării efective a normelor de concurență – să fie chemate să răspundă în solidar persoanele juridice care au participat la încălcare și, împreună cu ele, persoana care a exercitat o influență decisivă asupra lor, și aceasta tocmai pentru că persoanele menționate fac parte din aceeași unitate economică și, prin urmare, formează o singură întreprindere în sensul jurisprudenței citate la punctul 76 de mai sus(80). Tot pentru motivul apartenenței lor comune la întreprindere și tot în scopul de a asigura efectivitatea executării sancțiunii, Curtea a recunoscut Comisiei o putere discreționară de a decide dacă să sancționeze numai filiala care a participat la încălcare sau numai societatea‑mamă care a deținut controlul asupra acesteia în perioada de participare la încălcare(81) sau dacă să le sancționeze pe amândouă în solidar(82).

82.      Din considerațiile prezentate anterior, precum și din însăși rațiunea mecanismului solidarității, astfel cum este precizată la punctul 52 de mai sus, rezultă că competența recunoscută Comisiei de jurisprudență de a obliga mai multe persoane în solidar la plata unei amenzi pentru încălcarea normelor Uniunii în materie de concurență derivă din însăși noțiunea de întreprindere și se justifică numai în măsura în care entitățile în cauză fac parte – sau au făcut parte – din entitatea economică unitară chemată să răspundă pentru încălcarea respectivă. Cu alte cuvinte, condiția prealabilă obligării de către Comisie în solidar la plata unei amenzi aplicate pentru încălcarea normelor de concurență ale Uniunii este ca entitățile obligate în solidar să aparțină aceleiași unități economice care a săvârșit încălcarea și care este, prin urmare, chemată să răspundă personal(83). Aceste entități juridice componente ale unei întreprinderi unitare în accepțiunea dreptului concurenței vor putea fi, prin urmare, considerate răspunzătoare personal și eventual în solidar pentru actele acesteia(84).

83.      Totuși, ce se întâmplă în cazul în care una (sau mai multe) dintre persoanele juridice care au participat la încălcarea normelor de concurență ca parte a unei unități economice încetează să mai facă parte din aceasta, de exemplu – precum în cazul în speță SEHV și Magrini – ca urmare a unei cesiuni intervenite în perioada în care înțelegerea este operantă, astfel încât la momentul adoptării deciziei de către Comisie aceasta nu mai face parte din unitatea economică autoare a încălcării? Mai poate Comisia sancționa persoana juridică respectivă pentru încălcarea în cauză în solidar cu entitățile împreună cu care aceasta făcea parte din entitatea economică unitară?

84.      Considerăm înainte de toate că, într‑un asemenea caz, în conformitate cu cele menționate la punctul 80 de mai sus, entitățile juridice care compuneau unitatea economică rămân răspunzătoare personal în solidar pentru actele săvârșite de entitatea economică din care făceau parte în perioada de existență a acesteia(85). În plus, întrucât unitatea comportamentului entității economice pe piață este cea care justifică imputarea în solidar a comportamentului ilicit în ansamblu fiecăreia dintre persoanele juridice care fac parte din aceasta sau care au făcut parte la momentul în care a fost pus în aplicare comportamentul respectiv, ele rămân responsabile în mod extern față de Comisie pentru plata întregii amenzi(86).

85.      Cu toate acestea, dacă, la momentul adoptării deciziei de către Comisie, unitatea economică nu mai există în forma în care exista când a fost săvârșită încălcarea, în cazul obligării la plata în solidar a amenzii, principiul individualizării pedepselor impune, în opinia noastră, o cerință de securitate juridică referitor la stabilirea sancțiunii aplicate entităților care nu mai constituie o unitate economică. Astfel de entități, deși rămân răspunzătoare în mod extern față de Comisie pentru plata integrală a amenzii pentru încălcarea săvârșită de întreprindere, întrucât nu mai fac parte dintr‑o unitate economică unitară la momentul adoptării deciziei, trebuie să poată cunoaște cota‑parte pe care vor fi obligate să o suporte în cadrul raporturilor cu codebitorii lor solidari cu care nu mai au o legătură economică, organizațională și juridică suficientă pentru a justifica includerea lor împreună cu aceștia într‑o unitate economică(87).

86.      Din cele de mai sus rezultă că, în cazul în care, în cadrul puterii discreționare menționate mai sus de a decide pe care dintre entitățile răspunzătoare să o sancționeze pentru comportamentul pentru care întreprinderea este răspunzătoare, Comisia intenționează să stabilească o răspundere solidară a unor entități care constituiau o unitate economică la momentul săvârșirii încălcării, dar care la momentul adoptării deciziei nu mai fac parte din aceeași unitate economică, această instituție nu se poate sustrage obligației de a stabili cota‑parte din cuantumul amenzii pe care entitatea care nu mai are legături care să justifice includerea sa în unitatea economică va trebui să o suporte în raporturile interne cu ceilalți codebitori. În această privință, trebuie arătat că sancționarea în solidar a unor astfel de entități constituie o simplă posibilitate lăsată la aprecierea discreționară a Comisiei(88).

87.      În acest context, considerăm că, în cazul în care Comisia alege să urmeze această cale, aceasta va trebui să efectueze o analiză de la caz la caz menită să stabilească gradul de răspundere care revine entității respective în cadrul comportamentului unitar al întreprinderii. În această privință, Comisia însăși menționează o serie de împrejurări care, deși au fost respinse în jurisprudență pentru analiza menită să stabilească existența unei influențe decisive a unei societăți care exercită controlul asupra filialei sale, pot fi totuși luate în considerare la repartizarea răspunderii între societatea‑mamă și filiala acesteia. Comisia menționează în mod special faptul că societatea‑mamă nu a participat direct la încălcare, faptul că aceasta nu are interese în sectorul vizat de încălcare, faptul că nu a avut cunoștință de încălcare sau faptul că filialele, în pofida instrucțiunilor de a se distanța de comportamentul respectiv, au participat totuși la acesta(89). Considerăm apoi că, în mod similar cu celelalte aspecte privind stabilirea amenzii, trebuie recunoscută Comisiei o anumită marjă de apreciere, în funcție de caracteristicile fiecărui caz, în evaluarea relevanței și a importanței unor astfel de factori care, în opinia mea, nu pot face obiectul unei liste exhaustive și cu caracter obligatoriu.

88.      Apreciem că necesitatea unei analize de la caz la caz, care derivă direct din aplicarea principiilor răspunderii personale și individualizării pedepselor, exclude posibilitatea de a prevedea o regulă precum cea stabilită de Tribunal la punctele 158 și 159 din hotărârea atacată, potrivit căreia, în lipsa unor indicații privind gradul de răspundere a persoanelor juridice individuale pentru participarea întreprinderii, ar trebui să se considere că acestea sunt răspunzătoare în aceeași măsură. Această regulă, care pare să fi fost preluată din regimul juridic al obligației solidare de drept civil prevăzut în sistemele juridice ale unor state membre(90), nu numai că nu este, în opinia noastră, compatibilă cu principiile răspunderii personale și individualizării pedepselor menționate mai sus(91), întrucât prevede un tip de prezumție de răspundere egală a codebitorilor solidari la plata amenzii pentru participarea la un comportament unitar al întreprinderii care nu este în mod necesar același pentru toate entitățile în cauză, dar este de asemenea lipsită de un temei juridic, sau cel puțin de un fundament de principiu, adecvat. Astfel, în opinia noastră, pentru a întemeia o asemenea regulă nu este suficientă o trimitere generică la regimul juridic al obligației de drept civil, fără nicio altă explicație privind motivele pentru care un principiu dedus din acest regim ar fi aplicabil în domeniul concurenței, din moment ce, astfel cum a arătat însuși Tribunalul, natura obligației de plată care revine societăților cărora Comisia le‑a aplicat amenzile de plătit în solidar ca urmare a unei încălcări a dreptului concurenței este diferită de cea a codebitorilor de drept privat.

89.      În această privință trebuie de asemenea să recunoaștem că întâmpinăm o anumită dificultate în a recunoaște relevanța trimiterii de la punctul 158 din hotărârea atacată la punctele 100 și 101 din Hotărârea Aristrain/Comisia(92). Astfel, în hotărârea amintită Curtea nu a recunoscut în niciun fel principiul stabilit de Tribunal la punctul menționat din hotărârea atacată. Aceasta a criticat mai degrabă Tribunalul pentru că nu a sancționat nemotivarea deciziei Comisiei prin care a fost aplicată o amendă unei societăți imputându‑i-se comportamentul unei alte societăți cu care aceasta se află în legătură, fără să fi fost demonstrată însă existența unei unități economice între ele(93). În acest caz, nu se conturează, prin urmare, obligarea în solidar a mai multor entități.

90.      În schimb, considerăm că cerințe privind certitudinea dreptului referitor la stabilirea sancțiunii precum cele menționate la punctul 85 se impun într‑o măsură mult mai mică în cazul în care, la momentul adoptării deciziei de către Comisie, entitățile sancționate în solidar aparțin în continuare aceleiași unități economice, mai exact aceleiași întreprinderi, care a săvârșit încălcarea. Astfel, deși nu poate fi exclusă în mod absolut posibilitatea nașterii unor litigii între entități care aparțin aceleiași unități economice unitare obligate în solidar cu privire la cota‑parte din cuantumul amenzii pe care trebuie să o plătească fiecare dintre ele, astfel de probleme pot fi încadrate în general într‑o perspectivă intragrup. Atât timp cât unitatea economică nu dispare, întreprinderea în ansamblul său este în primul rând răspunzătoare personal pentru săvârșirea încălcării, iar competența recunoscută Comisiei de a obliga în solidar la plata amenzii aferente nu este supusă unor cerințe privind certitudinea dreptului similar celui care se impune în cazul dispariției unității economice. De altfel, după cum am arătat deja la punctele 57 și 76 de mai sus, normele de concurență ale Uniunii nu reglementează, în principiu, raporturile dintre entitățile care constituie întreprinderea.

91.      În lumina tuturor considerațiilor de mai sus, apreciem că în hotărârea atacată Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a considerat că rezultă din principiul individualizării pedepselor și a sancțiunilor că fiecare destinatar al unei decizii care îl obligă la plata în solidar a unei amenzi pentru încălcarea normelor de concurență trebuie întotdeauna să poată deduce din decizia respectivă cota‑parte pe care va trebui să o suporte în raporturile interne cu codebitorii solidari după ce a fost efectuată plata către Comisie și prin faptul că a stabilit ulterior în mod concret, pe baza acestei considerații și în temeiul regulii repartizării în mod egal, cota‑parte din cuantumul amenzii pentru fiecare societate în cauză(94). Cu toate acestea, rezultă de asemenea din considerațiile de mai sus că, în cazul obligării în solidar a unor entități care la momentul adoptării deciziei nu mai aparțin unității economice care a săvârșit încălcarea, devine necesară stabilirea cotelor‑părți din cuantumul amenzii care revin acestora. Consecințele concrete ale acestei erori vor fi discutate ulterior, la punctul 125 și următoarele.

3.      Cu privire la al doilea motiv de recurs, potrivit căruia Tribunalul ar fi depășit puterile care îi sunt conferite de competența sa de fond

92.      Comisia susține că, prin interpretarea articolului 23 din Regulamentul nr. 1/2003 în sensul că acesta include și competența sau chiar obligația de a soluționa problemele referitoare la raporturile interne dintre codebitorii solidari la plata amenzii și prin faptul că a stabilit în mod concret pe această bază cotele‑părți ale diverselor societăți reclamante, Tribunalul ar fi depășit puterile pe care i le conferă competența sa de fond. Prin intermediul prezentului motiv, Comisia contestă în esență faptul că stabilirea cotelor‑părți pe care fiecare codebitor solidar la plata amenzii trebuie să le suporte în raporturile sale interne cu ceilalți codebitori intră în sfera competenței de fond conferite instanțelor Uniunii de articolul 261 TFUE și de articolul 31 din Regulamentul nr. 1/2003.

93.      În această privință, trebuie amintit mai întâi că, potrivit unei jurisprudențe deja bine consacrate, competența de fond abilitează Tribunalul, dincolo de simplul control de legalitate, care nu permite decât respingerea acțiunii în anulare sau anularea actului atacat, să îl reformeze pe acesta din urmă, adică să substituie propria apreciere celei a Comisiei, chiar în lipsa anulării, ținând seama de toate împrejurările de fapt, în scopul de a suprima, de a reduce sau de a majora cuantumul amenzii aplicate(95). Competența de fond are un rol de garanție suplimentară pentru întreprinderi că cuantumul amenzii care le‑a fost aplicată face obiectul unui control foarte riguros efectuat de o instanță independentă și imparțială(96).

94.      Rezultă, prin urmare, din jurisprudență că, atunci când își exercită competența de fond, Tribunalul dispune de o putere deplină care trebuie să privească toate aspectele referitoare la stabilirea amenzii. Considerăm totuși că, în măsura în care Tribunalul, în exercitarea acestei puteri, este abilitat „să substituie propria apreciere celei a Comisiei”(97), acest lucru poate avea loc numai în limitele competențelor conferite acestei instituții prin tratate. Cu alte cuvinte, atunci când reformează sancțiunea, Tribunalul nu poate exercita competențe care le depășesc pe cele atribuite Comisiei.

95.      Or, am arătat în cadrul analizei primului motiv de recurs(98) că Comisia dispune de competența de a stabili repartizarea internă a amenzii între codebitorii solidari numai în măsura în care acest lucru este necesar pentru a asigura respectarea interdicțiilor prevăzute de dispozițiile privind concurența ale Uniunii și că, în unele cazuri specifice, precum cazul în care aceasta intenționează să sancționeze în solidar societăți care au aparținut aceleiași unități economice la momentul săvârșirii încălcării, dar care nu mai fac parte din aceasta la momentul adoptării deciziei, Comisia are obligația de a realiza o astfel de stabilire. În consecință, în opinia noastră, numai în aceste limite poate exercita Tribunalul competența sa de fond cu privire la stabilirea relațiilor interne dintre codebitorii solidari.

96.      În mod concret, în prezenta cauză este necesar, în opinia noastră, să se facă distincție între cazul societăților care inițial au făcut parte din grupul Schneider și care ulterior, în anul 2001, au fost dobândite de grupul VA Tech (și anume SEHV și Magrini) pentru perioada anterioară dobândirii lor și cazul celorlalte societăți care aparțin grupului VA Tech(99).

97.      Astfel, la momentul adoptării deciziei în litigiu, societățile SEHV și Magrini nu mai făceau parte din întreprinderea Schneider, pe care Comisia dorea să o sancționeze pentru încălcarea săvârșită în perioada cuprinsă între aprilie 1988 și decembrie 2000. Din considerațiile prezentate în cadrul analizei primului și a celui de al treilea motiv de recurs rezultă că, în aceste împrejurări, dacă Comisia intenționa să oblige societățile menționate în solidar cu fosta societate‑mamă (și anume Schneider), aceasta trebuia să specifice cota‑parte din cuantumul amenzii pe care fiecare dintre aceste societăți ar fi trebuit să o suporte în relațiile interne dintre codebitorii solidari care nu mai aparțineau aceleiași întreprinderi.

98.      În cadrul reformării amenzii, Tribunalul, în exercitarea competenței sale de fond, a obligat în solidar Schneider, SEHV și Magrini la o amendă totală de 8,1 milioane de euro, stabilind cotele‑părți corespunzătoare care urmau a fi suportate în relațiile interne. Întrucât Comisia, în lumina celor arătate la punctul anterior, era obligată, într‑un astfel de caz, să stabilească cotele‑părți respective, în opinia noastră, nu se poate considera că Tribunalul, prin faptul că a stabilit raporturile interne dintre acești codebitori solidari, și‑a depășit competența de fond(100). Pe de altă parte, în conformitate cu cele arătate la punctele 87 și 88 de mai sus, considerăm că, prin aplicarea regulii repartizării amenzii în mod egal pe care el însuși o stabilise la punctele 158 și 159 din hotărârea atacată, Tribunalul a săvârșit totuși o eroare prin stabilirea cotelor‑părți în cauză.

99.      În schimb, în ceea ce privește societățile care aparțin grupului VA Tech, nu există niciun motiv care să conducă la concluzia că stabilirea cotelor‑părți din cuantumul amenzii care revin societăților menționate ar fi legată de necesitatea de a asigura respectarea interdicțiilor prevăzute de dispozițiile privind concurența ale Uniunii. De altfel, Tribunalul nu a furnizat nicio informație în această privință. Prin urmare, în aceste împrejurări, considerăm că, prin stabilirea cotelor‑părți pe care societățile menționate vor trebui să le suporte în raporturile lor interne, Tribunalul a depășit limitele competenței sale de fond.

100. În sfârșit, este necesar să ne ocupăm de încă un aspect privind exercitarea competenței de fond de către Tribunal în prezenta cauză. Astfel, Comisia evidențiază că, deși a reformat amenda, în cele din urmă Tribunalul a lăsat neschimbat cuantumul total al amenzii aplicate celor două întreprinderi sancționate (întreprinderea constituită din societățile grupului VA Tech(101) și întreprinderea constituită din Schneider, SEHV și Magrini înainte de cesionarea acestora(102)). Prin urmare, Tribunalul a efectuat în esență doar o „repartizare internă” diferită a amenzii între societățile codebitoare solidare(103). În aceste condiții, se poate pune întrebarea dacă acest lucru intră în sfera de competență conferită instanței Uniunii de articolul 31 din Regulamentul nr. 1/2003, care îi permite acesteia „să suprime, să reducă sau să majoreze” cuantumul amenzii aplicate.

101. Considerăm că trebuie să se răspundă afirmativ la această întrebare. Astfel, competența de fond permite Tribunalului să „modifice” cuantumul amenzii aplicate(104). Or, deși este adevărat că, potrivit articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, amenzile pentru încălcările normelor de concurență sunt aplicate întreprinderilor, în calitate de destinatare ale normelor de concurență, este de asemenea adevărat că, astfel cum am arătat la punctul 78 de mai sus, atunci când întreprinderea este constituită din diverse persoane juridice, sancțiunea le este aplicată acestora. Prin urmare, în cazul anulării amenzii ca urmare a constatării unor erori din partea Comisiei, în opinia noastră, intră în puterea de control a Tribunalului, care, după cum am văzut, este deplină și privește toate aspectele referitoare la stabilirea sancțiunii, o nouă stabilire a amenzii în sensul că, deși menține neschimbat conținutul acesteia, astfel cum a fost stabilit de Comisie pentru întreprindere, îi modifică cuantumul pentru persoanele juridice care sunt în mod concret obligate să o plătească.

102. În plus, în ceea ce privește în special cazul în speță, se impune de asemenea constatarea că Tribunalul a modificat, majorându‑l, cuantumul amenzii datorate de două societăți care nu mai aparțin întreprinderii care săvârșise încălcarea. Astfel, prin faptul că a declarat SEHV și Magrini răspunzătoare în solidar față de Comisie pentru plata sumei de 8,1 milioane de euro în loc de 4,5 milioane de euro, Tribunalul a modificat, majorându‑l, cuantumul amenzii datorate de societățile respective.

103. În lumina tuturor considerațiilor de mai sus, apreciem că al doilea motiv trebuie de asemenea admis, întrucât, pe de o parte, în ceea ce privește societățile grupului VA Tech, Tribunalul și‑a depășit competența de fond, iar pe de altă parte, în ceea ce privește Schneider, SEHV și Magrini înainte de cesionarea lor în 2001, acesta a săvârșit o eroare în exercitarea competenței respective. Consecințele concrete ale acestei admiteri vor fi discutate ulterior, la punctul 125 și următoarele.

4.      Cu privire la al patrulea motiv de recurs, întemeiat pe încălcarea principiului ne ultra petita

104. Prin intermediul celui de al patrulea motiv de recurs, Comisia susține că Tribunalul ar fi încălcat în hotărârea atacată principiul ne ultra petita. Astfel, din proprie inițiativă și fără ca recurentele să fi solicitat acest lucru, Tribunalul, pe de o parte, ar fi constatat, la punctul 157 din hotărârea atacată, că îi revine Comisiei obligația de a stabili cota‑parte atribuită fiecărui debitor solidar la plata amenzii și, pe de altă parte, ar fi stabilit în mod concret cotele‑părți ale reclamantelor la punctele 245, 247, 262 și 263 din hotărârea atacată în cadrul competenței sale de fond.

105. În această privință, este necontestat faptul că instanța Uniunii chemată să se pronunțe cu privire la o acțiune în anulare este condiționată de principiul ne ultra petita, potrivit căruia anularea pe care o pronunță nu poate depăși anularea solicitată de reclamant(105).

106. Cu toate acestea, astfel cum am arătat la punctul 41 de mai sus, analiza recursului este limitată la stabilirea de către Tribunal a cotelor‑părți din cuantumul amenzii în exercitarea competenței sale de fond și la considerațiile de drept prezentate la punctele 153-159 din hotărârea atacată, în măsura în care acestea constituie temeiul necesar și indisociabil al stabilirii menționate.

107. Or, după cum am avut deja ocazia să susținem recent, considerăm că regula ne ultra petita și limitarea în consecință a puterilor instanței la problemele cu care este sesizată de părți are un rol foarte limitat în cadrul exercitării competenței de fond a instanței Uniunii potrivit articolului 261 TFUE(106). Astfel, odată ce a fost solicitată de părți o nouă evaluare a cuantumului amenzii, Tribunalul trebuie să se considere abilitat, în limitele competențelor sale, să efectueze o analiză completă „pe fond” cu privire la cuantumul amenzii, care depășește limitele intrinseci ale controlului de legalitate(107).

108. În prezenta cauză, independent de faptul că stabilirea cotei‑părți poate, în opinia noastră, să fie considerată ca inclusă într‑o cerere de modificare a amenzii, trebuie, în orice caz, să se arate că, în fața Tribunalului, toate reclamantele au contestat cuantumul amenzii care le‑a fost aplicat solicitând reducerea acesteia pentru motive legate de impunerea de către Comisie a unei legături de solidaritate, fapt care implică așadar, într‑un mod mai mult sau mai puțin explicit(108), aspectul referitor la raporturile interne între persoane vizate de această legătură.

109. Rezultă, în opinia noastră, că în cazul în speță principiul ne ultra petita nu putea împiedica Tribunalul să efectueze o apreciere de drept precum cea de la punctul 157 din hotărârea atacată și să deducă ulterior din aceasta consecințele aferente în cadrul reformei cuantumului amenzii în exercitarea competenței sale de fond. Acest lucru nu este deloc în dezacord cu faptul că, în opinia noastră, această apreciere, precum și stabilirea menționată sunt viciate de erori de drept și că Tribunalul a depășit în parte limitele competenței sale de fond(109).

110. Din cele de mai sus rezultă că, în opinia noastră, al patrulea motiv de recurs trebuie respins.

5.      Cu privire la al cincilea motiv de recurs, întemeiat pe încălcarea principiului contradictorialității

111. Potrivit Comisiei, Tribunalul ar fi încălcat principiul contradictorialității prin faptul că nu i‑a oferit ocazia să se exprime cu privire la interpretarea pe care intenționa să o dea articolului 23 din Regulamentul nr. 1/2003, în sensul impunerii în sarcina Comisiei a unei obligații de a stabili relațiile interne dintre codebitorii solidari. Astfel, Tribunalul ar fi impus Comisiei obligații complet noi, fără ca aceasta să fi avut posibilitatea de a lua în mod suficient o poziție în acest sens.

112. Mai întâi trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, principiul contradictorialității, care face parte din dreptul la apărare și asupra respectării căruia sunt chemate să vegheze instanțele Uniunii, implică, în general, dreptul părților dintr‑un proces de a lua cunoștință de probele și de observațiile prezentate instanței și de a le discuta(110). Pentru a fi îndeplinite cerințele care decurg din dreptul la un proces echitabil, trebuie ca părțile să aibă posibilitatea de a dezbate în contradictoriu atât elementele de fapt, cât și elementele de drept care sunt decisive pentru soluționarea procedurii(111). De obicei, acesta implică, prin urmare, dreptul părților de a lua cunoștință și de a discuta motivele de drept, inclusiv cele invocate din oficiu de instanță, pe care aceasta intenționează să își întemeieze decizia(112).

113. Principiul contradictorialității trebuie să fie respectat inclusiv în exercitarea de către Tribunal a competenței sale de fond(113).

114. Principiul contradictorialității trebuie să beneficieze oricărei părți la un proces cu care este sesizată instanța comunitară, indiferent de calitatea juridică a acesteia. În consecință, și instituțiile Uniunii se pot prevala de acest principiu atunci când sunt părți la un astfel de proces(114).

115. În prezenta cauză, rezultă din cuprinsul punctului 30 din hotărârea atacată că, în ședința desfășurată la Tribunal, SEHV și Magrini au prezentat o hotărâre a Tribunal de Commerce de Grenoble (Tribunalul Comercial din Grenoble) referitoare la acțiunea introdusă de Schneider împotriva lor pentru a obține restituirea părții din amenda plătită integral de aceasta pentru care societățile respective erau răspunzătoare în solidar(115). În urma prezentării hotărârii amintite, Tribunalul a permis Comisiei, la solicitarea acesteia, să prezinte observații cu privire la aspectul în cauză. În observațiile menționate, prezentate la 26 martie 2010, după ce a expus motivele pentru care considera că hotărârea respectivă nu era relevantă pentru soluționarea acțiunilor introduse de reclamante la Tribunal, Comisia a efectuat o serie de aprecieri cu privire la răspunderea solidară în general, care includeau unele observații privind stabilirea raporturilor interne dintre codebitorii solidari la plata amenzii. În special, Comisia a susținut deja în acest context lipsa competenței sale de a stabili raporturile interne dintre codebitori și a emis unele aprecieri privind competența instanțelor naționale. Comisia însăși, în cadrul primei părți a celui de al șaselea motiv de recurs, susține că a invocat în observațiile menționate o întreagă serie de argumente împotriva stabilirii de către aceasta a raporturilor juridice dintre codebitorii solidari la plata amenzii.

116. În aceste împrejurări, nu putem să nu subliniem că Comisia a avut ocazia să ia poziție cu privire la problemele legate de stabilirea raporturilor de solidaritate internă dintre codebitorii amenzii(116). Or, este adevărat că Tribunalul nu i‑a cerut în mod explicit să își exprime opinia față de interpretarea pe care intenționa să o dea articolului 23 din Regulamentul nr. 1/2003 în ceea ce privește recunoașterea în favoarea sa a competenței de a stabili raporturile interne dintre codebitori. Cu toate acestea, interpretarea în cauză constituie, în opinia noastră, o apreciere juridică de competența Tribunalului care nu încalcă principiul contradictorialității(117), în special într‑un context în care, precum în prezenta cauză, Comisia a avut ocazia de a‑și exprima în mod explicit opinia cu privire la aspectele menționate mai sus referitoare la stabilirea relațiilor interne dintre codebitorii solidari(118).

117. În lumina celor de mai sus, considerăm că al cincilea motiv de recurs invocat de Comisie trebuie respins.

6.      Cu privire la al șaselea motiv de recurs, întemeiat pe încălcarea obligației de motivare

118. Prin intermediul celui de al șaselea motiv de recurs, care prezintă două aspecte, Comisia susține că în hotărârea atacată Tribunalul nu a respectat obligația de motivare care îi revine. În primul rând, Tribunalul nu ar fi examinat suficient argumentele pe care Comisia le‑a prezentat în observațiile din 26 martie 2010 menționate anterior împotriva stabilirii raporturilor juridice interne dintre codebitorii solidari. În al doilea rând, Tribunalul nu ar fi explicat motivele pe care se întemeiază concluziile sale, limitându‑se la a formula aprecieri atât de generale încât ar fi imposibil să se înțeleagă în ce mod acestea ar putea constitui temeiul concluziilor respective.

119. În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, obligația Tribunalului de a‑și motiva hotărârile nu poate fi interpretată în sensul că ar fi obligat să răspundă în detaliu la fiecare argument invocat de o parte(119). Dimpotrivă, trebuie să se considere suficient faptul că expunerea de motive a unei hotărâri, care poate fi implicită cu privire la anumite aspecte, menționează în mod clar și neechivoc raționamentul Tribunalului, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate de acesta, iar Curții să își exercite controlul jurisdicțional(120).

120. Or, în ceea ce privește prima parte a prezentului motiv, rezultă din jurisprudența menționată că Tribunalul nu avea obligația de a răspunde în mod explicit și în detaliu la toate argumentele invocate de Comisie în observațiile prezentate la 26 martie 2010. Reiese de altfel din raționamentul de la punctele 153-159 din hotărârea atacată că Tribunalul a respins abordarea propusă de Comisie, care, cu toate acestea, astfel cum rezultă din ultima frază de la punctul 157, a fost luată în considerare de Tribunal în analiza sa.

121. În ceea ce privește a doua parte a prezentului motiv, am arătat la punctul 45 de mai sus că din termenii utilizați de Tribunal nu rezultă foarte clar dacă acesta a intenționat sau nu a intenționat să impună Comisiei o obligație reală de a stabili cotele‑părți aferente codebitorilor solidari la plata amenzii. Astfel, la punctul 153 Tribunalul a afirmat că Comisia „trebuie […] după caz” să efectueze o astfel de stabilire fără a specifica în ce cazuri este necesar acest lucru, în timp ce la punctul 157 a afirmat că „revine” Comisiei obligația de a face acest lucru(121). Utilizarea termenilor menționați creează, în opinia noastră, o anumită ambiguitate în precizările Tribunalului și în întinderea obligațiilor pe care acesta a intenționat să le impună Comisiei.

122. În plus, rezultă din cuprinsul punctului 88 de mai sus că nu am considerat suficientă trimiterea generică efectuată de Tribunal, la punctul 155 din hotărârea atacată, la regimul juridic al obligației de drept civil ca temei pentru regula repartizării răspunderii în mod egal și, prin urmare, a amenzii, între codebitorii solidari în cazul lipsei unor indicații în cuprinsul deciziei cu privire la gradul specific de răspundere a fiecărei societăți obligate în solidar. În opinia noastră, Tribunalul ar fi trebuit să explice motivele pentru care principii rezultate din acest regim ar fi aplicabile în domeniul concurenței în timp ce, astfel cum însuși Tribunalul a arătat, natura obligației de plată în sarcina societăților cărora Comisia le‑a aplicat amenzile de plată în solidar ca urmare a unei încălcări a dreptului concurenței este diferită de natura obligației impuse codebitorilor de drept privat.

123. Cu toate acestea, deși, astfel cum am arătat în cadrul primului, al celui de al doilea și al celui de al treilea motiv de recurs, raționamentul Tribunalului este, în opinia noastră, viciat de erori de drept și în pofida elementelor contradictorii sau lacunare din motivare menționate mai sus, considerăm că acesta este, în general, suficient de clar încât să dea posibilitatea persoanelor interesate, inclusiv Comisiei, să ia cunoștință de motivele deciziei adoptate, iar Curții să își exercite controlul jurisdicțional. Apreciem că acest lucru este de altfel confirmat de faptul că Comisia a fost în măsură să atace cu recurs hotărârea la Curte prin intermediul unei acțiuni extinse.

124. Din toate considerațiile de mai sus rezultă că al șaselea motiv de recurs trebuie, în opinia noastră, respins.

D –    Concluzie

125. În lumina tuturor considerațiilor de mai sus, propunem Curții să anuleze hotărârea atacată în măsura în care Tribunalul a declarat că revine exclusiv Comisiei, în cadrul exercitării competenței sale de a aplica amenzi, obligația de a stabili cota‑parte atribuită fiecărei societăți din cuantumul amenzii la plata căreia acestea au fost obligate în solidar și că obligația respectivă nu poate fi încredințată instanțelor naționale și în măsura în care, întemeindu‑se pe acest principiu, precum și pe regula repartizării răspunderii în mod egal în lipsa unor indicații în această privință în cuprinsul deciziei, Tribunalul a stabilit, în exercitarea competenței sale de fond, cota‑parte pentru fiecare societate reclamantă în primă instanță.

126. Cu toate acestea, rezultă din cuprinsul punctelor 55, 85 și 86 de mai sus că atunci când intenționează să stabilească o răspundere solidară a entităților care constituiau o unitate economică la momentul săvârșirii încălcării, dar care la momentul adoptării deciziei nu mai fac parte din aceeași unitate economică, Comisia este obligată să stabilească cota‑parte din cuantumul amenzii pe care entitatea care nu mai are legături care să justifice includerea sa în unitatea economică va trebui să o plătească în raporturile interne cu ceilalți codebitori.

127. Or, se impune constatarea, pe de o parte, că, la momentul adoptării deciziei în litigiu, Schneider, SEHV și Magrini nu mai făceau parte din aceeași unitate economică și, pe de altă parte, că Comisia le‑a obligat în solidar la plata amenzii fără a stabili cotele‑părți din cuantumul amenzii în sarcina SEHV și, respectiv, a Magrini. Totuși, consecințele acestei constatări depind de rezultatul recursului formulat de aceste două societăți și vor fi, prin urmare, discutate ulterior analizei recursului în cauză, și anume la punctul 169 și următoarele.

IV – Cu privire la recursul formulat de Reyrolle în cauza C‑232/11 P

128. În susținerea recursului formulat, Reyrolle a invocat două motive de recurs.

A –    Cu privire la primul motiv de recurs, întemeiat pe încălcarea principiului individualizării pedepselor și a sancțiunilor

129. Prin intermediul primului motiv de recurs, Reyrolle susține că Tribunalul, prin reformarea amenzii în temeiul competenței sale de fond, a încălcat principiul individualizării pedepselor și a sancțiunilor. Potrivit Reyrolle, acesta nu ar fi trebuit să calculeze un singur cuantum de plecare luând în considerare cifra de afaceri și cota de piață a întreprinderii VA Technologie, ci ar fi trebuit să stabilească un cuantum de plecare distinct în ce privește Reyrolle pentru perioada în care aceasta era o filială a Rolls‑Royce, și anume perioada cuprinsă între 15 aprilie 1988 și 20 septembrie 1998(122). Cuantumul de plecare pentru perioada anterioară intrării Reyrolle în grupul VA Tech ar fi trebuit să fie stabilit pe baza cotei de piață a întreprinderii Rolls‑Royce/Reyrolle și exclusiv pe baza cifrei de afaceri a Reyrolle. În acest mod, amenda totală aplicată Reyrolle ar fi trebuit să fie cel mult echivalentă cu 2,05 milioane de euro.

130. Motivul invocat de Reyrolle pornește de la premisa că, în timpul participării sale la înțelegere, care a durat de la 15 aprilie 1988 până la 13 decembrie 2000 și de la 1 aprilie 2002 până la 11 mai 2004(123), aceasta a făcut parte din două întreprinderi diferite, și anume, inițial, din întreprinderea Rolls‑Royce în perioada cuprinsă între 15 aprilie 1988 și 20 septembrie 1998, data dobândirii sale de către VA Technologie, iar ulterior din întreprinderea din cadrul celei din urmă societăți pentru perioada rămasă. Acest lucru ar justifica, în opinia sa, stabilirea a două cuantumuri de plecare distincte pentru cele două perioade și pentru cele două întreprinderi în cauză.

131. În opinia noastră, această premisă nu este totuși confirmată în hotărârea atacată.

132. În această privință, trebuie să se observe că Tribunalul a considerat că, până la 20 septembrie 1998, Reyrolle participase la încălcare în mod autonom și că ulterior aceasta își continuase activitatea ilicită în calitate de filială a grupului VA Tech(124).

133. Astfel, întrucât pentru Rolls‑Royce, societate din cadrul grupului căruia i‑a aparținut Reyrolle până la 20 septembrie 1998, încălcarea era prescrisă(125), nici decizia în litigiu, nici hotărârea atacată nu au constatat existența unei unități economice între Reyrolle și Rolls‑Royce care ar justifica apartenența celei dintâi la o întreprindere din care făcea parte cea de a doua. În această privință, mai trebuie de altfel arătat că Rolls‑Royce nu este destinatara nici a deciziei în litigiu, nici a vreunei sancțiuni, întrucât în sarcina sa nu a fost constatată nicio încălcare.

134.  În aceste împrejurări, rezultă din hotărârea atacată că încălcarea sancționată mai întâi de Comisie, iar ulterior de Tribunal a fost săvârșită de o singură întreprindere, care inițial, înainte de 20 septembrie 1998, a fost constituită exclusiv din Reyrolle, iar ulterior s‑a extins, în urma dobândirii acesteia de către grupul VA Tech, incluzând în consecință unitatea economică VA Technologie, la care s‑au adăugat ulterior SEHV și Magrini, în urma aducerii lor ca aport la VAS(126).

135. Tribunalul a putut, prin urmare, să stabilească în mod corect un singur cuantum de plecare pentru întreprinderea condusă de VA Technologie pe baza cifrei sale de afaceri din anul 2003, ultimul an complet în care a avut loc încălcarea(127), repartizând ulterior răspunderea pentru aceasta între societățile individuale pentru perioadele în care au participat la încălcare. Acționând în acest fel, Tribunalul nu a încălcat principiul individualizării pedepselor.

136. Considerațiile de mai sus ne determină să concluzionăm că primul motiv de recurs propus de Reyrolle trebuie respins.

B –    Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea principiilor egalității de tratament și proporționalității

137. Reyrolle susține că, prin stabilirea amenzii aplicate acesteia în exercitarea competenței sale de fond, Tribunalul a încălcat principiile egalității de tratament și proporționalității. În primul rând, aceasta ar fi fost discriminată în raport cu abordarea adoptată pentru societățile care aparțineau grupului Schneider (Schneider, SEHV și Magrini), pentru care Tribunalul a stabilit cuantumuri de plecare diferite pentru fiecare perioadă de apartenență la o altă întreprindere(128). Această diferență de tratament ar fi avut drept consecință aplicarea unei amenzi disproporționate societății Reyrolle. În al doilea rând, Reyrolle ar fi fost de asemenea discriminată în ceea ce privește metoda de calcul utilizată pentru unele întreprinderi japoneze pentru care Comisia ar fi stabilit cuantumuri de plecare distincte pentru perioada anterioară integrării activității acestora în sectorul GIS într‑o întreprindere comună.

138. Comisia consideră că al doilea motiv de recurs este inadmisibil, întrucât este un motiv nou, invocat numai în recurs. Aceasta arată că, pentru a stabili amenda în cadrul exercitării competenței sale de fond, Tribunalul a utilizat aceeași metodologie de calcul utilizată de Comisie. Prin urmare, stabilirea amenzii de către Tribunal nu ar putea constitui în sine originea pretinsei discriminări, care ar fi eventual derivată direct din decizia în litigiu. Pretinsa discriminare nu ar fi fost însă invocată de Reyrolle în primă instanță și ar constitui, în consecință, un motiv nou.

139. În această privință, este adevărat că rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că, în cadrul unui recurs, competența Curții se limitează, în principiu, la analiza aprecierii realizate de Tribunal în privința motivelor dezbătute în fața acestuia(129). Este de asemenea adevărat că Reyrolle nu a invocat în primă instanță pretinsele discriminări la care se referă în prezentul motiv de recurs. Cu toate acestea, rezultă inclusiv din jurisprudență că un reclamant are dreptul să formuleze un recurs în care să invoce, în fața Curții, motive derivate din hotărârea atacată prin care să conteste fundamentarea acesteia în drept(130).

140. Or, se impune constatarea că, în prezentul motiv, Reyrolle susține că a fost discriminată de Tribunal în hotărârea atacată atunci când acesta a stabilit amenda în exercitarea competenței sale de fond. Prin urmare, deși Tribunalul a utilizat pentru a reforma amenzile metoda de calcul aplicată de Comisie pe care nu o contestase, pretinsa discriminare invocată de Reyrolle derivă direct din această reformare a amenzii efectuată de Tribunal și, în consecință, din hotărârea atacată. În acest context, apreciem că prezentul motiv poate fi considerat admisibil.

141. În ceea ce privește fondul prezentului motiv, din jurisprudență rezultă că exercitarea unei competențe de fond nu poate implica, la stabilirea cuantumului amenzilor, o discriminare între întreprinderile care au participat la un acord contrar articolului 101 alineatul (1) TFUE(131). În plus, principiul egalității de tratament este încălcat atunci când situații comparabile sunt tratate în mod diferit sau când situații diferite sunt tratate în mod identic, cu excepția cazului când un asemenea tratament este justificat în mod obiectiv(132).

142. Or, în ceea ce privește situația Reyrolle și cea a societăților care aparțin grupului Schneider, se impune constatarea că acestea nu sunt similare. Astfel, spre deosebire de Reyrolle, care, după cum am arătat la punctele 134-136, a participat la încălcare ca parte a unei singure întreprinderi – ceea ce a justificat faptul că Tribunalul a stabilit amenda pornind de la un cuantum unic de plecare pentru întreprinderea VA Technologie pe baza cifrei de afaceri a acesteia −, SEHV și Magrini au participat la înțelegere făcând parte din două întreprinderi diferite. Într‑o primă etapă, acestea au participat ca părți din întreprinderea Schneider, iar ulterior, după dobândirea controlului asupra lor de către VA Technologie, au participat ca societăți care făceau parte din întreprinderea condusă de aceasta din urmă. Considerăm că, întrucât situațiile în discuție sunt diferite, Reyrolle nu poate invoca o încălcare a principiului egalității de tratament.

143. În același sens, apreciem că nu sunt comparabile situația Reyrolle și cea a producătorilor japonezi. Astfel, din decizia atacată rezultă că atât Fuji și Hitachi, pe de o parte, cât și Mitsubishi Electric și Toshiba, pe de altă parte, au participat inițial în mod independent la încălcare, iar ulterior, la 1 octombrie 2002, au integrat respectivele activități GIS în două întreprinderi comune, Japan AE Power Systems Corporation și, respectiv, TM T&D Corporation(133). Cu toate acestea, după crearea întreprinderilor comune, ele au continuat să existe, spre deosebire de Reyrolle, ca întreprinderi autonome și independente. Or, se impune constatarea că această situație este în mod vădit diferită de cea a Reyrolle, care, după cum am arătat la punctul 134 de mai sus, a fost integrată în întreprinderea VA Technologie. Situațiile diferite menționate justifică un tratament diferențiat.

144. Referitor la încălcarea principiului proporționalității invocată, trebuie înainte de toate amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în cazul în care se pronunță cu privire la chestiuni de drept în cadrul unui recurs împotriva unei hotărâri a Tribunalului, Curtea nu are sarcina de a substitui, pentru motive de echitate, aprecierea Tribunalului cu propria apreciere atunci când acesta se pronunță, în exercitarea competenței sale de fond, asupra cuantumului amenzilor aplicate unor întreprinderi ca urmare a încălcării de către acestea a dreptului Uniunii. Prin urmare, numai în măsura în care Curtea consideră că nivelul sancțiunii este nu doar neadecvat, ci și excesiv, până la punctul de a fi disproporționat, trebuie să se constate săvârșirea unei erori de drept de către Tribunal ca urmare a caracterului neadecvat al cuantumului unei amenzi(134). De altfel, Reyrolle și‑a întemeiat critica privind caracterul disproporționat al amenzii numai pe pretinsele discriminări menționate la punctele precedente care însă, după cum am precizat, în opinia noastră, nu subzistă.

145. În lumina tuturor celor de mai sus, apreciem că al doilea motiv de recurs trebuie respins și că, prin urmare, recursul formulat de Reyrolle trebuie respins în totalitate.

V –    Cu privire la recursul formulat de SEHV și de Magrini în cauza C‑233/11 P

146. În recursul formulat, SEHV și Magrini invocă trei motive de recurs, primul întemeiat pe încălcarea principiului ne ultra petita, al doilea întemeiat pe încălcarea principiului autorității de lucru judecat și al treilea întemeiat pe încălcarea principiului contradictorialității.

147. Cu titlu introductiv, este totuși necesar să se examineze excepția de inadmisibilitate a recursului în totalitate invocată de Comisie. Astfel, această instituție susține că recursul ar fi inadmisibil, întrucât concluziile prezentate de SEHV și de Magrini în fața Curții ar fi exact contrariul celor formulate în primă instanță.

148. Or, în primă instanță, SEHV și Magrini solicitaseră Tribunalului „anularea articolului 2 din decizia [atacată] în măsura în care se referă la reclamante”, formulare care includea atât litera (k), cât și litera (l) a articolului menționat, care privesc aceste două societăți.

149. În schimb, în fața Curții, societățile respective au cerut, pe de o parte, anularea hotărârii atacate în măsura în care aceasta a anulat articolul 2 literele (j) și (k) din decizia în litigiu și, pe de altă parte, confirmarea articolului 2 literele (j) și (k) din decizia menționată și declararea, în ceea ce privește articolul 2 litera (k) din decizia în cauză, a faptului că fiecare codebitor solidar trebuie să suporte o treime din sancțiunea de 4,5 milioane de euro.

150. În această privință, trebuie amintit că pe calea recursului se poate cere să se admită, în tot sau în parte, concluziile formulate în primă instanță, fără a putea fi primite concluzii noi(135), astfel încât un capăt de cerere prin care se solicită exact contrariul celor cerute în primă instanță nu poate fi, în mod evident, considerat admisibil. Pentru acest motiv, considerăm că este inadmisibilă solicitarea recurentelor privind confirmarea articolului 2 litera (k), a cărui anulare o solicitaseră în primă instanță. În ceea ce privește litera (j) a articolului 2 menționat, aceasta privește o altă entitate, diferită de SEHV și de Magrini, și anume Schneider, astfel încât solicitarea celor două societăți de confirmare a acelei părți din dispozitivul deciziei nu poate fi nici aceasta considerată admisibilă. În opinia noastră, recursul este admisibil în rest.

A –    Cu privire la primul și la al doilea motiv, întemeiate pe încălcarea principiului ne ultra petita și pe încălcarea principiului autorității de lucru judecat

151. În cadrul primului și al celui de al doilea motiv invocat, care, în opinia noastră, trebuie analizate împreună, SEHV și Magrini susțin că acțiunea introdusă de ele la Tribunal era îndreptată exclusiv împotriva amenzii de 4,5 milioane de euro pe care trebuiau să o plătească în solidar cu Schneider. În consecință, prin faptul că a anulat articolul 2 litera (j) din decizia în litigiu, prin care se aplică amenda întreprinderii Schneider și că a stabilit din nou amenda aplicată SEHV și Magrini, Tribunalul s‑ar fi pronunțat ultra petita.

152. În plus, întrucât Schneider nu a atacat cu recurs decizia în litigiu în ceea ce o privește, aceasta ar fi dobândit autoritate de lucru judecat în privința stabilirii amenzii pentru un cuantum de 3,6 milioane de euro. Prin urmare, întrucât a depășit ceea ce solicitaseră SEHV și Magrini, Tribunalul ar fi încălcat inclusiv principiul autorității de lucru judecat dobândite de decizia Comisiei cu privire la Schneider.

153. Comisia susține că Tribunalul nu ar fi încălcat principiul ne ultra petita, întrucât nu s‑ar fi pronunțat cu privire la răspunderea Schneider, pentru care cuantumul total al amenzii ar fi rămas astfel neschimbat (8,1 milioane de euro, și anume suma de 3,6 milioane de euro și suma de 4,5 milioane de euro). Hotărârea atacată ar fi modificat numai aspectele privind solidaritatea internă dintre codebitori, care ar fi făcut parte din obiectul acțiunii în primă instanță astfel cum a fost stabilit chiar de SEHV și de Magrini. În acest context, Comisia contestă inclusiv faptul că Tribunalul ar fi încălcat principiul autorității de lucru judecat.

154. În această privință, am amintit deja la punctul 105 de mai sus că instanța Uniunii chemată să se pronunțe cu privire la o acțiune în anulare este condiționată de principiul ne ultra petita, potrivit căruia anularea pe care o pronunță nu poate depăși anularea solicitată de reclamant(136).

155. Prin urmare, dacă destinatarul unei decizii hotărăște să formuleze o acțiune în anulare, instanța Uniunii nu este sesizată decât cu elementele deciziei care îl privesc pe acesta. În schimb, cele care îi privesc pe alți destinatari, care nu au fost atacate cu recurs, nu fac parte din obiectul litigiului pe care instanța Uniunii este chemată să îl soluționeze(137). În plus, o decizie care nu a fost atacată cu recurs de destinatar în termenele prevăzute la articolul 263 TFUE devine definitivă în privința acestuia(138).

156. În speță, trebuie mai întâi să se observe că din cuprinsul punctului 2 din dispozitivul hotărârii atacate rezultă că Tribunalul, printre altele, a anulat articolul 2 litera (j) din decizia în litigiu, potrivit căruia Schneider este obligată singură la o amendă în cuantum de 3,6 milioane de euro, precum și articolul 2 litera (k) în totalitate, potrivit căruia Schneider, SEHV și Magrini sunt considerate răspunzătoare pentru un cuantum de 4,5 milioane de euro.

157. Cu toate acestea, astfel cum am arătat la punctul 148 de mai sus, în primă instanță, SEHV și Magrini au solicitat Tribunalului anularea articolului 2 din decizia în litigiu în măsura în care acesta le privea. În plus, nu este contestat faptul că Schneider nu a introdus nicio acțiune la instanțele Uniunii cu privire la decizia în litigiu, astfel încât aceasta a devenit definitivă în privința sa.

158. Or, se impune constatarea că, întrucât se referea exclusiv la Schneider, sancțiunea aplicată la litera (j) a articolului 2 din decizia în litigiu nu putea constitui obiectul unei cereri de anulare din partea SEHV și a Magrini și, prin urmare, în lipsa unui recurs formulat de Schneider, nu putea constitui obiectul litigiului cu care a fost sesizat Tribunalul. În aceste condiții, Tribunalul nu putea, în opinia noastră, să anuleze litera (j) a articolului 2 din decizia în litigiu fără a se pronunța ultra petita. Un raționament similar este valabil pentru articolul 2 litera (k) din decizia în litigiu, în măsura în care acesta se referea la Schneider, și nu la SEHV și la Magrini.

159. Faptul, evidențiat de Comisie, că, ulterior acestei anulări, Tribunalul, în cadrul exercitării competenței sale de fond, ar fi reformat amenda aplicată societăților din întreprinderea Schneider fără să modifice cuantumul total al amenzii aplicate Schneider nu este deloc în dezacord cu faptul că Tribunalul nu putea să anuleze litera (j) a articolului 2 din decizia în litigiu și nici litera (k) a articolului 2, în măsura în care se referea la Schneider, întrucât acestea nu puteau face parte din obiectul litigiului. Astfel, reformarea amenzii, care este, în hotărârea atacată, o operațiune ulterioară anulării, nu este în măsură să remedieze un viciu precum încălcarea principiului ne ultra petita.

160. În lumina considerațiilor de mai sus, apreciem că primul și al doilea motiv trebuie admise.

B –    Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului contradictorialității

161. În sfârșit, SEHV și Magrini susțin că Tribunalul ar fi încălcat principiul contradictorialității. Pe parcursul întregii proceduri în fața Tribunalului, ele nu ar fi avut niciodată posibilitatea de a‑și exprima opinia cu privire la constatările acestuia privind noua repartizare a amenzii de 3,6 milioane de euro pe care Schneider trebuia să o suporte singură și a cărei anulare a avut drept consecință majorarea cuantumului amenzii în sarcina lor.

162. Am amintit deja la punctele 112-114 de mai sus principiile jurisprudențiale referitoare la principiul contradictorialității.

163. În prezenta cauză, trebuie mai întâi să îndepărtăm îndoielile exprimate de Comisie cu privire la posibilitatea SEHV și a Magrini de a se prevala în acest caz de dreptul de a fi ascultat. Aceste îndoieli se întemeiază pe faptul că, în realitate, Tribunalul ar fi redus cuantumul total al amenzii pentru care SEHV și Magrini au fost considerate răspunzătoare, care s‑ar fi modificat de la 22,05 milioane de euro la 18,45 milioane de euro.

164. Rezultă totuși în mod clar că cuantumul total la care se referă Comisia este suma celor două amenzi distincte aplicate celor două societăți în cauză cu titlu diferit, și anume, pe de o parte, cea care le‑a fost aplicată în calitate de părți în întreprinderea Schneider și, pe de altă parte, cea care le‑a fost aplicată în calitate de părți în întreprinderea VA Technologie pentru perioada ulterioară integrării lor în grupul VA Technologie. Or, deși cuantumul celei de a doua amenzi a fost efectiv redus de Tribunal pentru SEHV și pentru Magrini(139), în schimb, Tribunalul a majorat‑o pe prima pentru cele două societăți în cauză, care, în urma reformării sancțiunii de către Tribunal, au devenit răspunzătoare împreună cu Schneider nu pentru un cuantum de 4,5 milioane de euro, astfel cum se prevedea în decizie, ci pentru un cuantum de 8,1 milioane de euro. În aceste condiții, în opinia noastră, recurentele pot, fără îndoială, să invoce o încălcare a dreptului de a fi ascultat în ceea ce privește această amendă.

165. În ceea ce privește fondul motivului, din dosar rezultă că pe parcursul procedurii în fața Tribunalului a fost discutat aspectul care constituie premisa pentru anularea literei (j) a articolului 2 din decizie, și anume cel privind aplicarea unei amenzi exclusiv în sarcina Schneider în lipsa unei acuzații speciale la adresa acesteia, diferită de participarea la înțelegere prin intermediul filialelor sale SEHV și Magrini.

166. În particular, din dosar rezultă că, înainte de ședință, Tribunalul a adresat o serie de întrebări părților, dintre care una în mod special, pentru Comisie, conținea o întrebare directă, adresată în scopul de a afla motivele pentru care SEHV și Magrini nu ar fi trebuit să fie debitoare solidare, împreună cu Schneider, pentru totalitatea amenzii aplicate acesteia(140). În răspunsul său, Comisia a explicat că impunerea unei amenzi de 3,6 milioane de euro întreprinderii Schneider era justificată în raport cu necesitatea de a evita impunerea de două ori a unui cuantum de plecare SEHV și Magrini, care erau deja răspunzătoare pentru cuantumul de plecare aplicat întreprinderii VA Technologie. Tribunalul a respins ulterior în mod explicit acest raționament la punctul 249 și următoarele din hotărârea atacată.

167. Or, se impune constatarea că SEHV și Magrini ar fi avut posibilitatea de a‑și exprima opinia în ședință cu privire la acest aspect pentru a face cunoscut punctul lor de vedere în mod util(141).

168. În lumina acestor considerații, în opinia noastră, al treilea motiv de recurs referitor la încălcarea principiului contradictorialității trebuie respins.

C –    Concluzie privind recursul formulat de SEHV și de Magrini în cauza C‑233/11 P

169. Din cele de mai sus rezultă că, în opinia noastră, hotărârea atacată trebuie să fie anulată în măsura în care Tribunalul, pronunțându‑se ultra petita, a anulat litera (j) a articolului 2 din decizia în litigiu, precum și litera (k) a articolului 2 menționat în totalitate, inclusiv în privința Schneider. Aceste părți din decizia în litigiu, în lipsa unei acțiuni formulate de Schneider, au devenit definitive în privința sa.

170. În consecință, inclusiv reformarea amenzii pentru societățile din întreprinderea Schneider – și anume Schneider, SEHV și Magrini – pentru perioada cuprinsă între 15 aprilie 1988 și 13 decembrie 2000, efectuată de Tribunal la punctele 246 și 247 din hotărârea atacată în exercitarea competenței sale de fond și reluată la punctul 3 prima liniuță din dispozitivul aceleiași hotărâri, trebuie anulată, întrucât anularea dispusă la punctul 2 din hotărârea atacată, menționată la punctul precedent, constituie o premisă esențială pentru reformarea amenzii astfel cum a fost efectuată de Tribunal în acest caz.

171. Conform articolului 61 primul paragraf din Statutul Curții, în cazul în care recursul este întemeiat și Curtea anulează hotărârea Tribunalului, aceasta poate fie să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul atunci când acesta este în stare de judecată, fie să trimită cauza Tribunalului pentru a se pronunța asupra acesteia.

172. În speță, considerăm că, întrucât litigiul este în stare de judecată, Curtea poate să soluționeze în mod definitiv litigiul.

173. Astfel cum am arătat la punctul 148 de mai sus, în primă instanță, SEHV și Magrini au solicitat Tribunalului „anularea articolului 2 din decizia [atacată] în măsura în care se referă la reclamante”. În special, în acțiunea lor, acestea au invocat în mod explicit incomprehensibilitatea răspunderii solidare astfel cum a fost stabilită la articolul 2 litera (k) din decizia în litigiu.

174. Or, astfel cum rezultă din cuprinsul punctelor 126 și 127 de mai sus, la momentul adoptării deciziei în litigiu, Schneider, SEHV și Magrini nu mai făceau parte din aceeași entitate economică unitară a Schneider. În aceste condiții, atunci când intenționează să stabilească o răspundere solidară a entităților care constituiau o unitate economică la momentul săvârșirii încălcării, dar care la momentul adoptării deciziei nu mai fac parte din aceeași unitate economică, Comisia este obligată să stabilească cota‑parte din cuantumul amenzii pe care entitatea care nu mai are legături care să justifice includerea sa în unitatea economică va trebui să o plătească în raporturile interne cu ceilalți codebitori.

175. Cu toate acestea, se impune constatarea că, în prezenta cauză, Comisia, deși a obligat în solidar Schneider, Magrini și SEHV, nu a stabilit cotele‑părți menționate. În aceste condiții, trebuie admisă acțiunea formulată de Magrini și de SEHV și trebuie anulat articolul 2 litera (k) din decizia în litigiu.

VI – Cu privire la cheltuielile de judecată

176. În cazul în care Curtea este de acord cu aprecierile noastre privind cele trei recursuri conexate, în conformitate cu articolul 137 coroborat cu articolele 138 și 184 din Regulamentul de procedură, propunem Curții să se pronunțe cu privire la cheltuieli după cum urmează. În cauza C‑231/11 P, din moment ce recursul formulat de Comisie trebuie să fie numai parțial admis, considerăm că este oportun să se prevadă că fiecare dintre părți va suporta propriile cheltuieli de judecată. În cauza C‑232/11 P, întrucât Reyrolle a căzut în pretenții, aceasta trebuie, în opinia noastră, să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată. În cauza C‑233/11 P, întrucât Comisia este cea care a căzut în pretenții, aceasta trebuie să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată.

VII – Concluzii

177. În lumina considerațiilor de mai sus, propunem Curții să se pronunțe după cum urmează.

178. În cauza C‑231/11 P:

1)      Anulează Hotărârea Tribunalului din 3 martie 2011, Siemens Österreich și alții/Comisia (T‑122/07-T‑124/07), în măsura în care, întemeindu‑se pe principiul potrivit căruia revine exclusiv Comisiei, în cadrul exercitării competenței sale de a aplica amenzi, obligația de a stabili cota‑parte atribuită fiecărei societăți din cuantumul amenzii la plata căreia acestea au fost obligate în solidar și că obligația respectivă nu poate fi încredințată instanțelor naționale, precum și pe regula repartizării răspunderii în mod egal în lipsa unor indicații în această privință în cuprinsul deciziei, Tribunalul a stabilit cota‑parte pentru fiecare dintre societățile reclamante în primă instanță.

2)      Respinge în rest recursul.

3)      Comisia Europeană, Siemens Transmission & Distribution Ltd, Siemens Transmission & Distribution SA și Nuova Magrini Galileo S.p.A. suportă fiecare propriile cheltuieli de judecată.

179. În cauza C‑232/11 P:

1)      Respinge recursul formulat de Siemens Transmission & Distribution Ltd.

2)      Obligă Siemens Transmission & Distribution Ltd la plata cheltuielilor de judecată.

180. În cauza C‑233/11 P:

1)       Anulează punctul 2 din dispozitivul Hotărârii Tribunalului din 3 martie 2011, Siemens Österreich și alții/Comisia (T‑122/07-T‑124/07), în măsura în care acesta anulează articolul 2 literele (j) și (k) din Decizia C(2006) 6762 final a Comisiei din 24 ianuarie 2007 privind o procedură inițiată în temeiul articolului 81 [CE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/38 899 – Instalații de comutație cu izolație în gaz), precum și punctul 3 prima liniuță din dispozitivul aceleiași hotărâri.

2)      Anulează articolul 2 litera (k) din Decizia C(2006) 6762 final în măsura în care se referă la Siemens Transmission & Distribution SA și la Nuova Magrini Galileo S.p.A.

3)      Obligă Comisia Europeană la plata cheltuielilor de judecată.


1 –       Limba originală: italiana.


2 –       Cauzele T‑122/07-T‑124/07, Rep., p. II‑793.


3 –       Decizia C(2006) 6762 final a Comisiei din 24 ianuarie 2007 privind o procedură inițiată în temeiul articolului 81 [CE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/38.899 – Instalații de comutație cu izolație în gaz).


4 –       GIS sunt instalații electrice utilizate pentru a controla fluxul energetic din rețelele electrice. Acestea sunt folosite drept componente majore pentru substațiile electrice furnizate „la cheie”.


5 –       Raporturile de „solidaritate internă”, care privesc relațiile dintre codebitorii solidari pentru un debit, sunt în contrast cu cele numite de „solidaritate externă”, care privesc raporturile dintre codebitorii solidari și creditor (în speță Comisia, creditoare pentru plata amenzii).


6 –       Menționăm în acest sens că aceeași problemă face obiectul unei serii de întrebări adresate recent Curții (prin cererea depusă la 12 august 2013) de Bundesgerichtshof în cauza C‑451/13.


7 –       A se vedea punctul 1 din hotărârea atacată și punctul 73 din decizia în litigiu.


8 –       A se vedea punctul 1 din hotărârea atacată și punctul 74 din decizia în litigiu.


9 –       A se vedea punctul 2 din hotărârea atacată.


10 –       A se vedea punctul 3 din hotărârea atacată.


11 –       Cererea a fost prezentată în conformitate cu Comunicarea Comisiei din 19 februarie 2002 privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri (JO 2002, C 45, p. 3).


12 –       În special din cuprinsul punctelor 14-17 din hotărârea atacată rezultă că întreprinderile participante la înțelegere coordonaseră printre altele la scară mondială, manipulând procedurile de cereri de ofertă, repartizarea proiectelor GIS potrivit regulilor convenite, în special în scopul menținerii unor cote care să reflecte cotele de piață istorice.


13 –       Din cuprinsul punctelor 188 și 189 din hotărârea atacată rezultă că în decembrie 2000 ceilalți membri ai cartelului organizaseră o petrecere pentru a sărbători în mod fictiv sfârșitul înțelegerii, cu intenția reală de a exclude totuși grupul VA Tech din aceasta. Grupul în cauză și‑a reluat însă participarea la activitățile care făceau obiectul înțelegerii în 2002. A se vedea, cu privire la data la care grupul VA Tech și‑a reluat participarea la înțelegere, punctele 63-72 din hotărârea atacată.


14 –       A se vedea punctele 137-167 din hotărârea atacată. În hotărârea atacată, Tribunalul a anulat de asemenea decizia în litigiu în măsura în care Comisia constatase o încălcare din partea societăților grupului VA Tech pentru perioada cuprinsă între 1 aprilie și 30 iunie 2002 (a se vedea punctele 63-72 din hotărârea atacată și punctul 1 din dispozitivul acesteia). Pe de altă parte, această anulare nu se regăsește în obiectul niciunuia dintre recursurile formulate la Curte.


15 –       A se vedea punctele 236-264 din hotărârea atacată.


16 –       A se vedea punctele 138-147 din hotărârea atacată.


17 –       A se vedea punctele 148-167 din hotărârea atacată.


18 –       A se vedea în special punctele 153-155 din hotărârea atacată.


19 –       Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor privind concurența prevăzute la articolele 81 și 82 din tratat (JO L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167, rectificare în Ediție specială, 08/vol. 4, p. 269).


20 –       A se vedea în special punctele 156 și 157 din hotărârea atacată.


21 –       A se vedea în special punctele 158 și 159 din hotărârea atacată.


22 –       Mai exact, Tribunalul a criticat Comisia: (i) pentru că a considerat Reyrolle, SEHV și Magrini răspunzătoare în solidar pentru plata unei amenzi într‑un cuantum− 17 550 000 de euro – care este în mod vădit superior cuantumului adecvat pentru a sancționa participarea acestora la înțelegere, întrucât erau societăți care aparțineau aceleiași întreprinderi, (ii) pentru că a stabilit o sumă totală a cuantumurilor pe care Reyrolle trebuie să le plătească în solidar cu alte societăți care depășește în mod vădit cuantumul total al amenzii aplicate acesteia și pentru că nu a aplicat Reyrolle o parte din amenda stabilită în sarcina acesteia ca fiind singura răspunzătoare pentru perioada cuprinsă între anii 1988 și 1998, în care aceasta a participat singură la înțelegere și (iii) pentru că nu a considerat Siemens Österreich și KEG răspunzătoare în solidar pentru o parte din amenda aplicată SEHV și Magrini, cu scopul de a ține seama de perioada în care aceste societăți făceau parte din aceeași întreprindere.


23 –       Astfel, în principal, Comisia solicită Curții să anuleze, pe de o parte, punctul 2 din dispozitiv, în măsura în care acesta se întemeiază pe constatarea de la punctul 157 din hotărârea atacată, potrivit căreia Comisiei îi revine obligația de a stabili cota‑parte din cuantumul amenzii pentru diversele societăți obligate în solidar la plata acesteia, și, pe de altă parte, punctul 3 din dispozitiv, în măsura în care acesta, în temeiul constatărilor de la punctul 158 coroborat cu punctele 245, 247, 262 și 263 din hotărârea atacată, stabilește noile cuantumuri ale amenzilor, precum și cotele‑părți din acestea pe care trebuie să le plătească fiecare societate. În subsidiar, Comisia solicită anularea hotărârii, pentru aceleași motive.


24 –       A se vedea nota de subsol 22.


25 –       Numai primul dintre cele două aspecte identificate de Tribunal în cadrul celui de al doilea motiv de nelegalitate pentru care Tribunalul a criticat analiza Comisiei (a se vedea punctul 164 din hotărârea atacată și nota de subsol 22) pare să privească (și) raporturile interne dintre codebitorii solidari. Astfel, în prima parte a punctului 164 din hotărârea atacată, Tribunalul critică Comisia pentru că a încălcat obligația, care, în opinia sa, revenea acesteia, de a specifica, pentru fiecare societate obligată la plată, cota‑parte aferentă. Cu toate acestea, se impune constatarea, pe de o parte, că acest prim aspect de nelegalitate privește de asemenea solidaritatea externă și, pe de altă parte, că, în orice caz, al doilea aspect de nelegalitate a deciziei identificat la punctul amintit, și anume cel potrivit căruia Comisia nu ar fi aplicat Reyrolle o parte din amenda stabilită în sarcina acesteia ca fiind singura răspunzătoare pentru perioada în care participase la înțelegere, nu se întemeiază pe considerații privind raporturile interne dintre codebitorii solidari și este în măsură să justifice singur anularea sancțiunii aplicate Reyrolle.


26 –       Hotărârea din 8 iulie 1999, Comisia/Anic Partecipazioni (C‑49/92 P, Rec., p. I‑4125).


27 –       Ibidem, punctul 171.


28 –       Potrivit acestei dispoziții, „[c]u excepția litigiilor între Uniune și agenții săi, recursul poate fi introdus, de asemenea, de statele membre și de instituțiile Uniunii care nu au intervenit în litigiul înaintat Tribunalului […]”.


29 –       Hotărârea din 22 februarie 2005, Comisia/max.mobil (C‑141/02 P, Rec., p. I‑1283, punctul 48), și Hotărârea din 21 decembrie 2011, Franța/Peopleʼs Mojahedin Organization of Iran (C‑27/09 P, Rep., p. I‑13427, punctul 45). În același sens, a se vedea și punctul 35 din Concluziile prezentate la 19 ianuarie 2012 de avocatul general Kokott în cauza Consiliul/Zhejiang Xinan Chemical Industrial (Hotărârea din 19 iulie 2012, C‑337/09 P) și punctul 88 din Concluziile sale prezentate la 13 decembrie 2007 în cauza Bertelsmann și Sony Corporation of America/Impala (Hotărârea din 10 iulie 2008, C‑413/06 P, Rep., p. I‑4951).


30 –       Hotărârea în cauza Comisia/max.mobil (citată la nota precedentă) a fost pronunțată de Curte în Marea Cameră. Cu privire la valoarea care trebuie atribuită faptului că o hotărâre a fost pronunțată de Curte în Marea Cameră, a se vedea considerațiile formulate de avocatul general Ruiz‑Jarabo Colomer la punctul 89 din Concluziile sale prezentate la 15 octombrie 2009 în cauza Lancôme/OAPI (Hotărârea din 25 februarie 2010, C‑408/08 P, Rep., p. I‑1347).


31 –       A se vedea de exemplu, în sfârșit, recenta Hotărâre din 21 martie 2013, Comisia/Buczek Automotive și Polonia (C‑405/11 P, punctele 14-20). În cauza GlaxoSmithKline/Comisia (a se vedea Hotărârea din 6 octombrie 2009, C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P, Rep., p. I‑9291, punctele 23-26), Curtea a declarat în parte inadmisibil recursul autonom al Comisiei în măsura în care motivele invocate de Comisie nu i‑ar fi adus acesteia niciun avantaj, întrucât nu puteau avea efect asupra punctului relevant din dispozitivul hotărârii atacate în cauza menționată. În cauza Iride/Comisia (Hotărârea din 21 decembrie 2011, C‑329/09 P, punctele 48-51), Curtea a declarat inadmisibilă cererea Comisiei de înlocuire a motivării hotărârii atacate în cauza respectivă, întrucât motivele invocate de instituție nu puteau „să îi confere acesteia niciun beneficiu care să justifice un interes de a acționa”. În privința necesității existenței unui interes de a acționa din partea recurenților privilegiați, a se vedea și punctele 17-19 din Concluziile avocatului general Trstenjak prezentate la 17 noiembrie 2011 în cauza Comisia/Estonia (Hotărârea din 29 martie 2012, C‑505/09 P).


32 –       A se vedea în această privință Ordonanța Curții din 27 noiembrie 2001, Portugalia/Comisia (C‑208/99, Rec., p. I‑9183, punctele 22-24), și Hotărârea Curții din 13 octombrie 2011, Deutsche Post și Germania/Comisia (C‑463/10 P și C‑475/10 P, Rep., p. I‑9639, punctul 36 și jurisprudența citată).


33 –       În special, tratamentul favorabil al instituțiilor Uniunii își găsește temeiul în rolul acestora de protecție a dreptului Uniunii, care implică faptul că acestea nu au prin definiție interese distincte de cele ale Uniunii însăși. Tratamentul favorabil al statelor membre este justificat de împrejurarea că, întrucât acestea sunt subiectele de drept internațional care au creat Uniunea, prin intermediul protecției jurisdicționale în fața Curții, ele asigură respectarea legalității organelor pe care le‑au creat, inclusiv Tribunalul.


34 –       A se vedea în această privință considerațiile de la punctele 21-24 din Concluziile avocatului general Poiares Maduro prezentate în cauza Comisia/max.mobil, citată la nota de subsol 29.


35 –       A se vedea Hotărârea din 12 iulie 2001, Comisia și Franța/TF1 (C‑302/99 P și C‑308/99 P, Rec., p. I‑5603, punctele 27 și 29), și Ordonanța din 28 octombrie 2004, Comisia/CMA CGM și alții (C‑236/03 P, punctul 25 și urm.). În plus, potrivit unei jurisprudențe constante, o obiecție îndreptată împotriva unui motiv suplimentar al hotărârii pronunțate în primă instanță nu poate conduce la anularea acesteia și, prin urmare, trebuie respinsă ca fiind inoperantă. A se vedea printre altele Hotărârea din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri și alții/Comisia (C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P‑C‑208/02 P și C‑213/02 P, Rec., p. I‑5425, punctul 148).


36 –       Potrivit acestui articol, „[p]e calea recursului se poate cere anularea, în tot sau în parte, a deciziei Tribunalului, astfel cum figurează în dispozitivul acestei decizii” (sublinierea noastră).


37 –       A se vedea în această privință punctele 20-26 din Concluziile avocatului general Kokott prezentate la 13 decembrie 2012 în cauza Ziegler/Comisia (Hotărârea din 11 iulie 2013, C‑439/11 P).


38 –       A se vedea de asemenea în acest sens punctul 24 din Concluziile avocatului general Poiares Maduro prezentate în cauza Comisia/max.mobil, citată la nota de subsol 29.


39 –       Hotărârea Curții din 26 aprilie 1988, Asteris/Comisia (97/86, 193/86, 99/86 și 215/96, Rec., p. 2181, punctul 27), și Hotărârea Tribunalului din 14 iulie 1995, CB/Comisia (T‑275/94, Rec., p. II‑2169, punctul 62).


40 –       Hotărârea din 14 septembrie 1999, Comisia/AssiDomän Kraft Products și alții (C‑310/97 P, Rec., p. I‑5363, punctul 54), și Hotărârea din 1 iunie 2006, P&O European Ferries (Vizcaya) și Diputación Foral de Vizcaya/Comisia (C‑442/03 P și C‑471/03 P, Rec., p. I‑4845, punctul 44).


41 –       A se vedea în acest sens Hotărârea Asteris, citată la nota de subsol 39, (punctul 27, și Hotărârea din 3 octombrie 2000, Industrie des poudres sphériques/Consiliul (C‑458/98 P, Rec., p. I‑8147, punctul 81).


42 –       Astfel, caracterul inoperant al unui motiv invocat se referă la posibilitatea ca recursul să se întemeieze pe acesta și nu are efect asupra admisibilității recursului. A se vedea Hotărârea din 30 septembrie 2003, Eurocoton și alții/Consiliul (C‑76/01 P, Rec., p. I‑10091, punctul 52), Hotărârea din 6 noiembrie 2008, Grecia/Comisia (C‑203/07 P, Rep., p. I‑8161, punctele 42 și 43), și Hotărârea din 29 septembrie 2011, Arkema/Comisia (C‑520/09 P, Rep., p. I‑8901, punctul 31).


43 –       Acest lucru rezultă în mod explicit din cuprinsul punctelor 6, 21, 30, 37, 40, 50, 56, 67, 69 și 70 din recursul Comisiei, precum și din concluziile acesteia (a se vedea în această privință nota de subsol 23 de mai sus).


44 –       „Comisia trebuie să precizeze […], după caz, gradul de răspundere a societăților respective pentru aceste comportamente” (sublinierea noastră).


45 –       „Es obliegt der Kommission” în germană, limba de procedură autentică, și „Il appartient à la Commission” în franceză, limba în care a fost redactată hotărârea.


46 –       A se vedea Hotărârea din 11 iunie 2009, X (C‑429/07, Rep., I‑4833, punctul 34). A se vedea de asemenea punctul 34 din Concluziile noastre prezentate în cauza respectivă la 5 martie 2009.


47 –       A se vedea în această privință Hotărârea Tribunalului din 5 aprilie 2006, Degussa/Comisia (T‑279/02, Rec., p. II‑897, punctele 86 și 87).


48 –       A se vedea punctul 35 din Hotărârea X, citată la nota de subsol 46, și jurisprudența citată. A se vedea de asemenea în această privință punctul 37 din Concluziile noastre prezentate în cauza respectivă la 5 martie 2009.


49 –       A se vedea Hotărârea din 7 iunie 1983, Musique Diffusion française și alții/Comisia (100/80-103/80, Rec., p. 1825, punctul 105), Hotărârea din 28 februarie 1991, Delimitis/Henninger Bräu (C‑234/89, p. I‑935, punctul 44), și Hotărârea din 14 decembrie 2000, Masterfoods (C‑344/98, Rec., p. I‑11369, punctul 46).


50 –       Cu privire la scopul caracteristic mecanismului solidarității de a întări eficacitatea acțiunii administrative de recuperare a debitelor, a se vedea punctul 48 din Hotărârea din 17 februarie 2011, Berel și alții (C‑78/10, Rep., p. I‑717), privind solidaritatea mai multor debitori pentru aceeași obligație vamală.


51 –       Obiectivul de descurajare a fost recunoscut în mai multe rânduri în jurisprudența Curții. A se vedea ex multis Hotărârea Musique Diffusion française și alții/Comisia, citată la nota de subsol 49 (punctul 106), Hotărârea din 9 iunie 2006, Showa Denko/Comisia (C‑289/04 P, Rec., p. I‑5859, punctul 61), Hotărârea din 8 februarie 2007, Groupe Danone/Comisia (C‑3/06 P, Rep., p. I‑1331, punctele 37 și 47), Hotărârea din 19 martie 2009, Archer Daniels Midland/Comisia (C‑510/06 P, Rep., p. I‑1843, punctele 63, 72 și 149).


52 –       De altfel, apreciem că aspectele privind relațiile interne dintre codebitorii solidari la plata amenzii nu pot fi considerate, astfel cum pare să susțină Comisia, ca fiind în totalitate străine de competența de a sancționa conferită acestei instituții. Astfel, aceste aspecte pot fi considerate, pentru a ne exprima în acest mod, drept „cealaltă față a medaliei” amenzii, care, pe de o parte, este aplicată întreprinderii în calitatea sa de entitate economică responsabilă pentru încălcare, dar, pe de altă parte, este în mod concret percepută, eventual în solidar, de la entități‑persoane care o pot plăti. A se vedea în această privință considerațiile prezentate la punctele 78 și 79 de mai jos, în cadrul celui de al treilea motiv de recurs.


53 –       A se vedea punctul 83 și urm. de mai jos.


54 –       A se vedea Hotărârea din 11 decembrie 2007, ETI și alții (C‑280/06, Rep., p. I‑10893, punctul 38 și jurisprudența citată), Hotărârea din 10 septembrie 2009, Akzo Nobel și alții/Comisia (C‑97/08 P, Rep., p. I‑8237, punctul 54), precum și, mai recent, ex multis, Hotărârea din 19 iulie 2012, Alliance One International și alții/Comisia (C‑628/10 P și C‑14/11 P, punctul 42 și jurisprudența citată), și Hotărârea din 8 mai 2013, ENI/Comisia (C‑508/11 P, punctul 82).


55 –       Potrivit jurisprudenței, cerințele de a nu încetini excesiv activitățile de investigare ale Comisiei pentru a nu lipsi de efectivitate aplicarea normelor de concurență ale Uniunii de către această instituție pot fi relevante; a se vedea în această privință Hotărârea din 24 septembrie 2009, Erste Group Bank și alții/Comisia (C‑125/07 P, C‑133/07 P, C‑135/07 P și C‑137/07 P, Rep., p. I‑8681, punctul 82 in fine).


56 –       A se vedea punctul 2 din Comunicarea Comisiei cu privire la cooperarea dintre Comisie și instanțele naționale în vederea aplicării articolelor 81 și 82 din Tratatul CE (JO 2004, C 101, p. 54, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 122).


57 –       A se vedea considerentul (7) al Regulamentului nr. 1/2003, precum și Hotărârea Masterfoods, citată la nota de subsol 48 (punctul 47). Acest rol se încadrează în rolul mai amplu recunoscut de jurisprudență instanțelor naționale, potrivit principiului cooperării consacrat la articolul 4 alineatul (3) TUE, de a asigura protecția jurisdicțională a drepturilor pe care justițiabilii le au în temeiul normelor dreptului Uniunii. A se vedea în această privință Hotărârea din 13 martie 2007, Unibet (C‑432/05, Rep., p. I‑2271, punctul 38 și jurisprudența citată).


58 –       A se vedea Hotărârea Tribunalului din 18 septembrie 1992, Automec/Comisia (T‑24/90, Rec., p. II‑2223, punctul 85), precum și punctul 4 din Comunicarea Comisiei citată la nota de subsol 56.


59 –       A se vedea punctul 157 din hotărârea atacată.


60 –       A se vedea considerentele 22 și 31 ale Regulamentului nr. 1/2003, precum și titlul II din acesta. A se vedea de asemenea punctul 56 din Hotărârea Masterfoods, citată la nota de subsol 49.


61 –       Astfel, rezultă în special din considerațiile menționate că, în ceea ce privește aspectele „interne” ale solidarității, noțiunea de solidaritate intră în sfera de aplicare a dreptului Uniunii și a competențelor Comisiei numai în limitele în care servește la atingerea obiectivelor specifice stabilite prin tratate cu privire la exercitarea competenței de a sancționa conferite Comisiei.


62 –       A se vedea nota de subsol 57 de mai sus.


63 –       A se vedea Concluziile avocatului general Ruiz‑Jarabo Colomer prezentate la 11 februarie 2003 în cauza Aalborg Portland și alții/Comisia (Hotărârea din 7 ianuarie 2004, C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P, C‑219/00 P, Rec., p. I‑123, punctul 63), precum și Concluziile avocatului general Bot prezentate la 26 octombrie 2010 în cauzele ArcelorMittal Luxembourg/Comisia și Comisia/ArcelorMittal Luxembourg și alții (Hotărârea din 29 martie 2011, C‑201/09 P și C‑216/09 P, Rep., p. I‑2239, punctul 181) și, respectiv, ThyssenKrupp Nirosta și alții/Comisia (Hotărârea din 29 martie 2011, C‑352/09 P, Rep., p. I‑2359, punctul 162).


64 –       A se vedea în această privință considerațiile avocatului general Ruiz‑Jarabo Colomer de la punctul 65 din Concluziile prezentate în cauza Aalborg Portland (citate la nota de subsol precedentă).


65 –       Cu privire la natura „parapenală” a sancțiunilor, a se vedea, în sfârșit, punctul 40 din Concluziile avocatului general Kokott prezentate la 28 februarie 2013 în cauza Schenker und Co AG și alții (Hotărârea din 18 iunie 2013, C‑681/11, inclusiv cu ulterioare ample trimiteri la aplicarea de către Curte, potrivit unei jurisprudențe constante, a unor principii de drept penal în cadrul dreptului european al concurenței). Trebuie de asemenea amintit că CEDO, în Hotărârea din 27 septembrie 2011, Menarini Diagnostics împotriva Italiei, cererea nr. 43509/08, §§ 38-45, a recunoscut natura penală, potrivit articolului 6 alineatul (1) din CEDO, a unei amenzi aplicate în temeiul legislației italiene de protecție a concurenței de către autoritatea națională italiană independentă în materie de concurență.


66 –       A se vedea Concluziile avocatului general Kokott prezentate la 3 iulie 2007 în cauza ETI (citată la nota de subsol 54, punctul 71), iar cu referire la principiul individualizării pedepselor și a sancțiunilor, punctul 63 din Concluziile avocatului general Ruiz‑Jarabo Colomer prezentate în cauza Aalborg Portland (citate la nota de subsol 63). În această privință, trebuie de asemenea amintit că principiul culpei este consacrat, în special la articolul 23 alineatul (2), de Regulamentul nr. 1/2003, care presupune intenția sau neglijența pentru aplicarea de amenzi pentru încălcarea normelor de concurență.


67 –       A se vedea punctul 162 din Concluziile avocatului general Bot prezentate în cauza ThyssenKrupp Nirosta, citate la nota de subsol 63. A se vedea de asemenea în această privință punctul 74 din Concluziile avocatului general Cosmas prezentate la 15 iulie 1997 în cauza Comisia/Anic Partecipazioni, citată la nota de subsol 26.


68 –       Principiul individualizării pedepselor și a sancțiunilor este definit astfel în diverse hotărâri ale Tribunalului, printre care și hotărârea atacată (a se vedea punctul 122 pentru alte referințe jurisprudențiale). În Hotărârea din 14 iulie 2005, ThyssenKrupp Stainless și alții/Comisia (C‑65/02 P și C‑73/02 P, Rec., p. I‑6773, punctul 82), Curtea a definit în acest mod principiul menționat, deși nu l‑a calificat în mod expres drept principiul individualizării pedepselor și a sancțiunilor.


69 –       A se vedea punctul 63 din Concluziile avocatului general Ruiz‑Jarabo Colomer prezentate în cauza Aalborg Portland, citate la nota de subsol 63.


70 –       A se vedea punctul 181 din Concluziile avocatului general Bot prezentate în cauzele ArcelorMittal Luxembourg (citate la nota de subsol 63) și punctul 162 din Concluziile aceluiași avocat general prezentate în cauza ThyssenKrupp Nirosta, citate la nota de subsol 63.


71 –       A se vedea în această privință jurisprudența menționată la nota de subsol 54.


72 –       A se vedea în special Hotărârea din 12 iulie 1984, Hydroterm (170/83, Rec., p. 2999, punctul 11), și Hotărârea din 14 decembrie 2006, Confederación Española de Empresarios de Estaciones de Servicio (C‑217/05, Rec., p. I‑11987, punctul 40). A se vedea de asemenea, mai recent, ex multis, Hotărârea Alliance One International/Comisia, citată la nota de subsol 54, punctul 42, și Hotărârea ENI/Comisia, citată la nota de subsol 54, punctul 82.


73 –       Hotărârea Akzo Nobel (citată la nota de subsol 54, punctul 56 și jurisprudența citată), precum și, ex multis, Hotărârea din 20 ianuarie 2011, General Química și alții/Comisia (C‑90/09 P, Rep., p. I‑1, punctul 36 și jurisprudența citată), Hotărârea ArcelorMittal Luxembourg, citată la nota de subsol 63, punctul 95, și Hotărârea din 29 septembrie 2011, Arkema/Comisia (C‑520/09 P, Rep., p. I‑8901, punctul 37).


74 –       A se vedea de asemenea în această privință, recent, considerațiile prezentate la punctul 101 și urm., precum și punctul 129 din Hotărârea din 18 iulie 2013, Schindler Holding și alții/Comisia (C‑501/11). Acest lucru este de altfel confirmat indirect de textul articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, care prevede că amenda se aplică întreprinderii care, în mod intenționat sau din neglijență, încalcă normele de concurență. În acest context, Curtea a recunoscut obligația care revine Comisiei, atunci când o încălcare a fost săvârșită de mai multe întreprinderi, de a stabili gravitatea aferentă participării fiecăreia dintre acestea (a se vedea Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, citată la nota de subsol 26, punctul 150, și Hotărârea din 8 iulie 1999, Hercules Chemicals/Comisia, C‑51/92 P, Rec., p. I‑4235, punctul 110) și de a individualiza, în consecință, sancțiunea în funcție de comportamentele și de caracteristicile proprii ale întreprinderilor interesate (a se vedea Hotărârea din 7 iunie 2007, Britannia Alloys & Chemicals/Comisia (C‑76/06 P, Rep., p. I‑4405, punctul 44).


75 –       A se vedea Hotărârea Akzo Nobel, citată la nota de subsol 54, punctul 57. A se vedea în această privință considerațiile prezentate de avocatul general Kokott în Concluziile sale prezentate în cauzele ETI (citată la nota de subsol 54, în special punctele 68 și 69) și Akzo Nobel (citată la nota de subsol 54, în special punctele 36 și 37). A se vedea de asemenea în acest sens Concluziile judecătorului Vesterdorf, îndeplinind funcția de avocat general, prezentate la 10 iulie 1991 în cauza T‑1/89, în care s‑a pronunțat Hotărârea Tribunalului din 24 octombrie 1991, Rec., p. II‑867, în special p. II‑916). Practica aplicării de amenzi unor persoane, fizice sau juridice, pentru încălcările săvârșite de întreprinderi poate fi explicată prin referire la articolul 299 TFUE, care prevede că actele Comisiei care impun o obligație pecuniară în sarcina altor persoane decât statele membre constituie titlu executoriu și că executarea silită este reglementată de normele de procedură civilă în vigoare în statul pe teritoriul căruia are loc această procedură. Articolul menționat se referă, prin urmare, la persoane (fizice sau juridice) care au personalitate juridică, iar nu la entități, cum poate fi în unele cazuri o întreprindere care nu are personalitate juridică (a se vedea de asemenea în această privință nota de subsol 24 din Concluziile avocatului general Kokott prezentate în cauza Akzo Nobel, citată la nota de subsol 54).


76 –       Cu titlu de exemplu, pe lângă hotărârea atacată mai poate fi citată recenta Hotărâre a Tribunalului din 17 mai 2013, Parker și alții/Comisia (T‑146/09, punctul 83 și urm.), din care rezultă în mod clar că Tribunalul a aplicat principiul răspunderii personale societăților individuale care constituie întreprinderea, iar nu (numai) întreprinderii în ansamblu (a se vedea în special punctul 101). Nu putem totuși să nu arătăm, în acest sens, că pare să existe o contradicție certă în jurisprudența Tribunalului atunci când, pentru a respinge argumente invocate de reclamante, acesta afirmă că principiul răspunderii personale „se aplică întreprinderilor, iar nu societăților” (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2012, Koninklijke Volker Wessels Stevin/Comisia, T‑356/06, punctul 38 in fine, și Hotărârea Nynäs Petroleum și alții/Comisia, T‑347/06, punctul 40 in fine).


77 –       A se vedea punctul 97 din Concluziile avocatului general Kokott prezentate în cauza Akzo Nobel (citată la nota de subsol 54). A se vedea de asemenea în această privință Hotărârea din 20 ianuarie 2011, General Química și alții/Comisia (C‑90/09 P, Rep., p. I‑1, punctul 38).


78 –       A se vedea în acest sens Hotărârea Akzo Nobel (citată la nota de subsol 54, punctul 77), precum și punctul 97 din Concluziile avocatului general Kokott prezentate în aceeași cauză. A se vedea de asemenea Hotărârea din 16 noiembrie 2000, Metsä-Serla și alții/Comisia (C‑294/98 P, Rec., p. I‑10065, punctul 34).


79 –       Ca urmare a constrângerilor organizaționale, economice și juridice care permit acestor entități să exercite o influență decisivă asupra persoanelor care au săvârșit încălcarea în mod direct (a se vedea punctul 34 din Hotărârea Metsä-Serla, citată la nota de subsol precedentă).


80 –       A se vedea în acest sens Hotărârea din 6 martie 1974, Istituto Chemioterapico Italiano și Commercial Solvents/Comisia (6/73 și 7/73, Rec., p. 223, punctul 41), și Hotărârea Akzo Nobel (citată la nota de subsol 54, punctul 59 coroborat cu punctul 61), precum și punctul 97 din Concluziile avocatului general Kokott prezentate în cauza Akzo Nobel (citată la nota de subsol 54).


81 –       A se vedea punctele 81-84 din Hotărârea Erste Group Bank (citată la nota de subsol 55), care a confirmat Hotărârea Tribunalului din 14 decembrie 2006, Raiffeisen Zentralbank Österreich și alții/Comisia (T‑259/02-T‑264/02 și T‑271/02, Rec., p. II‑5169, punctul 331).


82 –       A se vedea, ex multis, Hotărârile Akzo Nobel (citată la nota de subsol 54, punctele 59 și 61) și General Química, citată la nota de subsol 73 (punctele 38 și 40), a se vedea și Concluziile prezentate la 12 ianuarie 2012 de avocatul general Kokott în cauza Alliance One International și alții/Comisia (citată la nota 54).


83 –       A se vedea în același sens punctul 167 din Hotărârea Tribunalului din 13 septembrie 2010, Trioplast Industrier/Comisia (T‑40/06, Rep., p. II‑4893).


84 –       În Hotărârea din 31 martie 2009, ArcelorMittal Luxembourg SA și alții/Comisia (Rep., p. II‑789, punctul 117), Tribunalul a arătat că obligarea în solidar este o consecință normală a imputării răspunderii pentru comportamentul unei societăți în sarcina alteia, în special atunci când cele două societăți constituie aceeași întreprindere.


85 –       A se vedea în această privință punctele 139-141 din hotărârea atacată și jurisprudența citată.


86 –       În această privință, considerăm că motivele referitoare la efectivitatea aplicării sancțiunii menționate la punctul 52 pot justifica în continuare, inclusiv într‑un asemenea caz, obligarea în solidar la plata amenzii.


87 –             Cerința unui tratament diferențiat pentru persoanele juridice care la momentul adoptării deciziei de aplicare a amenzii nu mai fac parte din întreprinderea care a săvârșit încălcarea în raport cu societatea‑mamă se reflectă, de exemplu, în necesitatea de a aplica limita de 10 % din cifra de afaceri prevăzută la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 la cifra de afaceri a persoanei juridice respective, iar nu la cea a societății‑mamă. A se vedea în această privință Concluziile avocatului general Sharpston prezentate la 30 mai 2013 în cauza Kendrion/Comisia (C‑50/12 P, hotărâre nepronunțată încă, punctele 84-87 și jurisprudența citată).


88 –             A se vedea punctul 81 de mai sus in fine.


89 –       O astfel de analiză ar putea fi facilitată de faptul că ar putea eventual exista un interes din partea unor societăți individuale care nu mai aparțin aceluiași grup să furnizeze Comisiei elementele utile pe care le dețin, evident în scopul disculpării lor, pentru a‑i permite acesteia să stabilească exact gradul de răspundere care le revine.


90 –       A se vedea punctul 155 din hotărârea atacată.


91 –       Aceste principii nu sunt în mod necesar aplicabile în dreptul civil, dar sunt aplicabile, astfel cum am arătat la punctul 74 de mai sus, în dreptul concurenței al Uniunii.


92 –       Hotărârea din 2 octombrie 2003 (C‑196/99 P, Rec., p. I‑11005).


93 –       În special, punctul 100 din această hotărâre privește existența unei contradicții interne în decizia în litigiu în cauza respectivă și nu poate sta la baza recunoașterii unui principiu general potrivit căruia, în lipsa unei indicații contrare în decizia prin care Comisia aplică în solidar amenda, decizia în cauză ar imputa comportamentul ilicit în egală măsură codebitorilor solidari.


94 –       Cu privire la stabilirea în mod concret a cotelor‑părți din cuantumul amenzii, a se vedea de asemenea punctul 96 și urm. de mai jos.


95 –       A se vedea în acest sens Hotărârea din 15 octombrie 2002, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia (C‑238/99 P, C‑244/99 P, C‑245/99 P, C‑247/99 P, C‑250/99 P‑C‑252/99 P și C‑254/99 P, Rec., p. I‑8375, punctul 692), Hotărârea Groupe Danone/Comisia, citată la nota de subsol 51 (punctul 61), Hotărârea din 8 decembrie 2011, KME și alții/Comisia (C‑272/09 P, Rep., p. I‑12789, punctul 103), precum și punctul 38 din Concluziile noastre prezentate în cauza Comisia/Tomkins (Hotărârea din 22 ianuarie 2013, C‑286/11 P).


96 –       A se vedea punctele 40 și 41 din Concluziile noastre prezentate în cauza Comisia/Tomkins, citate la nota de subsol precedentă.


97 –       Pe lângă jurisprudența citată la nota de subsol 95, a se vedea de asemenea punctul 175 din Concluziile noastre prezentate la 6 noiembrie 2008 în cauza Archer Daniels Midland/Comisia (Hotărârea din 9 iulie 2009, C‑511/06 P, Rep., p. I‑5843).


98 –       A se vedea în special punctul 59 de mai sus.


99 –       A se vedea punctele 5-7 de mai sus.


100 –       Pe de altă parte, această considerație nu este deloc în dezacord cu concluziile pe care le propunem în cauza C‑233/11 P cu privire la argumentul potrivit căruia Tribunalul, prin anularea literei (j) a articolului 2 din decizia în litigiu, s‑a pronunțat ultra petita. A se vedea punctul 151 și următoarele de mai jos.


101 –       Cuantumul total al amenzii aplicate de Comisie societăților din grupul VA Tech (fără a ține seama de SEHV și de Magrini când făceau parte din întreprinderea Schneider), și anume 22,05 milioane de euro, a rămas, într‑adevăr, neschimbat. A se vedea punctele 11 și 13 de mai sus.


102 –       În schimb, în ceea ce privește amenda aplicată Schneider, împreună cu SEHV și cu Magrini, pentru încălcarea săvârșită în perioada în care ultimele două societăți, înainte de a fi dobândite de grupul VA Tech, erau filiale deținute integral de Schneider, Tribunalul a aplicat o amendă unică în cuantum total de 8,1 milioane de euro în locul celor două amenzi distincte aplicate de Comisie întreprinderii Schneider în mod individual (3,6 milioane de euro) și întreprinderii Schneider în solidar cu SEHV și cu Magrini (4,5 milioane de euro). Totuși, acest cuantum final de 8,1 milioane de euro nu este altceva decât suma celor două amenzi distincte aplicate de Comisie.


103 –       A se vedea punctele 11 și 13 de mai sus și punctul 258 și următoarele din hotărârea atacată.


104 –       A se vedea Hotărârea Limburgse Vinyl Maatschappij (citată la nota de subsol 95, punctul 692).


105 –       A se vedea Hotărârea Comisia/AssiDomän Kraft Products, citată la nota de subsol 40 (punctul 52), Hotărârea din 15 februarie 2001, Nachi Europe (C‑239/99, Rec., p. I‑1197, punctul 24), precum și Hotărârea din 19 ianuarie 2006, Comunità montana della Valnerina/Comisia (C‑240/03 P, Rec., p. I‑731, punctul 43). A se vedea de asemenea Hotărârea din 14 decembrie 1962, Meroni/Înalta Autoritate (46/59 și 47/59, Rec., p. 763, în special p. 780), precum și punctele 146-148 din Concluziile avocatului general Kokott prezentate la 17 septembrie 2009 în cauza Comisia/Alrosa (Hotărârea din 29 iunie 2010, C‑441/07 P, Rep., p. I‑5949).


106 –       A se vedea punctul 37 din Concluziile noastre prezentate în cauza Comisia/Tomkins, citate la nota de subsol 95. A se vedea de asemenea în acest sens punctul 49 din Concluziile avocatului general Poiares Maduro prezentate în cauza Groupe Danone/Comisia, citată la nota de subsol 51.


107 –       Curtea a subliniat totuși că exercitarea competenței de fond nu este echivalentă cu un control din oficiu (a se vedea în special punctul 104 din Hotărârea KME și alții/Comisia, citată la nota de subsol 95) și că revine părților sarcina de a oferi instanței orientări pentru exercitarea acestei competențe.


108 –       În această privință, trebuie în plus remarcat în special faptul că, în înscrisurile prezentate, SEHV și Magrini, în cadrul motivului de recurs prin care invocau „caracterul incomprehensibil” al stabilirii de către Comisie a răspunderii solidare, au evidențiat în mod explicit că, în opinia lor, este indispensabil să se clarifice „cine răspunde pentru ce sumă”, în cazul obligării la plată în solidar a unor societăți care nu aparțin aceluiași grup.


109 –       Faptul că trebuie să se constate că Tribunalul a depășit limitele competenței sale de fond nu implică în mod necesar, în opinia noastră, faptul că acesta s‑a pronunțat ultra petita. Odată ce Tribunalul a fost învestit la cerere cu competența de a reforma cuantumul amenzii, apreciem că faptul că acesta a depășit limitele competenței respective este diferit de faptul că a depășit ceea ce fusese solicitat de reclamant.


110 –       A se vedea în acest sens Hotărârea din 2 decembrie 2009, Comisia/Irlanda și alții (C‑89/08 P, Rep., p. I‑11245, punctele 50-52 și jurisprudența citată).


111 –       A se vedea Hotărârea Comisia/Irlanda, citată la nota de subsol precedentă (punctul 56), precum și Hotărârea din 17 decembrie 2009, Reexaminare M/EMEA (C‑197/09 RX‑II, Rep., p. I‑12033, punctul 41).


112 –       A se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Irlanda, citată la nota de subsol 110 (punctul 55).


113 –       A se vedea punctul 104 din Hotărârea KME și alții/Comisia, citată la nota de subsol 95, precum și punctele 66-68 din Concluziile noastre prezentate în cauza Comisia/Tomkins, citată la nota de subsol 95, și jurisprudența citată.


114 –       Hotărârea Comisia/Irlanda, citată la nota de subsol 110 (punctul 53).


115 –       Prin hotărârea din 18 decembrie 2009, Tribunalul comercial din Grenoble și‑a declinat competența în favoarea Tribunalului în această cauză.


116 –       De altfel, apreciem că faptul că Comisia a avut posibilitatea de a‑și apăra suficient poziția împotriva unei stabiliri a raporturilor interne dintre codebitorii solidari la plata amenzii este confirmat de împrejurarea că, în cadrul primei părți a celui de al șaselea motiv de recurs, aceasta critică Tribunalul pentru că nu a răspuns argumentelor sale în acest sens.


117 –       A se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Tomkins, citată la nota de subsol 95 (punctul 61).


118 –       În plus, ne întrebăm în ce măsură interpretarea menționată a articolului 23 din Regulamentul nr. 1/2003 poate fi calificată drept element de drept „decisiv pentru soluționarea procedurii” potrivit jurisprudenței menționate la punctul 112 de mai sus. Astfel, după cum am arătat la punctul 27 de mai sus, considerațiile prezentate la punctele 153-159 din hotărârea atacată nu reprezintă, în opinia noastră, temeiul anulării deciziei în litigiu și, de altfel, nu constituie nici temeiul reformării amenzilor de către Tribunal decât în măsura în care acesta a stabilit repartizarea internă între codebitorii solidari la plata amenzii pe care a stabilit‑o din nou.


119 –       A se vedea Hotărârea din 6 martie 2001, Connolly/Comisia (C‑274/99 P, Rec., p. I‑1611, punctul 121), Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, citată la nota de subsol 63 (punctul 372), Hotărârea din 2 aprilie 2009, France Télécom/Comisia (C‑202/07 P, Rep., p. I‑2369, punctul 30), precum și Hotărârea din 16 iulie 2009, Comisia/Schneider Electric (C‑440/07 P, Rep., p. I‑6413, punctul 135).


120 –       Hotărârea din 14 mai 1998, Consiliul/de Nil și Impens (C‑259/96 P, Rec., p. I‑2915, punctele 32 și 33), Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, citată la nota de subsol 63 (punctul 372), Hotărârea France Télécom/Comisia, citată la nota de subsol precedentă (punctul 29), precum și Hotărârea Comisia/Schneider Electric, citată la nota de subsol precedentă (punctul 135).


121 –             A se vedea în această privință punctele 44-46 de mai sus.


122 –       A se vedea punctul 5 de mai sus.


123 –       A se vedea punctul 10 de mai sus.


124 –       A se vedea punctele 140, 144 și 163 in fine din hotărârea atacată.


125 –       A se vedea punctul 144 din hotărârea atacată.


126 –       A se vedea punctele 5-7 de mai sus și punctul 1 din hotărârea atacată.


127 –       În această privință, rezultă în mod explicit din recursul formulat de Reyrolle că aceasta nu a contestat faptul că Tribunalul a luat în considerare cifra de afaceri din ultimul an complet în care a avut loc încălcarea pentru stabilirea amenzii.


128 –       Și anume pentru perioada cuprinsă între 15 aprilie 1988 și 13 decembrie 2000, în care cele două societăți făceau parte din grupul Schneider (a se vedea punctul 246 din hotărârea atacată) și, respectiv, cea cuprinsă între 1 iulie 2002 și 11 mai 2004, în care cele două societăți s‑au aflat sub controlul exercitat de grupul VA Tech (a se vedea punctul 243 din hotărârea atacată).


129 –       Astfel, potrivit jurisprudenței, a permite unui recurent să invoce pentru prima dată în fața Curții un motiv pe care nu l‑a invocat în timp util în fața Tribunalului ar permite acestuia să sesizeze Curtea cu un litigiu mai extins decât cel dedus judecății în primă instanță. A se vedea Hotărârea Alliance One International și alții/Comisia, citată la nota de subsol 54 (punctul 111 și jurisprudența citată).


130 –       Hotărârea din 29 noiembrie 2007, Stadtwerke Schwäbisch Hall și alții/Comisia (C‑176/06, Rep., p. I‑170, punctul 17). A se vedea de asemenea Hotărârea Tribunalului din 9 septembrie 2010, Andreasen/Comisia (T‑17/08 P, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 96).


131 –       A se vedea Hotărârea din 30 mai 2013, Quinn Barlo/Comisia (C‑70/12 P, punctul 46 și jurisprudența citată).


132 –       Hotărârea din 7 iunie 2007, Britannia Alloys & Chemicals/Comisia (C‑76/06, Rep., I‑4405, punctul 40 și jurisprudența citată).


133 –       A se vedea punctele 28-48 și 61-68 din decizia în litigiu.


134 –       Hotărârea din 22 noiembrie 2012, E.ON Energie/Comisia (C‑89/11 P, punctele 125 și 126).


135 –       A se vedea în această privință articolul 170 din noul Regulament de procedură al Curții. Acesta ar putea fi considerat aplicabil în temeiul jurisprudenței constante potrivit căreia normele de procedură se aplică în general tuturor litigiilor în curs la momentul intrării lor în vigoare. A se vedea în acest sens Hotărârea din 12 noiembrie 1981, Meridionale Industria Salumi și alții (212/80-217/80, Rec., p. 2735, punctul 9), Hotărârea din 7 septembrie 1999, De Haan (C‑61/98, Rec., p. I‑5003, punctul 13), precum și Hotărârea din 14 februarie 2008, Varec (C‑450/06, Rep., p. I‑581, punctul 27).


136 –       A se vedea jurisprudența citată la nota de subsol 106.


137 –       A se vedea Hotărârea Comisia/AssiDomän Kraft Products, citată la nota de subsol 40 (punctul 53).


138 –       Ibidem, punctul 57.


139 –       Pe de altă parte, cuantumul total al amenzii nu a fost redus pentru întreprinderea VA Technologie. A se vedea nota de subsol 101 de mai sus.


140 –       A se vedea întrebarea nr. 5 dintre cele adresate părților de Tribunal la 21 ianuarie 2010.


141 –       A se vedea Hotărârea Groupe Danone/Comisia, citată la nota de subsol 51 (punctele 74-76).