HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a patra)
19 septembrie 2013(*)
„Spațiul de libertate, securitate și justiție – Returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală – Directiva 2008/115/CE – Articolul 11 alineatul (2) – Decizie de returnare însoțită de o interdicție de intrare – Durata interdicției de intrare limitată în principiu la cinci ani – Reglementare națională care prevede interdicția de intrare fără limitare în timp în absența unei cereri de limitare – Articolul 2 alineatul (2) litera (b) – Resortisanți ai țărilor terțe care fac obiectul returnării ca sancțiune de drept penal sau ca urmare a unei sancțiuni de drept penal – Neaplicarea directivei”
În cauza C‑297/12,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Amtsgericht Laufen (Germania), prin decizia din 13 iunie 2012, primită de Curte la 18 iunie 2012, în procedurile penale împotriva
Gjoko Filev,
Adnan Osmani,
CURTEA (Camera a patra),
compusă din domnul L. Bay Larsen, președinte de cameră, domnii J. Malenovský, U. Lõhmus (raportor) și M. Safjan și doamna A. Prechal, judecători,
avocat general: domnul N. Jääskinen,
grefier: doamna A. Impellizzeri, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 20 martie 2013,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru guvernul german, de T. Henze și de N. Graf Vitzthum, în calitate de agenți;
– pentru guvernul ceh, de M. Smolek și de J. Vláčil, în calitate de agenți;
– pentru Comisia Europeană, de M. Condou‑Durande și de V. Kreuschitz, în calitate de agenți,
având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea Directivei 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală (JO L 348, p. 98), în special a articolului 11 alineatul (2) din aceasta.
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unor urmăriri penale inițiate împotriva domnului Filev, resortisant al fostei Republici iugoslave a Macedoniei, și, respectiv, a domnului Osmani, resortisant al Republicii Serbia, în urma intrării lor pe teritoriul german la mai mult de cinci ani după expulzarea din Germania, cu încălcarea interdicțiilor de intrare, nelimitate în timp, care însoțeau deciziile de expulzare adoptate împotriva lor.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
3 Considerentele (4), (5) și (14) ale Directivei 2008/115 au următorul cuprins:
„(4) Este necesară stabilirea unor norme clare, transparente și echitabile care să asigure o politică de returnare eficientă, ca element necesar al unei politici bine gestionate în domeniul migrației.
(5) Această directivă ar trebui să stabilească un set de norme orizontale, aplicabile tuturor resortisanților țărilor terțe care nu îndeplinesc sau care nu mai îndeplinesc condițiile de intrare, ședere sau reședință într‑un stat membru.
[...]
(14) Efectelor măsurilor naționale de returnare ar trebui să li se confere o dimensiune europeană prin stabilirea unei interdicții de intrare care să nu permită intrarea și șederea pe teritoriul tuturor statelor membre. Durata interdicției de intrare ar trebui stabilită ținând seama, în mod adecvat, de toate circumstanțele specifice fiecărui caz și în mod normal nu ar trebui să depășească cinci ani. [...]”
4 Articolul 2 din aceeași directivă, intitulat „Domeniul de aplicare”, prevede la alineatul (2):
„Statele membre pot decide să nu aplice prezenta directivă resortisanților țărilor terțe care:
[...]
(b) fac obiectul returnării ca sancțiune de drept penal sau ca urmare a unei sancțiuni de drept penal, în conformitate cu dreptul intern, sau fac obiectul unor proceduri de extrădare.”
5 Articolul 3 punctul 6 din directiva menționată definește noțiunea „interdicție de intrare” ca fiind „decizia sau orice alt act de natură administrativă sau judiciară care interzice intrarea și șederea pe teritoriul statelor membre pentru o anumită perioadă și care însoțește o decizie de returnare”.
6 Articolul 7 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2008/115 are următorul cuprins:
„Decizia de returnare prevede un termen adecvat între șapte și treizeci de zile pentru plecarea voluntară, fără a aduce atingere excepțiilor menționate la alineatele (2) și (4). Statele membre pot să prevadă în legislația națională că un astfel de termen este acordat numai pe baza unei cereri din partea resortisantului unei țări terțe. În acest caz, statele membre informează resortisanții în cauză ai țărilor terțe asupra posibilității prezentării unei astfel de cereri.”
7 Potrivit articolului 11 alineatele (1) și (2) din directiva menționată:
„(1) Decizia de returnare este însoțită de interdicția de intrare:
(a) dacă nu a fost acordat un termen pentru plecarea voluntară, sau
(b) dacă obligația de returnare nu a fost îndeplinită.
În celelalte cazuri, decizia de returnare poate fi însoțită de o interdicție de intrare.
(2) Durata interdicției de intrare se stabilește ținând seama, în mod adecvat, de toate circumstanțele specifice fiecărui caz și nu ar trebui să depășească, în principiu, cinci ani. Aceasta poate depăși totuși cinci ani dacă resortisantul unei țări terțe reprezintă o amenințare gravă pentru ordinea publică, siguranța publică sau securitatea națională.”
Dreptul german
8 Legea privind șederea, munca și integrarea străinilor pe teritoriul federal (Gesetz über den Aufenthalt, die Erwerbstätigkeit und die Integration von Ausländern im Bundesgebiet), în versiunea publicată la 25 februarie 2008 (BGBl. 2008 I, p. 162, denumită în continuare „Aufenthaltsgesetz”), astfel cum a fost modificată prin Legea de transpunere a directivelor Uniunii Europene în materie de drept de ședere și de adaptare a dispozițiilor naționale la Codul de vize al Uniunii (Gesetz zur Umsetzung aufenthaltsrechtlicher Richtlinien der Europäischen Union und zur Anpassung nationaler Rechtsvorschriften an den EU‑Visakodex) din 22 noiembrie 2011 (BGBl. 2011 I, p. 2258, denumită în continuare „Legea din 22 noiembrie 2011”), conține articolul 11, al cărui alineat (1) are următorul cuprins:
„Cetățeanului străin care a fost expulzat, repatriat sau îndepărtat din țară îi este interzis să intre din nou pe teritoriul federal și să se stabilească aici. Acestuia nu i se va elibera niciun permis de ședere, nici chiar în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de prezenta lege în acest scop. La cerere, efectele amintite în prima și în a doua teză se pot limita în timp. Termenul se stabilește ținând seama de împrejurările fiecărui caz și nu poate fi mai mare de cinci ani decât în cazul în care resortisantul străin a fost expulzat în temeiul unei hotărâri de condamnare pentru o faptă penală sau dacă acesta reprezintă o amenințare gravă pentru siguranța sau ordinea publică. La calcularea termenului se ia în considerare aspectul dacă resortisantul străin a părăsit țara de bunăvoie și în intervalul stabilit de autorități. Termenul începe să curgă din momentul în care acesta a părăsit țara. Nu poate interveni nicio limitare în timp în cazul în care resortisantul străin a fost îndepărtat de pe teritoriul federal pentru o infracțiune contra păcii și omenirii sau pentru crime de război sau pe baza unui ordin de îndepărtare emis în temeiul articolului 58a. După caz, autoritatea superioară a landului poate admite derogări de la prevederile cuprinse în teza 7.”
9 În temeiul articolului 14 alineatul (1) din Aufenthaltsgesetz, intrarea unui străin pe teritoriul german este ilegală dacă, printre altele, acesta nu poate intra în țară conform dispozițiilor articolului 11 alineatul (1) din această lege, cu excepția cazului în care deține o autorizație de intrare conform alineatului (2) al aceluiași articol.
10 Articolul 95 din Aufenthaltsgesetz, intitulat „Dispoziții penale”, prevede la alineatul (2) punctul 1:
„Se pedepsește cu închisoarea de până la trei ani sau cu amendă
1. (a) intrarea sau
(b) șederea pe teritoriul federal
cu încălcarea articolului 11 alineatul (1) prima teză.”
11 Articolul 456a din Codul de procedură penală prevede:
„(1) Autoritatea competentă pentru executarea pedepselor poate dispune suspendarea executării unei pedepse privative de libertate, a unei sancțiuni alternative privative de libertate ori a unei măsuri de siguranță în cazul în care persoana condamnată este predată unui guvern străin sau către un tribunal penal internațional pentru săvârșirea unei alte fapte, precum și atunci când aceasta este expulzată de pe teritoriul pe care se aplică prezenta lege federală.
(2) În cazul în care persoana extrădată, predată sau expulzată, după caz, se întoarce, executarea pedepsei poate fi reluată.
[...]”
Litigiile principale și întrebările preliminare
Situația de fapt în ceea ce îl privește pe domnul Filev
12 Ca urmare a închiderii procedurii referitoare la cererea sa de azil, s‑a dispus, prin decizia Bundesamt für die Anerkennung ausländischer Flüchtlinge (Oficiul federal pentru recunoașterea refugiaților străini) din 29 octombrie 1992, ca domnul Filev să părăsească teritoriul german. În cursul anilor 1993 și 1994, el a făcut obiectul unor măsuri de îndepărtare spre fosta Republică iugoslavă a Macedoniei, ale căror efecte nu erau limitate în timp.
13 La 28 aprilie 2012, domnul Filev a intrat din nou pe teritoriul german, unde a fost supus unui control al poliției. Acesta a revelat că făcuse obiectul unei decizii de returnare în anul 1992. În urma acestui control a fost declanșată o procedură penală împotriva sa și s‑a luat măsura arestării provizorii.
14 La 3 mai 2012, în ședința desfășurată în fața instanței de trimitere, ministerul public a solicitat condamnarea domnului Filev la o pedeapsă de 60 de zile‑amendă într‑un cuantum unitar de 15 euro pentru comiterea infracțiunilor prevăzute și pedepsite de articolul 95 alineatul (2) punctul 1 literele (a) și (b) din Aufenthaltsgesetz în considerarea intrării sale ilegale în Germania și, ulterior, a șederii sale ilegale.
Situația de fapt în ceea ce îl privește pe domnul Osmani
15 La 19 noiembrie 1999, domnul Osmani a făcut obiectul unei decizii de expulzare adoptate de autoritățile locale ale orașului Stuttgart (Germania), în temeiul dispozițiilor Legii privind străinii (Ausländergesetz) în vigoare la momentul respectiv, care prevedea o asemenea măsură pentru infracțiunile din Legea privind substanțele stupefiante. Expulzarea s‑a dispus pentru o perioadă nedeterminată.
16 La 10 iunie 2003, domnul Osmani a fost din nou condamnat, sub aspectul infracțiunii de trafic ilicit de stupefiante, în două cauze, la o pedeapsă totală privativă de libertate de doi ani și opt luni. La 30 iunie 2004, după executarea parțială a acestei pedepse, a fost pus în libertate și a făcut obiectul unei măsuri de îndepărtare ale cărei efecte nu erau limitate în timp. În aplicarea articolului 456a din Codul de procedură penală, parchetul din Stuttgart a dispus executarea restului de pedeapsă neexecutat de 474 de zile de închisoare în ipoteza în care domnul Osmani ar intra din nou pe teritoriul german.
17 La 29 aprilie 2012, domnul Osmani a intrat din nou pe teritoriul german și a fost supus unui control al poliției care a revelat măsura expulzării adoptate împotriva sa. În aceste condiții a fost declanșată o procedură penală împotriva sa. În ședința desfășurată în fața instanței de trimitere la 3 mai 2012, ministerul public a solicitat condamnarea domnului Osmani la o pedeapsă privativă de libertate de trei luni, cu suspendarea executării, pentru comiterea infracțiunilor prevăzute și pedepsite de articolul 95 alineatul (2) punctul 1 literele (a) și (b) din Aufenthaltsgesetz.
18 La data introducerii cererii de decizie preliminară, domnul Osmani executa restul de pedeapsă neexecutat din pedeapsa privativă de libertate la care a fost condamnat în anul 2003.
Întrebările preliminare în cele două litigii
19 Instanța de trimitere are îndoieli, din perspectiva articolului 11 alineatul (2) din Directiva 2008/115 și a considerentelor (4) și (5) ale acesteia, cu privire la posibilitatea aplicării articolului 11 alineatul (1) și a articolului 95 alineatul (2) punctul 1 literele (a) și (b) din Aufenthaltsgesetz în cauzele cu care este sesizată.
20 În această privință, amintește că articolul 11 alineatul (2) din Directiva 2008/115 prevede că durata unei interdicții de intrare nu poate, în principiu, să depășească cinci ani. Această prevedere ar fi avut un efect direct în Germania între 24 decembrie 2010, data limită prevăzută la articolul 20 alineatul (1) primul paragraf din această directivă pentru transpunerea ei, și 26 noiembrie 2011, data intrării în vigoare a Legii din 22 noiembrie 2011 de transpunere a aceleiași directive, astfel încât măsuri de expulzare sau de îndepărtare adoptate cu mai mult de cinci ani înainte de prima dintre datele sus‑menționate nu ar mai putea servi drept temei pentru o condamnare penală în temeiul articolului 95 din Aufenthaltsgesetz. Instanța menționată relevă, în plus, că articolul 11 alineatul (1) din această lege, astfel cum a fost modificată prin Legea din 22 noiembrie 2011, nu prevede o limitare în timp a efectelor unor asemenea măsuri, ci permite doar părții interesate să introducă o cerere în scopul obținerii unei asemenea limitări.
21 Instanța de trimitere precizează, pe de o parte, că domnul Filev nu pare să constituie o amenințare gravă pentru ordinea publică, siguranța publică sau securitatea națională, în sensul articolului 11 alineatul (2) a doua teză din Directiva 2008/115. Pe de altă parte, el nu ar fi formulat o cerere de limitare în timp a măsurilor de expulzare și de îndepărtare luate împotriva sa, consecința fiind că acestea produc efecte de aproape 20 de ani.
22 În ceea ce îl privește pe domnul Osmani, instanța de trimitere arată, pe de o parte, că articolul 95 alineatul (2) din Aufenthaltsgesetz prevede sancțiuni împotriva sa din cauza intrării pe teritoriul german după expulzarea sa în anul 1999 și/sau îndepărtarea sa în anul 2004 și, pe de altă parte, că articolul 2 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2008/115 permite statelor membre să decidă să nu o aplice atunci când o persoană face obiectul returnării ca sancțiune de drept penal sau ca urmare a unei sancțiuni de drept penal. Totuși, aceeași instanță arată că nu a fost adoptată în dreptul german nicio derogare în temeiul acestei din urmă dispoziții în perioada în care directiva menționată avea efect direct în Germania, ci că o asemenea derogare a fost instituită prin articolul 11 alineatul (1) din Aufenthaltsgesetz, astfel cum a fost modificată prin Legea din 22 noiembrie 2011.
23 În aceste condiții, Amtsgericht Laufen a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare, dintre care primele trei sunt comune celor două litigii principale, iar a patra este adresată numai în litigiul care îl privește pe domnul Osmani:
„1) Articolul 11 alineatul (2) din Directiva [2008/115] trebuie interpretat în sensul că se opune ca statele membre să sancționeze penal orice încălcare a măsurilor de expulzare, respectiv de îndepărtare dispuse prin acte administrative în cazul în care, la momentul reintrării în țară, măsura de expulzare sau de returnare este mai veche de cinci ani?
2) Articolul 11 alineatul (2) din Directiva [2008/115] trebuie interpretat în sensul că se opune ca Republica Federală Germania să sancționeze penal orice încălcare a măsurilor de expulzare, respectiv de îndepărtare dispuse prin acte administrative care, la data intrării în vigoare a Legii [din 22 noiembrie 2011], erau mai vechi de cinci ani?
3) Este conformă cu dreptul Uniunii, în sensul articolului 11 alineatul (2) din Directiva [2008/115], o reglementare adoptată de un stat membru care prevede că, în principiu, măsurile de expulzare și de îndepărtare au o durată nelimitată, cu excepția cazului în care persoana vizată depune o cerere de stabilire a unui termen? Corespunde o astfel de prevedere cerințelor considerentului (4) al directivei menționate, în sensul unei politici bine gestionate în domeniul migrației prin stabilirea unor dispoziții legale clare, transparente și echitabile?
[4)] Directiva [2008/115] trebuie interpretată în sensul că se opune ca statele membre să prevadă că măsuri de expulzare/de îndepărtare anterioare cu cinci ani sau mai mult perioadei în care directiva nu era transpusă pot servi din nou, ulterior, ca temei al unor urmăriri penale în cazul în care măsura de expulzare/de îndepărtare avea la bază o condamnare penală [?]”
24 La cererea instanței de trimitere, camera desemnată a examinat necesitatea de a supune prezenta cauză procedurii de urgență prevăzute la articolul 104b alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, în versiunea aplicabilă la data acestei cereri. Camera menționată a decis, după ascultarea avocatului general, să respingă cererea.
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la a treia întrebare
25 Prin intermediul celei de a treia întrebări, care trebuie analizată în primul rând, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 11 alineatul (2) din Directiva 2008/115 trebuie interpretat în sensul că se opune unei dispoziții naționale precum articolul 11 alineatul (1) din Aufenthaltsgesetz, care subordonează limitarea duratei unei interdicții de intrare introducerii de către resortisantul unei țări terțe a unei cereri vizând obținerea beneficiului unei asemenea limitări.
26 Potrivit articolului 11 alineatul (2) prima teză din Directiva 2008/115, durata interdicției de intrare se stabilește ținând seama în mod adecvat de toate circumstanțele specifice fiecărui caz și nu ar trebui să depășească, în principiu, cinci ani.
27 Trebuie să se constate că rezultă în mod clar din termenii „[d]urata interdicției de intrare se stabilește” că există o obligație a statelor membre de a limita, în principiu la maximum cinci ani, efectele în timp ale oricărei interdicții de intrare, și aceasta independent de o cerere formulată în acest scop de resortisantul unei țări terțe.
28 Această interpretare reiese de asemenea din a doua teză a considerentului (14) al Directivei 2008/115, care prevede, la rândul său, că durata interdicției de intrare ar trebui stabilită ținând seama în mod adecvat de toate circumstanțele specifice fiecărui caz și în mod normal nu ar trebui să depășească cinci ani.
29 Pe de altă parte, interpretarea menționată se coroborează, în primul rând, cu definiția noțiunii „interdicție de intrare” care figurează la articolul 3 punctul 6 din directiva amintită și care vizează, printre altele, o decizie care interzice intrarea și șederea pe teritoriul statelor membre „pentru o anumită perioadă”.
30 În al doilea rând, în ceea ce privește termenul pentru o plecare voluntară care trebuie stabilit în cadrul unei decizii de returnare, potrivit articolului 7 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2008/115 statele membre pot să prevadă în legislația națională că un astfel de termen este acordat numai pe baza unei cereri din partea resortisantului unei țări terțe. Un asemenea mod de redactare tinde să sugereze că, dacă legiuitorul Uniunii ar fi înțeles să prevadă o asemenea posibilitate pentru statele membre în ceea ce privește stabilirea unei limite a duratei unei interdicții de intrare, ar fi enunțat‑o în mod expres la articolul 11 alineatul (2) din această directivă.
31 Contrar celor afirmate de guvernul german în observațiile sale prezentate Curții, faptul de a subordona, în dreptul național, beneficiul unei asemenea limitări a duratei unei interdicții de intrare formulării unei cereri de către resortisantul unei țări terțe nu este suficient pentru atingerea obiectivului articolului 11 alineatul (2) din Directiva 2008/115.
32 Astfel, acest obiectiv constă în special în a se asigura că durata interdicției de intrare nu depășește cinci ani, în afară de cazul în care persoana respectivă reprezintă o amenințare gravă pentru ordinea publică, siguranța publică sau securitatea națională.
33 Or, chiar dacă s‑ar presupune că dreptul național prevede, astfel cum pretinde guvernul german în ceea ce privește reglementarea sa națională, ca resortisantul unei țări terțe să fie informat despre posibilitatea de a cere o limitare a duratei interdicției de intrare care îi este impusă și ca această obligație de informare să fie întotdeauna respectată de autoritățile naționale competente, nu există totuși nicio garanție că o asemenea cerere va fi efectiv formulată de acest resortisant. În absența unei asemenea cereri, obiectivul articolului 11 alineatul (2) din Directiva 2008/115 nu poate fi considerat a fi fost atins.
34 Având în vedere ceea ce precedă, este necesar să se răspundă la a treia întrebare că articolul 11 alineatul (2) din Directiva 2008/115 trebuie interpretat în sensul că se opune unei dispoziții naționale precum articolul 11 alineatul (1) din Aufenthaltsgesetz, care subordonează limitarea duratei unei interdicții de intrare introducerii de către resortisantul unei țări terțe a unei cereri vizând obținerea beneficiului unei asemenea limitări.
Cu privire la prima și la a doua întrebare
35 Prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 11 alineatul (2) din Directiva 2008/115 trebuie interpretat în sensul că se opune ca o încălcare a unei interdicții de intrare și de ședere pe teritoriul unui stat membru, care a fost pronunțată cu mai mult de cinci ani înainte de data fie a noii intrări a resortisantului unei țări terțe pe acest teritoriu, fie a intrării în vigoare a reglementării naționale de transpunere a acestei directive, să atragă o sancțiune penală.
36 În această privință, Curtea a statuat deja că, deși nici articolul 63 primul paragraf punctul 3 litera (b) CE, dispoziție reluată la articolul 79 alineatul (2) litera (c) TFUE, nici Directiva 2008/115, adoptată în special în temeiul primei dintre aceste două dispoziții, nu exclud competența penală a statelor membre în domeniul imigrației clandestine și al șederii ilegale, acestea din urmă trebuie să își adapteze legislația în domeniu astfel încât să asigure respectarea dreptului Uniunii. În special, statele respective nu pot să aplice o reglementare penală care poate pune în pericol realizarea obiectivelor urmărite prin această directivă și, prin urmare, să o lipsească de efectul său util (a se vedea Hotărârea din 28 aprilie 2011, El Dridi, C‑61/11 PPU, Rep., p. I‑3015, punctele 54 și 55, și Hotărârea din 6 decembrie 2011, Achughbabian, C‑329/11, Rep., p. I‑12695, punctul 33).
37 Rezultă că un stat membru nu poate sancționa penal o încălcare a unei interdicții de intrare care ține de domeniul de aplicare al Directivei 2008/115 dacă menținerea efectelor acestei interdicții nu este conformă cu articolul 11 alineatul (2) din această directivă.
38 Se impune, prin urmare, să se analizeze, având în vedere împrejurările cauzelor principale, dacă articolul 11 alineatul (2) amintit se opune menținerii efectelor interdicțiilor de intrare a căror durată este nelimitată, pronunțate anterior datei la care statul membru respectiv ar fi trebuit să transpună Directiva 2008/115, dincolo de durata maximă a unei asemenea interdicții prevăzută de această dispoziție, și anume o durată de, în principiu, cinci ani.
39 În această privință, trebuie arătat de la bun început că directiva menționată nu conține nicio dispoziție care să prevadă un regim tranzitoriu pentru deciziile de interdicție de intrare adoptate înainte ca ea să fie aplicabilă.
40 Totuși, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că o nouă normă se aplică imediat, cu excepția unei derogări, efectelor viitoare ale unei situații care a apărut sub imperiul normei vechi (a se vedea Hotărârea din 29 ianuarie 2002, Pokrzeptowicz‑Meyer, C‑162/00, Rec., p. I‑1049, punctul 50, Hotărârea din 10 iunie 2010, Bruno și alții, C‑395/08 și C‑396/08, Rep., p. I‑5119, punctul 53, precum și Hotărârea din 1 martie 2012, OʼBrien, C‑393/10, punctul 25).
41 Rezultă de aici că Directiva 2008/115 se aplică efectelor posterioare datei sale de aplicabilitate în statul membru în cauză ale deciziilor de interdicție de intrare adoptate în temeiul normelor naționale aplicabile anterior acestei date (a se vedea prin analogie Hotărârea din 30 noiembrie 2009, Kadzoev, C‑357/09 PPU, Rep., p. I‑11189, punctul 38).
42 În consecință, pentru a aprecia conformitatea menținerii efectelor unor asemenea decizii cu articolul 11 alineatul (2) din Directiva 2008/115 în ceea ce privește, în special, durata maximă de, în principiu, cinci ani prevăzută de această dispoziție pentru o interdicție de intrare, este necesar să se ia în considerare și perioada în care această interdicție era în vigoare înainte ca Directiva 2008/115 să fie aplicabilă (a se vedea prin analogie Hotărârile citate anterior Kadzoev, punctul 36, și Bruno și alții, punctul 55).
43 Astfel, neluarea în considerare a perioadei respective nu ar fi conformă cu obiectivul urmărit prin articolul 11 alineatul (2) din Directiva 2008/115, care constă, astfel cum s‑a constatat la punctul 32 din prezenta hotărâre, în a se asigura că durata interdicției de intrare nu depășește cinci ani, cu excepția cazurilor vizate în doua teză a acestei dispoziții (a se vedea prin analogie Hotărârea Kadzoev, citată anterior, punctul 37).
44 Rezultă că articolul 11 alineatul (2) din Directiva 2008/115 se opune menținerii efectelor interdicțiilor de intrare care au o durată nelimitată impuse anterior datei de aplicabilitate a Directivei 2008/115, precum cele în discuție în litigiile principale, dincolo de durata maximă de interdicție prevăzută de această dispoziție, în afară de cazul în care aceste interdicții de intrare au fost pronunțate împotriva unor resortisanți ai țărilor terțe care reprezintă o amenințare gravă pentru ordinea publică, siguranța publică sau securitatea națională.
45 În consecință, este necesar să se răspundă la prima și la a doua întrebare că articolul 11 alineatul (2) din Directiva 2008/115 trebuie interpretat în sensul că se opune ca o încălcare a unei interdicții de intrare și de ședere pe teritoriul unui stat membru care a fost pronunțată cu mai mult de cinci ani înainte de data fie a noii intrări pe acest teritoriu a resortisantului unei țări terțe, fie a intrării în vigoare a reglementării naționale de transpunere a acestei directive să atragă o sancțiune penală, în afară de cazul în care acest resortisant reprezintă o amenințare gravă pentru ordinea publică, siguranța publică sau securitatea națională.
Cu privire la a patra întrebare
46 Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă Directiva 2008/115 trebuie interpretată în sensul că se opune ca un stat membru să prevadă ca o măsură de expulzare sau de îndepărtare care este anterioară cu cinci ani sau mai mult perioadei cuprinse între data la care această directivă ar fi trebuit transpusă și data la care a avut efectiv loc transpunerea să poată servi din nou, ulterior, drept temei al unor urmăriri penale atunci când această măsură se întemeia pe o sancțiune penală în sensul articolului 2 alineatul (2) litera (b) din directiva menționată.
Cu privire la admisibilitate
47 Guvernul german consideră că a patra întrebare este inadmisibilă în măsura în care nu este necesar un răspuns la aceasta pentru soluționarea litigiului principal referitor la domnul Osmani. Subliniază că intrarea pe teritoriul german a acestuia din urmă care a generat urmărirea penală în discuție în litigiul principal s‑a efectuat nu în perioada cuprinsă între data la care ar fi trebuit transpusă Directiva 2008/115 și data la care a avut efectiv loc transpunerea, ci după această din urmă dată. Consideră deci că aspectul dacă excepția prevăzută la articolul 2 alineatul (2) litera (b) din această directivă putea avea un efect în perioada menționată nu ar fi determinant.
48 În această privință, este suficient să se constate că a patra întrebare vizează nu efectele eventuale ale excepției amintite în perioada menționată la punctul anterior, ci incidența existenței acestei perioade asupra posibilității unui stat membru de a se prevala de o asemenea excepție după intrarea în vigoare a reglementării naționale de transpunere a directivei în cauză. Această chestiune pare să fie pertinentă pentru soluționarea litigiului referitor la domnul Osmani.
49 În consecință, a patra întrebare adresată de instanța de trimitere este admisibilă.
Cu privire la fond
50 Trebuie amintit că articolul 2 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2008/115 permite statelor membre să decidă să nu aplice directiva resortisanților țărilor terțe care fac obiectul, printre altele, al returnării ca sancțiune de drept penal sau ca urmare a unei sancțiuni de drept penal, în conformitate cu dreptul național (a se vedea în acest sens Hotărârile citate anterior El Dridi, punctul 49, și Achughbabian, punctul 41).
51 Este necesar să se observe, în această privință, că instanța de trimitere nu are îndoieli în ceea ce privește faptul că domnul Osmani ține de domeniul personal de aplicare al dispoziției menționate. Astfel, din decizia de trimitere reiese că acesta, pe de o parte, a fost expulzat în anul 1999 pe o durată nelimitată, în temeiul dispozițiilor Legii privind străinii, care prevedea o asemenea măsură pentru străinii care încalcă dispozițiile Legii germane privind stupefiantele. Pe de altă parte, în anul 2004, atunci când executa o pedeapsă privativă de libertate ca urmare a unei condamnări pentru trafic de stupefiante, domnul Osmani a făcut obiectul unei măsuri de îndepărtare ale cărei efecte nu erau limitate în timp.
52 Se impune a constata că utilizarea de către un stat membru a posibilității prevăzute la articolul 2 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2008/115 cel mai târziu la expirarea termenului de transpunere a acestei directive are drept consecință împrejurarea că resortisanții țărilor terțe vizați de aceasta nu țin niciun moment de domeniul de aplicare al directivei menționate.
53 În schimb, atât timp cât un stat membru nu a utilizat încă această posibilitate după expirarea termenului de transpunere, în special din cauza faptului că nu a transpus încă Directiva 2008/115 în dreptul său național, nu se poate prevala de dreptul de a restrânge domeniul personal de aplicare al acestei directive în temeiul articolului 2 alineatul (2) litera (b) din aceasta în privința persoanelor cărora le erau deja aplicabile efectele directivei menționate.
54 În aceste condiții, o restricție privind domeniul personal de aplicare al Directivei 2008/115 în temeiul articolului 2 alineatul (2) litera (b) care nu este instituită decât după expirarea termenului de transpunere a acestei directive nu este nici ea opozabilă unei persoane, precum domnul Osmani, care a făcut obiectul unei măsuri de îndepărtare la 30 iunie 2004 și care a intrat pe teritoriul acestui stat membru ulterior intrării în vigoare a normelor naționale care utilizează posibilitatea prevăzută de dispoziția amintită.
55 Astfel, faptul de a opune utilizarea posibilității prevăzute la articolul 2 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2008/115 unei persoane ca domnul Osmani, care putea deja să invoce direct dispozițiile în cauză ale acestei directive, ar avea drept consecință agravarea situației acestei persoane.
56 Având în vedere considerațiile care precedă, se impune a răspunde la a patra întrebare că Directiva 2008/115 trebuie interpretată în sensul că se opune ca un stat membru să prevadă ca o măsură de expulzare sau de îndepărtare care este anterioară cu cinci ani sau mai mult perioadei cuprinse între data la care această directivă ar fi trebuit transpusă și data la care a fost efectuată această transpunere să poată servi din nou, ulterior, drept temei al unor urmăriri penale atunci când această măsură se întemeia pe o sancțiune penală în sensul articolului 2 alineatul (2) litera (b) din directiva menționată, iar acel stat membru a utilizat posibilitatea prevăzută de această dispoziție.
Cu privire la cheltuielile de judecată
57 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară:
1) Articolul 11 alineatul (2) din Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală trebuie interpretat în sensul că se opune unei dispoziții naționale precum articolul 11 alineatul (1) din Legea privind șederea, munca și integrarea străinilor pe teritoriul federal (Gesetz über den Aufenthalt, die Erwerbstätigkeit und die Integration von Ausländern im Bundesgebiet), care subordonează limitarea duratei unei interdicții de intrare introducerii de către resortisantul unei țări terțe a unei cereri vizând obținerea beneficiului unei asemenea limitări.
2) Articolul 11 alineatul (2) din Directiva 2008/115 trebuie interpretat în sensul că se opune ca o încălcare a unei interdicții de intrare și de ședere pe teritoriul unui stat membru care a fost pronunțată cu mai mult de cinci ani înainte de data fie a noii intrări pe acest teritoriu a resortisantului unei țări terțe, fie a intrării în vigoare a reglementării naționale de transpunere a acestei directive să atragă o sancțiune penală, în afară de cazul în care acest resortisant reprezintă o amenințare gravă pentru ordinea publică, siguranța publică sau securitatea națională.
3) Directiva 2008/115 trebuie interpretată în sensul că se opune ca un stat membru să prevadă ca o măsură de expulzare sau de îndepărtare care este anterioară cu cinci ani sau mai mult perioadei cuprinse între data la care această directivă ar fi trebuit transpusă și data la care a fost efectuată această transpunere să poată servi din nou, ulterior, drept temei al unor urmăriri penale atunci când această măsură se întemeia pe o sancțiune penală în sensul articolului 2 alineatul (2) litera (b) din directiva menționată, iar acel stat membru a utilizat posibilitatea prevăzută de această dispoziție.
Semnături