Recurs introdus la 15 noiembrie 2013 de Deutsche Bahn și alții împotriva Hotărârii Tribunalului (Camera a patra) din 6 septembrie 2013 în cauza T-289/11, Deutsche și alții/Comisia Europeană

(Cauza C-583/13 P)

Limba de procedură: germana

Părțile

Recurente: Deutsche Bahn AG, DB Mobility Logistics AG, DB Energie GmbH, DB Netz AG, DB Schenker Rail GmbH, DB Schenker Rail Deutschland AG, Deutsche Umschlaggesellschaft Schiene-Straße mbH (DUSS) (reprezentanți: W. Deselaers, E. Venot, J. Brückner, avocați)

Celelalte părți din procedură: Comisia Europeană, Regatul Spaniei, Consiliul Uniunii Europene, Autoritatea de Supraveghere AELS

Concluziile recurentelor

Anularea Hotărârii Tribunalului pronunțate la 6 septembrie 2013 în cauzele conexate T-289/11, T-290/11 și T/521/11;

anularea Deciziilor C (2011) 1774 din 14 martie 2011, C (2011) 2365 din 30 martie 2011 și C (2011) 5230 din 14 iulie 2011 ale Comisiei, prin care s-au dispus inspecții în conformitate cu articolul 20 alineatul (4) din Regulamentul (CE) al Consiliului la Deutsche Bahn AG, precum și la toate filialele acesteia (cazurile COMP/39.678 și COMP/39.731); și

obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată, atât în primă instanță cât și în recurs.

Motivele și principalele argumente

În susținerea recursului, recurentele invocă patru motive:

În primul rând, Tribunalul a interpretat și a aplicat în mod incorect dreptul fundamental la inviolabilitatea domiciliului și jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului. Cu privire chiar la întinderea atingerii aduse acestui drept fundamental și la riscul unor prejudicii ireparabile, este disproporționat ca Comisia, care acționează în calitate de autoritate însărcinată cu efectuarea anchetei și care dispune de competențe largi, să procedeze la verificări fără autorizare prealabilă din partea unei instanțe.

În al doilea rând, Tribunalul a interpretat și a aplicat în mod incorect dreptul fundamental la un control jurisdicțional efectiv. Un simplu control jurisdicțional a posteriori nu oferă întreprinderilor în cauză un control jurisdicțional efectiv în cazul unor verificări din partea Comisiei.În al treilea rând, Tribunalul a calificat în mod greșit drept fapte descoperite din întâmplare documentele, obținute în cadrul verificării și fără legătură cu obiectul anchetei, referitoare la pretinsele atingeri aduse concurenței, în pofida faptului că aceste documente erau supuse unei interdicții de utilizare. Agenții Comisiei au fost informați anterior acestei verificări în legătură cu suspiciuni fără legătură cu obiectul anchetei. Întâmplarea a fost, așadar, provocată în mod artificial de Comisie care a extins astfel ilegal, în mod potențial, excepția privind faptele descoperite din întâmplare , stabilită de Curte și care trebuie să facă obiectul unei interpretări restrictive.În sfârșit, Tribunalul a încălcat regulile privind sarcina probei. Pare logic sau, cel puțin, nu poa

te fi exclus ca anumite documente să fi fost obținute drept pseudo „fapte descoperite din întâmplare” numai ca urmare a informării prealabile ilicite a agenților Comisiei, și anume cu privire la un subiect fără legătură cu obiectul anchetei. Întrucât este imposibil ca recurentele să aducă dovada unei astfel de cauzalități și că această împrejurare nu le este imputabilă, ar fi indicată răsturnarea sarcinii probei în temeiul căreia i-ar reveni Comisiei obligația de a aduce dovada că aceste documente sunt rezultatul unei descoperiri întâmplătoare.