HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

16 iulie 2009(*)

Cuprins

I –  Cadrul juridic

II –  Situația de fapt

III –  Procedura în fața Tribunalului și hotărârea atacată

IV –  Concluziile părților

V –  Motivele de recurs

VI –  Cu privire la recurs

A –  Cu privire la primul motiv, întemeiat pe faptul că, în mod greșit, Tribunalul a reținut o „omitere” a obiecțiunii privind consolidarea din comunicarea privind obiecțiunile din 3 august 2001 și s‑a pronunțat în sensul că formularea obiecțiunii respective nu prezenta „nicio dificultate tehnică specifică”

1.  Argumentele părților

2.  Aprecierea Curții

a)  Cu privire la primele trei aspecte ale motivului, întemeiate pe o încălcare a autorității de lucru judecat a Hotărârii Schneider I, pe constatări de fapt inexacte din punct de vedere material și pe o denaturare a elementelor de probă

i)  Cu privire la existența unei referiri la obiecțiunea privind consolidarea în cadrul comunicării privind obiecțiunile din 3 august 2001

ii)  Cu privire la existența dificultăților de natură să se opună formulării obiecțiunii privind consolidarea în mod suficient de clar și de precis în cadrul comunicării privind obiecțiunile din 3 august 2001

b)  Cu privire la al patrulea aspect al motivului, întemeiat pe o încălcare a obligației de motivare

B –  Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe faptul că Tribunalul ar fi reținut în mod greșit, în sarcina Comisiei, o încălcare suficient de gravă a unei norme juridice având ca obiect conferirea de drepturi particularilor

1.  Argumentele părților

2.  Aprecierea Curții

a)  Cu privire la primul aspect al motivului, întemeiat pe o eroare de calificare juridică a faptelor

b)  Cu privire la al doilea aspect al motivului, întemeiat pe o încălcare a obligației de motivare

C –  Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe faptul că Tribunalul ar fi reținut în mod greșit existența unei legături directe de cauzalitate între culpa Comisiei și prejudiciul suferit de Schneider ca urmare a reducerii consimțite a prețului de cesionare a Legrand

1.  Argumentele părților

2.  Aprecierea Curții

a)  Cu privire la admisibilitate

b)  Cu privire la fond

VII –  Cu privire la consecințele anulării în parte a hotărârii atacate

A –  Cu privire la prejudiciul determinat de cheltuielile efectuate de Schneider pentru a participa la reluarea procedurii de control al concentrării

B –  Cu privire la prejudiciul corespunzător reducerii prețului de cesionare a Legrand, consimțită de Schneider

VIII –  Cu privire la cheltuielile de judecată

„Recurs – Operațiuni de concentrare a întreprinderilor – Regulamentul (CEE) nr. 4064/89 – Decizie a Comisiei de declarare a unei operațiuni ca fiind incompatibilă cu piața comună – Anulare – Răspunderea extracontractuală a Comunității ca urmare a nelegalității constatate – Condiții”

În cauza C‑440/07 P,

având ca obiect un recurs formulat în temeiul articolului 56 din Statutul Curții de Justiție, introdus la 21 septembrie 2007,

Comisia Comunităților Europene, reprezentată de domnii M. Petite, F. Arbault, T. Christoforou, R. Lyal și de doamna C.‑F. Durand, în calitate de agenți, cu domiciliul ales în Luxemburg,

recurentă,

celelalte părți în proces fiind:

Schneider Electric SA, cu sediul în Reuil‑Malmaison (Franța), reprezentată de M. Pittie și A. Winckler, avocats,

reclamantă în primă instanță,

Republica Federală Germania,      

Republica Franceză,

interveniente în primă instanță,

CURTEA (Marea Cameră),

compusă din domnul V. Skouris, președinte, domnii P. Jann, C. W. A. Timmermans, A. Rosas, K. Lenaerts, A. Ó Caoimh și J.‑C. Bonichot, președinți de cameră, domnii J. Makarczyk, P. Kūris, E. Juhász, G. Arestis, A. Borg Barthet și L. Bay Larsen (raportor), judecători,

avocat general: domnul D. Ruiz‑Jarabo Colomer,

grefier: domnul M.‑A. Gaudissart, șef de unitate,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 3 decembrie 2008,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 3 februarie 2009,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin recursul formulat, Comisia Comunităților Europene solicită Curții anularea Hotărârii Tribunalului de Primă Instanță al Comunităților Europene din 11 iulie 2007, Schneider Electric/Comisia (T‑351/03, Rep., p. II‑2237, denumită în continuare „hotărârea atacată”), prin care Tribunalul:

–        a obligat Comunitatea Europeană la plata cu titlu de despăgubire, pe de o parte, a cheltuielilor efectuate de Schneider Electric SA (denumită în continuare „Schneider”) pentru a participa la reluarea procedurii de control al compatibilității cu piața comună a operațiunii de concentrare, intervenită după pronunțarea Hotărârilor Tribunalului din 22 octombrie 2002, Schneider Electric/Comisia (T‑310/01, Rec., p. II‑4071, și T‑77/02, Rec., p. II‑4201, denumite în continuare „Hotărârea Schneider I” și, respectiv, „Hotărârea Schneider II”), și, pe de altă parte, a două treimi din prejudiciul suferit de Schneider Electric corespunzător valorii reducerii prețului de cesionare a Legrand SA (denumită în continuare „Legrand”) pe care Schneider Electric a trebuit să o consimtă în favoarea cesionarului în schimbul prelungirii termenului de realizare efectivă a vânzării Legrand până la 10 decembrie 2002;

–        a respins celelalte capete de cerere;

–        a invitat părțile să îi prezinte, în termen de trei luni, evaluarea cuantumului referitor la primul prejudiciu, stabilită de comun acord, sau, în lipsa unui asemenea acord, concluziile lor privind cuantumul prejudiciului;

–        a dispus efectuarea unei expertize în vederea evaluării celui de al doilea prejudiciu;

–        a decis că despăgubirea datorată reclamantei începând cu 10 decembrie 2002, data materializării prejudiciului legat de realizarea efectivă a cesionării Legrand, va fi reevaluată ținând seama de dobânzile până la data pronunțării hotărârii de stabilire a prejudiciului, majorată ulterior cu dobânzile moratorii de la această din urmă dată până la plata integrală;

–        a amânat pronunțarea cu privire la cheltuielile de judecată.

I –  Cadrul juridic

2        În temeiul articolului 2 din Regulamentul (CEE) nr. 4064/89 al Consiliului din 21 decembrie 1989 privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi (JO L 395, p. 1, rectificare în JO 1990, L 257, p. 13), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1310/97 al Consiliului din 30 iunie 1997 (JO L 180, p. 1, denumit în continuare „regulamentul”), compatibilitatea cu piața comună a unei concentrări vizate de acest regulament este supusă aprecierii Comisiei.

3        În conformitate cu articolul 4 alineatul (1) din același regulament, o asemenea operațiune trebuie notificată Comisiei în termen de o săptămână de la încheierea acordului sau de la publicarea ofertei de cumpărare sau de schimb sau a achiziționării pachetului de control.

4        În vederea aplicării articolelor 6 și 8 din regulamentul menționat:

–        Comisia examinează notificarea imediat după primirea acesteia;

–        în cazul în care se constată că o concentrare notificată intră sub incidența regulamentului și nu generează îndoieli grave privind compatibilitatea sa cu piața comună, aceasta decide să nu i se opună și o declară compatibilă cu piața comună;

–        dimpotrivă, în cazul în care se constată că o concentrare notificată intră sub incidența regulamentului și generează îndoieli grave privind compatibilitatea sa cu piața comună, aceasta hotărăște inițierea procedurii de investigare detaliată;

–        atunci când se constată, dacă este cazul după ce a fost modificată de către întreprinderile implicate, că operațiunea nu mai ridică asemenea îndoieli, aceasta poate decide să declare concentrarea ca fiind compatibilă cu piața comună;

–        atunci când se constată că operațiunea nu este compatibilă cu piața comună, Comisia adoptă o decizie de declarare a incompatibilității;

–        în acest caz, dacă operațiunea de concentrare a fost pusă deja în aplicare, Comisia poate dispune, fie prin însăși decizia de declarare a concentrării ca fiind incompatibilă, fie printr‑o decizie separată, dizolvarea fuziunii întreprinderilor sau a activelor regrupate ori încetarea controlului în comun sau orice altă acțiune adecvată pentru restabilirea unei concurențe efective.

5        Articolul 7 alineatul (1) prevede că o concentrare nu se pune în aplicare nici înainte de notificare și nici înainte de a fi declarată compatibilă cu piața comună.

6        Cu toate acestea, potrivit articolului 7 alineatul (3), această dispoziție nu împiedică punerea în aplicare a unei oferte publice de cumpărare sau de schimb care a fost notificată Comisiei, cu condiția ca cel care dobândește controlul să nu exercite drepturile de vot aferente valorilor mobiliare în cauză sau să procedeze astfel numai pentru a menține valoarea integrală a investiției sale în temeiul unei derogări acordate de Comisie.

7        În temeiul articolului 10 alineatul (1), atunci când se notifică o concentrare, decizia Comisiei de declarare a acesteia ca fiind compatibilă cu piața comună sau de inițiere a procedurii de investigare detaliată se adoptă în termen de cel mult o lună, cu începere din ziua următoare celei în care este primită notificarea sau, în cazul în care informațiile care trebuie furnizate împreună cu notificarea sunt incomplete, din ziua următoare zilei în care sunt primite informațiile complete.

8        Alineatele (2) și (3) ale articolului 10 prevăd că, în cadrul unei proceduri de investigare detaliată, Comisia are obligația să ia o decizie cu privire la compatibilitatea operațiunii în cel mult patru luni cu începere de la data inițierii procedurii.

9        În conformitate cu articolul 10 alineatul (5), în cazul în care instanța comunitară pronunță o hotărâre care anulează, în tot sau în parte, o decizie a Comisiei adoptată în temeiul regulamentului, termenele prevăzute de acesta încep să curgă din nou de la data pronunțării hotărârii.

10      Potrivit articolului 10 alineatul (6), se consideră că operațiunea notificată este compatibilă cu piața comună în cazul în care Comisia nu a adoptat nici o decizie de inițiere a procedurii de investigare detaliată în termen de maximum o lună de la notificarea sau de la primirea informațiilor complete, nici, în cazul inițierii unei proceduri de investigare detaliată, o decizie cu privire la compatibilitatea operațiunii, în cele patru luni ce urmează acestei inițieri.

11      Articolul 18 alineatul (1) din regulament prevede că, înainte de adoptarea în special a deciziilor de declarare a unei concentrări ca fiind incompatibilă, Comisia oferă întreprinderilor implicate posibilitatea de a‑și face cunoscute opiniile asupra obiecțiilor care li se aduc, în orice etapă a procedurii până la consultarea comitetului consultativ prevăzut la articolul 19.

12      Articolul 18 alineatul (3) prevede că decizia Comisiei se întemeiază numai pe obiecțiile asupra cărora întreprinderile implicate au putut să își prezinte observațiile și că dreptul la apărare al acestora este respectat în totalitate pe parcursul procedurii.

II –  Situația de fapt

13      La 16 februarie 2001, Schneider și Legrand, societăți‑mamă franceze în cadrul a două grupuri care își desfășoară activitatea în producția și vânzarea, în ceea ce privește prima societate, de produse și sisteme în sectorul distribuției energiei electrice, al controlului industrial și al automatizării, iar în ceea ce privește a doua societate, de aparatură electrică pentru instalații de joasă tensiune, au notificat Comisiei un proiect de preluare în totalitate a controlului de către Schneider asupra întreprinderii Legrand pe calea unei oferte publice de schimb.

14      Considerând că operațiunea genera îndoieli grave cu privire la compatibilitatea acesteia cu piața comună, Comisia a inițiat procedura de investigare detaliată.

15      La 3 august 2001, Comisia a transmis către Schneider comunicarea privind obiecțiunile care conchidea în sensul creării sau al consolidării unei poziții dominante ca urmare a operațiunii pe un anumit număr de piețe sectoriale naționale.

16      La 6 august 2001, Commission des opérations de bourse (Comisia privind Operațiunile Bursiere) a emis avizul de rezultat definitiv al ofertei publice de schimb inițiate de Schneider. La finalizarea acestei operațiuni, Schneider a dobândit 98,7 % din acțiunile Legrand.

17      În răspunsul din 16 august 2001 la comunicarea privind obiecțiunile, părțile implicate în operațiune au contestat definiția piețelor reținută de Comisie, precum și analiza impactului operațiunii asupra acestor piețe.

18      La 29 august 2001 a avut loc o reuniune a părților implicate în operațiune și a serviciilor Comisiei, destinată definirii eventualelor modificări ale operațiunii, susceptibile să rezolve problemele de concurență ridicate de Comisie.

19      Schneider a propus în mai multe rânduri Comisiei unele măsuri corective.

20      La finalizarea procedurii de investigare detaliată, Comisia a considerat că operațiunea de concentrare era incompatibilă cu piața comună. În opinia sa, această operațiune ar crea o poziție dominantă având ca efect obstrucționarea semnificativă a unei concurențe efective pe diferite piețe sectoriale naționale, precum cele din Danemarca, Grecia, Spania, Franța, Italia, Portugalia și Regatul Unit, pe de o parte, și ar consolida o asemenea poziție dominantă pe diferite piețe sectoriale franceze, pe de altă parte.

21      Astfel, la 10 octombrie 2001, Comisia a adoptat Decizia 2004/275/CE de declarare a unei concentrări ca fiind incompatibilă cu piața comună (JO 2004, L 101, p. 1, denumită în continuare „decizia negativă”), în care a considerat că măsurile corective propuse de Schneider nu ar permite rezolvarea problemelor de concurență identificate.

22      La 24 octombrie 2001, Comisia a notificat Schneider a doua comunicare privind obiecțiunile în vederea dizolvării fuziunii dintre Schneider și Legrand.

23      La 13 decembrie 2001, Schneider a introdus la Tribunal o acțiune în anulare împotriva deciziei negative (cauza T‑310/01) și, prin act separat, o cerere prin care a solicitat Tribunalului judecarea cauzei potrivit procedurii accelerate, în conformitate cu articolul 76a din Regulamentul de procedură al Tribunalului.

24      La 23 ianuarie 2002, Tribunalul a respins această din urmă cerere.

25      La 30 ianuarie 2002, Comisia a adoptat Decizia 2004/276/CE prin care s‑a dispus dizolvarea fuziunii dintre întreprinderi în temeiul articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul (CEE) nr. 4064/89 al Consiliului (JO 2004, L 101, p. 134, denumită în continuare „decizia de dizolvare a fuziunii”).

26      Prin această decizie s‑a dispus ca Schneider să dizolve fuziunea cu Legrand în termen de nouă luni, ce expira la 5 noiembrie 2002.

27      Prin actele depuse la 18 martie 2002, Schneider a introdus o acțiune în anulare împotriva deciziei de dizolvare a fuziunii (cauza T‑77/02), o cerere de judecare a cauzei potrivit procedurii accelerate, precum și o cerere de suspendare a executării deciziei de dizolvare a fuziunii (cauza T‑77/02 R).

28      Cererea de judecare a cauzei potrivit procedurii accelerate a fost admisă în cauza T‑77/02 prin decizia notificată la 25 martie 2002.

29      În urma ședinței privind cererea de măsuri provizorii din 23 aprilie 2002 în cauza T‑77/02 R, prin scrisoarea din 8 mai 2002, Comisia a prelungit până la 5 februarie 2003 termenul acordat Schneider pentru dizolvarea fuziunii cu Legrand, fără a aduce atingere etapelor procesului de dizolvare a fuziunii în cursul termenului astfel prelungit.

30      La 3 mai 2002, Tribunalul a admis cererea formulată de Schneider de judecare a cauzei T‑310/01 potrivit procedurii accelerate, ținând seama de confirmarea din partea Schneider a menținerii versiunii prescurtate a cererii sale transmise la 12 aprilie 2002.

31      Având în vedere prelungirea termenului de dizolvare a fuziunii acordată de Comisie prin scrisoarea din 8 mai 2002, Schneider s‑a desistat de cererea de suspendare a executării în cauza T‑77/02 R.

32      Schneider a pregătit cesionarea Legrand, ce urma a fi realizată în eventualitatea respingerii celor două acțiuni în anulare, și, în acest scop, la 26 iulie 2002, a încheiat cu consorțiul Wendel‑KKR (denumit în continuare „Wendel‑KKR”) un contract de cesionare. Acest contract de cesionare trebuia executat cel târziu la 10 decembrie 2002. În cazul anulării deciziei negative, s‑a prevăzut rezilierea contractului până la 5 decembrie 2002, în schimbul plății unei indemnizații de reziliere a contractului de 180 de milioane de euro.

33      La 22 octombrie 2002, prin Hotărârea Schneider I, Tribunalul a anulat decizia negativă, pentru motive legate de erorile de analiză și de apreciere a impactului operațiunii pe piețele sectoriale naționale din afara Franței, precum și de încălcarea dreptului la apărare ce a viciat analiza impactului operațiunii pe piețele sectoriale franceze și al măsurilor corective propuse de Schneider.

34      Cu privire la piețele sectoriale naționale din afara Franței, Tribunalul a considerat că, în special, Comisia supraestimase puterea economică a noii entități rezultate din concentrare și, pe anumite piețe, a subestimat puterea economică a celor doi concurenți importanți ai entității menționate, supraevaluând, așadar, în mod corelativ puterea acesteia.

35      Cu privire la piețele sectoriale franceze afectate de operațiunea notificată, Tribunalul s‑a pronunțat cu privire la un motiv întemeiat de Schneider pe încălcarea de către Comisie a dreptului la apărare în cursul procedurii de investigare detaliată.

36      În această privință, Tribunalul a reținut că, din lectura comunicării privind obiecțiunile din 3 august 2001, nu reieșea că s‑a abordat de către Comisie cu suficientă claritate și precizie consolidarea poziției Schneider față de distribuitorii francezi de instalații electrice de joasă tensiune, ce decurgea nu numai din adăugarea vânzărilor Legrand pe piețele componentelor de tablouri electrice, ci și din poziția preponderentă deținută de Legrand pe segmentele de echipamente electrice ultraterminale.

37      Pe de altă parte, Tribunalul a arătat că, în comunicarea privind obiecțiunile, concluzia generală enumera diferitele piețe sectoriale naționale afectate de operațiune, fără a pune în evidență o anumită consolidare a unei poziții deținute de una dintre cele două părți care au făcut notificarea pe o anumită piață de produse pe poziția unei alte părți pe o altă piață sectorială.

38      Prin urmare, Tribunalul a concluzionat că această comunicare privind obiecțiunile nu a permis Schneider să evalueze întreaga amploare a problemelor de concurență identificate de Comisie pe piața franceză a instalațiilor electrice de joasă tensiune, percepută la nivelul distribuției.

39      Tribunalul a considerat că Schneider fusese astfel lipsită, pe de o parte, de posibilitatea de a contesta în mod util, pe fond, teza Comisiei și, pe de altă parte, de oportunitatea de a prezenta în mod util și într‑un interval de timp adecvat propuneri de măsuri corective adaptate.

40      Prin Hotărârea Schneider II, Tribunalul a anulat decizia de dizolvare a fuziunii pentru motivul că reprezenta o măsură de aplicare a deciziei negative anulate.

41      Comisia nu a formulat recursuri împotriva Hotărârilor Schneider I și Schneider II, care au dobândit, așadar, autoritate de lucru judecat.

42      Prin scrisoarea din 13 noiembrie 2002, Comisia a informat Schneider că operațiunea era susceptibilă să aducă atingere concurenței pe piețele sectoriale franceze, din cauza suprapunerilor importante ale cotelor de piață deținute de Schneider și Legrand, a dispariției rivalității lor tradiționale, a importanței mărcilor deținute de entitatea Schneider‑Legrand, a puterii acesteia asupra distribuitorilor cu ridicata și a incapacității oricărui concurent de a se substitui presiunii concurențiale exercitate de Legrand înainte de punerea în aplicare a operațiunii.

43      În opinia Comisiei, operațiunea de concentrare ar avea ca rezultat, pe fiecare dintre piețele afectate pe care una sau cealaltă parte deținea poziția dominantă înaintea operațiunii, eliminarea unui concurent imediat, care era în măsură, în mod individual, să exercite o constrângere concurențială asupra întreprinderii dominante grație consolidării poziției sale pe pozițiile foarte puternice ale aceluiași grup pe alte segmente ale aceluiași sector.

44      La 14 noiembrie 2002, Schneider a propus Comisiei măsuri corective având ca obiect eliminarea suprapunerilor de activități între Schneider și Legrand pe piețele sectoriale franceze afectate.

45      La 15 noiembrie 2002, Comisia a publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene (C 279, p. 22) un aviz referitor la reluarea controlului operațiunii, precizând că, în temeiul articolului 10 alineatul (5) din regulament, termenele de investigare se vor aplica începând cu 23 octombrie 2002, a doua zi după pronunțarea Hotărârii Schneider I, și invitând terții să transmită eventualele observații.

46      Prin scrisoarea din 25 noiembrie 2002, Schneider a atras atenția Comisiei că, în lipsa investigării pe fiecare piață a efectelor operațiunii, argumentele dezvoltate în scrisoarea din 13 noiembrie 2002 păstrau o natură și o sferă de aplicare imprecise, excluzând demonstrarea existenței unui efect anticoncurențial pe piețele afectate, și că acele considerații generale ale Comisiei erau dezmințite de realitate.

47      Prin scrisoarea din 29 noiembrie 2002, Comisia a informat Schneider că măsurile corective pe care le‑a prezentat în mod succesiv nu erau suficiente pentru eliminarea tuturor restricțiilor concurențiale ce decurgeau din operațiune, din cauza îndoielilor care persistau cu privire la viabilitatea și autonomia activităților cedate și din cauza caracterului inadecvat al măsurilor propuse pentru a crea o contrapondere la puterea entității Schneider‑Legrand.

48      Prin scrisoarea din 2 decembrie 2002, Schneider a răspuns că, în acea etapă foarte avansată a procedurii, poziția Comisiei nu făcea mai realistă continuarea discuțiilor și că, pentru a pune capăt unei incertitudini de mai mult de un an, decisese să vândă Legrand către Wendel‑KKR.

49      Prin faxul adresat Comisiei la 3 decembrie 2002, Schneider și‑a menținut decizia, precizând că, în conformitate cu dispozițiile contractului de cesionare din 26 iulie 2002, realizarea vânzării Legrand către Wendel‑KKR nu mai presupunea nicio inițiativă din partea sa și trebuia să se producă la 10 decembrie 2002.

50      Prin Decizia din 4 decembrie 2002, Comisia a inițiat procedura de investigare detaliată, pentru motivul că măsurile corective propuse de Schneider nu permiteau, în stadiul investigației, eliminarea îndoielilor grave ce subzistau cu privire la compatibilitatea operațiunii, având în vedere efectele sale pe piețele sectoriale franceze identificate în decizia negativă.

51      La 11 decembrie 2002, Schneider a confirmat Comisiei că cesionarea către Wendel‑KKR a participației sale deținute la Legrand fusese realizată la 10 decembrie 2002.

52      Prin scrisoarea din 13 decembrie 2002, Comisia a informat Schneider în legătură cu închiderea procedurii de investigare pentru lipsa obiectului.

53      La 10 februarie 2003, Schneider a introdus o acțiune în anulare împotriva deciziei din 4 decembrie 2002 de inițiere a procedurii de investigare detaliată și a deciziei de închidere din 13 decembrie 2002 (cauza T‑48/03).

54      Prin Ordonanțele din 29 octombrie 2004, Schneider Electric/Comisia (T‑310/01 DEP și T‑77/02 DEP), Tribunalul a stabilit, în sarcina Comisiei, cuantumul cheltuielilor de judecată recuperabile de către Schneider la 419 595,32 euro în cauza T‑310/01 și la 426 275,06 euro în cauzele T‑77/02 și T‑77/02 R.

55      Prin Ordonanța din 31 ianuarie 2006, Schneider Electric/Comisia (T‑48/03, Rec., p. II‑111), Tribunalul a respins ca inadmisibilă acțiunea în anulare în cauza T‑48/03, pentru motivul că decizia de inițiere a procedurii de investigare detaliată și decizia de închidere, ambele criticate, nu constituiau pentru Schneider acte cauzatoare de prejudicii.

56      La 12 aprilie 2006, Schneider a declarat recurs împotriva acestei ordonanțe.

57      Acest recurs a fost respins prin Ordonanța Curții din 9 martie 2007, Schneider Electric/Comisia (C‑188/06 P).

III –  Procedura în fața Tribunalului și hotărârea atacată

58      La 10 octombrie 2003, Schneider a introdus la Tribunal o acțiune împotriva Comisiei având ca obiect despăgubirea pentru prejudiciul pe care considera că l‑a suferit din cauza nelegalităților care au afectat procedura de control al compatibilității cu piața comună a concentrării notificate.

59      Schneider a solicitat Tribunalului:

–        în principal, obligarea Comunității la plata sumei de 1 663 734 716,76 euro, sub rezerva reducerii până la concurența cuantumului cheltuielilor de judecată recuperabile stabilit prin ordonanțele de stabilire a cheltuielilor de judecată pronunțate în cauzele T‑310/01 DEP și T‑77/02 DEP și a majorării aferente, pe de o parte, dobânzilor scadente din 4 decembrie 2002 până la efectuarea plății, la rata anuală de 4 % și, pe de altă parte, cuantumului impozitului aplicat asupra despăgubirii acordate, pe care Schneider va fi obligat să îl vireze la momentul plății;

–        în subsidiar:

–        declararea acțiunii ca fiind admisibilă;

–        constatarea răspunderii extracontractuale a Comunității;

–        stabilirea procedurii care va fi urmată în vederea determinării cuantumului prejudiciului indemnizabil, suferit efectiv de Schneider;

–        obligarea Comisiei la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată.

60      La 11 decembrie 2003, Tribunalul a limitat dezbaterile la principiul angajării răspunderii extracontractuale a Comunității și la metodologia evaluării prejudiciului.

61      Prin Ordonanțele din 20 aprilie și din 6 decembrie 2004, s‑a admis intervenția în cauză a Republicii Federale Germania și a Republicii Franceze, prima în susținerea concluziilor Comisiei, cea de a doua în susținerea concluziilor Schneider.

62      Prin hotărârea atacată, Tribunalul s‑a pronunțat în sensul arătat la punctul 1 din prezenta hotărâre.

63      La punctele 152 și 156 din hotărârea atacată, Tribunalul s‑a pronunțat în sensul că nerespectarea dreptului la apărare constatată prin Hotărârea Schneider I în ceea ce privește piețele sectoriale franceze reprezenta o încălcare vădită și gravă a unei norme juridice având ca obiect conferirea de drepturi particularilor, cuprinsă la articolul 18 alineatele (1) și (3) din regulament.

64      La punctul 155 din hotărârea atacată, Tribunalul a respins argumentul întemeiat de Comisie pe constrângeri specifice care au afectat în mod obiectiv serviciile sale pe parcursul procedurii de investigare detaliată, în termenii următori:

„[…] argumentul întemeiat de pârâtă pe dificultatea inerentă realizării unei analize complexe a piețelor cu o restricție de timp foarte rigidă este lipsit de pertinență, din moment ce faptul generator de prejudiciu avut în vedere în acest context nu este analiza piețelor relevante din comunicarea privind obiecțiunile sau din decizia de incompatibilitate, ci omiterea în comunicarea privind obiecțiunile a unei mențiuni esențiale prin consecințele sale și în partea dispozitivă a deciziei de incompatibilitate, care nu presupune nicio dificultate tehnică deosebită, nu necesită nicio examinare specifică suplimentară care nu ar fi putut fi realizată din rațiuni de timp și a cărei lipsă nu poate fi atribuită unei probleme de redactare fortuită sau accidentală pe care lectura în ansamblu a comunicării privind obiecțiunile ar permite să o compenseze.”

65      La punctul 157 din aceeași hotărâre, Tribunalul a concluzionat că nerespectarea dreptului la apărare în cauză constituia, din partea Comisiei, o culpă de natură să angajeze răspunderea extracontractuală a Comunității.

66      În examinarea aspectelor privind existența unui prejudiciu și a unei legături de cauzalitate între aceasta și culpa Comisiei, Tribunalul a arătat la punctul 269 din hotărârea atacată că, deși încălcarea suficient de gravă a dreptului la apărare avusese drept efect declararea deciziei negative ca fiind nelegală, din acest fapt nu se deducea totuși că, în lipsa unei asemenea încălcări, operațiunea ar fi trebuit să fie declarată ca fiind compatibilă cu piața comună.

67      La punctul 278 din hotărârea atacată, Tribunalul a concluzionat că viciul identificat în decizia negativă nu a lipsit Schneider de niciun drept la adoptarea unei decizii de compatibilitate care ar fi justificat ca toate consecințele financiare ale lipsirii de acest drept și, în mod specific, cele ce decurg din obligația cedării activelor Legrand, să fi fost considerate un prejudiciu imputabil Comunității.

68      În continuare, la punctul 279 din hotărârea atacată, Tribunalul s‑a pronunțat în sensul că Schneider nu putea susține că a suferit un prejudiciu egal cu întreaga pierdere de valoare a activelor Legrand pe care le deținea la 10 octombrie 2001 în lipsa unei legături de cauzalitate suficient de directe între acest prejudiciu și încălcarea care a generat angajarea răspunderii comunitare.

69      În schimb, la punctele 288 și 316, a admis existența unei legături de cauzalitate suficient de strânse între nelegalitatea săvârșită și două tipuri de prejudicii suferite de Schneider, respectiv:

–        cheltuielile efectuate de întreprindere pentru a participa la reluarea procedurii de control al concentrării după hotărârile de anulare pronunțate de Tribunal la 22 octombrie 2002;

–        reducerea prețului de cesionare, pe care Schneider a trebuit să o consimtă față de dobânditorul activelor Legrand pentru a obține o amânare a efectului acestei cesionări la o dată la care procedurile jurisdicționale aflate încă în desfășurare la instanța comunitară să nu fie lipsite de obiect înainte de a fi finalizate.

70      Cu privire la cheltuielile efectuate pentru reluarea procedurii de control, și anume cheltuielile de consultanță, onorariile și cheltuielile administrative de natură diversă, la punctul 301, Tribunalul a arătat că dacă obiecțiunea privind consolidarea ar fi fost cuprinsă în comunicarea privind obiecțiunile din 3 august 2001, Schneider ar fi trebuit să se pronunțe, desigur, asupra acestui aspect și să pregătească, după caz, măsuri corective adecvate înainte de adoptarea deciziei Comisiei asupra compatibilității operațiunii, după cum a procedat după anularea acestei decizii și reluarea ulterioară a procedurii de control.

71      Cu toate acestea, Tribunalul a considerat, la același punct din hotărârea atacată, că reluarea pe baze juridice noi a unei proceduri administrative întrerupte de douăsprezece luni reprezentase fără îndoială pentru Schneider o sarcină incomparabil superioară celei pe care ar fi reprezentat‑o răspunsul la aceeași obiecțiune formulat, în cadrul procedurii de control inițiale, de către întreprinderea și consilierii acesteia deja implicați pe deplin în reuniuni și în corespondența cu serviciile competente ale Comisiei.

72      În ceea ce privește reducerea prețului de cesionare care ar fi fost consimțită de Schneider, la punctul 308, Tribunalul a arătat că această întreprindere era constrânsă să negocieze și să încheie la 26 iulie 2002 contractul de cesionare a Legrand și să prelungească scadența realizării efective a acestei cesionări până la 10 decembrie 2002.

73      La punctul 311, Tribunalul a considerat că obligația de amânare a realizării efective a vânzării determinase Schneider, fără îndoială, să consimtă în favoarea Wendel‑KKR o reducere a prețului de cesionare a Legrand față de prețul pe care l‑ar fi obținut în ipoteza unei vânzări ferme intervenite în lipsa nelegalității deciziei negative.

74      La punctul 312, Tribunalul a reținut că amânarea vânzării până la 10 decembrie 2002 implica acordarea în favoarea Wendel‑KKR a remunerației riscului de depreciere a activelor Legrand datorat eventualității unei variații defavorabile a cursului titlurilor industriale pe parcursul perioadei de amânare.

75      La punctul 322 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat că prejudiciul determinat de reducerea prețului de cesionare era egal cu diferența existentă între prețul de cesionare convenit efectiv și cel pe care Schneider ar fi putut să îl primească de la cesionar dacă ar fi dispus, la finalul primei proceduri de control, la 10 octombrie 2001, de o decizie legală care să se pronunțe asupra compatibilității operațiunii.

76      Cu toate acestea, la punctul 329, Tribunalul a subliniat că, prin dobândirea în acest mod a controlului asupra Legrand în deplină legalitate, nu era mai puțin adevărat că Schneider își asumase riscul ca procedura de control al operațiunii să se finalizeze printr‑o decizie de constatare a incompatibilității cu piața comună a acestei operațiuni și prin obligația corelativă de efectuare a unei separări a activelor întreprinderilor deja fuzionate.

77      La punctul 330, Tribunalul a considerat că, ținând seama de amploarea operațiunii de fuziune puse în aplicare și de consolidarea sensibilă a puterii economice pe care o determina în beneficiul singurilor doi protagoniști prezenți preponderent pe piețele sectoriale franceze ale instalațiilor electrice de joasă tensiune, Schneider nu putea ignora că fuziunea pusă în aplicare risca cel puțin să creeze sau să consolideze o poziție dominantă pe o parte semnificativă a pieței comune și că, pe acest temei, va fi interzisă de Comisie.

78      Astfel, la punctul 334, Tribunalul a dedus că Schneider era răspunzătoare pentru o treime din prejudiciul cauzat de reducerea de preț consimțită.

79      În aceste condiții, la punctul 335, Tribunalul s‑a pronunțat în sensul obligării Comunității la repararea prejudiciului menționat numai până la concurența a două treimi din acesta.

80      În sfârșit, la punctele 342 și 344-346, Tribunalul a decis că despăgubirea datorată Schneider cu începere de la 10 decembrie 2002, data materializării prejudiciului legat de realizarea efectivă a cesionării Legrand, va fi reevaluată cu dobânzile până la data pronunțării hotărârii de stabilire a prejudiciului, majorată ulterior cu dobânzile moratorii de la această din urmă dată până la plata integrală.

IV –  Concluziile părților

81      Comisia solicită Curții anularea hotărârii atacate și obligarea Schneider la plata cheltuielilor de judecată.

82      Schneider solicită Curții respingerea recursului și obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

V –  Motivele de recurs

83      În susținerea recursului, Comisia invocă în mod formal șapte motive de anulare care, în esență, pot fi regrupate în cinci motive.

84      Prin intermediul acestor motive, Comisia critică Tribunalul întrucât, în mod greșit:

–        la punctul 155 din hotărârea atacată, a reținut o „omitere” a obiecțiunii privind consolidarea din comunicarea privind obiecțiunile din 3 august 2001 și s‑a pronunțat în sensul că formularea obiecțiunii respective nu prezenta „nicio dificultate tehnică specifică”;

–        la punctul 156 din hotărârea atacată, a reținut existența, în sarcina Comisiei, a unei încălcări suficient de grave a unei norme juridice având ca obiect conferirea de drepturi particularilor;

–        la punctul 316 din hotărârea atacată, a reținut existența unei legături directe de cauzalitate între culpa Comisiei și prejudiciul suferit de Schneider ca urmare a reducerii prețului de cesionare a Legrand, consimțită în schimbul amânării până la 10 decembrie 2002 a realizării efective a vânzării convenite la 26 iulie 2002;

–        la punctul 288 din hotărârea atacată, a identificat un prejudiciu care nu a fost invocat de Schneider, și anume reducerea de preț consimțită pentru a obține o amânare a efectului cesionării Legrand până la 10 decembrie 2002;

–        a săvârșit o eroare de drept, la punctele 345 și 346 din hotărârea atacată, în ceea ce privește prejudiciul legat de reducerea prețului de cesionare care a fost invocată, prin acordarea unor dobânzi compensatorii care începeau să curgă de la 10 decembrie 2002 până la data pronunțării hotărârii de stabilire a prejudiciului, deși asemenea dobânzi puteau fi acordate numai în situații excepționale.

VI –  Cu privire la recurs

A –  Cu privire la primul motiv, întemeiat pe faptul că, în mod greșit, Tribunalul a reținut o „omitere” a obiecțiunii privind consolidarea din comunicarea privind obiecțiunile din 3 august 2001 și s‑a pronunțat în sensul că formularea obiecțiunii respective nu prezenta „nicio dificultate tehnică specifică”

1.     Argumentele părților

85      Comisia amintește că, pe întreaga durată a procedurii în primă instanță, nu a contestat că încălcase dreptul Schneider de a fi audiată în cadrul procedurii de control al operațiunii. Dimpotrivă, Comisia susține că a contestat în mod formal că neregularitatea constatată angajează răspunderea Comunității.

86      Comisia împarte primul motiv în patru aspecte.

87      Comisia susține că, întrucât a reținut, la punctul 155 din hotărârea atacată, o „omitere” a obiecțiunii privind consolidarea din comunicarea privind obiecțiunile din 3 august 2003 și întrucât s‑a pronunțat, la același punct din această hotărâre, în sensul că formularea obiecțiunii respective nu prezenta nicio dificultate specifică, Tribunalul:

–        nu a respectat autoritatea de lucru judecat a Hotărârii Schneider I;

–        a recurs la constatări de fapt inexacte din punct de vedere material;

–        a denaturat elementele de probă;

–        și‑a încălcat obligația de motivare.

88      În realitate, la punctul 445 din Hotărârea Schneider I, Tribunalul ar fi constatat numai că obiecțiunea privind consolidarea nu fusese menționată „cu suficientă claritate și precizie”. Criticând în continuare Comisia întrucât a încheiat comunicarea privind obiecțiunile „fără a pune în evidență o anumită consolidare”, Tribunalul s‑ar fi limitat să arate că, la finalul analizei, Comisia nu ar fi pus în evidență în mod suficient această obiecțiune specifică.

89      Cu toate acestea, ar fi trebuit să se concluzioneze în sensul că Tribunalul considera că această obiecțiune fusese formulată cel puțin în mod implicit în conținutul comunicării privind obiecțiunile.

90      O concluzie asemănătoare ar arăta o a doua discordanță între Hotărârea Schneider I și hotărârea atacată care, la punctul 155, ar concluziona în mod explicit în sensul lipsei menționării obiecțiunii pe care „lectura integrală a comunicării privind obiecțiunile” nu permitea să o compenseze.

91      O a treia discordanță între cele două hotărâri ar fi determinată de o diferență de apreciere cu privire la consecințele față de Schneider ale viciilor care afectează comunicarea privind obiecțiunile.

92      În această privință, Comisia susține că, la punctul 453 din Hotărârea Schneider I, Tribunalul s‑a pronunțat în sensul că redactarea comunicării privind obiecțiunile nu permisese Schneider să evalueze „întreaga amploare” a problemele de concurență identificate pe piața franceză, în timp ce, la punctul 152 din hotărârea atacată, a constatat că Schneider „nu putea să cunoască” faptul că nu avea „nicio posibilitate” să obțină o decizie de compatibilitate fără a propune măsuri corective adecvate ale situației de consolidare determinate de concentrare.

93      În opinia Comisiei, din compararea celor două hotărâri ar rezulta că, în Hotărârea Schneider I, Tribunalul a considerat că Schneider avusese posibilitatea să cunoască faptul că această consolidare reprezenta o dificultate din punct de vedere concurențial, însă că nu avusese posibilitatea să evalueze întreaga amploare a obstacolului pe care îl constituia, întrucât nu fusese formulat explicit în cadrul concluziei comunicării privind obiecțiunile. În schimb, în hotărârea atacată, Tribunalul ar fi considerat că Schneider nu avusese niciodată posibilitatea să cunoască această problemă și, prin urmare, nu a realizat niciodată că avea obligația de a propune remedii adecvate.

94      Pe de altă parte, Comisia susține că a invocat, în fața Tribunalului, dificultatea inerentă realizării unei analize complexe a piețelor într‑un caz el însuși complex, sub constrângerea foarte rigidă de timp rezultată din dispozițiile regulamentului. Comisia ar fi subliniat în special că redactarea unei comunicări privind obiecțiunile constituie un exercițiu extrem de delicat care trebuie efectuat suficient de devreme după inițierea procedurii și finalizarea investigației pentru a permite părților să își prezinte observațiile.

95      Comisia critică Tribunalul că ar fi înlăturat aceste argumente întrucât s‑a pronunțat în sensul că se limitau la o expunere a dificultăților legate de analiza complexă a piețelor și că, pe acest temei, nu aveau pertinență, faptul generator de prejudiciu fiind în realitate omiterea din comunicarea privind obiecțiunile a unei mențiuni care nu presupunea nicio dificultate tehnică specifică, nu impunea nicio examinare specifică suplimentară care nu ar fi putut fi realizată pentru motive de timp și a cărei lipsă nu poate fi atribuită unei probleme fortuite sau accidentale.

96      În opinia Comisiei, aceste considerații ale Tribunalului, în măsura în care constituie constatări de fapt, sunt vădit eronate prin prisma elementelor supuse aprecierii sale în cursul procedurii și denotă o denaturare a elementelor de probă.

97      În orice caz, Tribunalul nu ar fi respectat obligația de motivare care îi revine în ceea ce privește luarea în considerare atât a omiterii de a menționa obiecțiunea privind consolidarea, cât și a lipsei unei dificultăți tehnice specifice a unei asemenea menționări.

98      În definitiv, hotărârea atacată ar trebui anulată în totalitate numai pe baza primului motiv.

99      Schneider solicită respingerea acestui motiv.

100    Aceasta susține că motivul este inadmisibil, din moment ce Comisia:

–        ar pune la îndoială aprecieri de fapt;

–        ar invoca motive noi, potrivit cărora, în primul rând, obiecțiunea privind consolidarea ar fi fost formulată cel puțin în mod implicit în comunicarea privind obiecțiunile din 3 august 2001, astfel cum Tribunalul ar fi constatat în mod implicit în Hotărârea Schneider I și, în al doilea rând, tot în Hotărârea Schneider I, Tribunalul ar fi constatat că Schneider avusese posibilitatea să cunoască faptul că această consolidare reprezenta o dificultate din punct de vedere concurențial;

–        nu ar explica modul prin care motivul pe care l‑a formulat s‑ar întemeia pe o denaturare a elementelor de probă și pe o încălcare a obligației de motivare.

101    În orice caz, motivul nu ar fi fondat.

2.     Aprecierea Curții

a)     Cu privire la primele trei aspecte ale motivului, întemeiate pe o încălcare a autorității de lucru judecat a Hotărârii Schneider I, pe constatări de fapt inexacte din punct de vedere material și pe o denaturare a elementelor de probă

102    Autoritatea de lucru judecat privește elementele de fapt și de drept care au fost efectiv sau în mod necesar soluționate prin decizia judiciară (a se vedea în special Hotărârea din 15 octombrie 2002, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, C‑238/99 P, C‑244/99 P, C‑245/99 P, C‑247/99 P, C‑250/99 P‑C‑252/99 P și C‑254/99 P, Rec., p. I‑8375, punctul 44 și jurisprudența citată).

103    Pe de altă parte, din articolul 225 CE și din articolul 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție rezultă că Tribunalul este singurul competent, pe de o parte, să constate faptele, cu excepția cazului în care inexactitatea materială a constatărilor sale ar rezulta din înscrisurile dosarului care i‑au fost înaintate, și, pe de altă parte, să aprecieze aceste fapte. Curtea nu este, așadar, competentă să se pronunțe asupra situației de fapt și nici, în principiu, să examineze probele pe care Tribunalul le‑a reținut în susținerea acesteia. Astfel, din moment ce aceste probe au fost obținute în mod legal și au fost respectate principiile generale de drept și normele de procedură aplicabile în materia sarcinii și administrării probelor, numai Tribunalul are competența de a aprecia valoarea care trebuie să fie atribuită elementelor care i‑au fost prezentate. Prin urmare, această apreciere nu constituie, cu excepția cazului denaturării acestor elemente, o problemă de drept supusă ca atare controlului Curții în cadrul unui recurs (a se vedea în special Hotărârea din 10 iulie 2008, Bertelsmann și Sony Corporation of America/Impala, C‑413/06 P, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 29).

104    Cu alte cuvinte, constatarea faptelor și aprecierea elementelor de probă de către Tribunal constituie chestiuni de drept supuse controlului Curții în cadrul unui recurs atunci când inexactitatea materială a constatărilor Tribunalului reiese din documentele depuse la dosar și, respectiv, în cazul denaturării elementelor de probă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 martie 1999, Ufex și alții/Comisia, C‑119/97 P, Rec., p. I‑1341, punctul 66).

105    Prin intermediul primului aspect al motivului examinat, întemeiat pe o încălcare a autorității de lucru judecat a Hotărârii Schneider I, Comisia urmărește să demonstreze că, în hotărârea atacată, Tribunalul a reținut aspecte de fapt care sunt contrare celor efectiv sau neîndoielnic analizate în cadrul Hotărârii Schneider I, care a dobândit autoritate de lucru judecat.

106    În cadrul aspectelor al doilea și al treilea ale aceluiași motiv, Comisia urmărește să demonstreze pe fond, în lumina jurisprudenței amintite mai sus:

–        inexactitatea materială a constatărilor efectuate de Tribunal, în hotărârea atacată, cu privire la faptele reținute în mod efectiv în Hotărârea Schneider I, ce ar rezulta în mod direct din termenii acesteia;

–        denaturarea din partea Tribunalului, în hotărârea atacată, a sensului Hotărârii Schneider I, considerată element de probă care trebuie eventual interpretat pentru stabilirea elementelor de fapt ce urmează să fie examinate pentru a se stabili dacă este angajată răspunderea extracontractuală a Comunității.

107    Astfel, primele trei aspecte ale motivului necesită examinarea problemelor referitoare la:

–        aspectele de fapt pe baza cărora, la punctele 152 și 156 din hotărârea atacată, Tribunalul și‑a fundamentat constatarea unei „încălcări vădite și grave” din partea Comisiei a limitelor ce i se impuneau în temeiul dreptului la apărare al Schneider;

–        modul în care aceste aspecte au fost soluționate prin Hotărârea Schneider I;

–        măsura în care aceste aspecte de fapt, astfel cum au fost reținute în hotărârea atacată, se află în contradicție cu cele stabilite prin Hotărârea Schneider I.

108    Prin urmare, trebuie examinate toate argumentele prezentate în cadrul acestor trei aspecte, în ceea ce privește problema existenței unei referiri la obiecțiunea privind consolidarea în cadrul comunicării privind obiecțiunile, apoi cea a existenței unor dificultăți de natură să se opună formulării acestei obiecțiuni în mod suficient de clar și de precis în cadrul acestui act al procedurii de investigare detaliată.

109    Cu toate acestea, trebuie observat că aspectele al doilea și al treilea se suprapun cu primul aspect în sensul că privesc elemente de fapt cu privire la care, în analiza de mai jos, se va arăta că au fost efectiv sau neîndoielnic soluționate prin Hotărârea Schneider I. Aceste aspecte au o existență proprie numai în măsura în care se referă la elemente de fapt cu privire la care se va arăta că nu au fost soluționate prin Hotărârea Schneider I.

i)     Cu privire la existența unei referiri la obiecțiunea privind consolidarea în cadrul comunicării privind obiecțiunile din 3 august 2001

110    La punctul 140 din hotărârea atacată, Tribunalul menționează că Schneider a susținut că, în comunicarea privind obiecțiunile din 3 august 2001, Comisia nu a exprimat într‑un mod suficient de clar și de precis obiecțiunea privind compatibilitatea operațiunii întemeiată pe consolidarea pe piețele sectoriale franceze ale instalațiilor electrice de joasă tensiune percepute la nivelul distribuției cu ridicata.

111    În aprecierea efectuată, Tribunalul amintește mai întâi, la punctele 145-150 din hotărârea atacată, conținutul și întinderea obligațiilor Comisiei în temeiul articolului 18 din regulament. La punctul 151, deduce că Schneider invocă încălcarea unei norme având ca obiect conferirea de drepturi particularilor în sensul regimului răspunderii extracontractuale a Comunității.

112    În continuare, la punctul 152, statuează că „[î]n această împrejurare, constituie o încălcare vădită și gravă a articolului 18 alineatele (1) și (3) din regulament redactarea de către Comisie, precum în cauză, a unei comunicări privind obiecțiunile într‑o asemenea modalitate încât, după cum rezultă din Hotărârea Schneider I, [Schneider] nu putea să cunoască faptul că, în lipsa prezentării măsurilor corective menite să reducă sau să elimine situațiile de consolidare între pozițiile sale și cele deținute de Legrand pe piețele sectoriale franceze, nu avea nicio posibilitate să obțină declararea operațiunii ca fiind compatibilă cu piața comună”.

113    Prin această formulare a punctului 152 din hotărârea atacată, care consacră existența uneia dintre condițiile angajării răspunderii extracontractuale a Comunității prin referirea la situația ce „rezultă din Hotărârea Schneider I”, Tribunalul, în această etapă a raționamentului său, își întemeiază neîndoielnic calificarea drept „încălcare vădită și gravă” pe analiza efectuată la punctele 440-461 din Hotărârea Schneider I, în termenii utilizați de aceasta, cu privire la împrejurările în care a fost efectuată comunicarea privind obiecțiunile.

114    În ceea ce privește redactarea comunicării privind obiecțiunile din 3 august 2001, Tribunalul ia, așadar, în considerare aspectele de fapt următoare, astfel cum au fost constatate și apreciate în mod efectiv la punctele 445 și 453 din Hotărârea Schneider I:

–        comunicarea privind obiecțiunile nu a „abordat cu suficientă claritate și precizie consolidarea poziției Schneider față de distribuitorii francezi de instalații electrice de joasă tensiune, ce decurge nu numai din adăugarea vânzărilor Legrand pe piețele componentelor de tablouri electrice, ci și din poziția preponderentă deținută de Legrand pe segmentele de echipamente electrice ultraterminale”;

–        „în comunicarea privind obiecțiunile, concluzia generală enumeră diferitele piețe sectoriale naționale afectate de operațiune […], fără a pune în evidență o anumită consolidare a unei poziții deținute de una dintre cele două părți care au făcut notificarea pe o anumită piață de produse pe poziția unei alte părți pe o altă piață sectorială”;

–        „comunicarea privind obiecțiunile nu a permis Schneider să evalueze întreaga amploare a problemelor de concurență identificate de Comisie în urma operațiunii de concentrare notificate pe piața franceză a instalațiilor electrice de joasă tensiune, percepută la nivelul distribuției”.

115    Astfel, prin trimiterea la Hotărârea Schneider I, departe de se întemeia pe o omitere pură și simplă a oricărei menționări a obiecțiunii privind consolidarea din comunicarea privind obiecțiunile din 3 august 2001, în hotărârea atacată, Tribunalul ia în considerare, după cum a procedat în Hotărârea Schneider I, tocmai insuficiența clarității și preciziei, în conținutul comunicării privind obiecțiunile, referitoare la problema consolidării, precum și lipsa menționării exprese a acestei probleme în cadrul concluziei sale generale.

116    În aceste condiții, Tribunalul nu poate fi criticat pentru că nu a respectat autoritatea de lucru judecat cu privire la aceste aspecte de fapt soluționate prin Hotărârea Schneider I.

117    Această concluzie nu este infirmată de împrejurarea că, la punctul 155 din hotărârea atacată, în vederea respingerii unui argument al Comisiei privind exonerarea de răspundere a acesteia, Tribunalul a arătat în continuare că faptul generator de prejudiciu este „omiterea, în comunicarea privind obiecțiunile, a unei mențiuni esențiale prin consecințele sale și în partea dispozitivă a deciziei [negative]”. Astfel, plasată în contextul descris mai sus, sintagma „omiterea unei mențiuni esențiale” trebuie interpretată în sensul că vizează omiterea unei mențiuni suficient de clare și de precise a obiecțiunii privind consolidarea.

118    În orice caz, utilizarea de către Tribunal a termenului „omitere” nu poate fi considerată că a determinat o apreciere pretins eronată din partea acestei instanțe, cuprinsă la punctul 152 din hotărârea atacată, potrivit căreia Schneider „nu putea să cunoască faptul că, în lipsa prezentării măsurilor corective menite să reducă sau să elimine situațiile de consolidare între pozițiile sale și cele deținute de Legrand pe piețele sectoriale franceze, nu avea nicio posibilitate să obțină declararea operațiunii ca fiind compatibilă cu piața comună”.

119    Astfel, în Hotărârea Schneider I, Tribunalul s‑a concentrat să verifice în ce măsură comunicarea privind obiecțiunile permisese Schneider să cunoască pe deplin că realizarea unei consolidări ar putea constitui cauza unei declarări a concentrării ca fiind incompatibilă, cu alte cuvinte un obstacol definitiv în calea acesteia.

120    Or, în mod similar omiterii oricărei menționări a unei obiecțiuni, redactarea insuficient de clară și de precisă a acesteia, care, potrivit punctului 453 din Hotărârea Schneider I, nu permite evaluarea „întregii amplori” a anumitor probleme de concurență, împiedică întreprinderile implicate să ia cunoștință de caracterul determinant al acestor probleme în privința finalizării procedurii de control.

121    Este motivul pentru care, la punctele 455, 456, 458 și 460 din Hotărârea Schneider I, Tribunalul a concluzionat că Schneider:

–        fusese „lipsită de posibilitatea de a contesta în mod util pe fond teza Comisiei constând în reținerea, la nivelul distribuției, a consolidării poziției dominante deținute în Franța de Schneider în sectorul componentelor pentru tablouri divizionare și terminale, datorită poziției preponderente deținute de Legrand în privința echipamentelor ultraterminale”;

–        „nu [avusese] ocazia să își prezinte în mod util observațiile în această privință, nici în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile și nici la audierea din 21 august 2001”;

–        trebuia „consider[ată] că […] nu a beneficiat de oportunitatea de a‑și prezenta în mod util și la momentul oportun propunerile de cesionări de active cu o amploare suficientă pentru a permite rezolvarea problemelor de concurență identificate de Comisie pe piețele sectoriale franceze vizate”;

–        „[ar fi] putut fi […] în mod indirect lipsită de posibilitatea de a obține o aprobare pe care Comisia ar fi putut să o dea remediilor propuse, dacă părțile care au făcut notificarea ar fi avut posibilitatea să prezinte la momentul oportun propuneri de renunțare la angajament de o amploare suficientă pentru a rezolva toate problemele concurențiale identificate de Comisie la nivelul distribuției în Franța”.

122    Sintagmele „lipsită de posibilitatea”, „nu a avut ocazia”, „nu a beneficiat”, „a putut fi […] în mod indirect lipsită” transpun în această privință aprecierea Tribunalului din Hotărârea Schneider I, potrivit căreia, în urma viciului ce afecta comunicarea privind obiecțiunile, Schneider să găsea în imposibilitatea de a cunoaște caracterul decisiv al obiecțiunii privind consolidarea.

123    În aceste condiții, atunci când, la punctul 152 din hotărârea atacată, Tribunalul menționează că „[Schneider] nu putea să cunoască faptul că, în lipsa prezentării măsurilor corective […], nu avea nicio posibilitate să obțină declararea operațiunii ca fiind compatibilă cu piața comună”, nu recurge la o apreciere diferită de cea efectuată de Tribunal în Hotărârea Schneider I, întrucât exprimă, în alți termeni, aceeași apreciere.

124    De asemenea, atunci când, la punctul 155 din hotărârea atacată, Tribunalul arată că „lectura în ansamblu a comunicării privind obiecțiunile [nu ar fi permis] să […] compenseze” problema ridicată de redactarea acesteia, nu introduce nicio discordanță de apreciere. Astfel, luarea în considerare, în Hotărârea Schneider I, a unei imposibilități de a lua cunoștință de obstacolul constituit printr‑o consolidare ar presupune cu exactitate că, pentru a fi reținută, o lectură în ansamblu a comunicării privind obiecțiunile nu ar permite compensarea redactării sale defectuoase.

125    Din cele de mai sus rezultă că argumentele Comisiei privind existența unei referiri la obiecțiunea privind consolidarea în cadrul comunicării privind obiecțiunile din 3 august 2001 nu pot fi primite.

ii)  Cu privire la existența dificultăților de natură să se opună formulării obiecțiunii privind consolidarea în mod suficient de clar și de precis în cadrul comunicării privind obiecțiunile din 3 august 2001

126    Din interpretarea punctului 437 și a următoarelor din Hotărârea Schneider I trebuie constatat mai întâi că, în acea hotărâre, Tribunalul nu a soluționat aspectul de fapt privind problema dacă menționarea unei obiecțiuni privind consolidarea în cadrul comunicării privind obiecțiunile din 3 august 2001 prezenta sau nu prezenta o „dificultate tehnică specifică” pentru Comisie.

127    În continuare, se impune constatarea că acest aspect de fapt nu este o constatare de fapt, ci o apreciere de fapt.

128    Prin urmare, în ceea ce privește acest aspect de fapt, primele două aspecte ale motivului, întemeiate pe o încălcare a autorității de lucru judecat și, respectiv, pe o lipsă a inexactității materiale a unei constatări de fapt, sunt inoperante.

129    Cu privire la al treilea aspect al motivului, trebuie verificat pe fond dacă afirmația Tribunalului potrivit căreia menționarea obiecțiunii privind consolidarea nu presupunea „nicio dificultate tehnică specifică” rezultă dintr‑o denaturare a elementelor de probă.

130    În această privință, trebuie să se considere că menționarea, într‑o comunicare privind obiecțiunile, a unei obiecțiuni precum cea privind consolidarea nu presupune o demonstrare completă a temeiniciei sale la capătul unei analize economice exhaustive.

131    O asemenea demonstrare, care, în domeniul concentrărilor, poate prezenta în mod efectiv dificultăți importante, trebuie finalizată numai în urma procedurii, având în vedere în special observațiile întreprinderilor implicate, corect informate asupra existenței problemei de concurență prin intermediul comunicării privind obiecțiunile în vederea unei exercitări eficiente a dreptului lor la apărare.

132    În stadiul comunicării privind obiecțiunile, Comisia nu trebuie să prezinte în mod suficient de clar și de precis faptul că problema referitoare la consolidare se poate opune declarării unei concentrări ca fiind compatibilă.

133    Având în vedere aceste considerații, trebuie să se admită că aprecierea Tribunalului privind lipsa unei dificultăți tehnice specifice a menționării unei probleme referitoare la consolidare nu a determinat o denaturare a elementelor de probă care i‑au fost furnizate.

134    Din cele de mai sus rezultă că primele trei aspecte ale primului motiv trebuie respinse.

b)     Cu privire la al patrulea aspect al motivului, întemeiat pe o încălcare a obligației de motivare

135    Dintr‑o jurisprudență constantă rezultă că obligația de motivare nu impune Tribunalului să facă o expunere care să urmeze în mod exhaustiv și unul câte unul toate argumentele prezentate de părțile în litigiu și că motivarea poate fi, așadar, implicită, cu condiția de a permite persoanelor interesate să cunoască motivele pentru care Tribunalul nu a admis argumentele acestora, iar Curții să dispună de elemente suficiente pentru a exercita controlul (a se vedea în special Hotărârea din 9 septembrie 2008, FIAMM și alții/Consiliul și Comisia, C‑120/06 P și C‑121/06 P, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 96 și jurisprudența citată).

136    La punctul 152 din hotărârea atacată, în legătură cu problema menționării obiecțiunii privind consolidarea, Tribunalul face trimitere la ceea ce „rezultă din Hotărârea Schneider I” cu privire la modul în care a fost redactată comunicarea privind obiecțiunile.

137    Astfel cum s‑a arătat la punctul 114 din prezenta hotărâre, Tribunalul face, așadar, trimitere la elementele de fapt luate în considerare la punctele 445 și 453 din Hotărârea Schneider I și avute în vedere de primele trei aspecte ale primului motiv. Astfel, Tribunalul permite să se interpreteze că își întemeiază calificarea drept „încălcare vădită și gravă” pe aceste elemente de fapt.

138    În plus, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 117 din prezenta hotărâre, trimiterea efectuată situează un context care permite să se accentueze conținutul sintagmei „omiterea unei mențiuni esențiale”, utilizată în continuare la punctul 155 din hotărârea atacată.

139    Cu privire la aprecierea potrivit căreia menționarea obiecțiunii privind consolidarea în cadrul comunicării privind obiecțiunile nu prezenta nicio dificultate tehnică specifică, la același punct 155 din hotărârea atacată, Tribunalul subliniază în esență, printr‑o motivare suficientă, diferența care trebuie făcută între, pe de o parte, analiza pe fond a piețelor relevante în vederea demonstrării unei incompatibilități cu piața comună și, pe de altă parte, simpla menționare în cadrul comunicării privind obiecțiunile a unei probleme de concurență care poate constitui, sub rezerva observațiilor întreprinderilor interesate, un obstacol în calea declarării unei concentrări ca fiind compatibilă.

140    Din cele de mai sus rezultă că și al patrulea aspect al primului motiv trebuie respins.

141    Prin urmare, primul motiv trebuie respins pe fond în totalitate, fără a mai fi necesară pronunțarea cu privire la admisibilitatea acestuia.

B –  Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe faptul că Tribunalul ar fi reținut în mod greșit, în sarcina Comisiei, o încălcare suficient de gravă a unei norme juridice având ca obiect conferirea de drepturi particularilor

1.     Argumentele părților

142    Comisia împarte al doilea motiv în două aspecte, întemeiate pe o eroare de calificare juridică a faptelor și, respectiv, pe o încălcare a obligației de motivare.

143    În cadrul primului aspect al acestui motiv, Comisia admite că, în cadrul regimului privind răspunderea extracontractuală a Comunității, atunci când instituția pusă în discuție nu dispune decât de o marjă de apreciere considerabil redusă sau chiar inexistentă, simpla încălcare a dreptului comunitar poate fi suficientă pentru a se stabili existența unei încălcări suficient de grave a dreptului comunitar având ca obiect conferirea de drepturi particularilor.

144    Comisia recunoaște că, în privința aplicării dreptului de a fi audiat în conformitate cu articolul 18 alineatele (1) și (3) din regulament, obligația care îi revine de a formula în mod suficient de clar și de precis obiecțiunea privind consolidarea nu se înscria în cadrul exercitării în sine a unei puteri de apreciere, ci se încadra în simpla aplicare a normelor de procedură relevante.

145    Cu toate acestea, Comisia consideră că Tribunalul ar fi trebuit, neîndoielnic, dincolo de luarea în considerare a marjei de apreciere scăzute, chiar nule, de care aceasta dispune în privința dreptului Schneider de a fi audiată, să ia în considerare complexitatea situațiilor pe care trebuia să le soluționeze, cu care instituția trebuie să se confrunte în cursul procedurii administrative.

146    Comisia amintește că a susținut în fața Tribunalului că redactarea comunicării privind obiecțiunile din 3 august 2001 fusese deosebit de complexă, avându‑se în vedere nu numai constrângerile de timp care i se impuneau, ci, de asemenea, în special amploarea problemelor de concurență ridicate de o concentrare care acoperea o multitudine de piețe sectoriale naționale. Menționarea clară și suficient de precisă a fiecăreia dintre obiecțiunile care au fost formulate de Comisie având în vedere fiecare piață sectorială ar fi avut astfel un caracter de complexitate majoră, nu numai conceptuală, ci și redacțională.

147    Însăși obiecțiunea privind consolidarea ar fi prezentat o complexitate specifică și suplimentară, determinată de împrejurarea că elaborarea și redactarea acesteia presupuneau nu o analiză a fiecărei piețe sectoriale naționale examinate în mod individual, precum în cazul altor obiecțiuni expuse în comunicarea privind obiecțiunile, ci o analiză transversală a tuturor piețelor aparaturii electrice de joasă tensiune din fiecare stat membru, inclusiv piețele sectoriale cu privire la care operațiunea nu ridica probleme de concurență de natură orizontală.

148    Expunerea obiecțiunii privind consolidarea, noțiune economică complexă, ar fi necesitat asocierea pozițiilor părților și ale concurenților lor pe mai multe piețe sectoriale în interiorul fiecărui stat membru, apoi examinarea structurii distribuției și a relațiilor dintre furnizori și comercianții cu ridicata din fiecare stat.

149    Comisia subliniază că nu susține dificultatea de a demonstra validitatea pe fond a obiecțiunii privind consolidarea, ci complexitatea specifică pe care o avea, în sine, menționarea suficient de clară și de precisă a acestei obiecțiuni.

150    Comisia arată că, în fața Tribunalului, Schneider a susținut că, din momentul notificării operațiunii, contestase existența unei consolidări, ceea ce ar fi făcut cu atât mai dificilă pentru Comisie menționarea suficient de clară și de precisă a unei obiecțiuni cu privire la acest aspect. Comisia însăși ar fi răspuns că această împrejurare tindea să reducă și mai mult gravitatea erorii de procedură săvârșite.

151    Comisia afirmă că, întrucât Schneider însăși minimizase impactul problematicii privind consolidarea, împrejurarea de a nu fi menționat obiecțiunea aferentă cu suficientă claritate și precizie nu putea, în orice caz, să fi constituit o încălcare suficient de gravă.

152    Comisia susține că Tribunalul ar fi trebuit să considere în speță că, prin redactarea sub o constrângere puternică de timp a unei comunicări privind obiecțiunile de 145 de pagini, s‑ar fi confruntat cu o situație complexă pe care trebuia să o soluționeze, care exclude existența unei încălcări suficient de grave.

153    În cadrul celui de al doilea aspect al celui de al doilea motiv, Comisia susține că Tribunalul avea obligația să expună cu o minuțiozitate specifică motivele care l‑au determinat să concluzioneze în sensul că încălcarea constatată în Hotărârea Schneider I era suficient de gravă.

154    Or, în opinia Comisiei, motivarea furnizată de Tribunal cu privire la acest aspect este practic absentă în hotărârea atacată.

155    Această motivare nu ar permite să se înțeleagă considerațiile pentru care constrângerile de diverse natură care au fost invocate nu reduceau întinderea încălcării.

156    În orice caz, Tribunalul nu ar fi răspuns în mod suficient la argumentele pertinente formulate în fața acestuia de Comisie, întemeiate în special pe faptul că această instituție:

–        a menționat problema consolidării în mai multe puncte din comunicarea privind obiecțiunile;

–        a invocat dificultățile legate de elaborarea în termen scurt a comunicării privind obiecțiunile, de aprecierea complexă atât a tuturor argumentelor de fond, între care obiecțiunea privind consolidarea nu constituia decât unul dintre elementele pertinente, cât și a măsurilor corective propuse de Schneider;

–        a afirmat că împrejurarea că reclamanta a furnizat Comisiei informații care demonstrau că operațiunea nu prezenta nicio problemă legată de consolidare reducea și mai mult gravitatea erorii de procedură săvârșite;

–        a susținut că avusese posibilitatea să se considere, cu toată bună‑credința, în drept să adauge în decizia de incompatibilitate argumente de fapt sau de drept cu privire la obiecțiunea privind consolidarea identificată în prealabil;

–        a susținut că cerința referitoare la claritatea comunicărilor privind obiecțiunile în materia concentrărilor nu era încă prevăzută într‑un mod la fel de clar în jurisprudență la momentul situației de fapt.

157    Schneider solicită respingerea celui de al doilea motiv.

158    Primul aspect al acestuia ar fi inadmisibil în măsura în care ar consta într‑o contestare a aprecierilor de fapt și ar conține o nouă afirmație, respectiv cea a unei pretinse complexități de natură redacțională a menționării obiecțiunii privind consolidarea.

159    În orice ipoteză, motivul examinat nu ar fi fondat.

2.     Aprecierea Curții

a)     Cu privire la primul aspect al motivului, întemeiat pe o eroare de calificare juridică a faptelor

160    Angajarea răspunderii extracontractuale a Comunității este supusă întrunirii unui ansamblu de condiții, printre care figurează, atunci când este vorba despre nelegalitatea unui act juridic, existența unei încălcări suficient de grave a unei norme de drept care are ca obiect să confere drepturi persoanelor de drept privat. În ceea ce privește această condiție, criteriul decisiv pentru a considera că o încălcare a dreptului comunitar este suficient de gravă este cel al ignorării manifeste și grave de către o instituție comunitară a limitelor care se impun puterii sale de apreciere. Atunci când această instituție nu dispune decât de o marjă de apreciere redusă în mod considerabil sau chiar inexistentă, simpla încălcare a dreptului comunitar poate fi suficientă pentru a stabili existența unei încălcări suficient de grave [Hotărârea din 19 aprilie 2007, Holcim (Deutschland)/Comisia, C‑282/05 P, Rep., p. I‑2941, punctul 47 și jurisprudența citată].

161    După caz, regimul stabilit de Curte în materie de răspundere extracontractuală a Comunității ia în considerare în special complexitatea situațiilor pe care trebuie să le soluționeze [Hotărârea Holcim (Deutschland)/Comisia, citată anterior, punctul 50 și jurisprudența citată].

162    În speță, nu s‑a contestat că nelegalitatea invocată este determinată, astfel cum Tribunalul a statuat în mod întemeiat la punctele 145-151 din hotărârea atacată, de încălcarea unei norme juridice având ca obiect conferirea de drepturi particularilor, și anume articolul 18 alineatul (3) din regulament, care consacră o aplicare a principiului respectării dreptului la apărare.

163    În această privință, trebuie subliniat mai întâi că, pentru aplicarea acestui principiu, comunicarea privind obiecțiunile este un document esențial.

164    În vederea asigurării unei exercitări eficiente a dreptului la apărare, acest document circumscrie obiectul procedurii administrative inițiate de Comisie, împiedicând‑o astfel să rețină alte obiecțiuni în decizia prin care se finalizează procedura (Hotărârea Bertelsmann și Sony Corporation of America/Impala, citată anterior, punctul 63).

165    În acest scop, articolul 18 alineatul (3) din regulament impune ca, atunci când Comisia constată în cursul procedurii de investigare detaliată, ulterior comunicării privind obiecțiunile, că o problemă de concurență care poate determina o declarare a incompatibilității nu a fost menționată sau a fost insuficient menționată în respectiva comunicare, trebuie să renunțe la această obiecțiune în stadiul deciziei finale sau să pună întreprinderile implicate în măsură să formuleze, în prealabil, toate observațiile pe fond și propunerile de măsuri corective utile.

166    În continuare, trebuie arătat că obligația care revenea Comisiei de a formula într‑un mod suficient de clar și de precis obiecțiunea privind consolidarea se încadra, după cum recunoaște această instituție, într‑o simplă aplicare a normelor de procedură relevante, astfel încât, în privința dreptului Schneider de a fi audiată, marja de apreciere era redusă în mod considerabil sau chiar inexistentă.

167    Aspectul examinat al motivului se întemeiază, în primul rând, pe critica adusă Tribunalului de a nu fi luat în considerare complexitatea situației pe care trebuia să o soluționeze pentru a exclude existența unei încălcări suficient de grave.

168    Acest aspect se întemeiază astfel pe o premisă care pune la îndoială aprecierea de fapt efectuată la punctul 155 din hotărârea atacată, potrivit căreia includerea obiecțiunii privind consolidarea în cadrul comunicării privind obiecțiunile din 3 august 2001 nu presupunea „nicio dificultate tehnică specifică”, apreciere care este de competența Tribunalului.

169    Or, afirmația referitoare la existența unei denaturări a elementelor de probă, în ceea ce privește aprecierea în discuție, a fost deja considerată nefondată la punctul 133 din prezenta hotărâre.

170    În aceste condiții, argumentul întemeiat de Comisie pe complexitatea situației pe care trebuia să o soluționeze, invocat pentru a demonstra o eroare de calificare juridică, nu poate fi primit.

171    În al doilea rând, primul aspect al celui de al doilea motiv se întemeiază pe o critică adusă în esență Tribunalului de a fi calificat comportamentul Comisiei drept încălcare suficient de gravă, deși, prin minimizarea de către însăși Schneider, din momentul notificării operațiunii, a impactului problematicii unei consolidări, Schneider ar fi cunoscut problema de concurență ridicată, ceea ce ar fi redus eroarea de procedură săvârșită.

172    Dacă se presupune totuși că, din momentul notificării operațiunii, Schneider ar fi asigurat efectiv Comisia, în mod preventiv, că această operațiune nu ridica o problemă legată de consolidare, menționarea insuficient de clară și de precisă a unei obiecțiuni cu privire la acest aspect în cadrul comunicării privind obiecțiunile, departe de a face întreprinderea să realizeze un risc de declarare a incompatibilității, era, dimpotrivă, de natură a‑i susține opinia și de a o îndepărta, în pregătirea observațiilor sale, de un demers de motivare suplimentară și/sau de propunere a unor remedii adecvate.

173    Din cele de mai sus rezultă că Tribunalul nu a săvârșit o eroare de calificare juridică a faptelor prin constatarea unei încălcări suficient de grave fără a reține, pe de o parte, existența unei situații complexe ce trebuia să fie soluționată și nici, pe de altă parte, faptul că Schneider ar fi realizat riscul operațiunii din cauza unei probleme legate de consolidare.

174    Rezultă că primul aspect al celui de al doilea motiv trebuie respins pe fond, fără a fi necesară pronunțarea cu privire la admisibilitatea acestuia.

b)     Cu privire la al doilea aspect al motivului, întemeiat pe o încălcare a obligației de motivare

175    Astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 135 din prezenta hotărâre, obligația de motivare nu impune Tribunalului să facă o expunere care să urmeze în mod exhaustiv și unul câte unul toate argumentele prezentate de părțile în litigiu și este suficient ca motivarea, chiar implicită, să permită persoanelor interesate să cunoască motivele pentru care Tribunalul nu a admis argumentele acestora, iar Curții să exercite controlul.

176    În hotărârea atacată, în scopul motivării propriei constatări privind existența unei încălcări suficient de grave, Tribunalul subliniază mai întâi, la punctele 145-150, importanța comunicării privind obiecțiunile prin prisma exercitării dreptului la apărare, referindu‑se la mai multe precedente judiciare.

177    Astfel, acesta arată că:

–        „[în temeiul] articolul[ui] 18 alineatul (3) din regulament[,] rezultă că decizia Comisiei este fundamentată numai pe obiecțiunile asupra cărora întreprinderile implicate au putut să își prezinte observațiile și că dreptul la apărare este respectat în totalitate în cadrul procedurii”;

–        „[î]n calitate de destinatari ai deciziilor unei autorități publice care le afectează interesele în mod semnificativ, întreprinderilor implicate într‑o operațiune de concentrare de dimensiune comunitară trebuie, într‑adevăr, să li se dea posibilitatea să își exprime în mod util punctul de vedere și, în acest scop, trebuie să fie informate în timp util cu privire la aspectele esențiale ale obiecțiunilor pe care Comisia le ridică împotriva operațiunii notificate a acestora (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 23 octombrie 1974, Transocean Marine Paint/Comisia, 17/74, Rec., p. 1063, punctul 15, și Hotărârea Tribunalului din 4 martie 1999, Assicurazioni Generali și Unicredito/Comisia, T‑87/96, Rec., p. II‑203, punctul 88)”;

–        „[î]n această privință, comunicarea privind obiecțiunile prezintă o importanță deosebită, întrucât este menită în mod specific să permită întreprinderilor implicate să reacționeze față de preocupările exprimate de instituția cu atribuții de regulator în domeniul concurenței, pe de o parte, exprimându‑și punctul de vedere cu privire la acestea, iar pe de altă parte, având în vedere să supună Comisiei măsuri destinate să corecteze impactul negativ al operațiunii notificate”;

–        „[a]ceastă garanție, care se numără printre garanțiile fundamentale pe care ordinea juridică comunitară le prevede pentru îndeplinirea procedurilor administrative, are o importanță deosebită pentru controlul operațiunilor de concentrare între întreprinderi (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 21 noiembrie 1991, Technische Universität München, C‑269/90, Rec., p. I‑5469, punctul 14)”.

178    În continuare, la punctul 152 din hotărârea atacată, Tribunalul face trimitere la Hotărârea Schneider I în vederea aprecierii consecințelor, în privința exercitării dreptului la apărare, ale redactării defectuoase a comunicării privind obiecțiunile.

179    Astfel, Tribunalul se întemeiază pe elementele reținute la punctele 445, 453 și următoarele din Hotărârea Schneider I, și anume:

–        comunicarea nu abordase cu suficientă claritate și precizie obiecțiunea privind consolidarea;

–        concluzia generală a acestei comunicări nu pusese în evidență o anumită consolidare;

–        comunicarea respectivă lipsise Schneider de posibilitatea de a contesta în mod util, pe fond, teza Comisiei și de a prezenta la momentul oportun propuneri de măsuri corective.

180    Din aceste ultime elemente, la același punct 152 din hotărârea atacată, al cărui conținut este reprodus la punctul 112 din prezenta hotărâre, Tribunalul conchide în esență în mod decisiv că Schneider nu a fost pusă în măsură să ia cunoștință de o problemă de consolidare care ar putea determina o declarare a incompatibilității operațiunii notificate.

181    La punctul 153 din hotărârea atacată, Tribunalul menționează consecința prejudiciabilă a acestei situații subliniind că, prin urmare, măsurile corective pe care Schneider le‑a propus nu erau în mod obiectiv de natură să rezolve problema specifică privind consolidarea pe piețele sectoriale franceze relevante.

182    În sfârșit, la punctul 155 din aceeași hotărâre, operând, în esență, o distincție între o analiză completă pe fond a unei probleme de concurență și menționarea acestei probleme, pentru a reține că simpla menționare nu presupunea nicio dificultate specifică, Tribunalul examinează mai detaliat condiția unei calificări drept încălcare suficient de gravă legată de problema existenței sau a inexistenței unei situații complexe ce trebuie să fie soluționată.

183    Din toate aceste considerații, trebuie să se admită că Tribunalul:

–        a permis Comisiei să ia cunoștință de motivele pentru care a reținut existența unei încălcări suficient de grave, iar Curții să își exercite controlul asupra acestei calificări juridice;

–        a dat reclamantei răspunsuri explicite și implicite la argumentele invocate de aceasta.

184    Rezultă că al doilea aspect al celui de al doilea motiv trebuie respins.

185    Prin urmare, al doilea motiv trebuie respins în totalitate.

C –  Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe faptul că Tribunalul ar fi reținut în mod greșit existența unei legături directe de cauzalitate între culpa Comisiei și prejudiciul suferit de Schneider ca urmare a reducerii consimțite a prețului de cesionare a Legrand

1.     Argumentele părților

186    Al treilea motiv de anulare a hotărârii atacate cuprinde cinci aspecte, fiecare dintre acestea întemeiat pe faptul că, întrucât a reținut existența unei legături directe de cauzalitate între culpa Comisiei și prejudiciul suferit de Schneider ca urmare a reducerii prețului de cesionare a Legrand, consimțită în schimbul unei amânări, până la 10 decembrie 2002, a realizării efective a vânzării convenite la 26 iulie 2002, Tribunalul:

–        ar fi efectuat constatări de fapt inexacte din punct de vedere material pentru a statua, în primul rând, că Schneider fusese constrânsă să încheie negocierile privind revânzarea și prețul de cesionare a Legrand la 26 iulie 2002, în al doilea rând, că data amânării până la 10 decembrie 2002 convenită pentru realizarea efectivă a vânzării era suficient de ulterioară datei previzibile a pronunțării Hotărârii Schneider I pentru a permite Schneider să se asigure de posibilitatea de a mai obține reexaminarea operațiunii de către Comisie prin intermediul prezentării noilor măsuri corective și, în al treilea rând, că exista o legătură cauză‑efect între încălcarea suficient de gravă și reducerea prețului de cesionare, invocată de Schneider;

–        ar fi denaturat, de asemenea, elementele de probă pentru a se pronunța cu privire la aceste trei aspecte;

–        ar fi săvârșit o eroare de calificare juridică a faptelor;

–        ar fi afectat decizia printr‑o motivare contradictorie, având în vedere analiza cuprinsă la punctele 260-286 din aceeași hotărâre, care condusese anterior la excluderea de către Tribunal a unei legături de cauzalitate suficient de strânse între culpa Comisiei și pierderea totală de valoare a activelor în discuție între momentul dobândirii lor de către Schneider și cesionarea lor ulterioară;

–        ar fi procedat la constatări de fapt inexacte din punct de vedere material și ar fi săvârșit erori de drept pentru a se pronunța în sensul că Schneider nu contribuise la realizarea întregului prejudiciu, deși o concluzie contrară s‑ar fi impus pentru motivele, în primul rând, că Schneider era în măsură să cunoască problemele de concurență ridicate în mod obligatoriu ca urmare a situației de consolidare create de operațiune, în al doilea rând, că se desistase de cererea sa de suspendare a executării deciziei de dizolvare a fuziunii și nu introdusese ulterior o acțiune privind măsurile provizorii în ceea ce privește obligația cesionării Legrand și, în al treilea rând, că optase să cesioneze Legrand la o dată la care nu mai avea o obligație în acest sens.

187    În susținerea celui de al treilea motiv, Comisia susține în special că, ulterior Hotărârilor Schneider I și Schneider II și, în mod specific, în urma anulării deciziei de dizolvare a fuziunii care rezulta din acestea, la 10 decembrie 2002, Schneider nu avea obligația să cesioneze Legrand, „condiție sine qua non a producerii prejudiciului în discuție”.

188    Schneider susține că cele trei aspecte ale motivului sunt inadmisibile, pentru motivul că ar determina contestarea constatărilor de fapt efectuate în hotărârea atacată. Schneider susține că și al cincilea aspect al motivului este inadmisibil, în măsura în care argumentarea pe care o conține ar fi invocată pentru prima dată în această etapă a litigiului.

189    Cu privire la celelalte aspecte, Schneider susține că argumentele prezentate în cadrul celui de al treilea motiv nu sunt fondate sau sunt inoperante.

2.     Aprecierea Curții

190    Mai întâi, trebuie examinate împreună aspectele întâi și al treilea ale motivului, în măsura în care se raportează la incidența cesionării efective a Legrand intervenită la 10 decembrie 2002.

a)     Cu privire la admisibilitate

191    Trebuie amintit că, atunci când Tribunalul a constatat sau a apreciat faptele, în temeiul articolului 225 CE Curtea este competentă să exercite un control asupra calificării juridice a acestor fapte și asupra consecințelor juridice stabilite de Tribunal pe baza acestora (a se vedea în special Hotărârea Bertelsmann și Sony Corporation of America/Impala, citată anterior, punctul 29, și Hotărârea din 19 martie 2009, Archer Daniels Midland/Comisia, C‑510/06 P, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 105).

192    Or, în materia răspunderii extracontractuale a Comunității, problema existenței unei legături de cauzalitate între faptul generator și prejudiciu, condiția angajării acestei răspunderi, constituie o chestiune de drept care este, prin urmare, supusă controlului Curții.

193    În aceste condiții, în măsura în care vizează tocmai un control al calificării juridice a faptelor, efectuată de Tribunal pentru a reține existența unei legături directe de cauzalitate între culpa Comisiei și prejudiciul invocat de Schneider, și în măsura în care, după cum se va demonstra în continuare, acest control poate fi realizat în speță fără contestarea constatărilor și a aprecierilor asupra faptelor, al treilea aspect al motivului examinat este admisibil.

194    Pe de altă parte, se impune constatarea că, în mod contrar afirmațiilor Schneider, argumentul cuprins în al cincilea aspect, potrivit căruia Schneider optase să cesioneze Legrand la o dată la care nu mai avea o obligație în acest sens, nu este invocat pentru prima dată în etapa recursului.

195    Astfel, în duplica depusă în primă instanță, în cadrul contestării existenței unei legături de cauzalitate, Comisia a arătat în mod expres că:

–        decizia Comisiei de a redeschide procedura de investigare detaliată după pronunțarea Hotărârilor Schneider I și Schneider II nu determina sub nicio formă ca cesionarea să fie inevitabilă;

–        aceasta nu impunea sub nicio formă ca Schneider să își cesioneze acțiunile câtă vreme avea posibilitatea să pună în aplicare clauza de reziliere pe care o negociase pentru a nu realiza cesionarea;

–        Schneider optase să realizeze cesionarea Legrand numai ca urmare a voinței sale de a nu propune măsuri corective adecvate pentru a remedia problemele generate de operațiunea derulată în Franța, iar nu ca urmare a vreunui act culpabil din partea Comisiei.

196    În aceste condiții, al cincilea aspect al motivului este admisibil în măsura în care conține argumentul potrivit căruia Schneider optase să cesioneze Legrand la o dată la care nu mai avea o obligație în acest sens.

b)     Cu privire la fond

197    La punctul 303 din hotărârea atacată, Tribunalul menționează că îi revine sarcina să analizeze dacă nelegalitatea care afectează decizia de incompatibilitate nu a avut drept consecință o reducere a valorii la care activele deținute de Schneider în capitalul Legrand au fost evaluate în contractul de cesionare.

198    La punctele 315 și 316 din aceeași hotărâre concluzionează că:

–        încălcarea dreptului la apărare care afectează decizia negativă trebuie privită ca decurgând în mod întemeiat, printr‑o legătură suficient de directă, din amânarea până la 10 decembrie 2002, în contractul de cesionare, a datei limită de realizare efectivă a vânzării Legrand, întrucât această amânare era indispensabilă pentru a permite Schneider să exercite în mod util dreptul oricărei persoane aflate în raport cu administrația de a obține o decizie legală de pronunțare asupra compatibilității cu piața comună a unei operațiuni de concentrare legal notificate și, eventual, de a putea fi audiată în cadrul unei proceduri care să îi ofere garanțiile necesare;

–        pe cale de consecință, încălcarea gravă a dreptului la apărare pe care a reținut‑o trebuie privită ca decurgând, de asemenea, pe baza unei legături de cauzalitate suficient de directe, din prejudiciul suferit de Schneider prin reducerea prețului de cesionare a Legrand, inerentă amânării realizării efective a cesionării.

199    Pentru a ajunge la aceste concluzii, la punctele 304-312 din hotărârea atacată, Tribunalul reține în esență următoarele elemente:

–        angajarea negocierilor în vederea cesionării Legrand și încheierea contractului de cesionare intervenită la 26 iulie 2002 au decurs în mod direct din decizia negativă care, deși nelegală, și‑a produs totuși toate efecte juridice până la anularea acesteia prin Hotărârea Schneider I, pronunțată la 22 octombrie 2002;

–        în urma acestei decizii, Schneider a fost constrânsă să angajeze și să încheie negocieri în vederea cesionării, chiar anterior pronunțării hotărârii cu privire la acțiunea sa în anulare;

–        Schneider a fost obligată de existența deciziei negative atât să stabilească prețul de cesionare a Legrand în contractul de cesionare încheiat la 26 iulie 2002, cât și să se asigure de posibilitatea de suspendare a executării efective a acestei cesionări până la 10 decembrie 2002;

–        această dată era suficient de ulterioară datei previzibile a pronunțării Hotărârii Schneider I pentru a permite Schneider în același timp să obțină confirmarea legalității deciziei negative în cazul respingerii acțiunii sale în anulare sau, în ipoteza inversă, a unei anulări, să se asigure de posibilitatea de a obține reexaminarea operațiunii de către Comisie, prin intermediul prezentării de noi măsuri corective, în perspectiva adoptării unei decizii finale care să se pronunțe în mod legal asupra compatibilității operațiunii cu piața comună;

–        această obligație de amânare a realizării efective a vânzării a determinat fără îndoială Schneider să consimtă în favoarea cumpărătorului o reducere a prețului față de prețul pe care l‑ar fi obținut în ipoteza unei vânzări ferme intervenite în lipsa nelegalității deciziei negative;

–        amânarea, până la 10 decembrie 2002, a vânzării efective care implica acordarea în favoarea cumpărătorului a remunerației riscului de depreciere a activelor Legrand nu s‑ar datora decât eventualității unei variații defavorabile a cursului titlurilor industriale în perioada cuprinsă între data semnării contractului de cesionare și ultimul termen convenit între cocontractanți pentru realizarea efectivă a vânzării.

200    Se impune constatarea că, la 26 iulie 2002, data la care Schneider a încheiat cu Wendel‑KKR un contract de cesionare a Legrand, potrivit căruia această cesionare trebuia realizată cel târziu la 10 decembrie 2002, sub rezerva unei posibilități de reziliere stipulate în favoarea Schneider în schimbul plății unei indemnizații de reziliere de 180 de milioane de euro, Schneider avea obligația să inițieze un proces de vânzare în vederea executării deciziei de dizolvare a fuziunii.

201    Cu toate acestea, trebuie arătat că, pe de o parte, la 26 iulie 2002 și în urma procedurii privind măsurile provizorii, inițiată la cererea Schneider și în raport cu care aceasta s‑a desistat ulterior, Comisia prorogase până la 5 februarie 2003 termenul stabilit inițial pentru 5 noiembrie 2002 pentru dizolvarea fuziunii și că, pe de altă parte, Tribunalul, care admisese cererea de pronunțare în cadrul unei proceduri accelerate, a anulat decizia negativă prin Hotărârea Schneider I din 22 octombrie 2002 anterior termenului stabilit prin contract pentru realizarea cesionării.

202    În acest context, Schneider a decis să nu își exercite posibilitatea de reziliere în termenul care expira la 5 decembrie 2002 și a permis astfel ca cesionarea să devină efectivă la 10 decembrie 2002.

203    Din dosar rezultă că, în esență, a luat această decizie pe baza temerii sale de a nu obține, în cadrul reluării procedurii de investigare detaliată, chiar ulterior propunerii de măsuri corective, o decizie de constatare a compatibilității concentrării, deși:

–        riscul unei decizii de incompatibilitate cu piața comună este inerent oricărei proceduri de control, fără a avea importanță dacă se produce de la începutul acesteia sau după anularea unei prime decizii de incompatibilitate, în cadrul reluării procedurii administrative;

–        o decizie de incompatibilitate rămâne în orice ipoteză supusă controlului instanței comunitare.

204    Or, urmarea juridică logică a anulării deciziei negative și a deciziei de dizolvare a fuziunii ar fi fost aceea ca Schneider să participe la reluarea procedurii de investigare detaliată până la finalizarea acesteia, moment în care se putea produce una dintre cele două ipoteze, astfel cum Comisia a susținut în esență în recurs:

–        fie ar fi fost adoptată o decizie de constatare a compatibilității concentrării, situație în care Schneider nu ar fi avut obligația să cesioneze Legrand și, prin urmare, nu ar fi suferit pretinsa reducere de preț;

–        fie ar fi fost adoptate o nouă decizie de incompatibilitate și o nouă decizie de separare a fuziunii, situație în care cesionarea ar fi fost consecința legală a incompatibilității constatate și nu s‑ar fi aflat, așadar, la originea unui prejudiciu reparabil, o asemenea cesionare încadrându‑se în riscul asumat în mod normal de o întreprindere ce exercită posibilitatea prevăzută la articolul 7 alineatul (3) din regulament de a pune în aplicare o concentrare pe calea unei oferte publice de schimb, anterioară deciziei Comisiei privind această operațiune.

205    Astfel, rezultă că Tribunalul nu acționat în conformitate cu propriile constatări și a săvârșit o eroare de calificare juridică a faptelor, cauza directă a prejudiciului invocat constând în decizia Schneider, pe care aceasta nu era obligată să o adopte, în cadrul procesului de vânzare angajat în condițiile amintite mai sus, de a permite ca cesionarea Legrand să devină efectivă la 10 decembrie 2002.

206    Această concluzie nu este pusă la îndoială de împrejurarea că, în exercitarea acestei opțiuni, Schneider se expunea riscului de a fi obligată să plătească o penalitate de 180 de milioane de euro. Astfel, un asemenea risc decurgea din contractul de cesionare încheiat de această întreprindere, în condițiile amintite mai sus.

207    În definitiv, trebuie admis al treilea motiv, fără a fi necesară examinarea suplimentară a aspectelor al treilea și al cincilea și nici a aspectelor al doilea și al patrulea ale acestuia.

208    Din cele de mai sus rezultă că, fără a fi necesară examinarea aspectelor al patrulea și al cincilea, referitoare la identificarea de către Tribunal a unui prejudiciu care nu a fost invocat de Schneider și, respectiv, la acordarea de dobânzi compensatorii începând cu 10 decembrie 2002 aferente prejudiciului legat de pretinsa reducere a prețului de cesionare, hotărârea atacată trebuie anulată în măsura în care:

–        a obligat Comunitatea să repare două treimi din prejudiciul invocat de Schneider corespunzător valorii reducerii prețului de cesionare a Legrand pe care Schneider ar fi consimțit‑o în favoarea cesionarului în schimbul prelungirii termenului de realizare efectivă a vânzării până la 10 decembrie 2002;

–        a dispus efectuarea unei expertize în vederea evaluării acestui prejudiciu;

–        a acordat dobânzi aferente despăgubirii corespunzătoare acestui prejudiciu.

209    În privința celorlalte motive, recursul trebuie respins.

VII –  Cu privire la consecințele anulării în parte a hotărârii atacate

210    În temeiul articolului 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție, în cazul în care recursul este întemeiat, Curtea anulează decizia Tribunalului. În acest caz, Curtea poate fie să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul, atunci când acesta este în stare de judecată, fie să trimită cauza Tribunalului pentru a se pronunța asupra acesteia.

211    În speță, cauza este în stare de judecată cu privire la cererea de daune interese formulată de Schneider.

A –  Cu privire la prejudiciul determinat de cheltuielile efectuate de Schneider pentru a participa la reluarea procedurii de control al concentrării

212    Prin hotărârea atacată, Comunitatea a fost obligată să repare prejudiciul determinat de cheltuielile efectuate de Schneider din cauza participării sale la reluarea procedurii de control al concentrării, intervenită după pronunțarea Hotărârilor Schneider I și Schneider II.

213    Motivele de recurs formulate de Comisie împotriva acestei decizii au fost respinse.

214    Prin urmare, trebuie efectuată stabilirea prejudiciului în cauză.

215    În cadrul cererii introductive de despăgubire, Schneider invocă cheltuieli adiționale în cuantum total de 2 107 619,18 euro, decurgând în principal din asistența furnizată de consilierii săi juridici, economici și bancari.

216    După cum s‑a statuat la punctul 320 din hotărârea atacată, pentru stabilirea cuantumului pe baza căruia Comisia va trebui să despăgubească Schneider, va trebui, așadar, să se defalce din totalul acestor cheltuieli:

–        toate cheltuielile efectuate de Schneider în cauzele T‑310/01, T‑77/02 și T‑77/02 R;

–        cheltuielile legate de consultanța juridică, fiscală și bancară și alte cheltuieli administrative efectuate în vederea punerii în aplicare a dizolvării fuziunii potrivit modalităților impuse de Comisie;

–        cheltuielile pe care Schneider ar fi trebuit să le efectueze în mod necesar cu titlu de măsuri corective ale consolidării pe care ar fi fost obligată să le propună, indiferent de situație, înainte de adoptarea deciziei negative, în măsura în care aceasta ar fi fost adoptată cu respectarea dreptului său la apărare.

217    Părților le revine sarcina fie de a transmite Curții, în termen de trei luni de la data pronunțării prezentei hotărâri, cuantumul acestui prejudiciu, stabilit de comun acord potrivit modalităților de calcul indicate la punctul precedent, fie să prezinte Curții, în același termen, concluziile lor privind cuantumul prejudiciului.

B –  Cu privire la prejudiciul corespunzător reducerii prețului de cesionare a Legrand, consimțită de Schneider

218    Prin hotărârea atacată, Comunitatea a fost obligată să repare două treimi din prejudiciul corespunzător reducerii prețului de cesionare a Legrand, pe care Schneider a trebuit să o consimtă în favoarea cesionarului în schimbul prelungirii termenului realizării efective a vânzării Legrand până la 10 decembrie 2002. Pe de altă parte, a dispus efectuarea unei expertize în vederea evaluării prejudiciului și a acordat dobânzi aferente despăgubirii corespunzătoare acestui prejudiciu.

219    Aceste părți din decizie au fost anulate în urma recursului formulat de Comisie.

220    Prin urmare, trebuie să se statueze din nou cu privire la cererea formulată de Schneider referitoare la prejudiciul în cauză.

221    În lumina motivării care a determinat anularea în parte a hotărârii atacate, trebuie constatată o lipsă a legăturii directe de cauzalitate între reducerea de preț în litigiu și nelegalitatea care afectează decizia negativă a Comisiei.

222    Astfel, cauza directă a pretinsului prejudiciu constă în decizia Schneider, pe care aceasta nu era obligată să o adopte, de a permite ca cesionarea Legrand să devină efectivă la 10 decembrie 2002.

223    Prin urmare, acțiunea formulată de Schneider trebuie respinsă în ceea ce privește repararea, reprezentând suma principală și dobânzile, a acestui prejudiciu.

VIII –  Cu privire la cheltuielile de judecată

224    Potrivit articolului 122 primul paragraf din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul este fondat, iar Curtea soluționează ea însăși în mod definitiv litigiul, aceasta se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

225    Potrivit articolului 69 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 118 din același regulament, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată..

226    Comisia solicită obligarea Schneider la plata cheltuielilor de judecată aferente procedurii în primă instanță și procedurii de recurs.

227    Întrucât, în privința prezentei hotărâri, Schneider a căzut în pretenții cu privire la majoritatea capetelor de cerere, se impune obligarea acesteia să suporte, în plus față de propriile cheltuieli de judecată aferente procedurii în primă instanță și prezentei proceduri, două treimi din cheltuielile de judecată efectuate de Comisie în cadrul acestor proceduri.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară și hotărăște:

1)      Anulează Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță al Comunităților Europene din 11 iulie 2007, Schneider Electric/Comisia (T‑351/03), în măsura în care:

–        a obligat Comunitatea Europeană să repare două treimi din prejudiciul invocat de Schneider Electric SA corespunzător valorii reducerii prețului de cesionare a Legrand pe care Schneider ar fi consimțit‑o în favoarea cesionarului în schimbul prelungirii termenului de realizare efectivă a vânzării până la 10 decembrie 2002;

–        a dispus efectuarea unei expertize în vederea evaluării acestui prejudiciu;

–        a acordat dobânzi aferente despăgubirii corespunzătoare acestui prejudiciu.

2)      Respinge recursul cu privire la celelalte motive.

3)      Părțile vor transmite Curții de Justiție a Comunităților Europene, în termen de trei luni de la data pronunțării prezentei hotărâri, evaluarea prejudiciului determinat de cheltuielile efectuate de Schneider Electric SA pentru a participa la reluarea procedurii de control al concentrării, intervenită după pronunțarea Hotărârilor Tribunalului de Primă Instanță al Comunităților Europene din 22 octombrie 2002, Schneider Electric/Comisia (T‑310/01 și T‑77/02), evaluare stabilită de comun acord potrivit modalităților indicate la punctul 216 din prezenta hotărâre.

4)      În lipsa unui asemenea acord, părțile vor prezenta Curții de Justiție a Comunităților Europene, în același termen, concluziile lor privind cuantumul prejudiciului.

5)      Respinge celelalte capete de cerere ale acțiunii formulate de Schneider Electric SA.

6)      Obligă Schneider Electric SA să suporte, în plus față de propriile cheltuieli de judecată aferente procedurii în primă instanță și prezentei proceduri, două treimi din cheltuielile de judecată efectuate de Comisie în cadrul acestor proceduri.

Semnături

* Limba de procedură: franceza.