HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)
15 martie 2011(*)
„Convenția de la Roma privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale – Contract de muncă – Alegere de către părți – Norme imperative ale legii aplicabile în absența alegerii – Determinarea acestei legi – Noțiunea de țară în care angajatul «își desfășoară în mod obișnuit munca» – Angajat care își desfășoară munca în mai multe state contractante”
În cauza C‑29/10,
având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul Primului protocol încheiat la 19 decembrie 1988 privind interpretarea de către Curtea de Justiție a Comunităților Europene a Convenției privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale de cour d’appel de Luxembourg (Luxemburg), prin decizia din 13 ianuarie 2010, primită de Curte la 18 ianuarie 2010, în procedura
Heiko Koelzsch
împotriva
État du Grand‑Duché de Luxembourg,
CURTEA (Marea Cameră),
compusă din domnul V. Skouris, președinte, domnii A. Tizzano, J. N. Cunha Rodrigues, K. Lenaerts și J.‑C. Bonichot, președinți de cameră, domnii A. Borg Barthet, M. Ilešič, J. Malenovský, U. Lõhmus, doamnele P. Lindh și C. Toader (raportor), judecători,
avocat general: doamna V. Trstenjak,
grefier: doamna R. Șereș, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 26 octombrie 2010,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru domnul Koelzsch, de P. Goergen, avocat;
– pentru État du Grand‑Duché de Luxembourg, de G. Neu și de A. Corre, avocats;
– pentru guvernul elen, de doamna T. Papadopoulou și de domnul K. Georgiadis, în calitate de agenți;
– pentru Comisia Europeană, de doamna A.‑M. Rouchaud‑Joët și de domnul M. Wilderspin, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 16 decembrie 2010,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea articolului 6 alineatul (2) litera (a) din Convenția privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale, deschisă spre semnare la Roma la 19 iunie 1980 (JO 1980, L 266, p. 1, JO 2007, L 347, p. 3, denumită în continuare „Convenția de la Roma”), care privește contractele individuale de muncă.
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unei acțiuni în răspundere introduse de domnul Koelzsch împotriva État du Grand‑Duché de Luxembourg și întemeiate pe o pretinsă încălcare de către autoritățile judecătorești din acest stat a dispoziției menționate din Convenția de la Roma. Autorităților în cauză li se solicitase să judece o acțiune în despăgubire introdusă de reclamantul din acțiunea principală împotriva întreprinderii de transport internațional Ove Ostergaard Luxembourg SA, fostă Gasa Spedition Luxembourg (denumită în continuare „Gasa”), cu sediul în Luxemburg, cu care acesta încheiase un contract de muncă.
Cadrul juridic
Normele privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale și competența judiciară în materie civilă și comercială
Convenția de la Roma
3 Articolul 3 alineatul (1) din Convenția de la Roma prevede:
„Contractul este guvernat de legea aleasă de către părți. Această alegere trebuie să fie expresă sau să rezulte, cu un grad rezonabil de certitudine, din condițiile contractuale sau din împrejurările cauzei. Prin alegerea lor, părțile pot desemna legea aplicabilă întregului contract sau numai unei părți din acesta.”
4 Articolul 6 din Convenția de la Roma, intitulat „Contractele individuale de muncă”, prevede:
„(1) Sub rezerva dispozițiilor articolului 3, într‑un contract de muncă, alegerea de către părți a legii aplicabile nu poate avea ca rezultat privarea angajatului de protecția care îi este asigurată prin normele imperative ale legii care ar fi aplicabilă în absența alegerii, în temeiul alineatului (2).
(2) Sub rezerva dispozițiilor articolului 4 și în absența unei alegeri în conformitate cu articolul 3, contractul de muncă este supus:
(a) legii țării în care angajatul își desfășoară în mod obișnuit munca în executarea contractului, chiar dacă este angajat cu titlu temporar în altă țară; sau
(b) dacă angajatul nu își desfășoară în mod obișnuit munca într‑o singură țară, legii țării în care este situat sediul prin care a fost angajat,
cu excepția cazului în care reiese din ansamblul împrejurărilor că acel contract de muncă prezintă legături mai strânse cu o altă țară, caz în care contractul este supus legii acelei țări.”
5 Primul protocol privind interpretarea de către Curtea de Justiție a Comunităților Europene a Convenției privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale, deschisă spre semnare la Roma la 19 iunie 1980 (JO 1998, C 27, p. 47, JO 2007, L 347, p. 18, denumit în continuare „Primul protocol privind interpretarea Convenției de la Roma”), prevede la articolul 2:
„Oricare dintre următoarele instanțe poate solicita Curții de Justiție să pronunțe o hotărâre preliminară asupra unei chestiuni ridicate într‑o cauză pendinte în fața instanței respective privind interpretarea dispozițiilor cuprinse în instrumentele menționate la articolul 1, în cazul în care această instanță apreciază că, pentru a putea pronunța o hotărâre, este necesară o decizie asupra acestei chestiuni:
[…]
(b) instanțele statelor contractante în cazul în care judecă în calitate de instanțe de recurs.”
Regulamentul (CE) nr. 593/2008
6 Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) (JO L 177, p. 6) a înlocuit Convenția de la Roma. Acest regulament se aplică contractelor încheiate începând cu 17 decembrie 2009.
7 Articolul 8 din Regulamentul nr. 593/2008, intitulat „Contractele individuale de muncă ”, prevede:
„(1) Contractul individual de muncă este reglementat de legea aleasă de părți în conformitate cu articolul 3. Cu toate acestea, o astfel de alegere nu poate priva angajatul de protecția acordată acestuia în temeiul dispozițiilor de la care nu se poate deroga prin convenție în virtutea legii care, în absența unei alegeri, ar fi fost aplicabilă în temeiul alineatelor (2), (3) și (4) din prezentul articol.
(2) În măsura în care legea aplicabilă contractului individual de muncă nu a fost aleasă de părți, contractul este reglementat de legea țării în care sau, în lipsă, din care angajatul își desfășoară în mod obișnuit activitatea în executarea contractului. În cazul în care angajatul este angajat temporar într‑o altă țară, nu se consideră că și‑a schimbat locul de desfășurare a muncii în mod obișnuit.
(3) În cazul în care legea aplicabilă nu poate fi determinată în temeiul alineatului (2), contractul este reglementat de legea țării în care este situată unitatea angajatoare.
(4) În cazul în care reiese din circumstanțele de ansamblu ale cazului că respectivul contract are o legătură mai strânsă cu o altă țară decât cea menționată la alineatul (2) sau (3), se aplică legea acelei alte țări.”
Convenția de la Bruxelles
8 Convenția de la Bruxelles din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 1972, L 299, p. 32, Ediție specială, 19/vol. 10, p. 3), astfel cum a fost modificată prin Convenția din 29 noiembrie 1996 privind aderarea Republicii Austria, a Republicii Finlanda și a Regatului Suediei (JO 1997, C 15, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 11, p. 164, denumită în continuare „Convenția de la Bruxelles”), prevede la articolul 5:
„Pârâtul domiciliat pe teritoriul unui stat contractant poate fi acționat în justiție, într‑un alt stat contractant:
(1) în materie contractuală, la instanțele locului unde a fost îndeplinită sau ar fi trebuit să fie îndeplinită obligația care stă la baza cererii; în materie de contract individual de muncă, acest loc este cel unde angajatul își desfășoară în mod obișnuit activitatea; în cazul în care angajatul nu își desfășoară în mod obișnuit activitatea în nicio țară, angajatorul poate fi chemat la instanța locului în care este sau a fost situată unitatea care a angajat persoana.
[...]”
Regulamentul (CE) nr. 44/2001
9 Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74) a înlocuit Convenția de la Bruxelles.
10 Articolul 19 din Regulamentul nr. 44/2001 prevede:
„Un angajator domiciliat pe teritoriul unui stat membru poate fi acționat în justiție:
1. înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat sau
2. în alt stat membru:
(a) înaintea instanțelor din locul în care angajatul își desfășoară în mod obișnuit activitatea sau înaintea instanțelor din ultimul loc în care acesta și‑a desfășurat activitatea sau
(b) dacă angajatul nu‑și desfășoară sau nu și‑a desfășurat în mod obișnuit activitatea pe teritoriul aceleiași țări, înaintea instanțelor din locul unde este sau a fost situată întreprinderea care l‑a angajat pe acesta.”
Reglementările naționale
11 Legea luxemburgheză din 18 mai 1979 privind reforma reprezentării personalului (Mémorial A 1979, nr. 45, p. 948) prevede la articolul 34 (1):
„Pe durata exercitării mandatului, membrii titulari și supleanți ai diferitelor organe de reprezentare a personalului nu pot fi concediați; concedierea notificată de angajator unui reprezentant al personalului trebuie considerată nulă de drept.”
12 Legea germană privind protecția împotriva concedierii (Kündigungsschutzgesetz) prevede la articolul 15 alineatul 1:
„Concedierea unui membru al comitetului de întreprindere [...] este nelegală, cu excepția cazului în care anumite circumstanțe permit angajatorului să dispună concedierea pentru motive grave, fără respectarea unei perioade de preaviz, iar autorizația prevăzută la articolul 103 din Legea privind organizarea întreprinderilor [Betriebsverfassungsgesetz] a fost acordată sau înlocuită printr‑o hotărâre judecătorească. După expirarea mandatului, este nelegală concedierea unui membru al comitetului de întreprindere, a unui reprezentant [...], cu excepția situației în care anumite circumstanțe permit angajatorului să dispună concedierea pentru motive grave, fără respectarea unei perioade de preaviz; aceste dispoziții nu se aplică atunci când calitatea de membru încetează în temeiul unei hotărâri judecătorești.
După expirarea mandatului, concedierea este interzisă pentru o durată de un an.”
Acțiunea principală și întrebarea preliminară
13 În temeiul unui contract de muncă semnat la Luxemburg la 16 octombrie 1998, domnul Koelzsch, șofer de vehicule grele, cu domiciliul în Osnabrück (Germania), a fost angajat ca șofer pentru transporturi internaționale de Gasa. Acest contract conține o clauză care face trimitere la Legea luxemburgheză din 24 mai 1989 privind contractul de muncă (Mémorial A 1989, nr. 35, p. 612), precum și o clauză care atribuie competența exclusivă instanțelor acestui stat.
14 Gasa este o filială a societății de drept danez Gasa Odense Blomster amba. Obiectul de activitate al acesteia îl constituie transportul de flori și de alte plante din Odense (Danemarca) către destinații situate în principal în Germania, dar și în alte țări europene, cu camioane staționate în Germania, în special la Kassel, la Neukirchen/Vluyn și la Osnabrück. În acest din urmă stat membru, Gasa nu dispune de sediu social și nici de birouri. Camioanele sunt înmatriculate în Luxemburg, iar șoferii sunt afiliați la sistemul de securitate socială luxemburghez.
15 Ca urmare a anunțului privind restructurarea Gasa și reducerea activității cu mijloacele de transport care pleacă din Germania, salariații acestei întreprinderi au creat la 13 ianuarie 2001, în acest stat, un comitet de întreprindere („Betriebsrat”), în care domnul Koelzsch a fost ales, la 5 martie 2001, membru supleant.
16 Prin scrisoarea din 13 martie 2001, directorul Gasa a reziliat contractul de muncă al domnului Koelzsch începând cu 15 mai 2001.
Acțiunea în anulare împotriva concedierii și acțiunea în despăgubiri împotriva Gasa
17 Mai întâi, reclamantul a atacat decizia de concediere în Germania, în fața Arbeitsgericht Osnabrück, care, printr‑o hotărâre din 4 iulie 2001, s‑a declarat necompetent ratione loci. În aceste condiții, domnul Koelzsch a declarat apel împotriva hotărârii menționate la Landesarbeitsgericht Osnabrück, dar apelul a fost respins.
18 Ulterior, prin cererea introductivă din 24 iulie 2002, domnul Koelzsch a chemat în judecată Ove Ostergaard Luxembourg SA, succesoare în drepturi a Gasa, la tribunal du travail de Luxembourg (Tribunalul pentru Litigii de Muncă din Luxemburg) pentru a obține obligarea acesteia la plata atât de despăgubiri pentru concediere abuzivă, cât și a unei indemnizații compensatorii pentru lipsa preavizului și pentru plățile salariale restante. Acesta a susținut că, în pofida alegerii dreptului luxemburghez ca lex contractus, normele imperative ale dreptului german care îi protejează pe membrii comitetului de întreprindere („Betriebsrat”) ar fi aplicabile în litigiu, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenția de la Roma, întrucât dreptul german ar fi legea contractului în absența unei alegeri a părților. Prin urmare, concedierea sa ar fi nelegală, întrucât articolul 15 din legea germană privind protecția împotriva concedierii ar interzice concedierea membrilor „Betriebsrat” menționat și, potrivit jurisprudenței, Bundesarbeitsgericht (Curtea Federală pentru Litigii de Muncă), această interdicție este valabilă și pentru membrii supleanți.
19 În hotărârea sa din 4 martie 2004, tribunal du travail de Luxembourg a considerat că litigiul era supus numai dreptului luxemburghez și, în consecință, a aplicat în special Legea din 18 mai 1979 privind reforma reprezentării personalului.
20 Această hotărâre a fost confirmată pe fond prin hotărârea cour d’appel de Luxembourg (Curtea de Apel din Luxembug) din 26 mai 2005, aceasta considerând, în plus, ca nouă și, așadar, inadmisibilă cererea domnului Koelzsch de a se aplica legea germană menționată tuturor pretențiilor sale. Cour de cassation de Luxembourg (Curtea de Casație din Luxemburg) a respins recursul îndreptat împotriva acestei decizii printr‑o hotărâre din 15 iunie 2006.
Acțiunea în răspundere împotriva statului pentru încălcarea Convenției de la Roma de către autoritățile judecătorești
21 După încheierea definitivă a acestei prime proceduri în fața instanțelor luxemburgheze, domnul Koelzsch a formulat, la 1 martie 2007, o acțiune în despăgubire împotriva État du Grand‑Duché de Luxembourg în temeiul articolului 1 primul paragraf din Legea din 1 septembrie 1988 privind răspunderea civilă a statului și a colectivităților publice (Mémorial A 1988, nr. 51, p. 1000), invocând funcționarea defectuoasă a serviciilor judiciare ale acestuia.
22 Domnul Koelzsch susținea în special că prin hotărârile judecătorești menționate a fost încălcat articolul 6 alineatele (1) și (2) din Convenția de la Roma, întrucât au fost declarate neaplicabile în privința contractului său de muncă normele imperative ale Legii germane privind protecția împotriva concedierii și a fost respinsă cererea sa de sesizare a Curții de Justiție cu o întrebare preliminară pentru clarificarea, având în vedere elementele din speță, a criteriului locului în care se desfășoară în mod obișnuit munca.
23 Printr‑o hotărâre din 9 noiembrie 2007, tribunal d’arrondissement de Luxembourg (Luxemburg) (Tribunalul Districtual din Luxemburg) a declarat acțiunea admisibilă, dar neîntemeiată. În ceea ce privește, în special, aspectul determinării legii aplicabile, tribunalul a subliniat că instanțele sesizate cu litigiul dintre domnul Koelzsch și angajatorul său au considerat, în mod întemeiat, că părțile la contractul de muncă desemnaseră legea luxemburgheză ca fiind dreptul aplicabil, astfel încât articolul 6 alineatul (2) din Convenția de la Roma nu putea fi luat în considerare. În plus, acesta a subliniat că organelor de reprezentare a personalului le sunt aplicabile normele imperative ale țării unde se află sediul angajatorului.
24 La 17 iunie 2008, domnul Koelzsch a declarat apel împotriva acestei hotărâri în fața instanței de trimitere.
25 În opinia cour d’appel de Luxembourg, critica apelantului cu privire la interpretarea articolului 6 alineatul (1) din Convenția de la Roma de instanțele luxemburgheze nu poate fi considerată vădit neîntemeiată, întrucât acestea nu au determinat legea aplicabilă, în absența alegerii de către părți, în temeiul acestei dispoziții.
26 Instanța de trimitere subliniază că, deși dreptul luxemburghez trebuie considerat legea aplicabilă contractului în absența alegerii de către părți, nu este necesar să se efectueze o comparație între această lege și normele legii germane invocate de reclamant pentru a stabili care dintre ele este mai favorabilă angajatului, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenția de la Roma. În schimb, dacă această din urmă lege trebuie considerată a fi legea aplicabilă în absența alegerii de către părți, caracterul imperativ al normelor stabilite de dreptul luxemburghez în materie de concediere nu ar trebui să împiedice aplicarea dreptului german privind protecția specială de care beneficiază membrii comitetului de întreprindere împotriva concedierii.
27 În această privință, potrivit instanței de trimitere, criteriile de legătură prevăzute la articolul 6 alineatul (2) din Convenția de la Roma, în special cel al țării în care se desfășoară în mod obișnuit munca, nu permit, contrar soluției reținute de tribunal d’arrondissement de Luxembourg în hotărârea sa, să fie înlăturată de la bun început legea germană în calitate de lex contractus.
28 Instanța de trimitere consideră că rațiuni de coerență pledează pentru interpretarea noțiunii „legea țării în care angajatul își desfășoară în mod obișnuit munca”, de la articolul 6 alineatul (2) litera (a) din Convenția de la Roma, în lumina celei enunțate la articolul 5 alineatul (1) din Convenția de la Bruxelles și ținând seama de formularea utilizată la articolul 19 din Regulamentul nr. 44/2001, precum și la articolul 8 din Regulamentul nr. 593/2008, care fac trimitere nu numai la țara în care angajatul își desfășoară activitatea, ci și la țara din care acesta își desfășoară activitatea.
29 Având în vedere aceste considerații, cour d’appel de Luxembourg a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Norma de conflict definită la […] articolul 6 alineatul (2) litera (a) [din Convenția de la Roma], potrivit căreia contractul de muncă este supus legii țării în care angajatul își desfășoară în mod obișnuit munca în executarea contractului, trebuie interpretată în sensul că, în ipoteza în care angajatul și‑ar desfășura munca în mai multe țări, dar ar reveni în mod sistematic în una dintre acestea, respectiva țară trebuie considerată ca fiind cea în care angajatul își desfășoară în mod obișnuit munca?”
Cu privire la întrebarea preliminară
30 Întrucât întrebarea este adresată de o instanță de recurs, Curtea este competentă să soluționeze cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare, în temeiul Primului protocol privind interpretarea Convenției de la Roma, intrat în vigoare la 1 august 2004.
31 Pentru a răspunde la întrebarea adresată, trebuie interpretată norma prevăzută la articolul 6 alineatul (2) litera (a) din Convenția de la Roma și, în special, criteriul țării în care angajatul „își desfășoară în mod obișnuit munca”.
32 În această privință, trebuie să se evidențieze, astfel cum în mod întemeiat a subliniat Comisia Europeană, că acest criteriu trebuie interpretat în mod autonom, în sensul că nu pot fi determinate conținutul și întinderea acestei norme de trimitere în temeiul dreptului instanței sesizate, ci trebuie stabilite potrivit unor criterii uniforme și autonome pentru a asigura deplina eficacitate a Convenției de la Roma din perspectiva obiectivelor pe care le urmărește (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 13 iulie 1993, Mulox IBC, C‑125/92, Rec., p. I‑4075, punctele 10 și 16).
33 În plus, o astfel de interpretare nu trebuie să facă abstracție de cea privind criteriile prevăzute la articolul 5 alineatul (1) din Convenția de la Bruxelles, întrucât acestea stabilesc regulile de determinare a competenței jurisdicționale pentru aceleași materii și instituie noțiuni similare. Astfel, din preambulul Convenției de la Roma rezultă că aceasta a fost încheiată pentru a continua, în domeniul dreptului internațional privat, activitatea de unificare juridică inițiată prin adoptarea Convenției de la Bruxelles (a se vedea Hotărârea din 6 octombrie 2009, ICF, C‑133/08, Rep., p. I‑9687, punctul 22).
34 În ceea ce privește conținutul articolului 6 din Convenția de la Roma, trebuie amintit că acesta instituie norme de conflict speciale în privința contractelor individuale de muncă. Aceste norme derogă de la cele cu caracter general prevăzute la articolele 3 și 4 din convenția menționată, având ca obiect libertatea de alegere a legii aplicabile și, respectiv, criteriile de determinare a acesteia în absența unei astfel de alegeri.
35 Articolul 6 alineatul (1) din convenția amintită limitează libertatea de alegere a legii aplicabile. Acesta prevede că părțile la contract nu pot, prin acordul lor, să excludă aplicarea normelor imperative ale legii care ar fi aplicabilă în absența unei astfel de alegeri.
36 Articolul 6 alineatul (2) din aceeași convenție prevede criterii de legătură specifice care sunt fie cel al țării în care angajatul „își desfășoară în mod obișnuit munca” [litera (a)], fie, în lipsa unui astfel de loc, cel al sediului „prin care a fost angajat” [litera (b)]. În plus, alineatul menționat prevede că aceste două criterii de legătură nu sunt aplicabile atunci când reiese din ansamblul împrejurărilor cazului că acel contract de muncă are o legătură mai strânsă cu o altă țară, caz în care se aplică legea acelei alte țări.
37 Prin decizia de trimitere, cour d’appel de Luxembourg urmărește să afle, în esență, care dintre primele două criterii este aplicabil contractului de muncă în cauză în acțiunea principală.
38 Potrivit État du Grand‑Duché de Luxembourg, din interpretarea literală a articolului 6 din Convenția de la Roma rezultă că ipoteza avută în vedere de întrebarea preliminară, care privește munca în sectorul transportului, este cea la care se referă criteriul enunțat la articolul 6 alineatul (2) litera (b). A admite aplicarea criteriului de legătură prevăzut la articolul 6 alineatul (2) litera (a) unui astfel de contract ar însemna lipsirea de sens a dispoziției de la alineatul (2) litera (b), care privește tocmai cazul în care angajatul nu își desfășoară în mod obișnuit munca într‑o singură țară.
39 În schimb, potrivit reclamantului din acțiunea principală, guvernului elen și Comisiei, din jurisprudența Curții referitoare la articolul 5 alineatul (1) din Convenția de la Bruxelles reiese că prin interpretarea sistematică a criteriului locului în care angajatul „își desfășoară în mod obișnuit activitatea” se permite aplicarea acestei reguli inclusiv în ipoteze în care prestarea activității este efectuată în mai multe state membre. În special, părțile menționate subliniază că, în vederea determinării concrete a acestui loc, Curtea a făcut trimitere la locul din care lucrătorul se achită cu titlu principal de obligațiile sale față de angajator (Hotărârea Mulox IBC, citată anterior, punctele 21-23) sau la locul în care acesta și‑a stabilit centrul efectiv al activităților profesionale (Hotărârea din 9 ianuarie 1997, Rutten, C‑383/95, Rec., p. I‑57, punctul 23) sau, în lipsa unui birou, la locul în care lucrătorul își desfășoară cea mai mare parte a muncii (Hotărârea din 27 februarie 2002, Weber, C‑37/00, Rec., p. I‑2013, punctul 42).
40 În această privință, din raportul asupra Convenției privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale întocmit de domnii Giuliano și Lagarde (JO 1980, C 282, p. 1) reiese că articolul 6 din aceasta a fost conceput pentru „a oferi o reglementare mai adecvată în materiile în care interesele unuia dintre contractanți nu se plasează pe același plan cu cele ale celuilalt și de a asigura [astfel] o protecție adecvată părții care trebuie considerată, dintr‑un punct de vedere socio‑economic, drept partea aflată în poziție defavorizată în relația contractuală”.
41 Curtea s‑a inspirat de asemenea din aceste principii în interpretarea normelor de competență referitoare la aceste contracte care sunt stabilite prin Convenția de la Bruxelles. Astfel, Curtea a considerat că, într‑o ipoteză în care, precum în acțiunea principală, angajatul își desfășoară activitățile profesionale în mai multe state contractante, este important să se țină seama în mod corespunzător de preocuparea de a asigura o protecție adecvată angajatului în calitate de parte contractantă aflată în poziție defavorizată (a se vedea în acest sens Hotărârea Rutten, citată anterior, punctul 22, și Hotărârea din 10 aprilie 2003, Pugliese, C‑437/00, Rec., p. I‑3573, punctul 18).
42 Rezultă că, în măsura în care obiectivul articolului 6 din Convenția de la Roma este de a asigura o protecție adecvată angajatului, această dispoziție trebuie interpretată în sensul că garantează aplicabilitatea legii statului în care acesta își desfășoară activitățile profesionale mai curând decât cea a statului sediului angajatorului. Astfel, în primul stat, angajatul își exercită funcția economică și socială și, astfel cum a subliniat avocatul general la punctul 50 din concluzii, tot în acest stat mediul profesional și politic influențează munca. Prin urmare, în măsura posibilului, trebuie garantată respectarea normelor de protecție a angajaților prevăzute de dreptul acestei țări.
43 Astfel, ținând seama de obiectivul urmărit de articolul 6 din Convenția de la Roma, trebuie să se constate că criteriul țării în care angajatul „își desfășoară în mod obișnuit munca”, prevăzut la alineatul (2) litera (a) al acestuia, trebuie interpretat în mod larg, în timp ce criteriul „sediului prin care a fost angajat”, prevăzut la alineatul (2) litera (b) al aceluiași articol, ar trebui să se aplice atunci când instanța sesizată nu este în măsură să determine țara în care angajatul își desfășoară în mod obișnuit munca.
44 Din cele ce precedă rezultă că criteriul cuprins la articolul 6 alineatul (2) litera (a) din Convenția de la Roma are vocație să se aplice și într‑o ipoteză, precum cea în cauză în acțiunea principală, în care angajatul își desfășoară activitatea în mai multe state contractante, în cazul în care instanța sesizată poate să determine statul cu care munca are o legătură semnificativă.
45 Potrivit jurisprudenței Curții citate la punctul 39 din prezenta hotărâre, care își păstrează relevanța în analiza articolului 6 alineatul (2) din Convenția de la Roma, în cazul în care prestațiile de muncă sunt executate în mai multe state membre, criteriul țării în care angajatul își desfășoară în mod obișnuit munca trebuie să facă obiectul unei interpretări largi și să fie înțeles ca referindu‑se la locul în care sau din care angajatul își desfășoară în mod efectiv activitățile profesionale și, în lipsa unui punct central al afacerilor, la locul în care acesta își desfășoară cea mai mare parte a activităților sale.
46 Pe de altă parte, această interpretare este de asemenea în acord cu textul noii dispoziții privind normele de conflict referitoare la contractele individuale de muncă, introdusă prin Regulamentul nr. 593/2008, care nu este aplicabil în speță ratione temporis. Astfel, potrivit articolului 8 din acest regulament, în măsura în care legea aplicabilă contractului individual de muncă nu a fost aleasă de părți, contractul este reglementat de legea țării în care sau, în lipsă, din care angajatul își desfășoară în mod obișnuit munca în executarea contractului. Această lege rămâne aplicabilă de asemenea atunci când el este angajat temporar într‑un alt stat. În plus, astfel cum se arată în considerentul (23) al acestui regulament, interpretarea acestei dispoziții trebuie să se inspire din principiile favor laboratoris, întrucât părțile aflate într‑o poziție contractuală defavorizată ar trebui protejate prin „norme care reglementează conflictul de legi care să fie mai avantajoase”.
47 Din ceea ce precedă rezultă că instanța de trimitere trebuie să interpreteze în mod larg criteriul de legătură prevăzut la articolul 6 alineatul (2) litera (a) din Convenția de la Roma pentru a stabili dacă reclamantul din acțiunea principală și‑a desfășurat în mod obișnuit munca în unul dintre statele contractante și pentru a determina în care dintre acestea.
48 În acest scop, luând în considerare natura muncii în sectorul transporturilor internaționale, precum cea în discuție în acțiunea principală, instanța de trimitere, astfel cum a sugerat avocatul general la punctele 93-96 din concluzii, trebuie să țină seama de ansamblul elementelor care caracterizează activitatea angajatului.
49 Aceasta trebuie în special să dovedească în care stat este situat locul pornind din care angajatul își efectuează misiunile de transport, primește instrucțiunile cu privire la misiunile sale și își organizează munca, precum și locul în care se află instrumentele de muncă. Aceasta trebuie să verifice de asemenea care sunt locurile în care transportul este efectuat în principal, locurile de descărcare a mărfurilor, precum și locul unde angajatul se întoarce după misiunile sale.
50 În aceste condiții, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 6 alineatul (2) litera (a) din Convenția de la Roma trebuie interpretat în sensul că, în ipoteza în care angajatul își desfășoară activitatea în mai multe state contractante, țara în care angajatul își desfășoară în mod obișnuit munca în executarea contractului, în sensul acestei dispoziții, este cea în care sau din care, ținând seama de ansamblul elementelor care caracterizează activitatea respectivă, angajatul se achită de cea mai importantă parte a obligațiilor sale față de angajator.
Cu privire la cheltuielile de judecată
51 Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:
Articolul 6 alineatul (2) litera (a) din Convenția privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale, deschisă spre semnare la Roma la 19 iunie 1980, trebuie interpretat în sensul că, în ipoteza în care angajatul își desfășoară activitatea în mai multe state contractante, țara în care angajatul își desfășoară în mod obișnuit munca în executarea contractului, în sensul acestei dispoziții, este cea în care sau din care, ținând seama de ansamblul elementelor care caracterizează activitatea respectivă, angajatul se achită de cea mai mare parte a obligațiilor sale față de angajator.
Semnături