HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera întâi)

13 iulie 2011(*)

„Concurență – Înțelegeri – Piața cauciucului butadienic și a cauciucului stiren‑butadienic fabricat prin polimerizare în emulsie – Decizie de constatare a unei încălcări a articolului 81 CE – Imputabilitatea comportamentului ilicit – Amenzi – Gravitatea încălcării – Circumstanțe agravante”

În cauza T‑39/07,

Eni SpA, cu sediul în Roma (Italia), reprezentată de G. M. Roberti și I. Perego, avocați,

reclamantă,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de domnii V. Di Bucci, G. Conte și V. Bottka, în calitate de agenți,

pârâtă,

având ca obiect o cerere de anulare, în privința Eni SpA, a Deciziei C(2006) 5700 final a Comisiei din 29 noiembrie 2006 privind o procedură în temeiul articolului 81 CE și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/F/38.638 – Cauciuc butadienic și cauciuc stiren‑butadienic fabricat prin polimerizare în emulsie) sau, cu titlu subsidiar, anularea sau reducerea amenzii aplicate Eni,

TRIBUNALUL (Camera întâi),

compus din domnul F. Dehousse (raportor), îndeplinind funcția de președinte, doamna I. Wiszniewska‑Białecka și domnul N. Wahl, judecători,

grefier: doamna K. Pocheć, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 12 octombrie 2009,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Istoricul cauzei

1        Prin Decizia C(2006) 5700 final din 29 noiembrie 2006 (cazul COMP/F/38.638 – Cauciuc butadienic și cauciuc stiren‑butadienic fabricat prin polimerizare în emulsie, denumită în continuare „decizia atacată”), Comisia Comunităților Europene a constatat că mai multe întreprinderi au încălcat articolul 81 alineatul (1) CE și articolul 53 din Acordul privind Spațiul Economic European (SEE) prin participarea la o înțelegere pe piața produselor menționate anterior.

2        Întreprinderile destinatare ale deciziei atacate sunt:

–        Bayer AG, cu sediul în Leverkusen (Germania);

–        The Dow Chemical Company, cu sediul în Midland, Michigan (Statele Unite) (denumită în continuare „Dow Chemical”);

–        Dow Deutschland Inc., cu sediul în Schwalbach (Germania);

–        Dow Deutschland Anlagengesellschaft mbH (fostă Dow Deutschland GmbH & Co. OHG), cu sediul în Schwalbach;

–        Dow Europe, cu sediul în Horgen (Elveția);

–        Eni SpA, cu sediul în Roma (Italia);

–        Polimeri Europa SpA, cu sediul în Brindisi (Italia) (denumită în continuare „Polimeri”);

–        Shell Petroleum NV, cu sediul în Haga (Țările de Jos);

–        Shell Nederland BV, cu sediul în Haga;

–        Shell Nederland Chemie BV, cu sediul în Rotterdam (Țările de Jos);

–        Unipetrol a.s., cu sediul în Praga (Republica Cehă);

–        Kaučuk a.s., cu sediul în Kralupy nad Vltavou (Republica Cehă);

–        Trade‑Stomil sp. z o.o., cu sediul în Łódź (Polonia) (denumită în continuare „Stomil”).

3        Dow Deutschland, Dow Deutschland Anlagengesellschaft și Dow Europe sunt controlate în întregime, direct sau indirect, de Dow Chemical (denumite în continuare, împreună, „Dow”) [considerentele (16)-(21) ale deciziei atacate].

4        Activitatea Eni în ce privește produsele în cauză era asigurată inițial de EniChem Elastomeri Srl, controlată indirect de Eni, prin intermediul filialei sale EniChem SpA (denumită în continuare „EniChem SpA”). La 1 noiembrie 1997, EniChem Elastomeri a fost absorbită de EniChem SpA. Eni controla 99,97 % din EniChem SpA. La 1 ianuarie 2002, EniChem SpA și‑a transferat activitatea strategică din domeniul chimic (inclusiv activitatea legată de cauciucul butadienic și de cauciucul stiren‑butadienic fabricat prin polimerizare în emulsie) filialei sale Polimeri, deținută în proporție de 100 %. Eni controlează direct și integral Polimeri de la 21 octombrie 2002. Începând cu 1 mai 2003, EniChem SpA și‑a schimbat denumirea în Syndial SpA [considerentele (26)-(32) ale deciziei atacate]. Comisia utilizează în decizia atacată denumirea „EniChem” cu referire la orice societate deținută de Eni (denumită în continuare „EniChem”) [considerentul (36) al deciziei atacate].

5        Shell Nederland Chemie este o filială a Shell Nederland, care este ea însăși controlată în întregime de Shell Petroleum (denumite în continuare, împreună, „Shell”) [considerentele (38)-(40) ale deciziei atacate].

6        Kaučuk a fost înființată în 1997, în urma fuziunii dintre Kaučuk Group a.s. și Chemopetrol Group a.s. La 21 iulie 1997, Unipetrol a achiziționat integralitatea activelor, drepturilor și obligațiilor întreprinderilor fuzionate. Unipetrol deține 100 % din acțiunile Kaučuk [considerentele (45) și (46) ale deciziei atacate]. Pe de altă parte, potrivit deciziei atacate, Tavorex s.r.o. (denumită în continuare „Tavorex”), cu sediul în Republica Cehă, a reprezentat Kaučuk (și pe predecesoarea acesteia, Kaučuk Group) la export între 1991 și 28 februarie 2003. Tot potrivit deciziei atacate, Tavorex reprezenta Kaučuk, din anul 1996, în cadrul reuniunilor Asociației Europene a Cauciucului Sintetic [considerentul (49) al deciziei atacate].

7        Potrivit deciziei atacate, Stomil reprezenta producătorul polonez Chemical Company Dwory S.A. (denumit în continuare „Dwory”) în activitățile sale la export de aproximativ 30 de ani, până în anul 2001 cel puțin. Tot potrivit deciziei atacate, Stomil a reprezentat Dwory, între 1997 și 2000, în cadrul reuniunilor Asociației Europene a Cauciucului Sintetic [considerentul (51) al deciziei atacate].

8        Perioada reținută pentru durata încălcării se întinde de la 20 mai 1996 la 28 noiembrie 2002, pentru Bayer, Eni și Polimeri, de la 20 mai 1996 la 31 mai 1999, pentru Shell Petroleum, Shell Nederland și Shell Nederland Chemie, de la 1 iulie 1996 la 28 noiembrie 2002, pentru Dow Chemical, de la 1 iulie 1996 la 27 noiembrie 2001, pentru Dow Deutschland, de la 16 noiembrie 1999 la 28 noiembrie 2002, pentru Unipetrol și Kaučuk, de la 16 noiembrie 1999 la 22 februarie 2000, pentru Stomil, de la 22 februarie 2001 la 28 februarie 2002, pentru Dow Deutschland Anlagengesellschaft, și de la 26 noiembrie 2001 la 28 noiembrie 2002, pentru Dow Europe [considerentele (476)-(485) și articolul 1 din dispozitivul deciziei atacate].

9        Cauciucul butadienic (denumit în continuare „CB”) și cauciucul stiren‑butadienic fabricat prin polimerizare în emulsie (denumit în continuare „CSB”) sunt cauciucuri sintetice utilizate în principal în producția de anvelope. Aceste două produse sunt substituibile între ele și cu alte cauciucuri sintetice, precum și cu cauciucul natural [considerentele (3)-(6) ale deciziei atacate].

10      În plus față de producătorii vizați prin decizia atacată, alți producători stabiliți în Asia și în Europa de Est au vândut cantități limitate de CB și de CSB pe teritoriul SEE. Pe de altă parte, o cantitate importantă de CB este produsă direct de marii producători de anvelope [considerentul (54) al deciziei atacate].

11      La 20 decembrie 2002, Bayer a contactat serviciile Comisiei și și‑a exprimat dorința de a coopera, în temeiul Comunicării Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri (JO 2002, C 45, p. 3, denumită în continuare „Comunicarea privind cooperarea”), în privința CB și a CSB. În ceea ce privește CSB, Bayer a furnizat o declarație orală în care descria activitățile înțelegerii. Această declarație orală a fost înregistrată pe casetă [considerentul (67) al deciziei atacate].

12      La 14 ianuarie 2003, Bayer a furnizat o declarație orală în care descria activitățile înțelegerii în privința CB. Această declarație orală a fost înregistrată pe casetă. Bayer a furnizat de asemenea procese‑verbale ale reuniunilor comitetului CB din cadrul Asociației Europene a Cauciucului Sintetic [considerentul (68) al deciziei atacate].

13      La 5 februarie 2003, Comisia a notificat Bayer decizia sa de a‑i acorda o imunitate condiționată la amenzi [considerentul (69) al deciziei atacate].

14      La 27 martie 2003, Comisia a efectuat o vizită de verificare, în temeiul articolului 14 alineatul (3) din Regulamentul nr. 17 al Consiliului din 6 februarie 1962, primul regulament de punere în aplicare a articolelor [81 CE] și [82 CE] (JO 1962, 13, p. 204, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 3), în incintele Dow Deutschland & Co. [considerentul (70) al deciziei atacate].

15      Între luna septembrie 2003 și luna iulie 2006, Comisia a adresat întreprinderilor vizate prin decizia atacată mai multe cereri de informații în temeiul articolului 11 din Regulamentul nr. 17 și al articolului 18 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 [CE] și 82 [CE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167) [considerentul (71) al deciziei atacate].

16      La 16 octombrie 2003, Dow Deutschland și Dow Deutschland & Co. au avut întâlniri cu serviciile Comisiei și și‑au exprimat dorința de a coopera în temeiul Comunicării privind cooperarea. În cadrul acestei reuniuni, a fost realizată o prezentare orală a activităților înțelegerii pentru CB și CSB. Această prezentare orală a fost înregistrată. A fost predat de asemenea un dosar conținând documente referitoare la înțelegere [considerentul (72) al deciziei atacate].

17      La 4 martie 2005, Dow Deutschland a fost informată cu privire la intenția Comisiei de a‑i acorda o reducere a amenzii cuprinsă între 30 și 50 % [considerentul (73) al deciziei atacate].

18      La 7 iunie 2005, Comisia a deschis procedura și a adresat o primă comunicare privind obiecțiunile întreprinderilor destinatare ale deciziei atacate – cu excepția Unipetrol –, precum și Dwory. Prima comunicare privind obiecțiunile a fost adoptată de asemenea împotriva Tavorex, dar nu i‑a fost notificată, întrucât Tavorex se afla în faliment din luna octombrie 2004. Procedura în privința acesteia a fost, așadar, închisă [considerentele (49) și (74) ale deciziei atacate].

19      Întreprinderile vizate au depus observații scrise cu privire la această primă comunicare privind obiecțiunile [considerentul (75) al deciziei atacate]. Acestea au avut de asemenea acces la dosar, sub forma unui CD‑ROM, și la declarațiile orale și la documentele aferente acestora în incintele Comisiei [considerentul (76) al deciziei atacate].

20      La 3 noiembrie 2005, Manufacture française des pneumatiques Michelin (denumită în continuare „Michelin”) a formulat o cerere de intervenție. Aceasta a prezentat comentarii scrise la 13 ianuarie 2006 [considerentul (78) al deciziei atacate].

21      La 6 aprilie 2006, Comisia a adoptat o a doua comunicare privind obiecțiunile adresată întreprinderilor destinatare ale deciziei atacate. Întreprinderile în cauză au depus observații scrise în această privință [considerentul (84) al deciziei atacate].

22      La 12 mai 2006, Michelin a depus o plângere în temeiul articolului 5 din Regulamentul (CE) nr. 773/2004 al Comisiei din 7 aprilie 2004 privind desfășurarea procedurilor puse în aplicare de Comisie în temeiul articolelor 81 [CE] și 82 [CE] (JO L 123, p. 18, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 242) [considerentul (85) al deciziei atacate].

23      La 22 iunie 2006, întreprinderile destinatare ale deciziei atacate, cu excepția Stomil, precum și Michelin au luat parte la audierea în fața Comisiei [considerentul (86) al deciziei atacate].

24      În lipsa unor elemente de probă suficiente ale participării Dwory la înțelegere, Comisia a decis să închidă procedura în privința sa [considerentul (88) al deciziei atacate]. Comisia a decis de asemenea să închidă procedura în privința Syndial [considerentul (89) al deciziei atacate].

25      Pe de altă parte, deși inițial fuseseră utilizate două numere de cauze distincte, unul pentru CB și unul pentru CSB (COMP/E-1/38.637 și COMP/E-1/38.638), Comisia a utilizat, după prima comunicare privind obiecțiunile, un număr unic (COMP/F/38.638) [considerentele (90) și (91) ale deciziei atacate].

26      Procedura administrativă s‑a finalizat prin adoptarea de către Comisie, la 29 noiembrie 2006, a deciziei atacate.

27      Potrivit articolului 1 din dispozitivul deciziei atacate, întreprinderile următoare au încălcat articolul 81 CE și articolul 53 SEE, prin participarea, în perioadele indicate, la un acord unic și continuu în cadrul căruia au convenit să stabilească obiective de preț, să împartă clienții prin acorduri de neagresiune și să facă schimb de informații sensibile cu privire la prețuri, la concurenți și la clienți în sectoarele CB și CSB:

a)      Bayer, de la 20 mai 1996 la 28 noiembrie 2002;

b)       Dow Chemical, de la 1 iulie 1996 la 28 noiembrie 2002; Dow Deutschland, de la 1 iulie 1996 la 27 noiembrie 2001; Dow Deutschland Anlagengesellschaft, de la 22 februarie 2001 la 28 februarie 2002; Dow Europe, de la 26 noiembrie 2001 la 28 noiembrie 2002;

c)       Eni, de la 20 mai 1996 la 28 noiembrie 2002; Polimeri, de la 20 mai 1996 la 28 noiembrie 2002;

d)       Shell Petroleum, de la 20 mai 1996 la 31 mai 1999; Shell Nederland, de la 20 mai 1996 la 31 mai 1999; Shell Nederland Chemie, de la 20 mai 1996 la 31 mai 1999;

e)       Unipetrol, de la 16 noiembrie 1999 la 28 noiembrie 2002; Kaučuk, de la 16 noiembrie 1999 la 28 noiembrie 2002;

f)       Stomil, de la 16 noiembrie 1999 la 22 februarie 2000.

28      Pe baza constatărilor de fapt și a aprecierilor juridice efectuate în decizia atacată, Comisia a impus întreprinderilor în cauză amenzi al căror cuantum a fost calculat potrivit metodologiei expuse în Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO (JO 1998, C 9, p. 3, Ediție specială, 08/vol. 3, p. 69, denumite în continuare „liniile directoare”), precum și în Comunicarea privind cooperarea.

29      Prin articolul 2 din dispozitivul deciziei atacate sunt aplicate următoarele amenzi:

a)       Bayer: 0 euro;

b)       Dow Chemical: 64,575 milioane de euro, din care:

i)       60,27 milioane de euro în solidar cu Dow Deutschland;

ii)      47,355 milioane de euro în solidar cu Dow Deutschland Anlagengesellschaft și Dow Europe;

c)       Eni și Polimeri, în solidar: 272,25 milioane de euro;

d)       Shell Petroleum, Shell Nederland și Shell Nederland Chemie, în solidar: 160,875 milioane de euro;

e)       Unipetrol și Kaučuk, în solidar: 17,55 milioane de euro;

f)       Stomil: 3,8 milioane de euro.

30      Articolul 3 din dispozitivul deciziei atacate obligă întreprinderile enumerate la articolul 1 să înceteze imediat încălcările vizate la același articol, în cazul în care nu au făcut deja aceasta, iar pe viitor să se abțină de la repetarea oricărui act sau a oricărei conduite descrise la articolul 1 și de la orice act sau conduită cu un obiect sau cu un efect echivalent.

 Procedura și concluziile părților

31      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 16 februarie 2007, Eni a introdus prezenta acțiune.

32      Prin Decizia președintelui Tribunalului din 31 martie 2009, domnul N. Wahl a fost desemnat pentru completarea camerei ca urmare a împiedicării unuia dintre membrii acesteia.

33      Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera întâi) a decis deschiderea procedurii orale.

34      În cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 64 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, acesta a invitat părțile să răspundă la anumite întrebări și să depună anumite documente. Părțile au răspuns acestor solicitări în termenele stabilite.

35      Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările orale adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 12 octombrie 2009.

36      Eni solicită Tribunalului:

–        anularea deciziei atacate, în măsura în care prin aceasta i se impută răspunderea pentru comportamentele care fac obiectul amenzii în cauză;

–        cu titlu subsidiar, anularea sau reducerea amenzii care i‑a fost aplicată în temeiul articolului 2 din decizia atacată;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

37      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea Eni la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

38      Eni invocă două motive în susținerea concluziilor sale. Prin intermediul primului motiv, Eni contestă stabilirea în sarcina sa de către Comisie a răspunderii pentru încălcare. Prin intermediul celui de al doilea motiv, Eni susține că Comisia a stabilit în mod eronat cuantumul amenzii.

A –  Cu privire la concluziile prin care se solicită anularea în parte a deciziei atacate

1.     Cu privire la primul motiv, întemeiat pe imputarea ilegală a încălcării în sarcina Eni

39      Eni arată că, potrivit deciziei atacate, deținerea a 100 % din capitalul unei societăți ar determina o prezumție că societatea‑mamă exercită o influență decisivă asupra comportamentului filialei sale, ceea ce ar exclude ca aceasta să aibă o reală autonomie pentru a‑și determina propria politică comercială. În acest caz, potrivit interpretării deciziei atacate realizate de Eni, sarcina probei ar fi inversată, întreprinderea în cauză fiind, așadar, obligată să demonstreze că prezumția întemeiată pe controlul totalității capitalului nu este întemeiată.

40      Primul motiv al Eni este alcătuit din patru aspecte. În cadrul primului aspect, Eni consideră că Comisia a aplicat un criteriu eronat de apreciere a răspunderii unei societăți‑mamă. În cadrul celui de al doilea aspect, Eni susține că Comisia a reținut, în mod eronat, o răspundere obiectivă în ceea ce o privește. În cadrul celui de al treilea aspect, Eni arată că a furnizat, în cursul procedurii administrative, elemente care ar fi trebuit să conducă Comisia să considere că nu exercitase nicio influență asupra politicilor comerciale ale Syndial/Polimeri. În cadrul celui de al patrulea aspect, Eni invocă încălcarea de către Comisie a principiului răspunderii limitate a societăților pe acțiuni și a principiilor comune în materia răspunderii.

a)     Cu privire la primul aspect, întemeiat pe aplicarea eronată a condițiilor de imputabilitate a încălcării

 Argumentele părților

41      Indicând că sarcina probei unei încălcări a normelor de concurență revine Comisiei (Hotărârea Curții din 17 decembrie 1998, Baustahlgewebe/Comisia, C‑185/95 P, Rec., p. I‑8417, și articolul 2 din Regulamentul nr. 1/2003), Eni consideră că abordarea reținută de aceasta în decizia atacată este contrară jurisprudenței și propriei sale practici.

42      În ceea ce privește jurisprudența, făcând trimitere în primul rând la hotărârile pronunțate în cauza Stora Kopparbergs Bergslags/Comisia de Tribunal (Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1998, Stora Kopparbergs Bergslags/Comisia, T‑354/94, Rec., p. II‑2111) și, în recurs, de Curte (Hotărârea Curții din 16 noiembrie 2000, Stora Kopparbergs Bergslags/Comisia, C‑286/98 P, Rec., p. I‑9925, denumită în continuare „Hotărârea Stora”), Eni consideră că aceste hotărâri confirmă principiul potrivit căruia răspunderea pentru comportamentul unei filiale nu poate fi stabilită în sarcina societății sale mamă decât în cazul în care filiala nu își determină în mod autonom comportamentul pe piață, ci aplică în esență instrucțiunile care îi sunt date de societatea‑mamă (Hotărârea Stora Kopparbergs Bergslags/Comisia, citată anterior). În acest cadru, Curtea ar fi confirmat că simpla împrejurare a deținerii capitalului nu poate constitui temeiul stabilirii răspunderii pentru încălcări ale normelor de concurență (Hotărârea Stora, citată anterior). Eni face trimitere de asemenea la Concluziile avocatului general Mischo prezentate în cauza în care a fost pronunțată Hotărârea Stora, citată anterior (Rec., p. I‑9928), pe care Curtea le‑ar fi urmat. În această cauză, comportamentul reclamantei în cursul procedurii administrative și participarea la înțelegere a mai multor societăți din grupul Stora ar fi permis să se concluzioneze că participația de 100 % la capitalul filialelor sale era suficientă pentru ca răspunderea pentru acțiunile acestora să fie stabilită în sarcina Stora. Eni concluzionează de aici că numai circumstanțe foarte specifice și în orice caz suplimentare ar permite să se considere stabilită răspunderea societății aflate în fruntea grupului, fără să fie necesare alte investigații pentru a verifica dacă aceasta a exercitat efectiv o influență decisivă asupra comportamentelor filialei sale care încalcă articolul 81 CE.

43      Curtea ar fi ajuns la concluzii similare în cauze ulterioare în care se ridica o problemă asemănătoare. Eni face trimitere, în această privință, la Hotărârea Curții din 2 octombrie 2003, Aristrain/Comisia (C‑196/99 P, Rec., p. I‑11005), și la Hotărârea Curții din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri și alții/Comisia (C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P‑C‑208/02 P și C‑213/02 P, Rec., p. I‑5425). Aceste hotărâri, deși privesc societăți‑surori, sunt relevante în măsura în care confirmă că, pentru a determina cărei peroane juridice din cadrul unui grup îi revine răspunderea, Comisia trebuie să analizeze în detaliu ansamblul relațiilor existente între întreprinderile din acest grup. Eni face trimitere de asemenea la Hotărârea Curții din 10 ianuarie 2006, Cassa di Risparmio di Firenze și alții (C‑222/04, Rec., p. I‑289). Contrar susținerilor Comisiei, această hotărâre nu ar fi defavorabilă poziției Eni. Astfel, aceasta ar confirma că simpla deținere a totalității capitalului nu echivala cu exercitarea efectivă a unei influențe asupra administrării.

44      Tribunalul nu ar fi hotărât nici că participația de 100 % la capitalul societății care a săvârșit efectiv încălcările normelor de concurență ar permite, în sine, justificarea răspunderii societății‑mamă, în lipsa altor elemente de natură să demonstreze că aceasta a exercitat efectiv competențele pe care le deține în temeiul participării sale. Eni citează, în această privință, mai multe „indicii” care permit să se confirme prezumția întemeiată pe deținerea capitalului, care ar fi fost identificate de Tribunal în anumite cauze.

45      Eni recunoaște că, în două hotărâri recente, Tribunalul a considerat că, atunci când o societate‑mamă controlează în proporție de 100 % filiala sa care este autoarea unui comportament ilicit, există o prezumție relativă potrivit căreia respectiva societate‑mamă exercita efectiv o influență decisivă asupra comportamentului filialei sale și că, prin urmare, revenea societății‑mamă obligația de a răsturna această prezumție prin prezentarea de elemente de probă de natură să demonstreze autonomia filialei sale (Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Avebe/Comisia, T‑314/01, Rec., p. II‑3085, și Hotărârea Tribunalului Akzo Nobel/Comisia, T‑330/01, Rec., p. II‑3389). Cu toate acestea, o lectură atentă a acestor două hotărâri ar demonstra că deciziile Comisiei prin care se stabilea în sarcina societăților‑mamă răspunderea pentru încălcările dreptului concurenței săvârșite de filialele lor nu ar fi fost considerate legale, cu privire la acest punct, decât în lumina unei serii de elemente mai precise, pe care Eni le amintește, care nu se limitează la simpla deținere a capitalului.

46      În ceea ce privește Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Jungbunzlauer/Comisia (T‑43/02, Rec., p. II‑3435), menționată de Comisie în înscrisurile sale, problema prezumției de răspundere nu ar fi abordată în aceasta decât în mod indirect și cu singurul scop de a afirma că aceasta nu se aplică în speță. În plus, Eni subliniază că societatea‑mamă Jungbunzlauer Holding AG nu ar fi fost implicată în încălcarea sancționată, deși aceasta deținea totalitatea capitalului reclamantei în această cauză și al Jungbunzlauer GmbH.

47      Eni concluzionează de aici că, în special în lumina Hotărârii Avebe/Comisia, punctul 45 de mai sus, o eventuală prezumție de „influență decisivă” a societății‑mamă asupra filialei deținute în proporție de 100 % nu poate fi avută în vedere decât dacă deținerea totalității capitalului este însoțită de alte „indicii suficient de importante”. În orice caz, societatea în cauză ar fi avut întotdeauna posibilitatea să „răstoarne această prezumție prezentând Comisiei, în cursul procedurii administrative, elemente de probă suficiente” (Hotărârea Akzo Nobel/Comisia, punctul 45 de mai sus).

48      Abordarea susținută de Eni ar fi fost confirmată, mai mult, în Hotărârea Tribunalului din 26 aprilie 2007, Bolloré și alții/Comisia (T‑109/02, T‑118/02, T‑122/02, T‑125/02, T‑126/02, T‑128/02, T‑129/02, T‑132/02 și T‑136/02, Rep., p. II‑947). Această hotărâre ar afirma, în mod explicit, că teza Comisiei potrivit căreia simpla prezumție întemeiată pe deținerea totalității capitalului ar permite să se concluzioneze în sensul stabilirii răspunderii în sarcina societății‑mamă nu este întemeiată din punct de vedere juridic. Deținerea a 100 % din capital ar putea, desigur, să constituie un indiciu al influenței decisive, dar nu ar fi suficientă, în sine, pentru a dovedi acest fapt. Astfel, potrivit acestei hotărâri, într‑un asemenea caz, proba unui element suplimentar în raport cu cota de participație ar rămâne totuși necesară.

49      În ceea ce privește practica decizională anterioară a Comisiei, Eni arată că, până la adoptarea Deciziei Comisiei din 19 ianuarie 2005 privind o procedură în temeiul articolului 81 CE și al articolului 53 SEE (cazul COMP/E-1/37.773 – AMCA, denumită în continuare „Decizia AMCA”), răspunderea unei societăți pentru încălcarea articolului 81 CE nu fusese reținută niciodată pentru simplul fapt al controlului exercitat asupra altei societăți. În lipsa altor elemente, Comisia nu ar fi imputat și nici nu ar fi extins răspunderea asupra societății care se afla în fruntea grupului.

50      Eni face trimitere, în particular, la Decizia Comisiei din 16 decembrie 2003 privind o procedură în temeiul articolului 81 CE și al articolului 53 SEE (cazul COMP/E-1/38.240 – Tuburi industriale) (rezumat în JO 2004, L 125, p. 50), precum și la Decizia Comisiei din 20 octombrie 2004 (cazul COMP/C.38.238/B.2 – Tutun brut – Spania) și la Decizia Comisiei din 20 octombrie 2005 (cazul COMP/C.38.281/B.2 – Tutun brut – Italia) privind proceduri în temeiul articolului 81 CE. Eni amintește concluziile pe care le trage din aceste decizii, pentru care ar fi fost prezentată o examinare detaliată în a doua comunicare privind obiecțiunile.

51      Din aceste decizii ar reieși că practica Comisiei ar fi fost, fără echivoc – cel puțin până în anul 2005 –, aceea de a nu atribui o importanță decisivă deținerii de către o societate‑mamă a totalității capitalului unei întreprinderi care a participat efectiv la o încălcare pentru a determina influența pe care aceasta o avusese asupra politicii comerciale a acestei filiale. Participația de 100 % sau de aproape 100 % „ar ușura” sarcina probei care incumbă Comisiei, dar nu ar fi determinat niciodată dispariția acesteia. Eni menționează, în continuare, elementele de probă cărora Comisia le‑ar fi recunoscut o importanță deosebită în cadrul altor decizii. Niciunul dintre aceste elemente nu ar exista în legăturile care unesc Eni și Polimeri sau Syndial.

52      În plus, Eni arată că are cunoștință de jurisprudența care respinge, în aplicarea de amenzi în materia concurenței, orice contestație bazată pe practica decizională anterioară a Comisiei. Totuși, Tribunalul ar fi indicat că, și în aplicarea acestei dispoziții (în acest caz particular, articolul 15 din Regulamentul nr. 17) fiecărei spețe, Comisia este obligată să respecte principiile generale de drept, printre care figurează principiul egalității de tratament, astfel cum este interpretat de instanțele comunitare (Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Archer Daniels Midland/Comisia, T‑59/02, Rec., p. II‑3627). Puterea discreționară pe care Comisia înțelege să o exercite ar fi, așadar, de asemenea limitată de respectarea principiilor fundamentale. Mai mult, ar trebui să se diferențieze stabilirea cuantumului amenzii, pentru care Comisia dispune de o putere discreționară, de identificarea subiectului sau subiectelor de drept care răspund pentru o încălcare. În acest din urmă caz, Comisia nu ar dispune de putere discreționară. Acest fapt ar fi confirmat de Concluziile avocatului general Kokott prezentate în cauza în care a fost pronunțată Hotărârea Curții din 11 decembrie 2007, ETI și alții (C‑280/06, Rep., p. I‑10893, I‑10896). Comisia nu ar putea, așadar, să invoce o asemenea competență pentru a‑și ignora propria practică decizională anterioară. În sfârșit, Eni arată că schimbarea de practică a Comisiei nu este însoțită de motivarea adecvată și specifică care se impune atunci când instituția intenționează să se îndepărteze de la o practică anterioară consacrată. Eni consideră că o asemenea motivare se impune cu atât mai mult, în speță, cu cât această nouă orientare conduce la stabilirea răspunderii în sarcina unor subiecte de drept care nu au participat în niciun mod la încălcările sancționate (Hotărârea Tribunalului din 28 aprilie 1994, AWS Benelux/Comisia, T‑38/92, Rec., p. II‑211).

53      În concluzie, Eni consideră că, în măsura în care Comisia se bazează numai pe prezumția influenței decisive pe care ar fi exercitat‑o asupra Polimeri datorită participației sale de 100 % la capitalul acesteia din urmă pentru a‑i stabili răspunderea pentru comportamentele imputate, aceasta a încălcat principiile privind răspunderea societăților‑mamă pentru încălcările săvârșite de filialele lor, astfel cum au fost definite în jurisprudența comunitară în legătură cu articolele 81 CE și 82 CE și cu articolul 2 din Regulamentul nr. 1/2003, care face să incumbe Comisiei sarcina probei încălcărilor normelor de concurență.

54      În ceea ce privește „celelalte elemente” care figurează în decizia atacată și care au fost invocate de Comisie în înscrisurile sale, Eni indică mai întâi că raporturile ierarhice care sunt menționate erau situate și limitate în cadrul filialelor, fără a cuprinde societățile situate în amonte. Comisia s‑ar limita să arate că societatea‑mamă se bucura de prerogativele obișnuite privind desemnarea consiliului de administrație. Așadar, nu ar fi vorba despre un element distinct de control. Apoi, nici faptul că Eni nu a renunțat niciodată la activitățile sale din sectorul chimic nu constituie un astfel de element. Această afirmație, care nu ar avea sens, nu ar figura, de altfel, în decizia atacată. În sfârșit, în ceea ce privește „reorganizările sistematice” vizate de Comisie, acestea ar fi fost invocate în decizia atacată pentru a contesta pertinența unui element invocat chiar de Eni. În plus, aceste reorganizări ar demonstra că activitățile neesențiale, printre care și chimia, ar fi rămas în cadrul unor societăți distincte, spre deosebire de alte sectoare.

55      Comisia solicită respingerea primului aspect al primului motiv. Aceasta consideră în esență că, atunci când o societate‑mamă deține 100 % din capitalul unei filiale, există o prezumție că societatea‑mamă exercită o influență decisivă asupra comportamentului filialei sale.

 Aprecierea Tribunalului

56      Comisia indică, în decizia atacată, că o societate‑mamă poate fi considerată responsabilă pentru comportamentul ilegal al unei filiale atunci când aceasta din urmă nu își determină în mod autonom comportamentul pe piață. Comisia se referă, în această privință, în special la conceptul de întreprindere din dreptul concurenței [considerentele (333) și (334) ale deciziei atacate]. Comisia indică, pe de altă parte, că poate prezuma că o filială deținută în proporție de 100 % aplică în esență instrucțiunile care îi sunt date de societatea sa mamă, fără a trebui să verifice dacă societatea‑mamă a exercitat efectiv această putere. Ar reveni societății‑mamă sau filialei sale sarcina de a răsturna această prezumție prin furnizarea de elemente de probă care să stabilească faptul că filiala și‑a determinat în mod autonom comportamentul pe piață, în loc să aplice instrucțiunile societății sale mamă, astfel încât acestora nu le este aplicabil conceptul de întreprindere [considerentul (335) al deciziei atacate].

57      Apoi, Comisia arată că EniChem SpA răspunde pentru participarea sa directă la încălcare. Aceasta precizează că activitatea Eni în privința produselor în cauză era asigurată inițial de EniChem Elastomeri, controlată indirect de Eni prin intermediul filialei sale EniChem SpA. După cum s‑a amintit la punctul 4 de mai sus, la 1 noiembrie 1997, EniChem Elastomeri a fost absorbită de EniChem SpA. Eni controla 99,97 % din EniChem SpA. La 1 ianuarie 2002, EniChem SpA și‑a transferat activitatea strategică din domeniul chimic (inclusiv activitatea privind CB și CSB) filialei sale, deținută în proporție de 100 %, Polimeri. Eni controlează direct și integral Polimeri de la 21 octombrie 2002. Începând cu 1 mai 2003, EniChem SpA și‑a schimbat denumirea în Syndial [considerentele (26)-(32) și (365)-(367) ale deciziei atacate].

58      În sfârșit, Comisia arată că Eni controla, direct sau indirect, aproape 100 % din capitalul EniChem Elastomeri, al EniChem SpA, al Syndial și al Polimeri, mai multe elemente confirmând, potrivit acesteia, că se putea prezuma că Eni exercitase o influență decisivă asupra comportamentului filialelor sale. Pe de altă parte, amintind în special că Polimeri preluase activitatea strategică din domeniul chimic a EniChem SpA la 1 ianuarie 2002 și că exista un risc serios ca, la momentul executării deciziei atacate, Syndial să nu dețină suficiente active pentru a plăti amenda, Comisia a considerat că Polimeri trebuia să răspundă pentru comportamentul Syndial și a decis să nu adreseze acesteia din urmă decizia atacată. Comisia a concluzionat de aici că decizia atacată trebuia să fie adresată Polimeri și Eni, care trebuiau să răspundă în solidar pentru încălcare [considerentele (365)-(401) ale deciziei atacate].

59      Primul aspect al primului motiv invocat de Shell se bazează, în esență, pe axioma juridică potrivit căreia nu ar exista nicio prezumție că o societate‑mamă care deține 100 % din capitalul filialei sale exercită o influență decisivă asupra comportamentului său.

60      În această privință, trebuie amintit că dreptul comunitar al concurenței vizează activitățile întreprinderilor și că noțiunea „întreprindere” cuprinde orice entitate care exercită o activitate economică, independent de statutul juridic al acestei entități și de modul său de finanțare. Curtea a precizat de asemenea că noțiunea de întreprindere, plasată în acest context, trebuie să fie înțeleasă în sensul că desemnează o unitate economică, chiar dacă din punct de vedere juridic această unitate economică este constituită din mai multe persoane fizice sau juridice. În cazul în care o asemenea entitate economică încalcă normele de concurență, răspunderea pentru această încălcare îi revine, potrivit principiului caracterului personal al răspunderii. Încălcarea dreptului comunitar al concurenței trebuie să fie imputată fără echivoc unei persoane juridice căreia i se vor putea aplica amenzi și comunicarea privind obiecțiunile trebuie să fie adresată acesteia din urmă. De asemenea, este important ca în comunicarea privind obiecțiunile să fie indicată calitatea în care unei persoane juridice îi sunt reproșate faptele invocate (a se vedea Hotărârea Curții din 10 septembrie 2009, Akzo Nobel și alții/Comisia, C‑97/08 P, Rep., p. I‑8237, punctele 54-57 și jurisprudența citată).

61      Pe de altă parte, dintr‑o jurisprudență constantă rezultă că un comportament al unei filiale poate fi imputat societății‑mamă în special atunci când, deși are personalitate juridică distinctă, această filială nu își decide în mod autonom comportamentul pe piață, ci aplică, în esență, instrucțiunile care îi sunt date de societatea‑mamă, având în vedere mai ales legăturile economice, organizatorice și juridice care unesc cele două entități juridice. Într‑adevăr, aceasta este situația, deoarece, într‑un asemenea caz, societatea‑mamă și filiala sa fac parte din aceeași unitate economică și, prin urmare, formează o singură întreprindere în sensul jurisprudenței menționate anterior. Astfel, faptul că o societate‑mamă și filiala sa constituie o singură întreprindere permite Comisiei să adreseze o decizie prin care să impună amenzi societății‑mamă fără să fie necesară stabilirea implicării personale a acesteia din urmă în cadrul încălcării (a se vedea Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 60 de mai sus, punctele 58 și 59 și jurisprudența citată).

62      În cazul particular în care o societate‑mamă deține 100 % din capitalul filialei sale care a săvârșit o încălcare a normelor comunitare de concurență, pe de o parte, această societate‑mamă poate exercita o influență decisivă asupra comportamentului acestei filiale și, pe de altă parte, există o prezumție relativă potrivit căreia respectiva societate‑mamă exercită în mod efectiv o influență decisivă asupra comportamentului filialei sale. În aceste condiții, este suficient să se dovedească de către Comisie că întregul capital al unei filiale este deținut de societatea sa mamă pentru a prezuma că aceasta din urmă exercită o influență decisivă asupra politicii comerciale a filialei respective. Prin urmare, Comisia va fi în măsură să considere că societatea‑mamă răspunde în solidar pentru plata amenzii aplicate filialei sale, cu excepția cazului în care această societate‑mamă, căreia îi revine obligația de a răsturna această prezumție, prezintă elemente de probă suficiente de natură să demonstreze că filiala sa se comportă în mod autonom pe piață. Deși este adevărat că, la punctele 28 și 29 din Hotărârea Stora, punctul 42 de mai sus, Curtea a amintit, în afara deținerii a 100 % din capitalul filialei, alte circumstanțe, precum lipsa contestării influenței exercitate de societatea‑mamă asupra politicii comerciale a filialei sale și reprezentarea comună a celor două societăți în cursul procedurii administrative, nu este mai puțin adevărat că astfel de circumstanțe nu au fost menționate de Curte decât cu unicul scop de a expune ansamblul elementelor pe care Tribunalul își întemeiase raționamentul, iar nu pentru a condiționa punerea în aplicare a prezumției menționate anterior de prezentarea de indicii suplimentare privind exercitarea efectivă a unei influențe a societății‑mamă (a se vedea Hotărârea Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 60 de mai sus, punctele 60-62 și jurisprudența citată).

63      De aici rezultă că, contrar celor susținute de Shell, există o prezumție relativă potrivit căreia o societate‑mamă care deține 100 % din capitalul filialei sale exercită o influență decisivă asupra comportamentului său. Axioma juridică a Eni este, prin urmare, eronată.

64      În ceea ce privește practica decizională anterioară a Comisiei invocată de Eni și în măsura în care aceasta din urmă invocă o încălcare a principiului egalității de tratament, trebuie amintit mai întâi că, din motivele prezentate la punctele 60-62 de mai sus, răspunderea pentru comportamentul unei filiale care încalcă normele de concurență poate fi stabilită în sarcina societății‑mamă. Apoi, trebuie arătat că imputarea încălcării în sarcina societății‑mamă este o posibilitate lăsată la aprecierea Comisiei (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 24 septembrie 2009, Erste Bank der österreichischen Sparkassen/Comisia, C‑125/07 P, C‑133/07 P, C‑135/07 P și C‑137/07 P, Rep., p. I‑8681, punctul 82, și Hotărârea Tribunalului din 14 decembrie 2006, Raiffeisen Zentralbank Österreich și alții/Comisia, T‑259/02-T‑264/02 și T‑271/02, Rec., p. II‑5169, punctul 331). În aceste condiții, trebuie să se considere că simplul fapt că, în practica sa decizională anterioară, Comisia a considerat că circumstanțele unei cauze nu justificau imputarea comportamentului unei filiale în sarcina societății‑mamă a acesteia nu înseamnă că aceasta este obligată să adopte aceeași apreciere într‑o decizie ulterioară (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 20 aprilie 1999, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, cunoscută sub numele „PVC II”, T‑305/94-T‑307/94, T‑313/94-T‑316/94, T‑318/94, T‑325/94, T‑328/94, T‑329/94 și T‑335/94, Rec., p. II‑931, punctul 990). Cu titlu suplimentar, trebuie amintit că, în cazul în care o întreprindere a încălcat articolul 81 alineatul (1) CE, aceasta nu poate eluda orice sancțiune pentru motivul că unui alt operator economic nu i‑a fost aplicată o amendă, atunci când Tribunalul nu este sesizat cu situația acestuia din urmă (a se vedea Hotărârea PVC II, citată anterior, punctul 1237 și jurisprudența citată).

65      În măsura în care, prin argumentele sale privind practica decizională anterioară, Eni invocă o încălcare a obligației de motivare care incumbă Comisiei, este suficient să se constate că, având în vedere elementele menționate în decizia atacată (reproduse la punctele 56-58 de mai sus), Comisia a oferit o motivare suficientă a motivelor pentru care a decis să impute Eni comportamentul filialelor sale.

66      În sfârșit, în măsura în care, prin argumentele sale referitoare la practica decizională anterioară, Eni invocă o încălcare a principiului securității juridice, trebuie amintit că practica Comisiei, astfel cum rezultă din prezenta cauză, este întemeiată pe o interpretare exactă a articolului 81 alineatul (1) CE. Principiul securității juridice nu poate, așadar, să împiedice o reorientare eventuală a practicii decizionale a Comisiei (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2008, AC‑Treuhand/Comisia, T‑99/04, Rec., p. II‑1501, punctul 163).

67      Având în vedere aceste elemente, primul aspect al primului motiv invocat de Eni trebuie să fie respins ca nefondat.

b)     Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe aplicarea eronată a unei răspunderi obiective

 Argumentele părților

68      Potrivit Eni, în decizia atacată, Comisia merge chiar dincolo de o simpla prezumție de imputabilitate în sarcina societății‑mamă a eventualelor încălcări săvârșite de filialele sale deținute în proporție de 100 % și are în vedere o răspundere obiectivă pură și simplă a societății‑mamă, consacrată printr‑o prezumție absolută. Această abordare ar fi contrară atât articolului 81 CE, cât și principiilor generale ale caracterului personal al răspunderii și pedepselor.

69      Eni subliniază, în particular, că Comisia a afirmat că, din principiu, elementele de respingere invocate nu erau pertinente în esență. Această poziție ar demonstra că efectul deciziei atacate ar fi acela de a crea o răspundere absolută. Astfel, Comisia ar fi considerat nerelevante lipsa unui flux de informații între filiale și societatea‑mamă, lipsa de instrucțiuni încrucișate între diferitele societăți din grup, faptul că Eni activa ca un simplu holding financiar în privința întreprinderilor din sectorul chimic, precum și problema cunoștinței pe care o avea societatea aflată în fruntea grupului cu privire la eventualele încălcări ale dreptului concurenței săvârșite de filialele sale.

70      Faptul că Eni a desemnat, „direct sau indirect”, „cea mai mare parte a membrilor consiliului de administrație, dacă nu toți membrii”, în cadrul filialelor sale ar reprezenta, în opinia Comisiei, elementul suficient în sine pentru a decide că încălcările prezumate ale normelor de concurență săvârșite de Syndial/Polimeri i‑ar fi imputabile acesteia. Totuși, deținerea totalității (sau chiar numai a majorității) capitalului ar implica în mod natural o asemenea putere. Prin urmare, Eni nu vede care ar putea fi proba contrară susceptibilă să răstoarne această prezumție.

71      Decizia AMCA (a se vedea punctul 49 de mai sus), pe care Eni o analizează, ar demonstra o radicalizare a intenției Comisiei de a face din răspunderea societăților‑mamă o răspundere obiectivă. Aceasta ar constitui o încălcare a principiilor fundamentale ale caracterului personal al răspunderii și pedepselor, din moment ce răspunderea societății‑mamă s‑ar baza pe simpla deținere a unei participații între persoane distincte din punct de vedere juridic. De aici ar rezulta și o încălcare a însuși principiului legalității.

72      Desigur, principiul caracterului personal al răspunderii ar trebui să fie adaptat atunci când este aplicat în cadrul unei proceduri administrative și atunci când este vorba despre persoane juridice, în privința cărora nu este posibil să se vorbească despre voință și despre vinovăție stricto sensu. Totuși, chiar și entitățile colective ar fi „capabile să încalce normele cărora le sunt supuse”, „corolarul [fiind] evident că nu le pot fi imputate încălcări pe care nu le‑au săvârșit” (Concluziile avocatului general Ruiz‑Jarabo Colomer prezentate în cauza în care a fost pronunțată Hotărârea Curții din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia, C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, Rec., p. I‑123, I‑133). După cum a confirmat jurisprudența în repetate rânduri, este cert că, având în vedere natura încălcărilor în cauză, precum și natura și gradul de severitate a sancțiunilor aferente acestora, răspunderea pentru săvârșirea acestor încălcări are un caracter personal (Hotărârea Curții din 8 iulie 1999, Comisia/Anic Partecipazioni, C‑49/92 P, Rec., p. I‑4125) și că o persoană juridică nu trebuie sancționată decât pentru faptele care îi sunt în mod specific reproșate (Hotărârea Curții din 14 iulie 2005, ThyssenKrupp/Comisia, C‑65/02 P și C‑73/02 P, Rec., p. I‑6773). Tribunalul ar fi reamintit aceste principii în Hotărârea din 5 aprilie 2006, Degussa/Comisia (T‑279/02, Rec., p. II‑897), și în Hotărârea din 4 iulie 2006, Hoek Loos/Comisia (T‑304/02, Rec., p. II‑1887). Identificarea persoanei căreia îi este imputabilă o încălcare nu ar putea face niciodată abstracție de caracterul personal al răspunderii, care ar trebui, în consecință, să fie legată în mod necesar de rolul pe care întreprinderea destinatară a deciziei l‑a jucat în sectorul de activitate vizat de înțelegere. De aici ar rezulta că originea răspunderii în materie de concurență nu ar fi deținerea de părți din capital, ci răspunderea administrării.

73      În sfârșit, Eni consideră că decizia atacată este afectată de nemotivare. Astfel, Comisia ar afirma că fluxurile de informații dintre filială și societatea‑mamă sunt nesemnificative, deși, pe de altă parte, aceasta analizează în detaliu aceste fluxuri și obligațiile care incumbă persoanelor care au participat efectiv la comportamentele anticoncurențiale presupuse. Pe de altă parte, rezultatul acestei analize nu ar fi concludent, întrucât nu ar fi permis să se ajungă până la Eni [considerentul (376) al deciziei atacate]. Or, ținând cont de caracterul nou al poziției Comisiei în ceea ce privește temeiul răspunderii pentru încălcările normelor de concurență, această motivare superficială nu pare a fi conformă cu articolul 253 CE. Eni indică în această privință că, „atunci când o decizie depășește în mod semnificativ deciziile anterioare, Comisia are obligația de a‑și prezenta raționamentul în mod explicit” (Hotărârea Curții din 26 noiembrie 1975, Groupement des fabricants de papiers peints de Belgique și alții/Comisia, 73/74, Rec., p. 1491).

74      Comisia solicită respingerea celui de al doilea aspect al primului motiv. Aceasta consideră, în esență, că decizia atacată nu reține aplicarea unei răspunderi obiective.

 Aprecierea Tribunalului

75      În cadrul celui de al doilea aspect al primului motiv, Eni pornește de la premisa că Comisia ar fi stabilit, în decizia atacată, o prezumție absolută de răspundere în sarcina societății‑mamă pentru actele filialelor sale deținute în proporție de 100 %.

76      Or, o astfel de premisă este greșită.

77      Astfel, în decizia atacată, Comisia a indicat cu claritate că putea prezuma că o filială deținută în proporție de 100 % aplica în esență instrucțiunile date de societatea sa mamă, fără să fie obligată să verifice dacă societatea‑mamă exercitase în mod efectiv această putere și dacă sarcina să răstoarne această prezumție revenea societății‑mamă sau filialei. Comisia a precizat, în această privință, că puteau fi furnizate elemente de probă pentru a demonstra că filiala își determinase în mod autonom comportamentul pe piață în loc să aplice instrucțiunile societății sale mamă, astfel încât acestora nu le era aplicabil conceptul de întreprindere [considerentul (335) al deciziei atacate].

78      Rezultă de aici că, spre deosebire de cele susținute de Eni, Comisia nu a instituit o prezumție absolută în decizia atacată. Faptul că Comisia, în considerentele (383)-(394) ale deciziei atacate, a respins argumentele prezentate de Eni pentru a răsturna prezumția decurgând din controlul în proporție de 100 % a filialelor sale nu determină caracterul absolut al prezumției menționate. Comisia nu a făcut decât să își exprime poziția potrivit căreia argumentele invocate de Eni nu permiteau răsturnarea acestei prezumții. Aceasta nu o împiedică pe Eni să conteste poziția Comisiei în această privință, ceea ce, de altfel, face în cadrul celui de al treilea aspect al prezentului motiv.

79      Rezultă de aici, de asemenea, că nemotivarea invocată de Eni în această privință este fără temei.

80      Având în vedere aceste elemente, al doilea aspect al primului motiv invocat de Eni trebuie să fie respins ca nefondat.

c)     Cu privire la al treilea aspect, întemeiat pe o eroare în analiza elementelor invocate de Eni

 Argumentele părților

81      Contestând teza Comisiei cu privire la prezumția care ar exista în privința sa, Eni susține că a indicat, în cadrul procedurii administrative, un ansamblu structurat de date și de informații de natură să demonstreze că societățile din grup care activau în sectorul chimiei acționau în mod autonom.

82      În primul rând, în ceea ce privește analiza fluxurilor de informații dintre societățile din grup, Comisia ar concluziona că „relațiile de depndență dintre diverșii responsabili cu activitățile privind [CB/CSB conduceau] direct la [președintele‑director general (PDG)] al EniChem SpA și al Polimeri” [considerentul (376) al deciziei atacate]. Fluxurile de informații nu ar permite, în niciun mod, să se ajungă până la Eni. Într‑adevăr, Comisia nu ar reuși să ajungă la consiliile de administrație ale societăților operaționale decât în mod indirect și datorită unei descrieri artificiale. Eni face trimitere, în această privință, la considerentul (377) al deciziei atacate și precizează că situația astfel descrisă reflectă organizarea internă normală a unei societăți comerciale oarecare. Totuși, nu ar rezulta de aici nicio indicație în ceea ce privește nivelul la care sunt adoptate diversele decizii în cadrul societății operaționale în cauză. Prezenta situație ar fi substanțial diferită de cele care caracterizează alte cauze, în care persoanele care luaseră parte efectiv la încălcări în numele filialei aveau obligații precise de a raporta societății‑mamă. Eni face trimitere, cu privire la acest punct, la mai multe decizii ale Comisiei. Din acest punct de vedere, de asemenea, situația Eni ar fi diferită de cea a Dow, a Shell și a Unipetrol.

83      Comisia a afirmat, fără să ofere nicio motivare în această privință, că „nu [trebuia] să facă dovada existenței unui flux de informații pentru a aplica prezumția” [considerentul (392) al deciziei atacate] și că „susținerea [Eni] potrivit căreia aceasta nu avea cunoștință de niciun [comportament anticoncurențial al filialelor sale] nu [era] pertinentă” [considerentul (383) al deciziei atacate]. Or, constatarea fluxurilor de informații dintre societățile grupului și, în consecință, a cunoașterii de către societatea‑mamă a comportamentelor filialei sale pe piață ar fi un element pertinent care ar avea drept funcție să demonstreze că societatea care se afla în fruntea grupului a intervenit efectiv în conducerea activităților filialelor sale.

84      În plus, afirmația potrivit căreia „nu este deloc necesar să se asume administrarea cotidiană a activităților unei filiale pentru a exercita o influență decisivă asupra politicii sale comerciale” [considerentul (384) al deciziei atacate] ar fi incorectă, întrucât „influența decisivă” pe care o societate‑mamă o exercită asupra comportamentelor filialei sale pe piață ar determina o implicare activă a primei în administrarea celei de a doua. În speță, niciun element nu ar demonstra că politicile comerciale și obiectivele Syndial/Polimeri ar fi fost definite de Eni. Eni adaugă că Comisia, în înscrisurile sale prezentate Tribunalului, ar încerca să minimalizeze importanța acestei împrejurări, considerând că ar fi vorba mai degrabă de un „element suplimentar” care se adaugă prezumției. Aceasta ar însemna totuși să se confirme absența stabilirii în sarcina Eni a răspunderii pentru încălcare.

85      În al doilea rând, Eni arată că a susținut, în cursul procedurii administrative, că nu fusese niciodată direct activă în sectorul vizat de încălcări. Aceasta ar fi subliniat de asemenea că domeniul chimiei nu făcea parte din activitatea sa principală. Aceasta s‑ar fi transformat, în cursul anilor 1990, din holding în societate operațională și ar fi realizat un proces complex de împărțire a activităților în diferite unități, din care activitățile legate de chimie ar fi fost excluse. Respectivele activități ar fi fost, pe de altă parte, raționalizate, acest proces finalizându‑se, în cursul anului 2002, cu transferul către Polimeri al ansamblului activităților din domeniul chimic ale grupului. Profiturile nete ale Polimeri, în 2002, în special în ceea ce privește sectorul în cauză, raportate la cele ale Eni pentru același an, ar demonstra că activitățile din domeniul chimiei reprezentau activități de importanță relativă în politica industrială a grupului. Autonomia sectorului chimiei ar fi confirmată și de regulile de guvernanță a întreprinderii din cadrul grupului, descrise de Eni în cursul procedurii administrative. În particular, deciziile privind strategiile industriale ale filialelor ar fi discutate și adoptate în cadrul a diverse „unități operaționale” și diverse „unități” ale acestor întreprinderi, fără nicio participare directă a membrilor consiliului de administrație și nici a președintelui societății operaționale și, cu atât mai puțin, a altor eșaloane ale societății‑mamă. În plus, statutele Eni și regulile sale de guvernanță a întreprinderii ar demonstra că aceasta are, față de filialele sale, un rol de simplu coordonator tehnic și financiar și că aceasta ar furniza, în favoarea lor, asistența financiară necesară. În ceea ce privește ipoteticele ajutoare financiare acordate de Eni filialelor sale, pe care Comisia le‑ar menționa în înscrisurile sale prezentate Tribunalului, acestea nu ar fi fost menționate în decizia atacată. În fond, acest element nu ar fi pertinent, întrucât orice acționar este susceptibil să participe la operațiuni financiare privind o societate în care deține o participație.

86      Făcând trimitere la considerentele (387), (388), (390) și (391) ale deciziei atacate, Eni consideră că Comisia a procedat la o examinare superficială, chiar vădit eronată, a informațiilor furnizate în cursul procedurii administrative. Decizia atacată ar neglija în mod sistematic orice element de natură să slăbească premisa Comisiei, și anume că societatea care controlează 100 % din capitalul unei alte societăți trebuie, în orice caz, să fie declarată responsabilă pentru comportamentele acestei filiale.

87      În plus, afirmația potrivit căreia „definiția activității principale și descrierea rolului unei societăți‑mamă ca fiind cel al unei «societăți holding» nu constituie argumente probatorii în ceea ce privește autonomia efectivă a unei filiale” ar fi contrară practicii constante a Comisiei, confirmată recent în cazul Tutun brut – Italia (a se vedea punctul 50 de mai sus). O asemenea diferență de tratament, care, pe de altă parte, nu ar fi deloc motivată, ar constitui de asemenea o încălcare a principiului nediscriminării, principiu pe care Comisia ar fi obligată să îl respecte în exercitarea puterii sale discreționare.

88      Eni arată de asemenea că, cel puțin până în anul 2001, nu deținea în mod direct 100 % din capitalul întreprinderilor active în producția și comercializarea de CB și de CSB și că nu a achiziționat capitalul Polimeri decât la 21 octombrie 2002, cu alte cuvinte la momentul închiderii procedurii administrative. În ceea ce privește argumentul potrivit căruia Eni proceda la „reorganizarea permanentă a activităților” filialelor, acesta nu ar aduce nimic în plus tezei Comisiei.

89      În al treilea rând, Comisia ar arăta că „lipsa de suprapunere în direcții nu poate fi considerată un factor semnificativ și cu atât mai puțin determinant” [considerentul (393) al deciziei atacate]. Prin această afirmație, Comisia ar evita să ia poziție cu privire la elementele invocate de Eni în cursul procedurii administrative, care ar demonstra că nicio persoană nu ar fi exercitat simultan funcții de conducere în cadrul societăților din sectorul CB și CSB și în cadrul societății‑mamă.

90      În sfârșit, Comisia ar considera, în înscrisurile sale prezentate în fața Tribunalului, că, pentru a răsturna prezumția instituită în sarcina unei societăți‑mamă care deține 100 % din capitalul unei filiale care a săvârșit o încălcare, ar trebui să se dovedească existența unor circumstanțe particulare și neobișnuite. Această poziție ar confirma faptul că, în toate cazurile de participație de control conforme dreptului comun, societatea‑mamă ar trebui să fie considerată, numai pentru acest fapt, responsabilă în solidar pentru eventualele încălcări ale normelor de concurență săvârșite de filiala sa. Teza Comisiei ar fi extremistă și maximalistă și în contradicție cu practica sa anterioară, conducând astfel la o inegalitate de tratament.

91      În concluzie, Eni consideră că dovezile pe care le‑a adus pentru a demonstra autonomia filialelor sale au fost fie examinate și respinse fără să fi fost apreciate în contextul și în ansamblul lor, fie chiar respinse în termeni atât de generali, încât motivele respingerii acestora devin neinteligibile. Aceasta ar reprezenta de asemenea o încălcare flagrantă a principiului bunei administrări.

92      Comisia solicită respingerea celui de al treilea aspect al primului motiv. Aceasta consideră, în esență, că elementele invocate de Eni nu sunt suficiente pentru a răsturna prezumția care există în speță.

 Aprecierea Tribunalului

93      Pentru motivele expuse în cadrul primului aspect al primului motiv, Comisia putea prezuma că, prin deținerea directă sau indirectă a totalității capitalului filialelor sale, Eni exercita o influență decisivă asupra comportamentului acestora.

94      Prin urmare, Eni avea obligația să răstoarne această prezumție, demonstrând că respectivele filiale își stabileau în mod autonom politica comercială astfel încât să nu constituie, împreună cu aceasta, o entitate economică unică și, prin urmare, o singură întreprindere în sensul articolului 81 CE.

95      Mai precis, revenea Eni obligația să prezinte orice element referitor la legăturile organizatorice, economice și juridice dintre filialele sale și ea însăși pe care le considera ca fiind de natură să demonstreze că acestea nu constituiau o entitate economică unică. În cadrul aprecierii sale, Tribunalul trebuie, astfel, să țină cont de ansamblul elementelor prezentate, al căror caracter și a căror importanță pot varia în funcție de caracteristicile proprii fiecărui caz în parte (Hotărârea Tribunalului din 12 decembrie 2007, Akzo Nobel și alții/Comisia, T‑112/05, Rep., p. II‑5049, punctul 65).

96      În primul rând, prin unele dintre aceste argumente, Eni susține în esență că, ținând seama de rolul care îi este atribuit, în special prin statutele sale, aceasta nu ar fi putut să exercite o influență decisivă asupra operațiunilor comerciale ale filialelor sale. În particular, Eni arată că are un rol de „simplu coordonator tehnic și financiar”. Aceasta nu ar fi fost niciodată „direct activă în sectorul în cauză”. Nicio persoană nu ar fi exercitat simultan funcții de conducere în cadrul filialelor sale și în cadrul Eni. Cunoștința pe care o are societatea‑mamă cu privire la comportamentele filialei sale pe piață ar fi, în plus, un element pertinent. În speță, fluxurile de informații indicate de Comisie nu ar permite să se ajungă până la Eni.

97      Or, între societatea‑mamă și filiala acesteia nu există o relație de instigare referitoare la încălcare, nici, cu atât mai mult, o implicare a primei în încălcarea menționată, ci faptul că acestea constituie o singură întreprindere în sensul menționat mai sus este cel care împuternicește Comisia să adreseze decizia prin care aplică amenzi societății‑mamă a unui grup de societăți. Astfel, imputarea comportamentului ilicit al unei filiale în sarcina societății‑mamă a acesteia nu necesită dovada că societatea‑mamă influențează politica filialei sale în domeniul specific ce a făcut obiectul încălcării (Hotărârea din 12 decembrie 2007, Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 95 de mai sus, punctele 58 și 83). În particular, faptul că Eni are un rol de simplu coordonator tehnic și financiar și că aceasta furnizează, în favoarea filialelor sale, asistența financiară necesară nu poate fi suficient pentru a exclude posibilitatea ca aceasta să exercite o influență decisivă asupra comportamentului respectivelor filiale prin coordonarea în special a investițiilor financiare din cadrul grupului. Astfel, în contextul unui grup de societăți, o societate care coordonează în special investițiile financiare din cadrul grupului are vocația să regrupeze participații în societăți diferite și are drept funcție asigurarea unității de conducere, în special prin intermediul acestui control bugetar (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 30 septembrie 2009, Arkema/Comisia, T‑168/05, nepublicată în Repertoriu, punctul 76).

98      În ceea ce privește circumstanța invocată potrivit căreia activitățile din domeniul chimic ar fi de importanță relativă în politica industrială a grupului, aceasta nu poate dovedi că Eni a lăsat filialelor sale o autonomie totală pentru a‑și defini comportamentul pe piață (a se vedea în acest sens Hotărârea Bolloré și alții/Comisia, punctul 48 de mai sus, punctul 144).

99      În al doilea rând, cu titlu suplimentar, Comisia invocă în decizia atacată elemente suplimentare care permit să se considere că Eni exercitase o influență decisivă asupra comportamentului filialelor sale. În particular, Comisia arată că legăturile ierarhice conduc direct la PDG al EniChem SpA (devenită Syndial) și la cel al Polimeri. Eni nu contesă această concluzie, ci precizează numai că este vorba despre organizarea internă normală a unei societăți comerciale. Pe de altă parte, Comisia indică, în considerentul (379) al deciziei atacate, că PDG al EniChem SpA (devenită Syndial) și al Polimeri răspund în fața consiliului lor de administrație. Or, aceste consilii de administrație ar fi numite direct sau indirect de Eni, fapt care nu este contestat de aceasta.

100    În al treilea rând, în ceea ce privește considerentele (387), (388), (390) și (391) ale deciziei atacate, trebuie să se constate, contrar celor susținute de Eni, că Comisia nu a realizat o examinare superficială a elementelor invocate în cursul procedurii administrative. Comisia a răspuns precis la argumentele prezentate de Eni. În plus, Eni nu explică de ce poziția Comisiei în această privință ar fi „vădit eronată”, astfel cum susține totuși în cererea sa introductivă.

101    În al patrulea rând, în ceea ce privește faptul că decizia atacată ar fi contrară unei practici decizionale a Comisiei, argumentele Eni trebuie să fie respinse pentru aceleași motive ca și cele dezvoltate în cadrul primului aspect al primului motiv și reproduse la punctele 64-66 de mai sus.

102    În al cincilea rând, în ceea ce privește faptul că Eni nu deținea direct – ci indirect – 100 % din capitalul întreprinderilor active în producția de CB și de CSB, trebuie să se considere că acest element nu este de natură, în sine, să demonstreze că Eni și întreprinderile în cauză nu formau o entitate economică unică.

103    În al șaselea rând, în ceea ce privește presupusa încălcare a principiului bunei administrări, trebuie amintit că printre garanțiile conferite de ordinea juridică comunitară în procedurile administrative se numără în special principiul amintit, căruia i se adaugă obligația instituției competente de a examina cu atenție și cu imparțialitate toate elementele pertinente ale cauzei (Hotărârea Tribunalului din 24 ianuarie 1992, La Cinq/Comisia, T‑44/90, Rec., p. II‑1, punctul 86, și Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, ABB Asea Brown Boveri/Comisia, T‑31/99, Rec., p. II‑1881, punctul 99). Or, ținând cont în special de elementele amintite la punctul 100 de mai sus, nimic nu permite să se considere că Comisia nu ar fi examinat, cu grijă și imparțialitate, elementele speței.

104    Din ansamblul acestor elemente rezultă că argumentele invocate în cadrul prezentului aspect al primului motiv nu sunt de natură să pună sub semnul întrebării faptul că Eni și filialele sale puteau fi considerate o singură entitate economică.

105    Având în vedere aceste elemente, al treilea aspect al primului motiv invocat de Eni trebuie să fie respins ca nefondat.

d)     Cu privire la al patrulea aspect, întemeiat pe încălcarea principiului răspunderii limitate a societăților pe acțiuni și a principiilor comune în materia răspunderii

 Argumentele părților

106    Potrivit Eni, acțiunea Comisiei este incompatibilă cu principiile admise în mod comun în dreptul comunitar și în dreptul național al societăților, precum și cu criteriile acestora de atribuire a răspunderii, care confirmă și au chiar ca principiu fundamental natura exclusiv personală a acestei răspunderi. Principiul răspunderii limitate ar condiționa în mod inevitabil criteriile de stabilire a răspunderii. Cercul persoanelor care răspund pentru o încălcare sau pentru un act ilicit nu ar putea fi extins dincolo de filiala care săvârșește efectiv faptele, pentru a atinge, în mod derivat sau autonom, și societatea‑mamă a acesteia, și aceasta pe baza unei prezumții absolute legate de structura capitalului grupului.

107    Comisia ar fi considerat, fără o motivație particulară, că aceste principii nu erau pertinente în speță, în particular pentru că ar viza alte domenii juridice. Eni face trimitere, în această privință, la considerentul (396) al deciziei atacate. Or, autorul interpretării unei norme comunitare nu ar putea ignora în mod arbitrar întinderea și implicațiile unei noțiuni comune ordinilor juridice ale statelor membre, sub pretextul că acest principiu s‑ar înscrie în mod formal într‑un domeniu juridic diferit de cel căruia urmează să i se aplice.

108    În ceea ce privește principiul răspunderii limitate în dreptul comun al societăților, acesta ar avea drept rezultat că asociații nu răspund pentru obligațiile societății decât în limitele aportului lor și că, în consecință, societatea răspunde singură, cu patrimoniul său, pentru obligațiile societății. Cu alte cuvinte, asociații – indiferent dacă sunt persoane fizice sau, precum în cazul grupurilor de societăți, persoane juridice – nu și‑ar asuma nicio răspundere față de terți. Acest principiu ar fi fost recunoscut în dreptul comunitar. Eni face trimitere, în această privință, la mai multe directive privind dreptul societăților.

109    În acest cadru, în temeiul principiului răspunderii limitate, simplul control al societății holding, situată în fruntea grupului, nu ar determina în mod necesar și mai ales automat dispariția autonomiei diferitelor întreprinderi care au o personalitate juridică distinctă. Abandonarea principiului răspunderii limitate nu ar fi admisă decât în cazul în care se produce un abuz al formei societare, cu alte cuvinte în prezența unui ansamblu de indicii concordante care demonstrează existența unui centru de interes unic, inclusiv în sens juridic. Aceste principii ar fi recunoscute în Statele Unite, în Franța și în Regatul Unit, țări pentru care Eni realizează o analiză a reglementării aplicabile în dreptul societăților. În ceea ce privește Statele Unite, Eni face trimitere la două avize redactate de experți. Potrivit acesteia, astfel de avize ar susține argumentele expuse în mod analitic în primul motiv al cererii introductive. Aceste avize nu ar constitui dezvoltarea unui motiv nou sau a unui motiv care nu ar fi expus decât în mod sumar.

110    În afara acestor principii, care, potrivit Eni, sunt recunoscute în dreptul statelor membre, aceasta invocă de asemenea normele aplicabile, în dreptul concurenței, transferurilor de întreprinderi. În această privință, revine, în principiu, persoanei fizice sau juridice care conducea întreprinderea vizată la momentul comiterii încălcării să răspundă pentru aceasta, chiar dacă, la momentul adoptării deciziei de constatare a încălcării, desfășurarea activității întreprinderii a fost plasată sub răspunderea unei alte persoane. Eni face trimitere, în particular, la Hotărârile Curții din 16 noiembrie 2000, Cascades/Comisia (C‑279/98 P, Rec., p. I‑9693), SCA Holding/Comisia (C‑297/98 P, Rec., p. I‑10101), și la Hotărârea Tribunalului din 17 decembrie 1991, EniChem Anic/Comisia (T‑6/89, Rec., p. II‑1623). Acest criteriu de continuitate economică ar putea opera numai și exclusiv în cazul în care persoana juridică responsabilă de exploatarea întreprinderii a încetat să existe din punct de vedere juridic după săvârșirea încălcării (Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 72 de mai sus). Chiar în acest caz, nu un mecanism automat întemeiat numai pe legătura structurală ar conduce la sancționarea unui alt subiect de drept decât operatorul original, ci necesități specifice și motivate, în special cea de a evita ca anumite construcții juridice să permită ocolirea normelor de concurență. Cu alte cuvinte, criteriul continuității economice nu ar fi aplicat decât cu titlu excepțional. Astfel, „focalizarea punctului de vedere asupra actului, iar nu asupra persoanei autoare a acestuia, deși aceasta există încă și ar putea răspunde pentru acțiunile sale, încalcă principiile vinovăției și caracterului personal al pedepselor” (Concluziile avocatului general Ruiz‑Jarabo Colomer prezentate în cauza în care a fost pronunțată Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 72 de mai sus). Eni face trimitere de asemenea la Concluziile avocatului general Kokott prezentate în cauza în care a fost pronunțată Hotărârea ETI și alții, punctul 52 de mai sus.

111    În concluzie, Eni consideră că a întemeia sau a justifica încălcarea articolului 81 CE, care îi este imputată în speță, pe unicul fapt al deținerii unei participații de control, în temeiul unei prezumții absolute și incontestabile, înseamnă să fie creată, în mod nejustificat, o sursă de răspundere obiectivă, respectiv fără culpă, și indirectă în măsura în care aceasta se raportează la fapte al căror autor material este un alt subiect. Un asemenea exemplu ar determina o atingere adusă dreptului la apărare, fie prin răsturnarea sarcinii probei, fie prin limitarea posibilității înseși de a aduce o probă liberatoare. Pe de altă parte, decizia atacată ar fi afectată în această privință de nemotivare, în măsura în care Comisia nu ar indica motivele specifice care au condus la adoptarea acestei abordări.

112    Comisia solicită respingerea celui de al patrulea aspect al primului motiv. Aceasta subliniază, în particular, că argumentele prezentate de Eni au fost deja respinse în considerentul (396) al deciziei atacate.

 Aprecierea Tribunalului

113    Al patrulea aspect al primului motiv invocat de Eni se întemeiază pe premisa că răspunderea sa ar fi fost reținută de către Comisie pentru simplul fapt al deținerii unei participații de control, în temeiul unei prezumții absolute și incontestabile. Acest fapt ar însemna, potrivit Eni, să se creeze o sursă de răspundere obiectivă, cu alte cuvinte fără culpă, și indirectă.

114    Or, pentru motivele expuse în cadrul celui de al doilea aspect al prezentului motiv, din decizia atacată rezultă că Comisia nu a instituit o prezumție absolută în speță. Eni putea, așadar, să conteste imputarea răspunderii pentru încălcare care a fost reținută în privința sa, ceea ce a și făcut, de altfel, în cursul procedurii administrative și în cadrul celui de al treilea aspect al prezentului motiv.

115    De aici rezultă că al patrulea aspect al primului motiv invocat de Eni se întemeiază pe o premisă eronată.

116    În plus, din motivele expuse la punctele 60-62 de mai sus, Comisia poate stabili în sarcina societății‑mamă răspunderea pentru o încălcare săvârșită de o filială, atunci când filiala respectivă nu își determină în mod autonom comportamentul pe piață. În speță, rezultă din considerațiile dezvoltate în cadrul primelor trei aspecte ale prezentului motiv că nicio eroare nu a fost săvârșită de Comisie în această privință.

117    În sfârșit, în ceea ce privește argumentele invocate de Eni în legătură cu normele aplicabile, în dreptul concurenței, cu ocazia transferurilor de întreprinderi, trebuie să se constate că acestea sunt inoperante, întrucât răspunderea Eni, reținută în speță de Comisie, nu rezultă dintr‑o astfel de situație. Dacă se presupune că, prin argumentele sale, Eni contestă de fapt răspunderea care a fost reținută în privința sa pentru încălcarea săvârșită de EniChem SpA (devenită Syndial), chiar dacă Syndial nu este vizată prin decizia atacată, se impune respingerea acestora. Astfel, trebuie subliniat că, spre deosebire de cele susținute de Eni în esență, atunci când două entități constituie o aceeași entitate economică, faptul că entitatea care a săvârșit încălcarea există încă nu împiedică, în sine, sancționarea entității căreia i‑a transferat activitățile economice (a se vedea în acest sens Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 72 de mai sus, punctele 355-358, și Hotărârea Jungbunzlauer/Comisia, punctul 46 de mai sus, punctul 132). În particular, o asemenea punere în aplicare a sancțiunii este admisibilă atunci când aceste entități au fost sub controlul aceleiași persoane și, având în vedere legăturile strânse care le unesc pe plan economic și organizațional, au aplicat, în esență, aceleași instrucțiuni comerciale (Hotărârea ETI și alții, punctul 52 de mai sus, punctul 49). În speță, este cert că, în cadrul comportamentelor lor ilicite, EniChem SpA și Polimeri erau deținute în totalitate, direct sau indirect, de aceeași societate, și anume Eni. În aceste condiții, principiul caracterului personal al răspunderii nu se opune ca sancțiunea pentru încălcarea săvârșită, mai întâi, de EniChem SpA și continuată, apoi, de Polimeri să fie aplicată în mod global acesteia din urmă, astfel cum s‑a reținut în considerentele (369)-(373) ale deciziei atacate (a se vedea în acest sens Hotărârea ETI și alții, punctul 52 de mai sus, punctul 51). Prin urmare, având în vedere faptul că Eni era societatea‑mamă a EniChem SpA și a Polimeri, nimic nu se opune ca comportamentul ilicit al acestor întreprinderi, inclusiv cel rezultând din transferul de activități ale EniChem SpA (devenită Syndial), să fie imputat Eni, chiar dacă Syndial nu este vizată de decizia atacată.

118    Având în vedere aceste elemente, al patrulea aspect al primului motiv invocat de Eni trebuie să fie respins ca nefondat și, prin urmare, primul motiv trebuie să fie respins în totalitate.

2.     Cu privire la al doilea motiv, invocat cu titlu subsidiar, întemeiat pe stabilirea ilegală a cuantumului amenzii

119    Cu titlu subsidiar, Eni susține că amenda care i‑a fost aplicată în solidar cu Polimeri trebuie să fie anulată sau, cel puțin, redusă în mod semnificativ, întrucât cuantumul său a fost stabilit în mod ilegal.

120    Al doilea motiv al Eni este alcătuit din trei aspecte. În cadrul primului aspect, aceasta contestă aplicarea unui coeficient multiplicator cu scopuri descurajatoare. În cadrul celui de al doilea aspect, aceasta consideră că Comisia a săvârșit o eroare prin reținerea circumstanței agravante a încălcării repetate în speță. În cadrul celui de al treilea aspect, Eni susține că Comisia ar fi trebuit să țină seama de excluderea Syndial atunci când a procedat la calculul amenzii.

a)     Cu privire la primul aspect, întemeiat pe aplicarea eronată a unui coeficient multiplicator cu scop descurajator

 Argumentele părților

121    În primul rând, Eni subliniază că, prin stabilirea cuantumului de plecare al amenzii în funcție de gravitatea încălcării, Comisia a ținut seama exclusiv de natura încălcării, făcând abstracție în totalitate de efectele sale reale asupra pieței. Eni face trimitere, în această privință, la considerentul (462) al deciziei atacate.

122    Totuși, părțile în procedura administrativă ar fi furnizat elemente care permiteau aprecierea efectelor încălcării. În particular, Syndial ar fi susținut că întreprinderile participante la presupusa înțelegere nu dețineau decât o cotă limitată din ansamblul pieței de CB (30 %) și de CSB (40 %).

123    În aceste condiții, ar fi dificil să se susțină că un eventual acord între întreprinderile în cauză ar fi putut să exercite un impact semnificativ asupra prețurilor. Comisia ar fi neglijat aceste informații în cadrul celei de a doua comunicări privind obiecțiunile. Chiar admițând că liniile directoare ar autoriza Comisia să se abțină să măsoare efectele încălcării, nu ar fi mai puțin adevărat că aceasta ar fi trebuit să le ia în considerare pentru a aprecia gravitatea încălcării, astfel cum ar confirma, în rest, practica decizională a Comisiei și jurisprudența (Hotărârea Degussa/Comisia, punctul 72 de mai sus).

124    În al doilea rând, pentru a ține seama de capacitatea autorilor încălcării de a aduce efectiv atingere bunei funcționări a concurenței și pentru a asigura un „efect suficient de descurajator” amenzii, Comisia s‑ar întemeia pe vânzările de CB și de CSB ale întreprinderilor în cauză [considerentul (467) al deciziei atacate], precum și pe cifra de afaceri globală a grupurilor cărora le aparțin respectivele întreprinderi [considerentul (474) al deciziei atacate].

125    În privința Eni, rezultatul ar fi vădit contrar principiului proporționalității. Astfel, decizia atacată nu ar lua deloc în considerare elementul subiectiv, și anume cunoașterea caracterului anticoncurențial al conduitelor în litigiu sau dimensiunile și importanța pieței în cauză, a cărei valoare globală în SEE era, în 2001, de 550 de milioane de euro [considerentul (467) al deciziei atacate].

126    În plus, importanța cifrei de afaceri globale a grupului Eni ar fi supraestimată, ceea ce jurisprudența Tribunalului ar interzice. Eni face trimitere, în această privință, la Hotărârea Tribunalului din 9 iulie 2003, Cheil Jedang/Comisia (T‑220/00, Rec., p. II‑2473). Deși admite criteriul cifrei de afaceri a grupului pentru determinarea efectului descurajator, Tribunalul ar fi precizat că, pentru a evita rezultate total mecaniciste și disproporționate, „ponderea specifică” a întreprinderii pe piața vizată de încălcare trebuia să fie luată în considerare în mod imperativ. Or, astfel cum ar fi fost deja demonstrat în cadrul primului motiv, ceea ce ar fi confirmat de decizia atacată, activitățile din sectorul chimiei nu au făcut parte niciodată din activitatea principală a Eni. Prin urmare, luând în considerare pur și simplu cifra de afaceri globală a grupului și aplicând, în consecință, un coeficient multiplicator de 2 cuantumului amenzii în scopuri de descurajare, Comisia ar fi aplicat Eni o amendă excesivă și disproporționată.

127    Comisia solicită respingerea primului aspect al celui de al doilea motiv. Aceasta consideră, în esență, că nu a săvârșit nicio eroare în determinarea gravității încălcării.

 Aprecierea Tribunalului

128    Cu titlu prealabil, trebuie să se arate că, în pofida denumirii primului aspect al celui de al doilea motiv, Eni contestă, de fapt, determinarea gravității încălcării, fapt pe care aceasta l‑a confirmat în cadrul ședinței.

129    Gravitatea încălcărilor trebuie stabilită în funcție de un număr mare de elemente, precum împrejurările specifice ale cauzei, contextul acesteia și valoarea de descurajare a amenzilor, fără să se fi stabilit o listă constrângătoare sau exhaustivă a criteriilor care trebuie luate în considerare în mod obligatoriu (Hotărârea Curții din 15 octombrie 2002, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, C‑238/99 P, C‑244/99 P, C‑245/99 P, C‑247/99 P, C‑250/99 P-C‑252/99 P și C‑254/99 P, Rec., p. I‑8375, punctul 465, și Hotărârea Curții Dansk Rørindustri și alții/Comisia, C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P‑C‑208/02 P și C‑213/02 P, punctul 43 de mai sus, punctul 241).

130    Printre elementele de natură să intre în aprecierea gravității încălcărilor figurează comportamentul fiecăreia dintre întreprinderi, rolul avut de fiecare dintre acestea în instituirea înțelegerii, beneficiul pe care l‑au putut obține din aceasta, dimensiunea acestora și valoarea mărfurilor în discuție, precum și riscul pe care încălcările de acest tip îl reprezintă pentru obiectivele Comunității (a se vedea Hotărârea Curții din 25 ianuarie 2007, Dalmine/Comisia, C‑407/04 P, Rep., p. I‑829, punctul 130 și jurisprudența citată).

131    Pe de altă parte, liniile directoare enunță, printre altele, că la evaluarea gravității încălcării trebuie să se țină seama de natura încălcării, de impactul său real asupra pieței, atunci când acesta poate fi măsurat, și de mărimea pieței geografice relevante. Încălcările sunt împărțite, așadar, în trei categorii: încălcări minore, încălcări grave și încălcări foarte grave (punctul 1 A primul și al doilea paragraf din liniile directoare).

132    Mai mult, liniile directoare prevăd că, pe lângă natura proprie a încălcării, impactul său real asupra pieței și întinderea geografică a acesteia, este necesar să se țină seama de capacitatea economică efectivă a autorilor încălcării de a cauza prejudicii semnificative altor operatori, în special consumatorilor, și să se fixeze amenda la un nivel care să îi asigure un efect suficient de descurajator (punctul 1 A al patrulea paragraf din liniile directoare).

133    Competența Comisiei de a aplica amenzi întreprinderilor care, cu intenție sau din neglijență, săvârșesc o încălcare a dispozițiilor articolului 81 CE constituie unul dintre mijloacele puse la dispoziția acesteia pentru a‑i permite să își îndeplinească misiunea de supraveghere conferită de dreptul comunitar, misiune care cuprinde obligația de a desfășura o politică generală care urmărește aplicarea, în materie de concurență, a principiilor stabilite de tratat și orientarea în acest sens a comportamentului întreprinderilor. De aici rezultă că, pentru a aprecia gravitatea unei încălcări în vederea determinării cuantumului amenzii, Comisia trebuie să asigure caracterul descurajator al acțiunii sale, în special pentru tipurile de încălcări care sunt deosebit de prejudiciabile pentru realizarea obiectivelor Comunității (Hotărârea Curții din 7 iunie 1983, Musique Diffusion française și alții/Comisia, 100/80-103/80, Rec., p. 1825, punctele 105 și 106, Hotărârea Tribunalului ABB Asea Brown Boveri/Comisia, punctul 103 de mai sus, punctul 166, și Hotărârea Tribunalului din 25 octombrie 2005, Groupe Danone/Comisia, T‑38/02, Rec., p. II‑4407, punctul 169).

134    Acest lucru impune ca respectivul cuantum al amenzii să fie adaptat pentru a ține seama de impactul urmărit asupra întreprinderii căreia îi este aplicată, și aceasta pentru ca amenda să nu fie considerată neglijabilă sau, dimpotrivă, excesivă, în special din punctul de vedere al capacității financiare a întreprinderii în cauză, în conformitate cu cerințele întemeiate, pe de o parte, pe necesitatea de a asigura efectivitatea amenzii și, pe de altă parte, pe respectarea principiului proporționalității. O întreprindere mare, care dispune de resurse financiare considerabile în raport cu cele ale celorlalți membri ai unei înțelegeri, poate mobiliza mai ușor fondurile necesare pentru plata amenzii sale, ceea ce justifică, în vederea unui efect suficient de descurajator al acesteia din urmă, aplicarea, în special prin utilizarea unui coeficient multiplicator, a unei amenzi proporțional mai ridicate decât cea care sancționează aceeași încălcare săvârșită de o întreprindere care nu dispune de asemenea resurse (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 29 aprilie 2004, Tokai Carbon și alții/Comisia, T‑236/01, T‑239/01, T‑244/01-T‑246/01, T‑251/01 și T‑252/01, Rec., p. II‑1181, punctele 241 și 243; a se vedea de asemenea Hotărârea Tribunalului ABB Asea Brown Boveri/Comisia, punctul 103 de mai sus, punctul 170, și Hotărârea Tribunalului din 15 martie 2006, BASF/Comisia, T‑15/02, Rec., p. II‑497, punctul 235).

135    Trebuie să se adauge că Curtea a subliniat, în particular, pertinența luării în considerare a cifrei de afaceri globale a fiecărei întreprinderi care face parte dintr‑o înțelegere pentru a stabili cuantumul amenzii (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 16 noiembrie 2000, Sarrió/Comisia, C‑291/98 P, Rec., p. I‑6689, punctele 85 și 86, și Hotărârea Curții din 14 iulie 2005, Acerinox/Comisia, C‑57/02 P, Rec., p. I‑6689, punctele 74 și 75; a se vedea de asemenea Hotărârea Curții din 29 iunie 2006, Showa Denko/Comisia, C‑289/04 P, Rec., p. I‑5859, punctul 17).

136    În sfârșit, trebuie să se sublinieze că obiectivul de descurajare pe care Comisia are dreptul să îl urmărească la stabilirea cuantumului unei amenzi are ca scop asigurarea respectării de către întreprinderi a normelor de concurență stabilite de tratat pentru desfășurarea activităților lor în cadrul Comunității sau al SEE. Rezultă că factorul de descurajare care poate fi inclus în calculul amenzii este evaluat prin luarea în considerare a unei multitudini de elemente, iar nu numai a situației particulare a întreprinderii în cauză. Acest principiu se aplică în special atunci când Comisia a determinat un „multiplicator de descurajare” care afectează amenda aplicată unei întreprinderi (a se vedea în acest sens Hotărârea Showa Denko/Comisia, punctul 135 de mai sus, punctele 23 și 24).

137    În speță, Comisia reține mai întâi, în decizia atacată, faptul că întreprinderile în cauză au încheiat acorduri privind obiective de prețuri, precum și împărțirea pieței și au schimbat date comerciale sensibile. Pentru Comisie, aceste practici sunt, prin natura lor, încălcări foarte grave [considerentul (461) și articolul 1 din dispozitivul deciziei atacate]. În continuare, Comisia indică faptul că nu este posibilă măsurarea impactului real al înțelegerii asupra pieței SEE. Comisia adaugă de asemenea că, deși nu este posibilă măsurarea impactului real al înțelegerii, acordurile în cauză au fost puse în aplicare de întreprinderile vizate și au avut, prin urmare, un efect pe piață. Comisia concluzionează precizând că nu va ține seama de impactul asupra pieței în scopul determinării cuantumului amenzilor [considerentul (462) al deciziei atacate]. În sfârșit, Comisia arată că încălcarea acoperă ansamblul teritoriului SEE [considerentul (463) al deciziei atacate]. Din aceste motive, Comisia consideră că încălcarea în cauză poate fi calificată drept foarte gravă [considerentul (464) al deciziei atacate].

138    După aceasta, Comisia a realizat un tratament diferențiat între întreprinderile în cauză pe baza cifrelor lor de afaceri cumulate pentru CB și CSB pentru anul 2001, ultimul an complet al încălcării, cu excepția Shell (1998) și a Stomil (1999). Comisia a clasificat întreprinderile în cauză în cinci categorii, EniChem situându‑se în prima dintre ele (55 de milioane de euro cuantum de plecare al amenzii) [considerentele (465)-(473) ale deciziei atacate].

139    Comisia a indicat în plus că, în cadrul categoriei încălcărilor foarte grave, scara sancțiunilor permitea determinarea cuantumului amenzilor la un nivel care le asigura un caracter suficient de descurajator, ținând seama de dimensiunea fiecărei întreprinderi. Bazându‑se pe cifrele de afaceri mondiale ale întreprinderilor în cauză, realizate în cursul anului 2005, Comisia a arătat că exista o mare diferență de dimensiune între Kaučuk (2,718 miliarde de euro cifră de afaceri) și Stomil (38 de milioane de euro cifră de afaceri), pe de o parte, și celelalte întreprinderi în cauză, pe de altă parte, în particular Bayer (27,383 miliarde de euro cifră de afaceri), și anume prima dintre întreprinderile de mari dimensiuni vizate în decizia atacată. Pe acest temei și ținând cont de circumstanțele speței, Comisia a considerat că niciun coeficient multiplicator cu scop descurajator nu trebuia să fie impus Kaučuk și Stomil și, în privința Bayer, că un coeficient multiplicator de 1,5 era adecvat. În sfârșit, tot pe acest temei și ținând seama de circumstanțele speței, Comisia a aplicat coeficienți multiplicatori de 1,75 în privința Dow (37,221 miliarde de euro cifră de afaceri), de 2 în privința EniChem (73,738 miliarde de euro cifră de afaceri) și de 3 în privința Shell (246,549 miliarde de euro cifră de afaceri) [considerentul (474) al deciziei atacate].

140    În primul rând, trebuie să se constate că, în cadrul acțiunii sale, Eni nu contestă obiectul ilicit al înțelegerii, astfel cum a fost prezentat în decizia atacată, în particular la articolul 1 din dispozitiv. În această privință, din descrierea încălcărilor foarte grave din liniile directoare rezultă că acorduri sau practici concertate care urmăresc în special, precum în speță, stabilirea de obiective de preț sau împărțirea cotelor de piață pot determina, pentru simplul motiv al naturii proprii, calificarea drept „foarte grave”, Comisia nefiind obligată să demonstreze un impact real al încălcării asupra pieței (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 3 septembrie 2009, Prym și Prym Consumer/Comisia, C‑534/07 P, Rec., p. I‑7415, punctul 75; a se vedea de asemenea Hotărârea Tribunalului din 27 iulie 2005, Brasserie nationale și alții/Comisia, T‑49/02-T‑51/02, Rec., p. II‑3033, punctul 178, și Hotărârea Tribunalului din 18 iunie 2008, Hoechst/Comisia, T‑410/03, Rep., p. II‑881, punctul 345). De asemenea, potrivit unei jurisprudențe constante, înțelegerile orizontale în materie de prețuri fac parte din încălcările cele mai grave ale dreptului comunitar al concurenței și, prin urmare, pot fi calificate, în sine, drept foarte grave (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 12 iulie 2001, Tate & Lyle și alții/Comisia, T‑202/98, T‑204/98 și T‑207/98, Rec., p. II‑2035, punctul 103, și Hotărârea Tribunalului Groupe Danone/Comisia, punctul 133 de mai sus, punctul 147).

141    Comisia nu a săvârșit, așadar, nicio eroare atunci când a considerat că practicile în cauză erau, prin natura lor, încălcări foarte grave.

142    În al doilea rând, în ceea ce privește Hotărârea Degussa/Comisia, punctul 72 de mai sus, invocată de Eni, este suficient să se constate că, în cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, Comisia măsurase impactul real al înțelegerii, ceea ce nu a făcut în speță. Prin urmare, Eni nu se poate întemeia pe Hotărârea Degussa/Comisia, punctul 72 de mai sus, pentru a contesta legalitatea deciziei atacate în această privință.

143    În al treilea rând, în ceea ce privește trimiterea realizată de Eni, în înscrisurile sale, la dimensiunea pieței relevante, pe teritoriul SEE, pentru anul 2001 (și anume 550 de milioane de euro), sau la cota de piață deținută de întreprinderile în cauză, trebuie să se considere că, deși aceste elemente pot fi luate în considerare pentru a stabili gravitatea încălcării, este necesar să se țină seama de celelalte elemente pertinente ale cauzei (a se vedea în acest sens Hotărârea Dalmine/Comisia, punctul 130 de mai sus, punctul 132, și Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Archer Daniels Midland/Comisia, T‑329/01, Rec., p. II‑3255, punctul 102). În speță, trebuie să se țină seama de faptul că încălcarea în cauză este foarte gravă în mod intrinsec și că aceasta acoperă ansamblul teritoriului SEE. În particular, trebuie subliniat că întreprinderile în cauză au convenit să stabilească obiective de preț, să împartă clienții prin acorduri de neagresiune și să schimbe informații sensibile cu privire la prețuri, la concurenți și la clienți. Pe de altă parte, trebuie amintit că, în temeiul punctului 1 A din liniile directoare, cuantumul posibil al amenzii pentru o încălcare foarte gravă este de peste 20 de milioane de euro. Apoi, trebuie să se arate că vânzările EniChem pentru produsele în cauză, în 2001, se ridicau la mai mult de 164 de milioane de euro [considerentul (468) al deciziei atacate]. În sfârșit, Eni nu contestă faptul că cuantumul amenzii care o vizează nu depășește plafonul de 10 % din cifra sa de afaceri totală realizată în cursul exercițiului financiar precedent, prevăzut la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, această limită vizând evitarea situației în care întreprinderea vizată este pusă în imposibilitatea de a plăti amenda în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea Musique Diffusion française și alții/Comisia, punctul 133 de mai sus, punctul 119). Ținând seama ce aceste circumstanțe, stabilirea unui cuantum de plecare al amenzii de 55 de milioane de euro, înainte de aplicarea unui coeficient multiplicator cu scop descurajator, nu pare disproporționată.

144    În al patrulea rând, în ceea ce privește circumstanța invocată potrivit căreia întreprinderile în cauză nu ar fi deținut decât o cotă limitată din ansamblul pieței CB și CSB, Eni a precizat, în cadrul ședinței, că evaluarea sa se baza pe o piață care include aceste două produse, precum și cauciucul natural, acest din urmă produs nefiind vizat de decizia atacată. În aceste condiții, argumentele invocate de Eni în această privință sunt inoperante.

145    În al cincilea rând, în ceea ce privește absența „cunoașterii caracterului anticoncurențial”, din decizia atacată și din gravitatea încălcării rezultă că EniChem SpA avea cunoștință în mod necesar de caracterul anticoncurențial al comportamentului său. Pe de altă parte, din motivele expuse în cadrul primului motiv, Comisia a stabilit, în mod întemeiat, răspunderea pentru încălcarea în cauză în sarcina Eni. Prin urmare, argumentele invocate de aceasta trebuie să fie respinse.

146    În al șaselea rând, în ceea ce privește aplicarea unui coeficient multiplicator cu scop descurajator, trebuie să se sublinieze că legătura dintre, pe de o parte, dimensiunea și resursele globale ale întreprinderilor și, pe de altă parte, necesitatea de a asigura efectul descurajator al amenzii nu poate fi contestată. Astfel, trebuie amintit că o întreprindere de mari dimensiuni, care dispune de resurse financiare considerabile în raport cu cele ale celorlalți membri ai unei înțelegeri, poate mobiliza mai ușor fondurile necesare pentru plata amenzii sale (Hotărârea BASF/Comisia, punctul 134 de mai sus, punctul 235).

147    Această problemă este diferită de cea a clasificării întreprinderilor în cadrul categoriei încălcărilor foarte grave, clasificare care poate necesita luarea în considerare a ponderii specifice a întreprinderilor pe piața în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea Cheil Jedang/Comisia, punctul 126 de mai sus, punctele 88 și 89). Prin urmare, nimic nu permite să se considere că Comisia a săvârșit o eroare atunci când a decis să ia în considerare dimensiunea și resursele globale ale întreprinderilor în cadrul aplicării unui coeficient multiplicator cu scop descurajator.

148    De altfel, trebuie să se arate că , în speță, Comisia a ținut seama de asemenea de ponderea specifică a întreprinderilor în cauză pe piața relevantă atunci când aceasta a utilizat cuantumul vânzărilor întreprinderilor pentru CB și CSB din ultimul an al încălcării cu scopul de a pondera cuantumul amenzii în categoria încălcărilor foarte grave.

149    Având în vedere aceste elemente, primul aspect al celui de al doilea motiv invocat de Eni trebuie să fie respins ca nefondat.

b)     Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe majorarea nejustificată a cuantumului de bază al amenzii pentru încălcare repetată

 Argumentele părților

–       Argumentele invocate de Eni

150    Făcând trimitere la considerentele (487) și (488) ale deciziei atacate, Eni recunoaște că acțiunile coluzive sancționate de Decizia 86/398/CEE a Comisiei din 23 aprilie 1986 privind o procedură în temeiul articolului [81 CE] (IV/31.149 – Polipropilenă) (JO L 230, p. 1, denumită în continuare „Decizia Polipropilenă”) și de Decizia 94/599/CE a Comisiei din 27 iulie 1994 privind o procedură în temeiul articolului [81 CE] (IV/31.865 – PVC) (JO L 239, p. 14, denumită în continuare „Decizia PVC II”), vizate de Comisie pentru a motiva încălcarea repetată, ar putea fi considerate drept asemănătoare celor care sunt invocate în decizia atacată.

151    Cu toate acestea, condiția subiectivă a încălcării repetate – și anume faptul că încălcările în cauză au fost săvârșite de aceeași întreprindere – nu ar fi îndeplinită.

152    În această privință, în primul rând, Eni arată că activitățile în cauză ar privi produse și piețe diferite de cele care fac obiectul deciziei atacate și fuseseră deja cedate cu un anumit timp înainte de adoptarea Deciziilor Polipropilenă și PVC II.

153    În al doilea rând, persoanele juridice sancționate prin Deciziile Polipropilenă și PVC II ar fi altele decât Eni. Întreprinderea din grupul vizat de respectivele decizii ar fi EniChem SpA, devenită Syndial, sau Anic SpA. Or, aceste întreprinderi nu ar fi destinatarele deciziei atacate. Eni nu ar fi fost implicată în niciuna dintre deciziile vizate de Comisie, nici ca participantă activă la înțelegerile sancționate, nici din cauza controlului celor două societăți din grup.

154    În al treilea rând, concluzia Comisiei ar fi incompatibilă cu principiul răspunderii limitate și cu caracterul său personal, în măsura în care aceasta ar imputa o circumstanță agravantă societății‑mamă, deși răspunderea acestei societăți nu a fost reținută în deciziile anterioare. Această eroare ar fi cu atât mai gravă, cu cât s‑ar înscrie în exercițiul competențelor de sancționare delimitate de principiul legalității, a cărui respectare trebuie să garanteze întreprinderilor faptul că sancțiunile pe care Comisia le poate aplica în temeiul articolului 81 CE sunt pe deplin previzibile. În plus, expresiile vagi și nedefinite „încălcări similare” și „aceeași întreprindere”, utilizate de Comisie, ar indica o nemotivare a deciziei atacate în această privință.

155    În al patrulea rând, Eni contestă competența Comisiei de a reține circumstanța agravantă a încălcării repetate, independent de timpul scurs între încălcări. Eni face trimitere, în această privință, la Hotărârea Curții din 8 februarie 2007, Groupe Danone/Comisia (C‑3/06 P, Rep., p. I‑1331), și la Concluziile avocatului general Poiares Maduro prezentate în cauza în care a fost pronunțată această hotărâre (Rec., p. I‑1337). Eni adaugă că, spre deosebire de hotărârea menționată, în care Curtea a arătat că Comisia luase în considerare în mod întemeiat elementele pertinente, această analiză ar lipsi în speță, fără ca această absență să fie motivată în mod adecvat.

–       Argumentele Comisiei

156    Cu titlu prealabil, Comisia arată că problema încălcării repetate fusese ridicată în cea de a doua comunicare privind obiecțiunile, fără ca Eni să formuleze obiecții, nici în răspunsul său, nici în cadrul audierii.

157    Pe fond, în primul rând, Comisia indică faptul că, atunci când dreptul comunitar al concurenței recunoaște că diferite societăți care aparțin aceluiași grup constituie o entitate economică, aceasta ar putea, dacă dorește, să impună amenda aceleiași societăți‑mamă în deciziile precedente. Prin urmare, Comisia consideră că a putut să aprecieze în mod întemeiat, în decizia atacată, că aceeași întreprindere fusese deja sancționată pentru același tip de încălcare (Hotărârea Tribunalului din 30 septembrie 2003, Michelin/Comisia, T‑203/01, Rec., p. II‑4071). Comisia subliniază că, în hotărârea menționată, Tribunalul a aprobat aplicarea unei majorări a amenzii pentru încălcare repetată unei alte societăți din grup, mai precis unei societăți „soră” a celei care fusese sancționată anterior. În plus, noțiunea de încălcare repetată, având în vedere obiectul pe care îl urmărește, nu implică în mod necesar existența unei sancțiuni pecuniare prealabile, ci numai constatarea unei încălcări anterioare (Hotărârea din 25 octombrie 2005, Groupe Danone/Comisia, punctul 133 de mai sus). Prin urmare, nu ar avea importanță faptul că Comisia nu a aplicat o amendă Eni ca atare în cauzele în care au fost adoptate Deciziile PVC II și Polipropilenă. Faptul că societățile destinatare ale deciziilor precedente erau controlate în întregime de Eni ar fi, în schimb, decisiv. Pe de altă parte, nu se poate admite că societățile grupului, elemente ale aceleiași întreprinderi, evită încălcarea repetată numai datorită structurii organizaționale a grupului însuși.

158    În al doilea rând, nu ar prezenta importanță faptul că precedentele încălcări au vizat sectoare distincte și că acestea au fost cedate între timp altor persoane juridice. Majorarea amenzii pentru încălcare repetată s‑ar baza pe faptul că precedenta constatare a unei încălcări nu a fost suficientă pentru a împiedica un nou comportament ilicit din partea întreprinderii. Pe de altă parte, jurisprudența ar fi precizat, în plus, că revenea, în principiu, persoanei fizice sau juridice care conducea întreprinderea în cauză la momentul săvârșirii încălcării obligația de a răspunde pentru aceasta, chiar dacă, la data adoptării deciziei de constatare a încălcării, exploatarea întreprinderii fusese plasată sub responsabilitatea altei persoane (Hotărârea Cascades/Comisia, punctul 110 de mai sus). Aceste criterii ar trebui să se aplice în materia încălcărilor repetate.

159    În al treilea rând, Curtea, în Hotărârea din 8 februarie 2007, Groupe Danone/Comisia, punctul 155 de mai sus, ar fi reafirmat că o eventuală încălcare repetată figura printre elementele care trebuie luate în considerare cu ocazia analizei gravității încălcării, în conformitate cu articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, și că, în acest context, reclamanta fusese întotdeauna în măsură să prevadă consecințele juridice ale comportamentelor sale. Aceeași ar fi și situația articolului 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003, care constituie temeiul juridic al deciziei atacate. Aplicarea unei majorări pentru încălcare repetată nu ar aduce atingere, așadar, principiului legalității.

160    În al patrulea rând, ar fi stabilit, în continuare, că constatarea și aprecierea caracteristicilor specifice ale unei încălcări repetate fac parte din competența Comisiei și că aceasta nu poate fi ținută de un eventual termen de prescripție pentru a face o astfel de constatare (Hotărârea din 8 februarie 2007, Groupe Danone/Comisia, punctul 155 de mai sus). În orice caz, încălcările privind polipropilena și PVC‑ul ar fi fost constatate prin decizii adoptate în 1986 și, respectiv, în 1994. Ar fi perfect logic, natural și adaptat să se țină cont de astfel de precedente pentru o nouă încălcare săvârșită începând cu 1996. Termenul scurs între cele două încălcări nu ar fi pertinent în sine (Hotărârea Tribunalului din 11 martie 1999, Thyssen Stahl/Comisia, T‑141/94, Rec., p. II‑347). În ceea ce privește intervalul de timp care separă deciziile precedente și începutul noii încălcări, acesta ar fi egal, chiar inferior, celor deja luate în considerare de Curte și de Tribunal în cauzele în care s‑au pronunțat Hotărârea Michelin/Comisia, punctul 157 de mai sus, și Hotărârea din 8 februarie 2007, Groupe Danone/Comisia, punctul 155 de mai sus. Comisia adaugă că, potrivit acestei din urmă hotărâri, ea „poate” să ia în considerare timpul scurs de la precedenta încălcare ca reprezentând unul dintre indiciile care confirmă o tendință privind încălcarea normelor de concurență. În speță, Comisia ar fi examinat exact această problemă în considerentul (489) al deciziei atacate și ar fi concluzionat că trebuia luată în considerare încălcarea repetată.

 Aprecierea Tribunalului

161    Punctul 2 din liniile directoare prevede, ca exemple de circumstanțe agravante, „încălcări repetate de același tip din partea aceleiași/acelorași întreprinderi”.

162    Noțiunea de încălcare repetată, astfel cum este înțeleasă în anumite sisteme de drept naționale, presupune ca o persoană să fi săvârșit noi încălcări după ce a fost sancționată pentru încălcări similare (Hotărârea Thyssen Stahl/Comisia, punctul 160 de mai sus, punctul 617, și Hotărârea Michelin/Comisia, punctul 157 de mai sus, punctul 284).

163    O eventuală încălcare repetată figurează printre elementele care trebuie luate în considerare în cadrul analizei gravității încălcării în cauză (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 72 de mai sus, punctul 91, și Hotărârea din 8 februarie 2007, Groupe Danone/Comisia, punctul 155 de mai sus, punctul 26).

164    În speță, Comisia arată, în decizia atacată, că EniChem a fost deja destinatara unor decizii ale Comisiei în materia înțelegerilor (a se vedea Deciziile Polipropilenă și PVC II). Acest fapt ar demonstra că primele amenzi nu au fost suficiente pentru ca EniChem să își modifice comportamentul. Comisia concluzionează de aici că această încălcare repetată constituie o circumstanță agravantă care justifică o majorare cu 50 % a cuantumului de bază al amenzii [considerentul (487) al deciziei atacate].

165    Eni invocă, în particular, faptul că nu era vizată de deciziile anterioare menționate de Comisie în decizia atacată.

166    Din aceasta din urmă rezultă că Comisia a ținut seama, în speță, de noțiunea „întreprindere”, în sensul articolului 81 CE, în scopul aplicării circumstanței agravante privind încălcarea repetată, fapt confirmat de Comisie în înscrisurile sale. Mai precis, Comisia a considerat, în esență, că aceeași întreprindere repetase un comportament ilicit, chiar dacă persoanele juridice implicate în încălcările în cauză nu erau identice. Trebuie amintit, în această privință, că noțiunea de întreprindere, în sensul articolului 81 CE, trebuie să fie înțeleasă ca desemnând o unitate economică, chiar dacă, din punct de vedere juridic, această unitate economică este constituită din mai multe persoane fizice sau juridice (a se vedea jurisprudența citată la punctul 60 de mai sus). În acest context, trebuie să se considere că, atunci când Comisia intenționează să invoce noțiunea „întreprindere”, în sensul articolului 81 CE, aceasta trebuie să prezinte elemente detaliate și precise care să susțină afirmația sa.

167    Or, trebuie să se arate, în primul rând, că Comisia se referă, în considerentul (487) al deciziei atacate, la „EniChem”, într‑un mod general, acest termen fiind definit în considerentul (36) al deciziei atacate drept „orice societate deținută de Eni SpA”. Trebuie, așadar, să se constate că termenul utilizat de Comisie în decizia atacată, în cadrul aprecierii încălcării repetate, este relativ imprecis, cel puțin în ceea ce privește persoanele juridice care ar alcătui entitatea economică vizată de Deciziile Polipropilenă și PVC II. În plus, dacă se presupune că persoanele juridice în cauză sunt cele menționate în considerentele (26)-(35) ale deciziei atacate, trebuie să se sublinieze că societatea vizată prin Decizia Polipropilenă, și anume Anic, nu face parte dintre persoanele juridice menționate în respectivele considerente. Pe de altă parte, considerentele (26)-(35) ale deciziei atacate urmăresc în esență să descrie evoluția societăților deținute de Eni în cursul încălcării, care este ulterioară adoptării Deciziilor Polipropilenă și PVC II. Aceste considerente nu sunt, așadar, de natură să ofere o informație suficient de detaliată și de precisă cu privire la evoluția societăților deținute de Eni înainte de încălcarea sancționată prin decizia atacată.

168    În al doilea rând, Comisia face trimitere, în nota de subsol nr. 262 din decizia atacată, la Deciziile Polipropilenă și PVC II, indicând că „Eni” ar fi fost implicată în respectivele decizii. Trebuie să se arate, mai întâi, că termenul „Eni” nu face obiectul, în decizia atacată, al unei convenții de scriere, spre deosebire de modul în care s‑a procedat cu termenul „EniChem”. În particular, din considerentele (26)-(36) ale deciziei atacate reiese că, atunci când Comisia are în vedere societatea Eni, în calitate de societate‑mamă a celorlalte societăți, aceasta utilizează termenul „Eni SpA”.

169    În al treilea rând, dacă se presupune că, prin utilizarea termenului „Eni” în nota de subsol nr. 262 din decizia atacată, Comisia vizează societățile care ar face parte din „întreprinderea”, în sensul articolului 81 CE, constituită din persoanele juridice controlate de Eni, trebuie să se arate că Comisia nu a prezentat niciun element detaliat și precis în această privință în cadrul deciziei atacate. Comisia se limitează să arate, în înscrisurile sale prezentate în fața Tribunalului, că Eni ar fi controlat „în întregime” societățile vizate prin Deciziile Polipropilenă și PVC II. Or, în afara faptului că această afirmație nu este susținută prin niciun element de probă, aceasta nu a fost reprodusă în decizia atacată.

170    În al patrulea rând, trebuie să se arate că, în speță, evoluția structurii și a controlului societăților în cauză este deosebit de complexă. Mai precis, Decizia Polipropilenă a fost adresată Anic, fără ca numele Eni să apară în decizia menționată. În ceea ce privește Decizia PVC II, Comisia menționează în aceasta, în considerentul (8), faptul că Anic ar fi „devenit” EniChem SpA și, în considerentul (43), faptul că această evoluție s‑ar datora „diferitelor reorganizări”, fără alte precizări. În plus, numele Eni nu apare în această decizie. Trebuie să se adauge că, în prezenta cauză, activitatea Eni pentru produsele în cauză era asigurată inițial de EniChem Elastomeri (înainte ca această din urmă societate să fie absorbită de EniChem SpA în 1997, cu alte cuvinte după adoptarea Deciziei PVC II) și că activitățile EniChem SpA au fost transferate ulterior către Polimeri, ceea ce sporește complexitatea evoluției structurale a întreprinderilor în cauză. În acest context, ar reveni Comisiei obligația de a fi deosebit de precisă și de a prezenta toate elementele detaliate necesare pentru a considera că societățile vizate prin decizia atacată și societățile vizate prin Deciziile Polipropilenă și PVC II formau aceeași „întreprindere” în sensul articolului 81 CE.

171    Ținând cont de ansamblul acestor elemente, Tribunalul consideră că Comisia nu a prezentat, în decizia atacată, suficiente elemente detaliate și precise pentru a permite să se justifice că una și aceeași „întreprindere”, în sensul articolului 81 CE, repetase un comportament ilicit. În aceste condiții, al doilea aspect al celui de al doilea motiv trebuie admis și, în consecință, se impune anularea articolului 2 litera (c) din decizia atacată, în măsura în care stabilește cuantumul amenzii aplicate Eni la 272,25 milioane de euro.

c)     Cu privire la al treilea aspect, întemeiat pe o eroare în calculul amenzii, în ceea ce privește excluderea Syndial

 Argumentele părților

172    Eni amintește că, după ce, inițial, a inclus Syndial printre persoanele care răspund pentru încălcare, adresându‑i atât prima, cât și a doua comunicare privind obiecțiunile, Comisia a decis totuși să o excludă dintre destinatarii deciziei atacate. Comisia ar fi motivat această alegere prin faptul că exista „un risc serios ca la momentul la care va fi adoptată și executată o decizie prin care i se aplică o amendă în prezenta cauză, Syndial să nu mai dețină suficiente active pentru a putea să o plătească” [considerentul (372) al deciziei atacate].

173    Or, criteriul reținut de Comisie pentru excluderea Syndial nu ar fi conform principiilor privind succesiunile și transferurile de întreprinderi.

174    Făcând trimitere la argumentele dezvoltate în cadrul primului motiv, Eni arată că, dacă, după o transformare a societății, întreprinderea considerată responsabilă continuă să existe, aceasta rămâne responsabilă pentru eventuala încălcare care îi este imputată. Singura excepție de la acest principiu ar fi dispariția persoanei juridice. Aceasta nu s‑ar fi produs însă în speță, întrucât – astfel cum arată de asemenea decizia atacată – Syndial continuă să existe și nu ar fi în lichidare. Eni adaugă că, prin stabilirea în sarcina Polimeri a răspunderii pentru pretinsele conduite anticoncurențiale săvârșite de alte societăți din grup înainte ca Polimeri să preia sectorul chimiei, Comisia a neglijat faptul că, până la sfârșitul anului 2001, această societate era o întreprindere comună plasată sub controlul comun al Eni și al Union Carbide.

175    Excluderea nejustificată a Syndial ar avea consecințe cu privire la nivelul amenzii. Eni arată, în această privință, că cifra de afaceri globală a Syndial, pentru anul anterior adoptării deciziei atacate, era de 860 de milioane de euro și că, în caz de răspundere solidară, cuantumul total al amenzii nu poate depăși 10 % din cifra de afaceri a „celei mai mici întreprinderi”. Eni face trimitere, cu privire la acest din urmă punct, la o lucrare din doctrină. Deși Syndial ar fi luată în considerare pentru aplicarea circumstanței agravante a încălcării repetate, aceasta ar fi îndepărtată în mod eronat în scopul aplicării limitării cuantumului amenzii la pragul de 10 % prevăzut de reglementare. Ar rezulta de aici că cuantumul total al amenzii aplicate Eni ar fi contrar articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 și ar părea să fie rezultatul unui abuz de putere vădit.

176    Comisia solicită respingerea celui de al treilea aspect al celui de al doilea motiv. Aceasta susține, în particular, că excluderea Syndial nu are niciun efect asupra cuantumului amenzii aplicate Eni.

 Aprecierea Tribunalului

177    Împrejurarea potrivit căreia mai multe societăți sunt obligate în solidar la plata unei amenzi pentru motivul că acestea formează o întreprindere în sensul articolului 81 CE nu implică, în ceea ce privește aplicarea plafonului prevăzut la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, faptul că obligația fiecăreia se limitează la 10 % din cifra de afaceri pe care a realizat‑o în timpul ultimului exercițiu financiar. Astfel, plafonul de 10 %, în sensul acestei dispoziții, trebuie calculat pe baza cifrei de afaceri cumulate a tuturor societăților care constituie entitatea economică unică ce acționează ca întreprindere în sensul articolului 81 CE, deoarece doar cifra de afaceri cumulată a societăților componente poate constitui un indiciu privind dimensiunea și puterea economică a întreprinderii în cauză (Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, HFB și alții/Comisia, T‑9/99, Rec., p. II‑1487, punctele 528 și 529, și Hotărârea Tribunalului din 12 decembrie 2007, Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 95 de mai sus, punctul 90).

178    Prin urmare, chiar dacă se presupune că Syndial a fost destinatara deciziei atacate, cuantumul amenzii la care Eni ar fost obligată în solidar nu ar fi trebuit să fie limitat la 10 % din cifra de afaceri a Syndial. Rezultă de aici că argumentele invocate de Eni sunt inoperante.

179    În plus, dacă se presupune că, prin argumentele sale, Eni contestă de fapt răspunderea care a fost reținută în privința sa pentru încălcarea săvârșită de EniChem SpA (devenită Syndial), deși Syndial nu este vizată de decizia atacată, aceste argumente trebuie să fie respinse pentru aceleași motive ca și cele menționate la punctul 117 de mai sus. Faptul că, până la sfârșitul anului 2001, Polimeri a fost o întreprindere comună plasată sub controlul comun al Eni și al Union Carbide nu poate modifica această concluzie, întrucât este cert că transferul de activități dintre EniChem SpA (devenită Syndial) și Polimeri a intervenit la 1 ianuarie 2002.

180    Având în vedere aceste elemente, al treilea aspect al celui de al doilea motiv invocat de Eni trebuie să fie respins ca nefondat.

181    Din ansamblul acestor motive rezultă că se impune admiterea celui de al doilea aspect al celui de al doilea motiv și, în consecință, anularea articolului 2 litera (c) din decizia atacată, în măsura în care stabilește cuantumul amenzii aplicate Eni la 272,25 milioane de euro, și să se respingă în rest concluziile prin care se solicită anularea în parte a deciziei atacate.

B –  Cu privire la concluziile prin care se solicită modificarea cuantumului amenzii

182    Se impune de la început, pentru motivele expuse la punctele 166-171 de mai sus, ca Tribunalul, în exercitarea competenței sale de fond, în temeiul articolului 31 din Regulamentul nr. 1/2003, să modifice articolul 2 litera (c) din decizia atacată, în măsura în care Comisia, pentru a ajunge la cuantumul de 272,25 milioane de euro, a reținut în mod eronat, în privința Eni, circumstanța agravantă a încălcării repetate.

183    Prin urmare, în circumstanțele speței, este necesar, pentru a stabili în mod adecvat cuantumul amenzii, să se mențină neschimbată, în rest, metoda de calcul aplicată de Comisie.

184    Așadar, cuantumul final al amenzii aplicate Eni este stabilit la 181,5 milioane de euro.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

185    Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. În temeiul alineatului (3) primul paragraf al aceleiași dispoziții, Tribunalul poate să repartizeze cheltuielile de judecată în cazul în care părțile cad în pretenții cu privire la unul sau mai multe capete de cerere. În împrejurările din prezenta cauză, trebuie să se decidă că fiecare parte va suporta propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera întâi)

declară și hotărăște:

1)      Anulează articolul 2 litera (c) din Decizia C(2006) 5700 final a Comisiei din 29 noiembrie 2006 privind o procedură în temeiul articolului 81 CE și al articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/F/38.638 – Cauciuc butadienic și cauciuc stiren‑butadienic fabricat prin polimerizare în emulsie) în măsura în care în acesta este stabilit cuantumul amenzii aplicate Eni SpA la 272,25 milioane de euro.

2)      Cuantumul amenzii aplicate Eni este stabilit la 181,5 milioane de euro.

3)      Respinge acțiunea cu privire la restul motivelor.

4)      Fiecare parte își suportă propriile cheltuieli de judecată.

Dehousse Wiszniewska‑Białecka Wahl

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 13 iulie 2011.

Semnături

Cuprins

Istoricul cauzei

Procedura și concluziile părților

În drept

A –  Cu privire la concluziile prin care se solicită anularea în parte a deciziei atacate

1.  Cu privire la primul motiv, întemeiat pe imputarea ilegală a încălcării în sarcina Eni

a)  Cu privire la primul aspect, întemeiat pe aplicarea eronată a condițiilor de imputabilitate a încălcării

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

b)  Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe aplicarea eronată a unei răspunderi obiective

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

c)  Cu privire la al treilea aspect, întemeiat pe o eroare în analiza elementelor invocate de Eni

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

d)  Cu privire la al patrulea aspect, întemeiat pe încălcarea principiului răspunderii limitate a societăților pe acțiuni și a principiilor comune în materia răspunderii

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

2.  Cu privire la al doilea motiv, invocat cu titlu subsidiar, întemeiat pe stabilirea ilegală a cuantumului amenzii

a)  Cu privire la primul aspect, întemeiat pe aplicarea eronată a unui coeficient multiplicator cu scop descurajator

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

b)  Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe majorarea nejustificată a cuantumului de bază al amenzii pentru încălcare repetată

Argumentele părților

–  Argumentele invocate de Eni

–  Argumentele Comisiei

Aprecierea Tribunalului

c)  Cu privire la al treilea aspect, întemeiat pe o eroare în calculul amenzii, în ceea ce privește excluderea Syndial

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

B –  Cu privire la concluziile prin care se solicită modificarea cuantumului amenzii

Cu privire la cheltuielile de judecată

* Limba de procedură: italiana.