Language of document : ECLI:EU:T:2011:361

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera întâi)

13 iulie 2011(*)

„Concurență – Înțelegeri – Piața cauciucului butadienic și a cauciucului stiren‑butadienic fabricat prin polimerizare în emulsie – Decizie de constatare a unei încălcări a articolului 81 CE – Imputabilitatea comportamentului ilicit – Încălcare unică – Dovada existenței înțelegerii – Amenzi – Gravitatea și durata încălcării – Circumstanțe agravante”

În cauza T‑59/07,

Polimeri Europa SpA, cu sediul în Brindisi (Italia), reprezentată de M. Siragusa și F. Moretti, avocați,

reclamantă,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de domnii V. Di Bucci, G. Conte și V. Bottka, în calitate de agenți,

pârâtă,

având ca obiect o cerere de anulare Deciziei C(2006) 5700 final a Comisiei din 29 noiembrie 2006 privind o procedură în temeiul articolului 81 [CE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE (Cazul COMP/F/38.638 – Cauciuc butadienic și cauciuc stiren‑butadienic fabricat prin polimerizare în emulsie) sau, cu titlu subsidiar, anularea sau reducerea amenzii aplicate Polimeri Europa SpA,

TRIBUNALUL (Camera întâi),

compus din domnul F. Dehousse (raportor), îndeplinind funcția de președinte, doamna I. Wiszniewska‑Białecka și domnul N. Wahl, judecători,

grefier: doamna K. Pocheć, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 21 octombrie 2009,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Istoricul cauzei

1        Prin Decizia C(2006) 5700 final din 29 noiembrie 2006 (Cazul COMP/F/38.638 – Cauciuc butadienic și cauciuc stiren‑butadienic fabricat prin polimerizare în emulsie, denumită în continuare „decizia atacată”), Comisia Comunităților Europene a constatat că mai multe întreprinderi au încălcat articolul 81 alineatul (1) CE și articolul 53 din Acordul privind Spațiul Economic European (SEE) prin participarea la o înțelegere pe piața produselor menționate anterior.

2        Întreprinderile destinatare ale deciziei atacate sunt:

–        Bayer AG, cu sediul în Leverkusen (Germania);

–        The Dow Chemical Company, cu sediul în Midland, Michigan (Statele Unite) (denumită în continuare „Dow Chemical”);

–        Dow Deutschland Inc., cu sediul în Schwalbach (Germania);

–        Dow Deutschland Anlagengesellschaft mbH (fostă Dow Deutschland GmbH & Co. OHG), cu sediul în Schwalbach;

–        Dow Europe, cu sediul în Horgen (Elveția);

–        Eni SpA, cu sediul în Roma (Italia);

–        Polimeri Europa SpA, cu sediul în Brindisi (Italia) (denumită în continuare „Polimeri”);

–        Shell Petroleum NV, cu sediul în Haga (Țările de Jos);

–        Shell Nederland BV, cu sediul în Haga;

–        Shell Nederland Chemie BV, cu sediul în Rotterdam (Țările de Jos);

–        Unipetrol a.s., cu sediul în Praga (Republica Cehă);

–        Kaučuk a.s., cu sediul în Kralupy nad Vltavou (Republica Cehă);

–        Trade‑Stomil sp. z o.o., cu sediul în Łódź (Polonia) (denumită în continuare „Stomil”).

3        Dow Deutschland, Dow Deutschland Anlagengesellschaft și Dow Europe sunt controlate în întregime, direct sau indirect, de Dow Chemical [considerentele (16)-(21) ale deciziei atacate].

4        Activitatea Eni în ce privește produsele în cauză era asigurată inițial de EniChem Elastomeri Srl, controlată indirect de Eni, prin intermediul filialei sale EniChem SpA (denumită în continuare „EniChem SpA”). La 1 noiembrie 1997, EniChem Elastomeri a fost absorbită de EniChem SpA. Eni controla 99,97 % din EniChem SpA. La 1 ianuarie 2002, EniChem SpA și‑a transferat activitatea strategică din domeniul chimic (inclusiv activitatea legată de cauciucul butadienic și de cauciucul stiren‑butadienic fabricat prin polimerizare în emulsie) filialei sale Polimeri, deținută în proporție de 100 %. Eni controlează direct și integral Polimeri de la 21 octombrie 2002. Începând cu 1 mai 2003, EniChem SpA și‑a schimbat denumirea în Syndial SpA [considerentele (26)-(32) ale deciziei atacate]. Comisia utilizează în decizia atacată denumirea „EniChem” cu referire la orice societate deținută de Eni (denumită în continuare „EniChem”) [considerentul (36) al deciziei atacate].

5        Shell Nederland Chemie este o filială a Shell Nederland, care este ea însăși controlată în întregime de Shell Petroleum (denumite în continuare, împreună, „Shell”) [considerentele (38)-(40) ale deciziei atacate].

6        Kaučuk a fost înființată în 1997, în urma fuziunii dintre Kaučuk Group a.s. și Chemopetrol Group a.s. La 21 iulie 1997, Unipetrol a achiziționat integralitatea activelor, drepturilor și obligațiilor întreprinderilor fuzionate. Unipetrol deține 100 % din acțiunile Kaučuk [considerentele (45) și (46) ale deciziei atacate]. Pe de altă parte, potrivit deciziei atacate, Tavorex s.r.o. (denumită în continuare „Tavorex”), cu sediul în Republica Cehă, a reprezentat Kaučuk (și pe predecesoarea acesteia, Kaučuk Group) la export între 1991 și 28 februarie 2003. Tot potrivit deciziei atacate, Tavorex reprezenta Kaučuk, din anul 1996, în cadrul reuniunilor Asociației Europene a Cauciucului Sintetic [considerentul (49) al deciziei atacate].

7        Potrivit deciziei atacate, Stomil reprezenta producătorul polonez Chemical Company Dwory SA (denumit în continuare „Dwory”) în activitățile sale la export de aproximativ 30 de ani, până în anul 2001 cel puțin. Tot potrivit deciziei atacate, Stomil a reprezentat Dwory, între 1997 și 2000, în cadrul reuniunilor Asociației Europene a Cauciucului Sintetic [considerentul (51) al deciziei atacate].

8        Perioada reținută pentru durata încălcării se întinde de la 20 mai 1996 la 28 noiembrie 2002, pentru Bayer, Eni și Polimeri, de la 20 mai 1996 la 31 mai 1999, pentru Shell Petroleum, Shell Nederland și Shell Nederland Chemie, de la 1 iulie 1996 la 28 noiembrie 2002, pentru Dow Chemical, de la 1 iulie 1996 la 27 noiembrie 2001, pentru Dow Deutschland, de la 16 noiembrie 1999 la 28 noiembrie 2002, pentru Unipetrol și Kaučuk, de la 16 noiembrie 1999 la 22 februarie 2000, pentru Stomil, de la 22 februarie 2001 la 28 februarie 2002, pentru Dow Deutschland Anlagengesellschaft și de la 26 noiembrie 2001 la 28 noiembrie 2002, pentru Dow Europe [considerentele (476)-(485) și articolul 1 din dispozitivul deciziei atacate].

9        Cauciucul butadienic (denumit în continuare „CB”) și cauciucul stiren‑butadienic fabricat prin polimerizare în emulsie (denumit în continuare „CSB”) sunt cauciucuri sintetice utilizate în principal în producția de anvelope. Aceste două produse sunt substituibile între ele și cu alte cauciucuri sintetice, precum și cu cauciucul natural [considerentele (3)-(6) ale deciziei atacate].

10      În plus față de producătorii vizați prin decizia atacată, alți producători stabiliți în Asia și în Europa de Est au vândut cantități limitate de CB și de CSB pe teritoriul SEE. Pe de altă parte, o cantitate importantă de CB este produsă direct de marii producători de anvelope [considerentul (54) al deciziei atacate].

11      La 20 decembrie 2002, Bayer a contactat serviciile Comisiei și și‑a exprimat dorința de a coopera, în temeiul Comunicării Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri (JO 2002, C 45, p. 3, denumită în continuare „Comunicarea privind cooperarea”), în privința CB și a CSB. În ceea ce privește CSB, Bayer a furnizat o declarație orală în care descria activitățile înțelegerii. Această declarație orală a fost înregistrată pe casetă [considerentul (67) al deciziei atacate].

12      La 14 ianuarie 2003, Bayer a furnizat o declarație orală în care descria activitățile înțelegerii în privința CB. Această declarație orală a fost înregistrată pe casetă. Bayer a furnizat de asemenea procese‑verbale ale reuniunilor comitetului CB din cadrul Asociației Europene a Cauciucului Sintetic [considerentul (68) al deciziei atacate].

13      La 5 februarie 2003, Comisia a notificat Bayer decizia sa de a‑i acorda o imunitate condiționată la amenzi [considerentul (69) al deciziei atacate].

14      La 27 martie 2003, Comisia a efectuat o vizită de verificare, în temeiul articolului 14 alineatul (3) din Regulamentul nr. 17 al Consiliului din 6 februarie 1962, primul regulament de punere în aplicare a articolelor [81 CE] și [82 CE] (JO 1962, 13, p. 204, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 3), în incintele Dow Deutschland & Co. [considerentul (70) al deciziei atacate].

15      Între luna septembrie 2003 și luna iulie 2006, Comisia a adresat întreprinderilor vizate prin decizia atacată mai multe cereri de informații în temeiul articolului 11 din Regulamentul nr. 17 și al articolului 18 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 [CE] și 82 [CE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167) [considerentul (71) al deciziei atacate].

16      La 16 octombrie 2003, Dow Deutschland și Dow Deutschland & Co. au avut întâlniri cu serviciile Comisiei și și‑au exprimat dorința de a coopera în temeiul Comunicării privind cooperarea. În cadrul acestei reuniuni, a fost realizată o prezentare orală a activităților înțelegerii pentru CB și CSB. Această prezentare orală a fost înregistrată. A fost predat de asemenea un dosar conținând documente referitoare la înțelegere [considerentul (72) al deciziei atacate].

17      La 4 martie 2005, Dow Deutschland a fost informată cu privire la intenția Comisiei de a‑i acorda o reducere a amenzii cuprinsă între 30 și 50 % [considerentul (73) al deciziei atacate].

18      La 7 iunie 2005, Comisia a deschis procedura și a adresat o primă comunicare privind obiecțiunile întreprinderilor destinatare ale deciziei atacate – cu excepția Unipetrol –, precum și Dwory. Prima comunicare privind obiecțiunile a fost adoptată de asemenea împotriva Tavorex, dar nu i‑a fost notificată, întrucât Tavorex se afla în faliment din luna octombrie 2004. Procedura în privința acesteia a fost, așadar, închisă [considerentele (49) și (74) ale deciziei atacate].

19      Întreprinderile vizate au depus observații scrise cu privire la această primă comunicare privind obiecțiunile [considerentul (75) al deciziei atacate]. Acestea au avut de asemenea acces la dosar, sub forma unui CD‑ROM, și la declarațiile orale și la documentele aferente acestora în incintele Comisiei [considerentul (76) al deciziei atacate].

20      La 3 noiembrie 2005, Manufacture française des pneumatiques Michelin (denumită în continuare „Michelin”) a formulat o cerere de intervenție. Aceasta a prezentat comentarii scrise la 13 ianuarie 2006 [considerentul (78) al deciziei atacate].

21      La 6 aprilie 2006, Comisia a adoptat o a doua comunicare privind obiecțiunile adresată întreprinderilor destinatare ale deciziei atacate. Întreprinderile în cauză au depus observații scrise în această privință [considerentul (84) al deciziei atacate].

22      La 12 mai 2006, Michelin a depus o plângere în temeiul articolului 5 din Regulamentul (CE) nr. 773/2004 al Comisiei din 7 aprilie 2004 privind desfășurarea procedurilor puse în aplicare de Comisie în temeiul articolelor 81 [CE] și 82 [CE] (JO L 123, p. 18, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 242) [considerentul (85) al deciziei atacate].

23      La 22 iunie 2006, întreprinderile destinatare ale deciziei atacate, cu excepția Stomil, precum și Michelin au luat parte la audierea în fața Comisiei [considerentul (86) al deciziei atacate].

24      În lipsa unor elemente de probă suficiente ale participării Dwory la înțelegere, Comisia a decis să închidă procedura în privința sa [considerentul (88) al deciziei atacate]. Comisia a decis de asemenea să închidă procedura în privința Syndial [considerentul (89) al deciziei atacate].

25      Pe de altă parte, deși inițial fuseseră utilizate două numere de cauze distincte, unul pentru CB și unul pentru CSB (COMP/E‑1/38.637 și COMP/E‑1/38.638), Comisia a utilizat, după prima comunicare privind obiecțiunile, un număr unic (COMP/F/38.638) [considerentele (90) și (91) ale deciziei atacate].

26      Procedura administrativă s‑a finalizat prin adoptarea de către Comisie, la 29 noiembrie 2006, a deciziei atacate.

27      Potrivit articolului 1 din dispozitivul deciziei atacate, întreprinderile următoare au încălcat articolul 81 CE și articolul 53 SEE, prin participarea, în perioadele indicate, la un acord unic și continuu în cadrul căruia au convenit să stabilească obiective de preț, să împartă clienții prin acorduri de neagresiune și să facă schimb de informații sensibile cu privire la prețuri, la concurenți și la clienți în sectoarele CB și CSB:

a)      Bayer, de la 20 mai 1996 la 28 noiembrie 2002;

b)       Dow Chemical, de la 1 iulie 1996 la 28 noiembrie 2002; Dow Deutschland, de la 1 iulie 1996 la 27 noiembrie 2001; Dow Deutschland Anlagengesellschaft, de la 22 februarie 2001 la 28 februarie 2002; Dow Europe, de la 26 noiembrie 2001 la 28 noiembrie 2002;

c)       Eni, de la 20 mai 1996 la 28 noiembrie 2002; Polimeri, de la 20 mai 1996 la 28 noiembrie 2002;

d)       Shell Petroleum, de la 20 mai 1996 la 31 mai 1999; Shell Nederland, de la 20 mai 1996 la 31 mai 1999; Shell Nederland Chemie, de la 20 mai 1996 la 31 mai 1999;

e)       Unipetrol, de la 16 noiembrie 1999 la 28 noiembrie 2002; Kaučuk, de la 16 noiembrie 1999 la 28 noiembrie 2002;

f)       Stomil, de la 16 noiembrie 1999 la 22 februarie 2000.

28      Pe baza constatărilor de fapt și a aprecierilor juridice efectuate în decizia atacată, Comisia a impus întreprinderilor în cauză amenzi al căror cuantum a fost calculat potrivit metodologiei expuse în Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO (JO 1998, C 9, p. 3, Ediție specială, 08/vol. 3, p. 69, denumite în continuare „liniile directoare”), precum și în Comunicarea privind cooperarea.

29      Prin articolul 2 din dispozitivul deciziei atacate sunt aplicate următoarele amenzi:

a)       Bayer: 0 euro;

b)       Dow Chemical: 64,575 milioane de euro, din care:

i)       60,27 milioane de euro în solidar cu Dow Deutschland;

ii)      47,355 milioane de euro în solidar cu Dow Deutschland Anlagengesellschaft și Dow Europe;

c)       Eni și Polimeri, în solidar: 272,25 milioane de euro;

d)       Shell Petroleum, Shell Nederland și Shell Nederland Chemie, în solidar: 160,875 milioane de euro;

e)       Unipetrol și Kaučuk, în solidar: 17,55 milioane de euro;

f)       Stomil: 3,8 milioane de euro.

30      Articolul 3 din dispozitivul deciziei atacate obligă întreprinderile enumerate la articolul 1 să înceteze imediat încălcările vizate la același articol, în cazul în care nu au făcut deja aceasta, iar pe viitor să se abțină de la repetarea oricărui act sau a oricărei conduite descrise la articolul 1 și de la orice act sau conduită cu un obiect sau cu un efect echivalent.

 Procedura și concluziile părților

31      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 20 februarie 2007, Polimeri a introdus prezenta acțiune.

32      Prin decizia președintelui Tribunalului din 1 aprilie 2009, domnul N. Wahl a fost desemnat pentru completarea camerei ca urmare a împiedicării unuia dintre membrii acesteia.

33      Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera întâi) a decis deschiderea procedurii orale.

34      În cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 64 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, acesta a invitat părțile să răspundă la anumite întrebări și să comunice anumite documente. Părțile au răspuns acestei solicitări în termenele stabilite.

35      Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările orale adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 21 octombrie 2009.

36      Polimeri solicită Tribunalului:

–        realizarea activităților de cercetare judecătorească solicitate;

–        anularea deciziei atacate, în totalitate sau în parte, cu consecințele pe care aceasta le implică în privința cuantumului amenzii;

–        cu titlu subsidiar, anularea sau reducerea amenzii;

–        în orice caz, obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

37      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea Polimeri la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

38      În susținerea concluziilor sale, Polimeri invocă, în esență, șaisprezece motive privind vicii de procedură, fondul deciziei atacate, precum și stabilirea cuantumului amenzii.

I –  Cu privire la concluziile prin care se solicită anularea în parte a deciziei atacate

A –  Cu privire la motivele referitoare la vicii de procedură

1.     Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o utilizare inadecvată a Comunicării privind cooperarea

a)     Argumentele părților

39      Polimeri susține că decizia atacată este întemeiată „în proporție de 90 %” pe declarațiile Bayer și Dow. Decizia atacată ar face trimitere în majoritatea cazurilor la declarații orale. Înscrisurile prezentate cu titlu de probă ar fi, mai mult, foarte puține și susceptibile de mai multe interpretări.

40      Obiectivul declarațiilor orale ar fi acela de a permite Comisiei să deschidă investigația. Or, în speță, aceste declarații ar fi servit drept instrumente pentru identificarea faptelor, substituindu‑se într‑o mare măsură investigației înseși, și drept mijloace de presiune asupra întreprinderilor care au colaborat cu Comisia.

41      În particular, în primul rând, Polimeri arată că declarația Bayer din 20 decembrie 2002 a servit pentru a desfășura o singură vizită de verificare, în speță în incintele Dow. Nicio altă întreprindere menționată de Bayer în prima sa declarație nu ar fi făcut obiectul unei vizite de verificare.

42      În al doilea rând, în ceea ce privește probele prezentate, acestea ar fi foarte sărace și echivoce. Aceste documente ar putea fi interpretate ca probe ale unor schimburi de informații sensibile sau și ale unor acorduri, dar ar putea de asemenea să nu reflecte decât datele privind prețurile de pe piață, cunoscute în tot sectorul, și provenind din alte surse.

43      Polimeri prezintă în particular notițele luate de unul dintre participanții la o reuniune care a avut loc la Düsseldorf (Germania) la 21 februarie 1996, pe care le anexează la cererea introductivă. Comisia ar fi utilizat inițial aceste documente drept probă a unui acord cu privire la prețuri, înainte de a concluziona că respectiva reuniune nu făcea parte dintre reuniunile presupuse ale înțelegerii și de a retrage documentele în cauză dintre elementele incriminatoare. Or, aceste documente ar fi la fel sau chiar mai detaliate decât celelalte documente redactate de același participant, cărora Comisia le‑a atribuit o valoare de probă a acordurilor ilicite.

44      În acest context, întreprinderile ar fi fost determinate să adauge, în declarațiile lor, detalii care nu pot fi demonstrate. Un prim efect dezastruos al acestei politici ar fi ilustrat prin declarațiile făcute cu ocazia celei de a doua runde de întâlniri. Polimeri subliniază astfel că, la întâlnirea din 12 decembrie 2005 cu angajații Dow (domnii N. și F.), Comisia ar fi adresat întrebări ad‑hoc pentru a încerca să forțeze aceste persoane să facă declarații „de complezență” cu privire la reuniunile prezumate în cadrul înțelegerii, dar și cu privire la eventualele majorări de prețuri care fac obiectul pretinselor acorduri. Comisia ar fi mers până la a furniza ea însăși datele posibilelor majorări de prețuri și, întrucât nu a obținut rezultatele sperate, ar fi omis să le menționeze în decizia atacată. De asemenea, considerentul (244) al deciziei atacate ar ilustra faptul că Dow ar fi fost „forțată” să depună mărturie. Declarația Dow din 17 noiembrie 2005 ar arăta, astfel, că aceasta și‑a modificat versiunea faptelor după ce a luat cunoștință de declarațiile Bayer. Concluzia Comisiei în această privință nu ar reflecta declarațiile Dow. În același sens, declarația Bayer din 6 decembrie 2005, privind reuniunea care a avut loc la Düsseldorf la 21 februarie 1996 (a se vedea punctul 43 de mai sus), ar ilustra faptul că această societate ar fi ajuns să se acuze de acte pe care nu le‑a comis.

45      În al treilea rând, Polimeri indică faptul că singura trimitere legislativă la regimul declarațiilor primite în temeiul atribuțiilor de investigație ale Comisiei ar fi cuprinsă în articolul 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003. Or, ar fi stabilit faptul că Comisia nu poate utiliza declarațiile orale ale întreprinderilor în contextul unei cereri de imunitate drept probă decisivă a existenței unei înțelegeri. Acest lucru ar fi motivat de faptul că declarațiile respective sunt făcute de întreprinderi în interesul lor. În măsura în care, potrivit Polimeri, o pondere majoritară ar fi fost acordată de Comisie declarațiilor menționate (Polimeri subliniază în particular că, din cele 15 reuniuni citate de Comisie considerate că au avut loc între concurenți, numai existența a patru dintre acestea este dovedită și în scris), afirmația potrivit căreia „refuzul total [al Syndial și al Polimeri] de a‑și admite participarea (la înțelegere sau la comportamente specifice) nu poate, în sine, să prevaleze asupra probelor de care dispune Comisia” [considerentul (327) al deciziei atacate] ar reflecta un sistem în care acuzarea, care ar fi totodată și instanță, ar profita fără a fi sancționată de competențele sale.

46      Jurisprudența citată de Comisie în considerentele (203)-(205) ale deciziei atacate nu ar fi, de altfel, în acest sens. Astfel, Tribunalul ar fi considerat că declarația unei întreprinderi căreia i se impută că a participat la o înțelegere, a cărei exactitate este contestată de mai multe alte întreprinderi acuzate, nu putea fi considerată că reprezintă o dovadă suficientă a existenței unei încălcări săvârșite de acestea din urmă fără a fi confirmată de alte elemente de probă (Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2004, JFE Engineering și alții/Comisia, T‑67/00, T‑68/00, T‑71/00 și T‑78/00, Rec., p. II‑2501). Această abordare ar fi fost confirmată de Curte în recurs.

47      Polimeri adaugă că argumentele pe care le dezvoltă nu privesc „fondul cauzei”, astfel cum ar arăta Comisia în înscrisurile sale. Pentru Polimeri, obiecțiile sale privesc atingerea adusă dreptului la apărare, cauzată de răsturnarea sarcinii probei ce rezultă din utilizarea absolut singulară a declarațiilor întreprinderilor care au solicitat adoptarea de măsuri de clemență. Polimeri arată că Comisia răspunde argumentelor sale, în cadrul celui de al optulea motiv, invocând jurisprudența privind sarcina probei. Cu toate acestea, jurisprudența invocată în această privință nu ar fi relevantă, în măsura în care, în cauzele pe care Comisia le are în vedere, implicarea întreprinderilor ar fi fost dovedită prin mijloace de probă scrise. În speță, decizia atacată ar cuprinde o parte generală, care nu ar fi nimic altceva decât un puzzle de declarații.

48      Comisia arată că motivele formulate de Polimeri privesc dovada încălcării și, prin urmare, fondul cauzei, iar nu pretinse vicii de procedură. Comisia face trimitere, prin urmare, la partea din memoriul în apărare referitoare la pretinse erori în aprecierea elementelor de probă privind existența înțelegerii.

b)     Aprecierea Tribunalului

49      Cu titlu prealabil, trebuie să se considere că, chiar dacă unele dintre argumentele dezvoltate în cadrul primului motiv privesc proba încălcării și sunt, prin urmare, inoperante în cadrul motivelor privind viciile de procedură despre care se presupune că au afectat adoptarea deciziei atacate, Polimeri contestă de asemenea, în mod general, utilizarea de către Comisie a declarațiilor întreprinderilor ca elemente de probă. În această privință, Polimeri susține, în esență, că ar fi fost acordată o importanță prea mare declarațiilor întreprinderilor, în detrimentul mijloacelor de probă scrise, și că respectivele declarații nu ar fi fiabile.

50      Trebuie amintit că, în ceea ce privește administrarea dovezii unei încălcări a articolului 81 alineatul (1) CE, Comisiei îi revine obligația de a face dovada încălcărilor pe care le constată și de a stabili elementele de probă adecvate în vederea demonstrării, în mod temeinic, a existenței faptelor constitutive ale unei încălcări (Hotărârea Curții din 17 decembrie 1998, Baustahlgewebe/Comisia, C‑185/95 P, Rec., p. I‑8417, punctul 58, și Hotărârea Curții din 8 iulie 1999, Comisia/Anic Partecipazioni, C‑49/92 P, Rec., p. I‑4125, punctul 86). Astfel, este necesar să fie prezentate de către Comisie dovezi precise și concordante pentru a întemeia convingerea fermă că încălcarea a fost săvârșită (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 6 iulie 2000, Volkswagen/Comisia, T‑62/98, Rec., p. II‑2707, punctul 43 și jurisprudența citată).

51      Pe de altă parte, activitățile pe care le presupun practicile și acordurile anticoncurențiale se desfășoară de obicei în mod clandestin, reuniunile se țin în secret și documentația aferentă acestora este redusă la minimum. Rezultă de aici că, chiar în cazul în care Comisia descoperă înscrisuri ce atestă în mod explicit un contact nelegal între operatori, în mod normal, acestea nu vor fi decât fragmentare și dispersate, astfel încât adesea este necesar ca anumite detalii să fie reconstituite prin deducții. Prin urmare, în majoritatea cazurilor, existența unei practici sau a unui acord anticoncurențial trebuie să fie dedusă dintr‑un anumit număr de coincidențe și de indicii care, privite în ansamblu, pot constitui, în lipsa unei alte explicații coerente, dovada încălcării dreptului concurenței (Hotărârea Curții din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia, C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, Rec., p. I‑123, punctele 55-57, și Hotărârea Curții din 25 ianuarie 2007, Sumitomo Metal Industries și Nippon Steel/Comisia, C‑403/04 P și C‑405/04 P, Rep., p. I‑729, punctul 51).

52      În acest cadru, nicio dispoziție și niciun principiu general al dreptului comunitar nu interzice Comisiei să invoce față de o întreprindere declarații ale altor întreprinderi acuzate. Dacă nu ar fi astfel, sarcina probei cu privire la comportamente contrare articolelor 81 CE și 82 CE, care revine Comisiei, ar fi imposibil de îndeplinit și incompatibilă cu misiunea de supraveghere a bunei aplicări a acestor dispoziții care îi este atribuită Comisiei prin Tratatul CE (Hotărârea Tribunalului din 20 aprilie 1999, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, cunoscută sub numele „PVC II”, T‑305/94-T‑307/94, T‑313/94-T‑316/94, T‑318/94, T‑325/94, T‑328/94, T‑329/94 și T‑335/94, Rec., p. II‑931, punctul 512, și Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 46 de mai sus, punctul 192).

53      În plus, declarațiile date în numele unor întreprinderi au o valoare probantă care nu este neglijabilă, întrucât induc riscuri juridice și economice considerabile (a se vedea în acest sens Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 46 de mai sus, punctele 205 și 211, și Hotărârea Sumitomo Metal Industries și Nippon Steel/Comisia, punctul 51 de mai sus, punctul 103).

54      Desigur, nu se poate considera că declarația unei întreprinderi căreia i se impută faptul că a participat la o înțelegere, a cărei exactitate este contestată de mai multe alte întreprinderi cărora le este imputată participarea la aceeași înțelegere, reprezintă o dovadă suficientă a existenței unei încălcări săvârșite de acestea din urmă dacă nu este susținută de alte elemente de probă (Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 46 de mai sus, punctul 219).

55      Cu toate acestea, în speță, decizia atacată este întemeiată pe mai multe declarații ale unor întreprinderi care converg, și anume declarațiile Bayer, Dow și Shell, astfel încât se susțin unele pe altele (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 26 aprilie 2007, Bolloré și alții/Comisia, cauzele conexate T‑109/02, T‑118/02, T‑122/02, T‑125/02, T‑126/02, T‑128/02, T‑129/02, T‑132/02 și T‑136/02, Rep., p. II‑947, punctul 168). Pe de altă parte, este cert că decizia atacată este întemeiată și pe mijloace de probă scrise, în special note olografe din cadrul reuniunilor. Faptul că Polimeri contestă valoarea probantă a acestor documente nu poate afecta decizia atacată în ceea ce privește procedura care a fost urmată de Comisie.

56      Având în vedere aceste elemente, niciun element nu permite să se considere că decizia atacată ar fi afectată de vicii de procedură care să îi afecteze legalitatea.

57      Celelalte argumente dezvoltate de Polimeri nu pot pune sub semnul întrebării această concluzie.

58      În ceea ce privește împrejurarea invocată potrivit căreia Comisia nu s‑ar putea întemeia pe declarații date în cadrul Comunicării privind cooperarea, trebuie să se arate, în primul rând, că nicio dispoziție nu interzice Comisiei să utilizeze astfel de declarații pentru a demonstra existența unei încălcări a normelor de concurență. În al doilea rând, astfel de declarații nu pot fi considerate ca fiind lipsite de valoare probantă, întrucât declarațiile care sunt contrare interesului celui care le dă trebuie, în principiu, să fie considerate elemente de probă care prezintă o încredere deosebită (Hotărârea Bolloré și alții/Comisia, punctul 55 de mai sus, punctul 166). În al treilea rând, deși s‑ar putea manifesta o anumită neîncredere în privința depozițiilor voluntare ale participanților principali la o înțelegere ilicită, ținând seama de faptul că este posibil ca acești participanți să aibă tendința să minimizeze importanța contribuției lor la încălcare și să o maximizeze pe cea a celorlalți participanți, nu este mai puțin adevărat că argumentul Polimeri nu corespunde logicii inerente procedurii prevăzute de Comunicarea privind cooperarea. Astfel, faptul de a solicita beneficiul aplicării acesteia în vederea obținerii unei reduceri a amenzii nu creează în mod necesar un stimulent pentru a prezenta elemente de probă care deformează realitatea comportamentului celorlalți participanți la înțelegere. Orice tentativă de a induce în eroare Comisia ar putea pune sub semnul întrebării sinceritatea și caracterul complet al cooperării solicitantului și, prin urmare, ar pune în pericol posibilitatea ca acesta să beneficieze pe deplin de Comunicarea privind cooperarea (Hotărârea Tribunalului din 16 noiembrie 2006, Peróxidos Orgánicos/Comisia, T‑120/04, Rec., p. II‑4441, punctul 70). În special, trebuie să se considere că faptul că o persoană mărturisește că a săvârșit o încălcare și recunoaște astfel existența unor fapte care depășesc ceea ce putea fi dedus direct din documentele în discuție implică a priori, în lipsa unor circumstanțe particulare de natură să indice contrariul, că această persoană a luat decizia de a spune adevărul (Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 46 de mai sus, punctul 212).

59      În ceea ce privește faptul că unele dintre întreprinderile în cauză ar fi fost „forțate” să dea declarații, Polimeri invocă de fapt o încălcare a principiului bunei administrări. Trebuie amintit în această privință că, printre garanțiile conferite de ordinea juridică comunitară în cadrul procedurilor administrative, se numără în special principiul bunei administrări, care include obligația instituției competente de a examina atent și imparțial toate elementele relevante ale cauzei (Hotărârea Tribunalului din 24 ianuarie 1992, La Cinq/Comisia, T‑44/90, Rec., p. II‑1, punctul 86, și Hotărârea Tribunalului din 18 iunie 2008, Hoechst/Comisia, T‑410/03, Rep., p. II‑881, punctul 129). Or, o încălcare a principiului bunei administrări poate determina anularea deciziei în cauză dacă se stabilește că, în lipsa acestei neregularități, decizia menționată ar fi avut un conținut diferit (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 16 decembrie 1975, Suiker Unie și alții/Comisia, 40/73-48/73, 50/73, 54/73-56/73, 111/73, 113/73 și 114/73, Rec., p. 1663, punctul 91; a se vedea, de asemenea, Hotărârea Volkswagen/Comisia, punctul 50 de mai sus, punctul 283). În speță, Polimeri nu a furnizat o asemenea dovadă. În orice caz, presupunând chiar că încălcarea invocată a principiului bunei administrări determină Tribunalul să respingă declarațiile întreprinderilor vizate de Polimeri, acest fapt ar lăsa intacte celelalte elemente cuprinse în decizia atacată. Prin urmare, nimic nu permite să se considere că, în acest context, Comisia ar fi fost determinată să concluzioneze în sensul inexistenței unei încălcări a normelor de concurență.

60      Având în vedere aceste elemente, primul motiv invocat de Polimeri trebuie să fie respins ca nefondat.

2.     Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe trimiterea nejustificată a unei a doua comunicări privind obiecțiunile

a)     Argumentele părților

61      Polimeri subliniază că comunicarea către persoanele interesate a unor obiecțiuni suplimentare nu devine necesară decât în cazul în care rezultatul verificărilor determină Comisia să impute întreprinderilor acte noi sau să modifice în mod sensibil elementele de probă ale încălcărilor constatate.

62      În speță, Comisia ar fi justificat trimiterea noii comunicări privind obiecțiunile prin numeroasele elemente de probă care ar fi fost descoperite cu ocazia investigațiilor suplimentare care au avut loc după primirea observațiilor scrise ale părților interesate cu privire la prima comunicare privind obiecțiunile. Or, Comisia s‑ar fi limitat să primească noi declarații ale acelorași societăți, și adesea ale acelorași persoane, în legătură cu evenimente care făcuseră deja obiectul a numeroase declarații.

63      Unicul element cu adevărat nou ar fi cererea de intervenție formulată de Michelin la 3 noiembrie 2005, concretizată prin observații depuse la 13 ianuarie 2006 și prin transmiterea de date privind prețurile plătite furnizorilor săi în perioada de referință. Cu toate acestea, datele furnizate de Michelin nu ar fi fost utilizate de Comisie.

64      Noua comunicare privind obiecțiunile nu ar fi, așadar, justificată prin niciun element nou și nu ar părea licită în lumina jurisprudenței. Mai mult, această comunicare ar fi determinat o întârziere importantă în cursul procedurii și ar fi îngreunat eforturile pe care întreprinderile trebuie să le depună în apărarea lor.

65      În plus, funcția comunicării privind obiecțiunile ar fi fost denaturată, în măsura în care aceasta ar fi fost utilizată pentru a răspunde argumentelor prezentate de întreprinderi. Pe de altă parte, răspunsurile Syndial și Polimeri ar fi fost utilizate de Comisie ca un instrument pentru a‑și perfecționa teza, toate elementele de natură să submineze această teză fiind respinse în mod deliberat. Polimeri indică în această privință că dispar din analiza cantitativă exactă a variațiilor de prețuri orice aluzie cantitativă la raportul dintre piața totală a produsului sau a produselor și piața controlată în mod ipotetic de pretinsa înțelegere, precum și constatarea fundamentală a substituibilității dintre cauciucul natural și cauciucul sintetic.

66      În sfârșit, decizia atacată ar introduce o enormă schimbare în ceea ce privește cuantificarea pieței produselor în cauză, în raport cu cea de a doua comunicare privind obiecțiunile. Această piață ar fi fost evaluată, în 2001, la un cuantum de 820 de milioane de euro în a doua comunicare privind obiecțiunile și la un cuantum de 550 de milioane de euro în decizia atacată [considerentul (66)]. Această diferență de mai mult de 30 %, care ar fi lipsită de orice explicație, ar produce efecte negative asupra situației întreprinderilor. Aceasta ar schimba raportul dintre piața acoperită de participanții la înțelegerea prezumată și piața „necondiționată”. Aceasta ar schimba de asemenea poziția întreprinderilor pe piață și, prin urmare, capacitatea ipotetică a fiecăreia dintre acestea din urmă de a avea un impact asupra dinamicii concurenței. Aceste elemente ar fi noi, Polimeri denunțând încălcarea dreptului său la apărare în măsura în care nu a putut să își susțină argumentele în această privință.

67      Comisia solicită respingerea motivului. Aceasta consideră, în esență, că trimiterea unei a doua comunicări privind obiecțiunile în speță nu prezintă nicio nelegalitate.

b)     Aprecierea Tribunalului

68      O comunicare privind obiecțiunile este un document cu caracter procedural și pregătitor care, pentru a asigura exercitarea eficientă a dreptului la apărare, delimitează obiectul procedurii administrative inițiate de Comisie, împiedicând‑o astfel pe aceasta din urmă să rețină alte obiecțiuni în decizia sa prin care finalizează procedura vizată (Ordonanța Curții din 18 iunie 1986, British American Tobacco și Reynolds Industries/Comisia, 142/84 și 156/84, Rec., p. 1899, punctele 13 și 14; a se vedea, prin analogie, Hotărârea Curții din 10 iulie 2008, Bertelsmann și Sony Corporation of America/Impala, C‑413/06 P, Rep., p. I‑4951, punctul 63).

69      Pe de altă parte, întocmirea unei comunicări privind obiecțiunile de către Comisie nu poate, în niciun caz, să fie considerată drept o probă a prezumției de vinovăție a întreprinderii în cauză. În caz contrar, deschiderea oricărei proceduri în materie ar putea aduce atingere principiului prezumției de nevinovăție (Hotărârea Curții din 21 septembrie 2006, JCB Service/Comisia, C‑167/04 P, Rec., p. I‑8935, punctul 99).

70      În aceste condiții, întocmirea, în speță, a unei a doua comunicări privind obiecțiunile nu poate conduce, în sine, la constatarea vreunei nereguli.

71      În măsura în care argumentele Polimeri pot fi înțelese ca invocând de fapt o încălcare a principiului termenului rezonabil, trebuie amintit că o asemenea încălcare, dacă este dovedită, nu poate constitui un motiv de anulare decât în cazul unei decizii prin care se constată încălcări, de vreme ce s‑a stabilit că încălcarea acestui principiu a adus atingere dreptului la apărare al întreprinderilor în cauză. În afara acestei ipoteze specifice, nerespectarea obligației de a hotărî într‑un termen rezonabil este lipsită de incidență asupra validității procedurii administrației (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 21 septembrie 2006, Nederlandse Federatieve Vereniging voor de Groothandel op Elektrotechnisch Gebied/Comisia, C‑105/04 P, Rec., p. I‑8725, punctele 42-44; a se vedea de asemenea Hotărârea Tribunalului din 14 februarie 2001, Sodima/Comisia, T‑62/99, Rec., p. II‑655, punctul 94, și Hotărârea Tribunalului din 16 decembrie 2003, Nederlandse Federatieve Vereniging voor de Groothandel op Elektrotechnisch Gebied și Technische Unie/Comisia, T‑5/00 și T‑6/00, Rec., p. II‑5761, punctul 74).

72      Or, în speță, în orice caz, argumentația dezvoltată de Polimeri ar trebui considerată ca generală și nu ar fi de natură să dovedească existența unei încălcări a dreptului la apărare, care trebuie examinată în funcție de împrejurările specifice ale fiecărei spețe (a se vedea în acest sens Hotărârea Nederlandse Federatieve Vereniging voor de Groothandel op Elektrotechnisch Gebied/Comisia, punctul 71 de mai sus, punctul 59, și Hotărârea Hoechst/Comisia, punctul 59 de mai sus, punctul 228).

73      În ceea ce privește faptul că a doua comunicare privind obiecțiunile ar cuprinde modificări în raport cu prima comunicare privind obiecțiunile, trebuie amintit că este de natura acestui act procedural să fie provizoriu și susceptibil de modificări cu ocazia evaluării la care Comisia procedează ulterior, pe baza observațiilor care i‑au fost prezentate ca răspuns de către părți, precum și a altor constatări de fapt. Astfel, Comisia trebuie să țină seama de elementele care rezultă din integralitatea procedurii administrative fie pentru a renunța la obiecțiunile care s‑ar dovedi neîntemeiate, fie pentru a‑și structura sau pentru a‑și a completa, atât în fapt, cât și în drept, argumentarea pentru susținerea obiecțiunilor pe care le reține (a se vedea Hotărârea Bertelsmann și Sony Corporation of America/Impala, punctul 68 de mai sus, punctul 63 și jurisprudența citată). Prin urmare, dacă Comisia își poate modifica în mod întemeiat, atât în fapt, cât și în drept, argumentarea între comunicarea privind obiecțiunile și decizia sa finală, ea poate, cu atât mai mult, să facă acest lucru între două comunicări privind obiecțiunile.

74      În sfârșit, în ceea ce privește faptul că decizia atacată ar introduce o modificare în ceea ce privește cuantificarea pieței produselor în cauză, argumentele Polimeri nu susțin motivul acesteia. Astfel, prin intermediul celui de al doilea motiv, Polimeri contestă trimiterea de către Comisie a unei a doua comunicări privind obiecțiunile. Or, prin argumentele sale, Polimeri contestă faptul că Comisia nu i‑a acordat mai multe posibilități de a se apăra în cursul procedurii administrative. Argumentele Polimeri în această privință sunt, prin urmare, inoperante.

75      În orice caz, trebuie amintit că respectarea dreptului la apărare în orice procedură susceptibilă să conducă la aplicarea unor sancțiuni, în special a unor amenzi sau penalități cu titlu cominatoriu, constituie un principiu fundamental al dreptului comunitar, care trebuie respectat chiar dacă este vorba despre o procedură care are caracter administrativ (Hotărârea Curții din 13 februarie 1979, Hoffmann‑Laroche/Comisia, 85/76, Rec., p. 461, punctul 9, Hotărârea Curții din 2 octombrie 2003, Arbed/Comisia, C‑176/99 P, Rec., p. I‑10687, punctul 19, și Hotărârea Nederlandse Federatieve Vereniging voor de Groothandel op Elektrotechnisch Gebied și Technische Unie/Comisia, punctul 71 de mai sus, punctul 32). În special, acest principiu impune ca o comunicare privind obiecțiunile adresată de Comisie unei întreprinderi căreia intenționează să îi aplice o sancțiune pentru încălcarea normelor privind concurența să conțină elementele esențiale reținute în privința sa, precum faptele imputate, calificarea acestora și elementele de probă pe care se întemeiază Comisia pentru ca acea întreprindere să fie în măsură să își prezinte în mod util argumentele în cadrul procedurii administrative desfășurate împotriva ei (a se vedea Hotărârea Arbed/Comisia, citată anterior, punctul 20 și jurisprudența citată, și Hotărârea Hoechst/Comisia, punctul 59 de mai sus, punctul 421).

76      În speță, este suficient să se constate că, după cum arată în mod întemeiat Comisia, reducerea valorii pieței CB și CSB nu a fost reținută, în decizia atacată, ca reprezentând un element incriminator pentru întreprinderile în cauză. În aceste condiții, nicio încălcare a dreptului la apărare al Polimeri nu poate fi reținută în această privință. În plus, astfel cum s‑a amintit la punctul 73 de mai sus, este de natura comunicării privind obiecțiunile să fie provizorie și susceptibilă de modificări, atât în fapt, cât și în drept. Totuși, aceasta nu împiedică Polimeri să conteste în fața Tribunalului cuantificarea valorii pieței relevante în cadrul celui de al patrulea și al celui de al zecelea motiv din prezenta acțiune.

77      Având în vedere aceste elemente, al doilea motiv invocat de Polimeri trebuie să fie respins ca nefondat.

3.     Cu privire la al treilea motiv, întemeiat, în esență, pe încălcarea dreptului la apărare al Polimeri

a)     Argumentele părților

78      Polimeri arată că, în decizia atacată, Comisia exclude orice imputabilitate directă în privința Syndial deși, dimpotrivă, i‑a adresat atât prima, cât și cea de a doua comunicare privind obiecțiunile [considerentul (374) al deciziei atacate].

79      Rezultă de aici că, deși Polimeri nu a operat, în perioada cuprinsă între 20 mai 1996 și 1 ianuarie 2002, în producția și distribuția produselor în cauză, în măsura în care aceasta nu a devenit concesionară a activităților privind CB și CSB decât de la 1 ianuarie 2002, Comisia i‑ar atribui o răspundere pentru o perioadă de aproape șapte ani (de la 20 mai 1996 la 28 noiembrie 2002) [considerentul (373) al deciziei atacate].

80      În aceste condiții, Polimeri nu ar fi avut ocazia să răspundă la noua evaluare juridică a răspunderii sale. Ar exista o diferență între faptul de a fi atribuită o răspundere în solidar cu societatea care a realizat în fapt actele care constituie încălcarea și faptul de a fi atrasă răspunderea exclusivă a acesteia din urmă pentru întreaga perioadă acoperită de înțelegerea prezumată. Excluderea Syndial dintre destinatarii deciziei atacate ar fi avut, așadar, un impact important asupra poziției Polimeri și asupra strategiei sale defensive.

81      Comisia solicită respingerea motivului. Aceasta arată că, contrar celor ce încearcă să demonstreze Polimeri, Comisia stabilise în sarcina acesteia, în cele două comunicări privind obiecțiunile, o răspundere care acoperă întreaga durată a înțelegerii. Împrejurarea că respectiva răspundere poate fi stabilită, în solidar, și în sarcina Syndial nu a putut influența apărarea Polimeri. În plus, aceasta nu ar indica în ce mod o răspundere în solidar cu Syndial ar fi putut conduce la un rezultat diferit al procedurii.

b)     Aprecierea Tribunalului

82      Trebuie să se considere că, prin intermediul celui de al treilea motiv, Polimeri invocă de fapt o încălcare a dreptului la apărare, în măsura în care Comisia nu i‑ar fi permis să își prezinte observațiile cu privire la o posibilă excludere a Syndial dintre destinatarii deciziei atacate.

83      Respectarea dreptului la apărare în orice procedură susceptibilă să conducă la aplicarea unor sancțiuni, în special a unor amenzi sau penalități cu titlu cominatoriu, constituie un principiu fundamental al dreptului comunitar, care trebuie respectat chiar dacă este vorba despre o procedură cu caracter administrativ. Acest principiu impune în special ca o comunicare privind obiecțiunile adresată de Comisie unei întreprinderi căreia intenționează să îi aplice o sancțiune pentru încălcarea normelor privind concurența să conțină elementele esențiale reținute în privința sa, precum faptele reproșate, calificarea acestora și elementele de probă pe care se întemeiază Comisia pentru ca acea întreprindere să fie în măsură să își prezinte în mod util argumentele în cadrul procedurii administrative desfășurate împotriva ei (a se vedea jurisprudența citată la punctele 74 și 75 de mai sus).

84      Al treilea motiv al Polimeri se bazează pe premisa că, în comunicările privind obiecțiunile, Comisia ar fi reținut răspunderea EniChem SpA (devenită Syndial) pentru perioada dintre 20 mai 1996 și 1 ianuarie 2002, deși, în decizia atacată, Comisia nu ar reține decât răspunderea Polimeri, inclusiv pentru perioada menționată anterior, în care aceasta nu activa în producția și distribuția produselor în cauză.

85      Or, mai întâi, a doua comunicare privind obiecțiunile reține că, ținând cont în special de transferul de activități realizat la 1 ianuarie 2002 între EniChem SpA și Polimeri și de faptul că aceste două societăți aparțin aceleiași întreprinderi, Polimeri trebuie să fie considerată responsabilă pentru încălcare în perioada 20 mai 1996-28 noiembrie 2002. De aici rezultă că a doua comunicare privind obiecțiunile reține, ca și decizia atacată [considerentele (365)-(373)], răspunderea Polimeri pentru ansamblul perioadei încălcării, inclusiv, așadar, pentru faptele comise de EniChem SpA înainte de 1 ianuarie 2002.

86      Apoi, a doua comunicare privind obiecțiunile precizează că, în măsura în care EniChem SpA controla 100 % din capitalul Polimeri între 1 ianuarie și 20 octombrie 2002, Syndial trebuie să răspundă, în solidar, pentru încălcarea comisă de Polimeri pentru această perioadă. De aici rezultă că a doua comunicare privind obiecțiunile nu reține răspunderea Syndial decât pentru o perioadă limitată, în calitatea sa de societate‑mamă a Polimeri între 1 ianuarie și 20 octombrie 2002, iar nu pentru întreaga durată a încălcării.

87      Rezultă de aici că premisa Polimeri este eronată.

88      În lipsa unor argumente mai detaliate, se impune, prin urmare, respingerea motivului întemeiat pe o încălcare a dreptului la apărare al Polimeri în această privință.

89      În ceea ce privește argumentul, invocat de Polimeri în cadrul ședinței, potrivit căruia excluderea Syndial dintre destinatarii deciziei atacate ar fi permis Comisiei „să evite” plafonul amenzii de 10 % din cifra de afaceri, și presupunând că un asemenea argument este admisibil în pofida tardivității sale, trebuie să se arate că acesta se adaugă argumentelor dezvoltate în cadrul celui de al șaisprezecelea motiv. Or, din motivele expuse la punctele 313-316 de mai jos, acest argument trebuie să fie respins.

90      Având în vedere aceste elemente, al treilea motiv invocat de Polimeri trebuie să fie respins ca nefondat.

B –  Cu privire la motivele referitoare la fondul deciziei atacate

1.     Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe o definiție incorectă a pieței relevante

a)     Argumentele părților

91      Polimeri arată că, în decizia atacată, Comisia a conexat cele două cazuri privind CB și CSB, deși acestea au fost distincte în cursul investigației. Examinarea acestui ipotetic sector comun s‑ar limita la prezentarea unui tabel (tabelul 3 din decizia atacată), fără niciun comentariu explicativ. Polimeri subliniază că, în cadrul procedurilor privind concentrările, Comisia a fost întotdeauna atentă să distingă două piețe distincte. În speță, Polimeri susține că nu sunt întrunite condițiile, nici din punct de vedere tehnic și comercial, nici din punctul de vedere al sistemului de concurență, pentru a justifica o asemenea conexare.

92      În primul rând, Polimeri arată că CB s‑ar afla în concurență cu cauciucul natural. CB ar fi utilizat în anvelopele pentru vehiculele comerciale, ușoare și grele, în principal pentru zona laterală a anvelopei. Furnizând o analiză în această privință, Polimeri susține că piața CB ar trebui să cuprindă suma pieței CB și a unei părți din cea a cauciucului natural. În acest cadru, cota de piață a Polimeri nu ar fi depășit niciodată 11,8 % între 1996 și 2002. Polimeri subliniază că, în tabelul 1 din decizia atacată, Comisia ar fi eliminat orice referință la cotele de piață, la piața totală a CB și la cota din această piață neacoperită de întreprinderile în cauză. Aceste date, deși pot fi contestate, potrivit Polimeri, ar fi fost reproduse în a doua comunicare privind obiecțiunile. Astfel, nu ar exista nicio trimitere, în decizia atacată, la puterea înțelegerii prezumate de a influența piața și nici la puterea fiecăruia dintre participanți. Polimeri adaugă că retragerile realizate de Comisie vizează eliminarea elementelor care stabilesc caracterul contestabil al analizei sale, precum nivelul de acoperire a pieței reprezentate de întreprinderile în cauză, care ar fi fost mult mai redus decât cel menționat inițial în a doua comunicare privind obiecțiunile.

93      În al doilea rând, Polimeri subliniază că CSB este cauciucul de uz general, care se adaptează la multiple aplicații fără să fie excelent pentru niciuna dintre ele. Sectorul de aplicare cel mai important ar fi producția de benzi de rulare. Cu toate acestea, nu ar exista niciun sector de aplicații în care CSB să fie de neînlocuit din punct de vedere tehnic. Furnizând analize în această privință, Polimeri susține că piața CSB ar trebui să cuprindă suma pieței CSB și a unei părți din cea a cauciucului natural. În acest cadru, cota de piață a Polimeri nu ar fi depășit niciodată 13,8 % între 1996 și 2002. De asemenea, cotele de piață pentru CSB ar fi dispărut, în decizia atacată, precum și trimiterea la piața totală și la cuantificarea vânzărilor celorlalți producători. Polimeri subliniază că, în ceea ce privește vânzările celorlalți producători, ar fi contestat datele cuprinse inițial în a doua comunicare privind obiecțiunile.

94      În al treilea rând, considerând că piețele CB și CSB nu ar fi trebuit să fie cumulate, Polimeri subliniază că Comisia, în decizia atacată, ar fi modificat în mod radical evaluarea pieței combinate. Polimeri arată că evaluarea pieței globale, în tabelul 3 din decizia atacată, este de departe inferioară celei din tabelul cu același obiect care figurează în a doua comunicare privind obiecțiunile, deși ar rămâne constante cifrele de afaceri ale întreprinderilor în cauză. Această diferență ar proveni din vânzările de CB și de CSB atribuite celorlalți producători. Astfel, la lectura deciziei atacate, înțelegerea prezumată ar părea să controleze 90 % din piață, deși, în a doua comunicare privind obiecțiunile, aceasta nu ar reprezenta decât cu greu 60 % din piață. Polimeri adaugă că, dacă ar trebui să fie luată în considerare prezența întreprinderilor în cauză pe piața cauciucului natural, concurent al CB și al CSB, zona de influență s‑ar reduce la niveluri mult inferioare pragului de 50 %.

95      În al patrulea rând, în ceea ce privește cererea, Polimeri arată că CB și CSB nu sunt utilizate exclusiv, astfel cum arată Comisia, în producția de anvelope, chiar dacă această utilizare este majoritară (între 60 % și 70 %). Importantele diferențe de aplicare existente între CB și CSB, în afara producției de anvelope, ar susține faptul că ar fi eronat să se dorească gruparea celor două produse într‑o piață sau un sector comun. În ceea ce privește anvelopele, cinci mari producători ar absorbi volumele de CB și de CSB destinate acestei utilizări. Cu toate acestea, niciunul dintre acești mari clienți nu se aprovizionează de la un producător unic de cauciuc sintetic. În plus, Comisia ar recunoaște ea însăși că numeroși producători de anvelope au o producție proprie de cauciucuri sintetice și se aprovizionează de asemenea, în mare parte, cu cauciuc natural. De aici ar rezulta că puterea contractuală a producătorilor de anvelope ar fi importantă în raport cu cea a producătorilor de cauciuc și că gradul de transparență al pieței creat de producătorii de anvelope, în faza de negociere, ar fi ridicat. Aceste elemente ar face puțin credibilă existența unui acord între producători. În plus, un procent important din contracte (între 40 % și 60 %) s‑ar baza pe o „formulă de preț” care ar cuprinde o referință la prețurile materiilor prime. Aceasta ar lipsi de orice semnificație efectivă și de orice efect discuțiile trimestriale dintre concurenți cu privire la prețuri.

96      Polimeri adaugă că, în înscrisurile sale, Comisia ar cita în mod incomplet Ordonanța Curții din 16 februarie 2006, Adriatica di Navigazione/Comisia (C‑111/04 P, nepublicată în Repertoriu). Curtea ar fi arătat, la punctul 32 din ordonanța menționată, că „Tribunalul a admis că definiția confuză și incompletă a pieței relevante [putea] avea drept consecință o eroare în stabilirea răspunderii”. În speță, piața reținută ar fi permis Comisiei să califice drept ilicite comportamente absolut neutre. În particular, nu ar exista, în sine, nicio cauză privind CB.

97      Comisia solicită respingerea motivului. Aceasta susține în particular că contestarea definiției pieței relevante este inoperantă în ceea ce privește existența înțelegerii.

b)     Aprecierea Tribunalului

98      Comisia precizează, în decizia atacată, că inițial au fost atribuite două numere de cazuri. Primul caz privea cererea de imunitate prezentată de Bayer cu privire la CB. Al doilea caz privea cererea de imunitate, prezentată tot de Bayer, privind CSB. Investigația ar fi fost desfășurată totuși în mod unic și cea mai mare parte a actelor de procedură (în special cele două comunicări privind obiecțiunile) ar fi acoperit cele două sectoare. După prima comunicare privind obiecțiunile, ar fi fost utilizat un singur număr de caz. În cele două comunicări privind obiecțiunile, precum și în decizia atacată, Comisia reține că practicile în cauză constituiau o încălcare unică și continuă [considerentele (90) și (91) ale deciziei atacate].

99      Prin argumentele sale, Polimeri invocă în fapt două motive împotriva deciziei atacate. În primul rând, aceasta consideră că Comisia nu ar fi putut să conexeze cele două proceduri inițiale privind CB și CSB. În al doilea rând, aceasta contestă definiția sectorială a pieței, astfel cum este reținută de Comisie.

100    În ceea ce privește primul motiv invocat de Polimeri, trebuie amintit că Comisia are dreptul de a disocia și de a conexa procedurile din motive obiective (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 12 septembrie 2007, Prym și Prym Consumer/Comisia, T‑30/05, nepublicată în Repertoriu, punctul 64 și jurisprudența citată). În speță, nimic nu permite să se considere că conexarea celor două proceduri inițiale nu era subordonată un motive obiective. În particular, nu poate fi contestat faptul că CB și CSB aparțin aceluiași sector de activitate, ținând cont în special de caracteristicile fizice și de utilizările acestor două produse. Apoi, din decizia atacată și din declarațiile întreprinderilor în cauză reiese că unele dintre reuniunile ilicite în cauză priveau atât CB, cât și CSB. În aceste condiții, argumentele Polimeri nu pot pune sub semnul întrebării alegerea realizată de Comisie în această privință. În plus, presupunând chiar că încălcarea în cauză poate fi considerată că grupează, în realitate, două încălcări distincte, faptul că aceste încălcări sunt stabilite în mai multe decizii sau într‑o singură decizie este lipsit de importanță, întrucât este cert, în speță, că încălcările în cauză nu sunt prescrise (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului Prym și Prym Consumer/Comisia, citată anterior, punctul 63, și Hotărârea Tribunalului din 12 decembrie 2007, BASF și UCB/Comisia, T‑101/05 și T‑111/05, Rep., p. II‑4949, punctul 158). În particular, nimic nu permite să se considere că, prin faptul conexării procedurilor, Comisia ar fi imputat în mod eronat o încălcare în sarcina Polimeri. Pe de altă parte, o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE poate rezulta nu numai dintr‑un act izolat, ci și dintr‑o serie de acte sau chiar dintr‑un comportament continuu. Această interpretare nu poate fi contestată pentru motivul că unul sau mai multe elemente din această serie de acte sau din acest comportament continuu ar putea constitui de asemenea prin el însuși, respectiv prin ele însele, în mod izolat, o încălcare a respectivei dispoziții. Atunci când diferitele acțiuni se înscriu, precum în prezenta cauză, într‑un plan de ansamblu ca urmare a obiectului identic al acestora privind denaturarea concurenței în cadrul pieței comune, Comisia are dreptul să impute răspunderea acestor acțiuni în funcție de participarea la încălcare considerată în ansamblul său (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 51 de mai sus, punctul 258).

101    În ceea ce privește al doilea motiv invocat de Polimeri, este suficient să se constate că contestarea definiției pieței relevante este inoperantă în cadrul celui de al patrulea motiv, întrucât aceasta nu poate conduce, în sine, la demonstrarea faptului că condițiile de aplicare a articolului 81 alineatul (1) CE nu sunt îndeplinite. Polimeri nu poate, așadar, să deducă de aici neparticiparea sa la înțelegere (a se vedea în acest sens Ordonanța Adriatica di Navigazione/Comisia, punctul 96 de mai sus, punctul 30; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 14 decembrie 2006, Raiffeisen Zentralbank Österreich și alții/Comisia, T‑259/02-T‑264/02 și T‑271/02, Rec., p. II‑5169, punctul 172). În particular, nimic nu permite să se considere că, prin definirea pieței relevante, Comisia ar fi imputat în mod eronat o încălcare societății Polimeri. Trebuie să se sublinieze în această privință că decizia atacată reține cu claritate răspunderea Polimeri atât pentru CB, cât și pentru CSB. În aceste condiții, faptul că Comisia a reținut existența unei încălcări unice pentru aceste două produse nu poate avea drept consecință imputarea în sarcina Polimeri a unei încălcări pentru care aceasta nu trebuia să răspundă. Acest fapt nu împiedică totuși Polimeri să conteste definiția pieței relevante în cadrul celui de al zecelea motiv, privind aprecierea gravității încălcării.

102    Având în vedere aceste elemente, al patrulea motiv invocat de Polimeri trebuie să fie respins ca nefondat.

2.     Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe evoluția prețurilor în perioada luată în considerare

a)     Argumentele părților

103    Polimeri arată că, în prima comunicare privind obiecțiunile, Comisia dezvoltase o analiză a evoluției prețurilor pe piețele CB și CSB. Or, în a doua comunicare privind obiecțiunile, și apoi în decizia atacată, Comisia ar fi retras partea privind „dovezile economice” ale încălcării. Astfel, ar fi existat o recunoaștere implicită a faptului că încălcarea prezumată nu a produs niciun efect concret. Polimeri subliniază că retragerea realizată urma unei analize detaliate, furnizată de Syndial în cursul procedurii administrative, pe care o anexează la cererea introductivă. Această analiză ar demonstra că prețurile practicate nu respectau o logică de control și de aliniere și că pretinsa coordonare a prețurilor, în cazul în care ar apărea, ar constitui în realitate reacția producătorilor în fața costurilor materiilor prime și a evoluției pieței.

104    Explicația dată de Comisie, în considerentele (275)-(280) ale deciziei atacate, ca răspuns la analiza furnizată de Syndial, nu ar fi convingătoare. Polimeri, detaliind calculul evoluției prețurilor de vânzare pe piața relevantă, consideră că diferențele dintre nivelurile prețurilor între întreprinderi erau prea importante pentru a fi calificate drept „grad de corelare ridicată”. Polimeri indică, de exemplu, că majorarea prețurilor EniChem SpA a fost cu mai mult de 30 % superioară celei a prețurilor Shell între primul trimestru al anului 1992 și al treilea trimestru al anului 1995. În ceea ce privește critica Comisiei potrivit căreia analiza ar atribui în mod arbitrar tuturor produselor o valoare inițială a prețurilor efectiv identică, Polimeri precizează că această analiză prezintă, dimpotrivă, efectul variațiilor asupra prețului inițial al fiecărui producător, independent de valoarea absolută inițială. Polimeri recunoaște totuși că, pentru producătorii a căror serie completă de variații de prețuri nu era disponibilă (și anume Bayer, Dwory și Kaučuk), punctul de plecare al seriei a fost stabilit în raport cu o variație cumulativă a prețurilor egală cu cea a EniChem SpA. Totuși, nu ar fi vorba în niciun caz de atribuirea către producător a unui preț efectiv și orice altă alegere ar fi determinat același rezultat. În sfârșit, Polimeri subliniază că nu a afirmat niciodată că costul butadienei ar fi unicul factor care determină prețul final al CB și al CSB, deși acest factor are un impact preponderent.

105    Polimeri adaugă – această remarcă fiind valabilă și pentru al șaselea motiv – că nedemonstrarea efectelor înțelegerii presupuse ar constitui o lipsă de investigare și ar contribui la diminuarea valorii probelor provenite din alte surse. Polimeri subliniază de asemenea că, în Hotărârea din 15 martie 2000, Cimenteries CBR și alții/Comisia, cunoscută sub numele „Ciment” (T‑25/95, T‑26/95, T‑30/95-T‑32/95, T‑34/95-T‑39/95, T‑42/95-T‑46/95, T‑48/95, T‑50/95-T‑65/95, T‑68/95-T‑71/95, T‑87/95, T‑88/95, T‑103/95 și T‑104/95, Rec., p. II‑491, punctul 245), Tribunalul, făcând trimitere la Hotărârea din 29 iunie 1995, Solvay/Comisia (T‑30/91, Rec., p. II‑1775), și la Hotărârea ICI/Comisia (T‑36/91, Rec., p. II‑1847), a constatat că, în aceste hotărâri, „din cauza caracterului puțin relevant al mijloacelor de probă scrise […], Tribunalul consider[ase] că, pentru a stabili corespunzător cerințelor legale practica concertată a ICI și a Solvay, Comisia ar fi trebuit să aibă în vedere, din stadiul [comunicării privind obiecțiunile], o apreciere economică globală și aprofundată, în special a pieței relevante, precum și a importanței și a comportamentului întreprinderilor care acționează pe această piață”.

106    Comisia solicită respingerea motivului. Aceasta amintește că nu este necesar să fie luate în considerare efectele concrete ale unui acord în scopul aplicării articolului 81 alineatul (1) CE, atunci când acesta are ca obiect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței. Comisia adaugă, această remarcă fiind valabilă și pentru cel de al șaselea motiv, că existența înțelegerii rezultă în mod irefutabil dintr‑o serie de elemente precise și concordante expuse pe larg în decizia atacată.

b)     Aprecierea Tribunalului

107    Cu titlu prealabil, trebuie să se arate că, prin argumentele sale, Polimeri pune sub semnul întrebării constatarea de către Comisie a existenței unei înțelegeri între întreprinderile în cauză. Polimeri consideră, în esență, că prețurile practicate nu erau supuse unei coordonări, ci rezultau în special din evoluția costului materiilor prime și din evoluția pieței.

108    Or, potrivit unei jurisprudențe constante, în scopul aplicării articolului 81 alineatul (1) CE, luarea în considerare a efectelor concrete ale unui acord este inutilă, din moment ce rezultă că are ca obiect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței (Hotărârea Curții Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 50 de mai sus, punctele 122 și 123, Hotărârea Curții din 15 octombrie 2002, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, C‑238/99 P, C‑244/99 P, C‑245/99 P, C‑247/99 P, C‑250/99 P-C‑252/99 P și C‑254/99 P, Rec., p. I‑8375, punctul 491, și Hotărârea Curții din 25 ianuarie 2007, Dalmine/Comisia, C‑407/04 P, Rec., p. I‑829, punctul 84). Fiind vorba în special despre acorduri de natură anticoncurențială care se manifestă, precum în speță, cu ocazia reuniunilor întreprinderilor concurente, Curtea a statuat deja că se realizează o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE atunci când aceste reuniuni au drept obiect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței și urmăresc, în acest fel, să organizeze în mod artificial funcționarea pieței (Hotărârea Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, citată anterior, punctele 508 și 509, Hotărârea Sumitomo Metal Industries și Nippon Steel/Comisia, punctul 51 de mai sus, punctul 47, și Hotărârea Dalmine/Comisia, citată anterior, punctul 84). Într‑un asemenea caz, este suficient ca, pentru a dovedi participarea întreprinderii menționate la înțelegere, Comisia să demonstreze că întreprinderea respectivă a participat la reuniuni în cursul cărora au fost încheiate acorduri de natură anticoncurențială. Atunci când participarea la asemenea reuniuni a fost dovedită, această întreprindere are obligația să prezinte indicii de natură să demonstreze că participarea sa la acele reuniuni era lipsită de orice spirit anticoncurențial, dovedind că le comunicase concurenților săi că participa la reuniuni având o optică diferită de a acestora (Hotărârea Curții din 8 iulie 1999, Hüls/Comisia, C‑199/92 P, Rec., p. I‑4287, punctul 155, Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 51 de mai sus, punctul 81, și Hotărârea Sumitomo Metal Industries și Nippon Steel/Comisia, punctul 51 de mai sus, punctul 47).

109    În speță, din decizia atacată reiese că dovada concertării între întreprinderi nu rezultă din simpla constatare a unui paralelism al comportamentelor pe piață, ci din înscrisuri din care reiese că practicile în cauză erau rezultatul unei concertări. În aceste condiții, explicația alternativă dată de Polimeri în ceea ce privește prețurile practicate nu este de natură să pună sub semnul întrebării constatarea de către Comisie a existenței unei înțelegeri între întreprinderile în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea PVC II, punctul 52 de mai sus, punctele 727 și 728).

110    Având în vedere aceste elemente, al cincilea motiv invocat de Polimeri trebuie să fie respins ca nefondat.

3.     Cu privire la al șaselea motiv, întemeiat pe aprovizionarea principalilor clienți

a)     Argumentele părților

111    Potrivit Polimeri, ar fi dificil de înțeles întinderea și impactul intervenției Michelin. Aceasta nici măcar nu ar fi încercat să demonstreze că paralelismul prețurilor observat în 1995 s‑ar fi continuat în anii următori. Pe de altă parte, Polimeri arată că Michelin se aproviziona de la patru producători pentru CB și de la șase producători pentru CSB. Dintr‑o analiză adresată Comisiei în cursul procedurii administrative ar rezulta că livrările efectuate de EniChem SpA nu puteau face parte dintr‑un plan de repartizare sau de „înțelegere”. Aceasta ar rezulta în particular din variațiile volumelor atribuite fiecărui producător de anvelope în perioada 1997-2003.

112    Comisia solicită respingerea motivului. Aceasta amintește că nu era necesar să ia în considerare efectele concrete ale acordului, întrucât obiectul acestuia era restrângerea concurenței.

b)     Aprecierea Tribunalului

113    Cu titlu prealabil, trebuie să se arate că, prin argumentele sale, Polimeri pune sub semnul întrebării constatarea de către Comisie a existenței unei înțelegeri între întreprinderile în cauză. Polimeri consideră, în esență, că aprovizionarea principalilor clienți nu respecta o coordonare, după cum ar demonstra variațiile volumelor vândute.

114    Or, din motive identice cu cele prezentate în cadrul celui de al cincilea motiv, la punctele 107-109 de mai sus, argumentele invocate de Polimeri nu sunt de natură să pună sub semnul întrebării constatarea de către Comisie a existenței unei înțelegeri între întreprinderile în cauză.

115    Având în vedere aceste elemente, al șaselea motiv invocat de Polimeri trebuie să fie respins ca nefondat.

4.     Cu privire la al șaptelea motiv, întemeiat pe stabilirea ilegală a răspunderii pentru încălcare în sarcina Polimeri

a)     Argumentele părților

116    Polimeri susține că, dacă se reține participarea sa la înțelegere, ceea ce ea contestă, Comisia ar fi trebuit să distingă răspunderea Syndial și răspunderea sa potrivit perioadelor respective în care acestea au gestionat activitățile privind CB și CSB (și anume de la 20 mai 1996 la 31 decembrie 2001 pentru Syndial și de la 1 ianuarie 2002 la 28 noiembrie 2002 pentru Polimeri). Polimeri face trimitere în această privință la principiul care reiese din jurisprudență și potrivit căruia, în mod normal, i‑ar reveni persoanei fizice sau juridice care conducea întreprinderea în cauză la momentul săvârșirii încălcării normelor comunitare de concurență răspunderea pentru aceasta, chiar dacă, la momentul adoptării deciziei de constatare a încălcării, desfășurarea activității întreprinderii a fost plasată în responsabilitatea altei persoane (Hotărârile Curții din 16 noiembrie 2000, Cascades/Comisia, C‑279/98 P, Rec., p. I‑9693, punctele 77-82, și Stora Kopparbergs Bergslags/Comisia, C‑286/98 P, Rec., p. I‑9925, punctul 38). Comisia ar recunoaște acest principiu în considerentul (337) al deciziei atacate. Polimeri subliniază totuși că, în considerentul următor, Comisia ar fi decis să îi atribuie întreaga răspundere pentru încălcare, inclusiv pentru perioada în care Syndial era activă în sectoarele în cauză, și să o exonereze pe aceasta de orice răspundere.

117    Comisia și‑ar justifica alegerea, în considerentele (367)-(369) ale deciziei atacate, prin invocarea criteriului continuității economice și prin referirea la Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 51 de mai sus. Totuși, în această hotărâre, Curtea ar fi constatat de asemenea legăturile structurale existente între cedentă și cesionară, respectiv un control de 50 % al uneia asupra celeilalte. Polimeri adaugă că, în această cauză, societatea cesionară, Aalborg, nu era decât o creație ad‑hoc în scopul încălcării, pentru a primi activitățile societății‑mamă în domeniul cimentului. În speță, Polimeri ar fi existat ca societate din anul 1995 și, în timp ce producătorii de CB și de CSB încheiau (potrivit Comisiei) acorduri anticoncurențiale, aceasta se ocupa de polietilenă (și nu de elastomeri) într‑un mod perfect licit. O utilizare neponderată a criteriului „aceleiași entități economice” pentru a transfera răspunderea întreprinderii cedente către cesionară ar risca să conducă în mod aberant la nerespectarea în special a principiului caracterului personal al pedepselor (Concluziile avocatului general Ruiz‑Jarabo Colomer prezentate în cauza în care a fost pronunțată Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 51 de mai sus, Rec., p. I‑133). Dacă dorește să efectueze un transfer de răspundere, Comisia ar trebui să indice alți factori. În speță, Comisia ar pretinde în particular, în primul rând, că cesiunea activităților intervenită la 1 ianuarie 2002 a implicat transferul către Polimeri al activităților principale și al personalului Syndial, în al doilea rând, că, la momentul transferului activităților, cifra de afaceri corespunzătoare a Syndial se redusese și că exista, așadar, un risc serios ca Syndial să nu mai dețină suficiente active pentru a putea plăti amenda și, în al treilea rând, că, în urma transferului, Polimeri a participat la reuniunile Asociației Europene a Cauciucului Sintetic prin intermediul aceleiași persoane aparținând personalului EniChem SpA. Or, primul și al treilea argument nu ar fi relevante pentru a motiva un transfer de răspundere. Polimeri arată în această privință că aceste elemente sunt prezente și în relațiile dintre Dow și Shell și nu au atras răspunderea Dow pentru încălcarea săvârșită de Shell înainte de încetarea activității. În ceea ce privește cel de al doilea argument invocat de Comisie, acesta ar fi lipsit de relevanță din punct de vedere juridic, cu excepția faptului de a demonstra că societatea este în situație de faliment, ceea ce nu ar fi cazul Syndial, care ar continua să existe în prezent. În plus, acest argument ar fi cu atât mai puțin credibil cu cât Comisia a impus, în speță, o răspundere în solidar pentru a evita orice risc de neplată. Polimeri adaugă că controlul EniChem SpA asupra Polimeri timp de zece luni după transferul activităților nu ar fi fost decât o soluție provizorie, înainte ca acest control să fie exercitat de societatea holding.

118    Polimeri concluzionează de aici că, în speță, criteriul continuității economice a fost aplicat cu încălcarea principiul caracterului personal al pedepselor, în mod neconform jurisprudenței comunitare, fără motivare suficientă și în mod discriminatoriu.

119    Comisia solicită respingerea motivului. Aceasta susține în special că exista o continuitate economică între societatea cedentă implicată în înțelegere (EniChem SpA/Syndial) și societatea cesionară (Polimeri).

b)     Aprecierea Tribunalului

120    Astfel cum s‑a amintit la punctul 4 de mai sus, activitatea Eni pentru produsele în cauză era asigurată inițial de EniChem Elastomeri, controlată indirect de Eni prin intermediul filialei sale EniChem SpA. La 1 noiembrie 1997, EniChem Elastomeri a fost absorbită de EniChem SpA. Eni controla 99,97 % din EniChem SpA. La 1 ianuarie 2002, EniChem SpA și‑a transferat activitatea strategică din domeniul chimic (inclusiv activitatea legată de produsele în cauză) filialei sale, deținută în proporție de 100 %, Polimeri. Eni controlează direct și integral Polimeri de la 21 octombrie 2002. Începând cu 1 mai 2003, EniChem SpA și‑a schimbat denumirea în Syndial [considerentele (26)-(32) ale deciziei atacate].

121    În decizia atacată, Comisia arată că există legături structurale între EniChem SpA (devenită Syndial) și Polimeri, în măsura în care aceste societăți aparțin aceleiași întreprinderi. În cazul particular, Comisia concluzionează că răspunderea Polimeri pentru încălcarea săvârșită de Syndial trebuia să fie reținută, deși această din urmă societate continua să existe [considerentele (338), (368) și (369) ale deciziei atacate].

122    Comisia adaugă că răspunderea Polimeri este susținută și de faptul că, mai întâi, EniChem SpA era unicul acționar al Polimeri înainte și după transferul activităților în cauză și că respectivul transfer nu a determinat nicio plată efectivă. Apoi, capitalul și cifra de afaceri ale EniChem SpA s‑ar fi redus în mod considerabil după acest transfer și activitatea acestei societăți ar fi limitată. În sfârșit, angajatul care a participat la încălcare pentru EniChem SpA ar fi continuat să participe la aceasta pentru Polimeri [considerentele (369)-(373) ale deciziei atacate].

123    În această privință, trebuie amintit că, atunci când o entitate care exercită o activitate economică încalcă normele de concurență, acesteia îi revine, potrivit principiului răspunderii personale, obligația de a răspunde pentru încălcarea respectivă (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 50 de mai sus, punctul 145, și Hotărârea Cascades/Comisia, punctul 116 de mai sus, punctul 78; a se vedea de asemenea Hotărârea Curții din 11 decembrie 2007, ETI și alții, C‑280/06, Rep., p. I‑10893, punctul 39).

124    Totuși, atunci când două entități constituie aceeași entitate economică, faptul că entitatea care a săvârșit încălcarea există încă nu împiedică, în sine, sancționarea entității căreia aceasta i‑a transferat activitățile sale economice (a se vedea în acest sens Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 51 de mai sus, punctele 355-358, și Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Jungbunzlauer/Comisia, T‑43/02, Rec., p. II‑3435, punctul 132).

125    În particular, o asemenea punere în aplicare a sancțiunii este admisibilă în special atunci când aceste entități au fost sub controlul aceleiași persoane și, având în vedere legăturile strânse care le unesc pe plan economic și organizațional, au aplicat în esență aceleași instrucțiuni comerciale (Hotărârea ETI și alții, punctul 123 de mai sus, punctul 49).

126    În speță, este cert că, în perioada comportamentelor lor ilicite, EniChem SpA și Polimeri erau deținute în întregime, direct sau indirect, de aceeași societate, și anume Eni. În aceste condiții, principiul răspunderii personale nu se opune aplicării sancțiunii pentru încălcarea săvârșită mai întâi de EniChem SpA și continuată apoi de Polimeri în mod global acesteia din urmă (a se vedea în acest sens Hotărârea ETI și alții, punctul 123 de mai sus, punctul 51).

127    Celelalte argumente invocate de Polimeri nu pot pune sub semnul întrebării această concluzie.

128    În special, în ceea ce privește faptul că elementele invocate de Comisie, reproduse la punctul 122 de mai sus, nu pot fi relevante, trebuie să se arate că concluzia Comisiei potrivit căreia răspunderea Polimeri trebuia să fie reținută pentru acțiunile EniChem SpA (devenită Syndial) se bazează pe faptul că transferul activităților în cauză a avut loc între două societăți aparținând aceleiași întreprinderi. Celelalte elemente invocate de Comisie în decizia atacată, reluate la punctul 122 de mai sus, nu fac decât să susțină concluzia Comisiei, după cum indică utilizarea adverbului „de asemenea” în considerentul (369) al deciziei atacate. Prin urmare, presupunând chiar că elementele invocate de Comisie sunt lipsite de relevanță, această constatare nu poate pune sub semnul întrebării legalitatea deciziei atacate în această privință.

129    În orice caz, elementele invocate de Comisie, care nu sunt contestate de Polimeri din punctul de vedere al faptelor, sunt relevante. Astfel, aceste elemente ilustrează faptul că o sancțiune aplicată unei întreprinderi care continuă să existe din punct de vedere juridic, dar care nu mai exercită activități economice, riscă să fie lipsită de un efect descurajator și că, dacă nu ar fi prevăzută nicio posibilitate de aplicare a sancțiunii altei entități decât cea care a săvârșit încălcarea, întreprinderile s‑ar putea sustrage aplicării de sancțiuni prin simplul fapt că identitatea lor a fost modificată în urma restructurărilor, a cesiunilor sau a altor schimbări juridice sau organizaționale (a se vedea în acest sens Hotărârea ETI și alții, punctul 123 de mai sus, punctele 40 și 41).

130    În sfârșit, în măsura în care, prin argumentele sale, Polimeri invocă nemotivarea deciziei atacate, este suficient să se constate că Comisia a identificat în mod clar, în considerentele vizate la punctele 120-122 de mai sus, elementele de apreciere care i‑au permis să rețină răspunderea Polimeri în speță.

131    Având în vedere aceste elemente, al șaptelea motiv invocat de Polimeri trebuie să fie respins ca nefondat.

5.     Cu privire la al optulea motiv, întemeiat pe constatarea neîntemeiată a existenței unei înțelegeri

a)     Argumentele părților

 Observații introductive

132    Al optulea motiv invocat de Polimeri este alcătuit în mod formal din două aspecte. În cadrul primului aspect, Polimeri contestă sursele elementelor de probă utilizate de Comisie. În cadrul celui de al doilea aspect, Polimeri contestă partea din decizia atacată intitulată „Prezentare generală a înțelegerii”.

133    În ceea ce privește partea din decizia atacată intitulată „Reuniuni în cadrul înțelegerii”, Polimeri face trimitere la trei anexe la cererea introductivă și despre care aceasta susține, contrar Comisiei, că sunt admisibile. S‑ar putea deduce din jurisprudența vizată de Comisie în înscrisurile sale că inadmisibilitatea eventuală a unei anexe ar trebui să fie apreciată în raport cu enunțarea și cu formularea adecvată, în cererea introductivă, a motivului la care se raportează anexa menționată. O trimitere generală la una sau la mai multe anexe ar trebui să fie considerată inadmisibilă în cazul în care temeiul juridic (motivul) la care se raportează elementele dezvoltate în anexă nu sunt formulate în mod adecvat în cererea introductivă. În speță, Polimeri ar fi amintit, în primul rând, în mod specific conținutul diverselor anexe în cererea introductivă și, în al doilea rând, ar fi menționat una dintre acestea, cu mai multă precizie, în cererea respectivă. La aceasta s‑ar adăuga faptul că în chiar textul anexelor s‑ar face mai multe trimiteri la anumite părți ale cererii introductive și la alte anexe și că o traducere în franceză ar fi fost depusă simultan. Anexele în cauză ar avea, așadar, o funcție pur probatorie și de instrument ale unui motiv introdus în cerere.

 Cu privire la primul aspect al celui de al optulea motiv, privind sursele elementelor de probă

134    În primul rând, în ceea ce privește declarațiile date de întreprinderile care au solicitat imunitate sau o reducere a amenzii, Polimeri arată că, în numeroase ocazii, cadrul de fapt descris de Comisie este diferit de conținutul declarațiilor angajaților. Polimeri, referindu‑se la angajații în cauză, arată că există divergențe nu numai între societăți diferite, ci și, în intern, în cadrul aceleiași societăți. Polimeri adaugă că contradicțiile pe care le vizează sunt expuse în mai multe locuri în cererea introductivă. Critica Comisiei în această privință, potrivit căreia argumentele Polimeri nu ar conține nici indicații, nici elemente de probă, ar fi pur formală.

135    În al doilea rând, în ceea ce privește notele olografe ale domnului N. (Dow) ridicate cu ocazia unei vizite de verificare, acestea ar reprezenta unicul temei scris pe care l‑ar putea prezenta Comisia în susținerea acuzațiilor sale.

136    Polimeri arată în particular că, pe aceste temei, se indică în considerentul (202) al deciziei atacate, privind o pretinsă reuniune ilicită între concurenți la 16 noiembrie 1999, la Frankfurt (Germania): „După reuniunea din 16 noiembrie 1999 și cină, domnii [P., F., N., V., L., L. și T.] s‑au întâlnit în barul Casablanca de la hotelul Meridien”. Or, dosarul de investigare ar demonstra că, la ora indicată, domnul P. nu se mai afla la Frankfurt. Polimeri anexează o copie a documentelor din dosarul de investigare. Pe de altă parte, Polimeri prezintă elemente care ar demonstra că domnul L. (EniChem) se întorsese deja la Milano (Italia). Polimeri exprimă de asemenea îndoieli cu privire la prezența domnului F., ținând seama de o plată la hotel, prin card de credit, la 16 noiembrie 1999. Polimeri adaugă că unul dintre înscrisurile anexate la memoriul în apărare (și anume o factură de la hotel eliberată domnului P.) ar trebui să fie eliminat dintre elementele de probă incriminatoare. Astfel, deși documentul în cauză a făcut parte din dosarul de investigare, nu ar fi fost utilizat ca element de probă nici în comunicările privind obiecțiunile, nici în decizia atacată. Polimeri nu ar fi putut, așadar, să dezvolte observații în această privință. Ar rezulta același lucru din faptul că Comisia, în înscrisurile sale prezentate în fața Tribunalului, a modificat data reuniunii informale, reținând data de 15 noiembrie 1999. Comisia nu ar explica de altfel cum a fost posibil ca reuniunea informală să aibă loc în seara zilei de 15 noiembrie 1999, deși prima parte a notelor olografe ale domnului N. începe cu reuniunea oficială (care a avut loc la 16 noiembrie 1999). Decizia atacată ar suferi, așadar, de lipsa investigării, dar și de nemotivare. Noua versiune a faptelor prezentată de Comisie în memoriul său în apărare trebuia, prin urmare, să fie declarată inadmisibilă. Polimeri subliniază, în plus, contrar celor ce pare să sugereze Comisia, că a contestat întotdeauna faptul că ar fi participat la reuniunea în cauză.

137    În sfârșit, alte două note olografe ale domnului N., utilizate inițial ca probe ale înțelegerii [pentru reuniuni desfășurate la 21 februarie 1996 la Düsseldorf și la 30 noiembrie și 1 decembrie 1998 la Bruxelles (Belgia)], și‑ar fi pierdut statutul de probă. Polimeri concluzionează de aici că, din cinci note olografe ale domnului N., cel puțin trei nu ar avea legătură cu reuniunile ilicite. Tribunalul ar trebui, prin urmare, să examineze pe larg și cu atenție lectura și interpretarea notelor olografe ale domnului N. și să procedeze, dacă este cazul, la verificări suplimentare ale acestora, în special pentru a determina în ce mod și sub ce formă au parvenit aceste note Comisiei.

138    Polimeri adaugă că, contrar celor indicate de Comisie în înscrisurile sale, ar fi menționat în mai multe rânduri, în cererea introductivă, elemente care clarificau îndoielile cu privire la valoarea probantă a notelor olografe ale domnului N., nu numai cele privind reuniunea din 16 noiembrie 1999. Pe de altă parte, Polimeri subliniază că, potrivit jurisprudenței, existența unei îndoieli a instanței trebuie interpretată în favoarea întreprinderii căreia îi este adresată decizia de constatare a unei încălcări (Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 46 de mai sus, punctul 177).

139    În al treilea rând, în cadrul replicii, Polimeri susține, în legătură cu CB și cu CSB, că dovezile referitoare la pretinsele reuniuni în cadrul înțelegerii ar fi inexistente. Polimeri oferă în această privință un comentariu pentru fiecare dintre reuniunile în cauză (pentru perioada 1996-2002). Polimeri indică de asemenea că vizualizarea acestor circumstanțe de fapt fusese deja ilustrată în cererea introductivă.

 Cu privire la al doilea aspect al celui de al optulea motiv, referitor la prezentarea generală a înțelegerii

140    Cu titlu prealabil, Polimeri arată că partea din decizia atacată intitulată „Prezentare generală a înțelegerii” este un colaj de declarații în care aspectele cu adevărat relevante sunt puțin numeroase. Polimeri subliniază astfel că afirmația domnului W. (Bayer), reprodusă în considerentul (112) al deciziei atacate, potrivit căreia domnii L. (EniChem) și W. ar fi solicitat domnului N. (Dow) să nu mai ia notițe cu privire la discuțiile informale nu ar fi credibilă. În particular, Polimeri arată că această afirmație este dezmințită de domnul L. și nu este confirmată de domnul N. Pe de altă parte, declarația domnului W. ar privi notele olografe ale domnului N. referitoare la întâlnirile din 21 februarie 1996. În sfârșit, ar exista o incoerență între momentul presupus în care domnul N. ar fi fost invitat să nu mai ia notițe și momentul efectiv la care acesta a dat curs acestei solicitări. Polimeri adaugă că acuzația al cărei temei Comisia ar dori să îl confirme provine din această unică declarație.

141    Pe fond, Polimeri distinge între acordurile cu privire la prețuri, acordurile de împărțire a pieței, schimbul de informații comerciale sensibile, monitorizarea acordurilor și cadrul de fapt general descris de domnul N.

–       Cu privire la acordurile de prețuri

142    Referitor la CB, Polimeri subliniază că declarațiile domnului W. (Bayer) reproduse în considerentele (105) și (106) ale deciziei atacate ar fi vagi și în orice caz neplauzibile. Polimeri contestă în această privință referirile realizate de Comisie, în înscrisurile sale, la alte considerente ale deciziei atacate și face trimitere, în legătură cu aceste considerente, la mai multe puncte din cererea introductivă sau din anexele la aceasta. Polimeri indică de asemenea că unele dintre considerentele vizate de Comisie nu privesc CB.

143    Pe de altă parte, afirmația potrivit căreia domnul D. (EniChem) ar fi solicitat Bayer – proferând amenințări – să majoreze prețurile [considerentul (103) al deciziei atacate] nu ar fi credibilă în lumina faptului că Bayer era operatorul cel mai important de pe piață. Bayer ar fi dezmințit de altfel declarațiile propriului angajat. Comisia nu ar putea, așadar, să contrazică acest element de fapt printr‑o simplă opinie pe care o prezintă în înscrisurile sale. Polimeri arată de asemenea că nu există, în această parte a deciziei atacate, o altă indicație specifică privind acorduri ipotetice referitoare la prețurile pentru CB. În plus, nu ar exista nicio documentație scrisă cu privire la ipoteticele discuții ilicite referitoare la CB. În sfârșit, Polimeri subliniază că analiza variațiilor de prețuri din prima comunicare privind obiecțiunile demonstra cu claritate, în sprijinul informațiilor furnizate de toți producătorii, că nu existase o evoluție sincronă a prețurilor, că avuseseră loc la fel de multe creșteri ca și scăderi de prețuri, că evoluția prețului reflecta, cu un anumit decalaj temporal, creșterea sau reducerea costului materiilor prime și că prețurile diferitor produse erau întotdeauna foarte diferite între ele.

144    În ceea ce privește CSB, Bayer ar afirma că domnii D. (EniChem) și de J. (Shell) ar fi fost actorii cei mai activi ai acordurilor [considerentul (111) al deciziei atacate]. Or, aceste două persoane ar fi negat întotdeauna cu fermitate participarea la acordurile anticoncurențiale. Declarația reprodusă în considerentul (119) al deciziei atacate, invocată de Comisie în înscrisurile sale, nu ar fi relevantă, în măsura în care aceasta ar proveni de la domnul V. (Shell), cu titlu personal. Aceasta nu poate pune sub semnul întrebării declarația domnului de J. Comisia s‑ar întemeia numai pe declarațiile întreprinderilor cooperante și ale Shell, fără a furniza alte probe sau alte indicii. Referitor la Shell, aceasta și‑ar fi recunoscut necondiționat, în prima comunicare privind obiecțiunile, participarea la acordurile privind prețurile, deși domnul de J. a dezmințit în mod categoric această teză. Polimeri susține totuși că mărturisirile ulterioare din partea Shell nu au valoare probantă decât în privința societății care este autoarea acestora, întrucât sunt ulterioare primului act de acuzare și nu sunt susținute de alte documente relevante. Polimeri contestă din acest punct de vedere referirile realizate de Comisie, în înscrisurile sale, la alte considerente ale deciziei atacate. Polimeri face trimitere, în legătură cu aceste considerente, la mai multe puncte din cererea introductivă sau din anexele la aceasta.

145    Pe de altă parte, poziția Bayer, prezentată în considerentele (110) și (114) ale deciziei atacate, nu ar fi conformă cu declarațiile anumitor angajați, în speță domnii O. și Ü. Polimeri face trimitere în această privință la anumite înscrisuri din dosarul de investigare. În legătură cu domnul O., Polimeri arată că, contrar celor susținute de Comisie în înscrisurile sale, acesta a participat la o reuniune a Asociației Europene a Cauciucului Sintetic la 2 și 3 septembrie 1996, reuniune care a fost menționată printre „reuniunile în cadrul înțelegerii”. În plus, nu poate fi conceput ca responsabili ai Bayer să fi încheiat acorduri fără ca domnul O., responsabilul comercial al acestei societăți, să fi fost informat. Reexaminarea ulterioară efectuată nu ar fi relevantă, întrucât s‑ar întemeia pe noi versiuni ale faptelor provenind din conversații cu domnul W., care nu ar fi fost niciodată responsabil pentru CSB pentru Bayer. Polimeri subliniază referitor la aceasta că Comisia a prezentat declarațiile persoanelor celor mai cooperante. Nu ar exista nicio dovadă că întreprinderile în cauză au încheiat un acord de majorare a prețurilor și nici că acestea au conceput și realizat un mecanism comun care permite o concertare sistematică a prețurilor CSB. Polimeri amintește în această privință criticile prezentate împotriva notelor olografe ale domnului N. În sfârșit, analiza variațiilor de prețuri pentru CSB ar da aceleași rezultate ca și pentru CB, examinat anterior.

146    Polimeri indică de asemenea că dovada absenței efectelor acordului în cauză este pertinentă, contrar celor susținute de Comisie în înscrisurile sale. Ar fi vorba despre unicul mijloc al Polimeri de a demonstra lipsa de temei al conținutului declarațiilor, care nu ar fi confirmate de alte probe.

–       Cu privire la acordurile de împărțire a pieței

147    Cu titlu prealabil, Polimeri arată că nu reiese cu claritate din decizia atacată dacă pretinsele acorduri de împărțire a pieței privesc numai CSB sau și CB. Polimeri indică în această privință o contradicție care ar exista între considerentele (124) și (301) ale deciziei atacate.

148    În legătură cu CB, Polimeri subliniază că numai una dintre declarațiile prezentate în secțiunea privind acordurile de împărțire a pieței (și anume cea a domnului W., din cadrul Bayer) privește în mod specific acest produs [considerentul (129) al deciziei atacate]. Cu toate acestea, în lumina considerentelor (56) și (57) ale deciziei atacate, Polimeri declară că are îndoieli cu privire la capacitatea producătorilor de a‑și împărți clienți (în speță producători de anvelope) de talia celor vizați de Comisie. În plus, după cum ar reieși din considerentul (125) al deciziei atacate, din cauza specificațiilor tehnice, niciun producător nu ar fi fost omologat de fiecare dintre clienți. Niciun document nu ar dovedi pretinsele acorduri de împărțire a pieței. Polimeri indică, pe de altă parte, că livrările EniChem SpA către producătorii de anvelope vizați de Comisie (60-65 % din producția de CB a EniChem SpA) erau în fluctuație constantă. Acest lucru ar fi incompatibil cu ideea de conservare a statu quo‑ului, în orice caz în privința Polimeri. În plus, EniChem SpA ar fi vândut partea restantă din producția sa de CB (și anume 35-40 %) altor clienți decât producătorii de anvelope, care nu ar fi clienți obișnuiți. Polimeri subliniază că nu pretinde, contrar celor indicate de Comisie în înscrisurile sale, că nu avea niciun interes comercial în încheierea de acorduri anticoncurențiale.

149    În ceea ce privește declarația domnului V. (Shell), reprodusă în considerentul (127) al deciziei atacate, potrivit căreia domnul L. (EniChem) i‑ar fi dat ordinul de a păstra distanța față de piața suporturilor pentru mochete din Regatul Unit, aceasta nu ar fi credibilă. Polimeri subliniază în această privință evoluția declarațiilor Shell, faptul că domnul L. dezminte categoric faptul că a avut o conversație cu acest conținut și faptul că piața suporturilor pentru mochete nu este vizată de CB.

150    În legătură cu CSB, Polimeri arată că, potrivit declarației domnului P. (Bayer), care a intrat în funcție în 1999 (nicio indicație nu vizează, așadar, anii anteriori), reprodusă în considerentul (124) al deciziei atacate, acesta neagă că existaseră acorduri pentru înghețarea capacităților sau a cotelor de piață și afirmă că decizia de a nu exercita o concurență agresivă era lăsată la discreția întreprinderilor. Această mărturie ar fi orice în afară de proba existenței unui acord. Acest lucru ar fi confirmat de variația constantă a cantităților de CSB vândute de EniChem SpA principalilor clienți. Argumentul Comisiei potrivit căruia poziția Polimeri s‑ar baza pe o eroare de traducere în italiană a declarației domnului P. ar trebui să fie declarat inadmisibil. În plus, Comisia ar fi avut posibilitatea de a rectifica această eroare de traducere pentru a permite Polimeri să își exercite dreptul la apărare. În orice caz, declarația în cauză, chiar și în limba sa originală (germana), ar fi ambiguă. Polimeri contestă de asemenea trimiterile efectuate de Comisie, în înscrisurile sale, la alte considerente ale deciziei atacate, considerate a demonstra existența unei înțelegeri privind CSB pentru anii anteriori anului 1999.

151    În ceea ce privește afirmația Dow, reprodusă în considerentul (125) al deciziei atacate, potrivit căreia „au asigurat EniChem [SpA] că nu vor ataca poziția acesteia față de Michelin sau de Bridgestone”, aceasta nu se referă la o perioadă specifică și s‑ar contrazice cu variațiile cantităților furnizate de EniChem SpA în întreaga perioadă în cauză. În ceea ce privește declarația Bayer, reprodusă în considerentul (126) al deciziei atacate, potrivit căreia, cu ocazia anumitor reuniuni, Dow și EniChem SpA s‑au acuzat reciproc de furt de clienți, aceasta pare să fie cea mai bună demonstrație a existenței unui nivel ridicat de concurență pe piață, cel puțin în raporturile dintre EniChem SpA și Dow.

–       Cu privire la schimbul de informații comerciale sensibile

152    Referitor la CB, Polimeri vizează considerentele (120), (128) și (132) ale deciziei atacate și consideră, în esență, că declarațiile care sunt cuprinse în acestea nu sunt credibile [considerentul (132) al deciziei atacate] sau nu sunt susținute de elemente de probă [considerentele (120) și (128) ale deciziei atacate]. În plus, considerentul (128) al deciziei atacate ar face trimitere la informații care sunt în parte publice, ceea ce Comisia ar admite în considerentul (329) al deciziei atacate. Aceasta ar recunoaște, așadar, implicit, și absența temeiului motivului privind schimbul de informații.

153    Referitor la CSB, considerentele (131)-(133) ale deciziei atacate nu ar indica nicio acuzație specifică. Polimeri face trimitere, așadar, la cele expuse pentru CB.

154    Polimeri adaugă că, contrar celor susținute de Comisie, ea ar fi contestat, în cererea introductivă, documentele aferente reuniunilor din 20 mai 1996 de la Milano și din 15 și 16 noiembrie 1999 de la Frankfurt. Pe de altă parte, informațiile în cauză ar reprezenta aproape exclusiv, potrivit Polimeri, informații publice.

–       Cu privire la monitorizarea acordurilor

155    Comisia ar viza, în considerentul (136) al deciziei atacate, contactele telefonice bilaterale menținute de concurenți între reuniuni. Potrivit Polimeri, partea din decizia atacată care descrie pretinsul mecanism de monitorizare a acordurilor din cadrul înțelegerii se compune dintr‑o descriere extrem de fragmentată a evenimentelor. Astfel, nu ar exista nicio dovadă a existenței unei voințe comune a tuturor întreprinderilor implicate de a pune în aplicare între ele un mecanism de control al pretinselor acorduri. Polimeri amintește de asemenea jurisprudența potrivit căreia este necesar să fie stabilit faptul că întreprinderea în cauză avea cunoștință de comportamentele ilicite ale celorlalți participanți sau că putea să le prevadă în mod rezonabil și că era gata să accepte riscurile care decurg din această situație (Hotărârea Bolloré și alții/Comisia, punctul 55 de mai sus). Această probă ar trebui să fie întemeiată nu pe o prezumție de vinovăție, ci pe mijloace de probă scrise directe (Hotărârea Ciment, punctul 105 de mai sus).

156    În privința CB, Polimeri vizează considerentele (137), (138), (143) și (144) ale deciziei atacate și consideră, în esență, că declarațiile reproduse în acestea nu sunt detaliate (perioadă, produs, clienți) și au, din acest motiv, o valoarea probantă redusă. Mai precis, în ceea ce privește declarația domnului F. (Dow), reprodusă în considerentul (143) al deciziei atacate, Polimeri arată că o altă declarație a Dow, cuprinsă în dosar, indică, pentru aceeași perioadă, un litigiu între Dow și EniChem SpA privind violarea de secrete comerciale de către Karbochem (întreprindere deținută de Dow). Acest litigiu, soluționat printr‑o tranzacție, ar fi necesitat contacte repetate între cele două întreprinderi. În ceea ce privește declarația domnului W. (Dow), reprodusă în considerentul (144) al deciziei atacate, aceasta s‑ar intercala în mod neașteptat printre afirmații privind reuniunile Asociației Europene a Cauciucului Sintetic și în particular cea din luna noiembrie 2001.

157    În legătură cu CSB, Polimeri vizează declarația domnului F. (Bayer) potrivit căreia domnul L. (EniChem) l‑ar fi contactat aproximativ de două ori în anul ulterior primei lor întâlniri, în februarie 1999 [considerentul (140) al deciziei atacate]. Potrivit Polimeri, aceste contacte ar fi fost legate de un contract de furnizare între EniChem SpA și Bayer, privind un produs specific care nu ar intra în categoria CSB în sens strict. Polimeri prezintă în această privință un document care demonstrează vânzarea către Bayer a produsului în cauză în 1999 și face trimitere la o declarație cuprinsă în dosarul de investigare. Declarațiile Bayer ar fi fost scoase din context și citate în extrase, în mod tendențios. În plus, domnul F. nu ar fi avut responsabilitatea directă pentru activitatea legată de CSB. Domnul F. ar fi confirmat, pe de altă parte, că respectivele conversații nu puteau cuprinde acorduri privind prețurile.

–       Cu privire la cadrul de fapt general descris de domnul N.

158    Polimeri atrage atenția Tribunalului cu privire la o declarație a domnului N. (Dow), făcută în cadrul unei întâlniri din 13 decembrie 2005, care nu a fost reprodusă în decizia atacată. Această declarație, pe care Polimeri o citează integral, ar fi deosebit de importantă. Aceasta ar demonstra că contactele care aveau loc cu ocazia reuniunilor Asociației Europene a Cauciucului Sintetic nu ar fi fost decât momente inevitabile și naturale de întâlnire între operatorii din sector, care ar fi discutat diverse probleme, pe baza unor informații publice în majoritatea cazurilor, fără nicio voință coluzivă. Ar fi posibil ca, în acest context, să fi apărut situații întâmplătoare care ar putea fi calificate drept „situații‑limită”. Dar ar exista o mare diferență între o asemenea situație și o înțelegere, diferență pe care Comisia nu a acoperit‑o prin furnizarea de probe în acest sens. Polimeri adaugă că Comisia ignoră în mod voit diferența esențială care există între schimbul de informații publice și încheierea unei înțelegeri privind prețurile unui anumit produs. Polimeri subliniază de asemenea că declarația domnului N. confirmă că nu exista o viziune comună, nu numai cu privire la evoluția prețurilor materiilor prime, ci nici cu privire la obiectivul final urmărit de societăți.

159    Comisia solicită respingerea motivului. Cu titlu prealabil, Comisia consideră că, în anexele A 23-A 25 la cererea introductivă, Polimeri dezvoltă numeroase motive și argumente care nu apar în textul cererii introductive. Procedând astfel, Polimeri ar încălca articolul 19 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție și articolul 44 alineatul 1 litera (c) din Regulamentul de procedură. În rest, Comisia consideră, în esență, că nu a săvârșit nicio eroare atunci când a reținut existența unei încălcări în privința Polimeri.

b)     Aprecierea Tribunalului

160    Trebuie amintit că, în ceea ce privește administrarea dovezii unei încălcări a articolului 81 alineatul (1) CE, Comisiei îi revine obligația de a dovedi încălcările pe care le constată și de a stabili elementele de probă adecvate în vederea demonstrării, corespunzător cerințelor legale, a existenței faptelor constitutive ale unei încălcări. Astfel, este necesar să fie prezentate de către Comisie dovezi precise și concordante pentru a întemeia convingerea fermă că încălcarea a fost săvârșită (a se vedea jurisprudența citată la punctul 50 de mai sus). Trebuie amintit de asemenea că, pentru a exista un acord în sensul articolului 81 alineatul (1) CE, este suficient ca întreprinderile în cauză să își fi exprimat voința comună de a se comporta pe piață într‑un anumit mod (Hotărârea Curții din 15 iulie 1970, ACF Chemiefarma/Comisia, 41/69, Rec., p. 661, punctul 112, și Hotărârea Curții din 29 octombrie 1980, van Landewyck și alții/Comisia, 209/78-215/78 și 218/78, Rec., p. 3125, punctul 86, Hotărârea Tribunalului din 17 decembrie 1991, Hercules Chemicals/Comisia, T‑7/89, Rec., p. II‑1711, punctul 256). Existența unei îndoieli a instanței trebuie interpretată în favoarea întreprinderii căreia îi este adresată decizia de constatare a unei încălcări. Prin urmare, judecătorul nu poate concluziona că Comisia a stabilit existența încălcării în cauză corespunzător cerințelor legale dacă există încă o îndoială cu privire la acest aspect (Hotărârea Tribunalului din 25 octombrie 2005, Groupe Danone/Comisia, T‑38/02, Rec., p. II‑4407, punctul 215).

 Cu privire la admisibilitatea anumitor argumente invocate de Polimeri în cadrul celui de al optulea motiv

161    În temeiul articolului 21 din Statutul Curții de Justiție și al articolului 44 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură, cererea introductivă trebuie să indice obiectul litigiului și expunerea sumară a motivelor invocate. Potrivit unei jurisprudențe constante, pentru ca o acțiune să fie admisibilă, trebuie ca elementele esențiale de fapt și de drept pe care aceasta se întemeiază să rezulte, cel puțin în mod sumar, dar coerent și comprehensibil, din chiar textul cererii introductive. Dacă cererea poate fi susținută și completată, în privința unor puncte specifice, prin trimiteri la anumite fragmente din documentele anexate, o trimitere globală la alte înscrisuri, chiar anexate la cererea introductivă, nu poate compensa lipsa elementelor esențiale ale argumentării în drept, care, în temeiul dispozițiilor menționate anterior, trebuie să figureze în cererea introductivă (Hotărârea Curții din 31 martie 1992, Comisia/Danemarca, C‑52/90, Rec., p. I‑2187, punctul 17, și Hotărârea Tribunalului din 17 septembrie 2007, Microsoft/Comisia, T‑201/04, Rep., p. II‑3601, punctul 94). În plus, nu intră în competența Tribunalului să cerceteze și să identifice în anexe motivele și argumentele care ar putea fi considerate drept temei al acțiunii, anexele având o funcție pur probatorie și de instrument (Hotărârea Tribunalului din 7 noiembrie 1997, Cipeke/Comisia, T‑84/96, Rec., p. II‑2081, punctul 34, și Hotărârea Tribunalului din 21 martie 2002, Joynson/Comisia, T‑231/99, Rec., p. II‑2085, punctul 154).

162    Cerințe similare există atunci când o obiecție este invocată în susținerea unui motiv (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1998, Mo och Domsjö/Comisia, T‑352/94, Rec., p. II‑1989, punctul 333).

163    În speță, Polimeri arată că: „[D]in cauza numărului strict limitat de pagini pe care prezenta cerere trebuie să îl respecte, reclamanta își va prezenta argumentele cu privire la partea «Prezentare generală a înțelegerii» și își va rezerva observațiile punctuale cu privire la partea «Reuniuni în cadrul înțelegerii» în anexa [A] 23, în anexa [A] 24 și în anexa [A] 25 [la cererea introductivă]”.

164    Astfel, Polimeri dezvoltă, în cuprinsul cererii introductive, o critică privind partea din decizia atacată intitulată „Prezentare generală a înțelegerii” (și anume secțiunea 4.2 a deciziei atacate). Critica privind partea din decizia atacată intitulată „Reuniuni în cadrul înțelegerii” (și anume secțiunea 4.3 a acesteia din urmă) este dezvoltată, în drept și în fapt, numai în anexele A 23-A 25 la cererea introductivă.

165    Mai precis, singurele elemente furnizate de Polimeri în corpul cererii introductive privind partea din decizia atacată intitulată „Reuniuni în cadrul înțelegerii” sunt următoarele:

„În ceea ce privește perioada [dintre] 1996 și 2000 (în anexa [A] 23 [la cererea introductivă]), Polimeri afirmă că este imposibil să se susțină că exista vreo formă de înțelegere între concurenți cu privire la prețurile atât ale CSB, cât și ale CB. În puținele cazuri în care documentația anexată indică reuniunile din afara reuniunilor oficiale, documentație care privește în foarte mare parte CSB, nimic, dar absolut nimic nu permite să se concluzioneze că politica comercială a întreprinderilor a fost coordonată în vreun fel.

În ceea ce privește anul 2001, Polimeri demonstrează, în anexa [A] 24 [la cererea introductivă], că este vorba despre un an absolut fără relevanță din punct de vedere antitrust, atât în ceea ce privește CB, cât și în ceea ce privește CSB, astfel încât, dacă Comisia ar reține ca stabilită existența unei înțelegeri [în privința] EniChem, quod non, aceasta ar trebui în orice caz să fie considerată că a încetat cel târziu în anul 2000.

În sfârșit, în anul 2002 (anexa [A] 25 [la cererea introductivă]), după cum admite însăși Comisia, CB nu este vizat de nicio critică. Referitor la CSB, nicio activitate ilicită nu a fost demonstrată [în privința] Polimeri.”

166    Notele de subsol reiau locurile și datele reuniunilor în cauză.

167    Pe de altă parte, al optulea motiv invocat de Polimeri în cererea introductivă este alcătuit din două părți, cu excepția părții intitulate „Introducere”. Aceste două părți, intitulate „[Î]n ceea ce privește sursele elementelor de probă” și „În ceea ce privește prezentarea generală a înțelegerii”, vizează părți specifice din decizia atacată care au aceeași denumire. În niciun moment al optulea motiv invocat de Polimeri în cererea introductivă nu conține o parte intitulată „În ceea ce privește reuniunile în cadrul înțelegerii”.

168    În aceste condiții, critica Polimeri împotriva părții din decizia atacată intitulată „Reuniuni în cadrul înțelegerii” (și anume secțiunea 4.3 din aceasta din urmă), ale cărei elemente esențiale de fapt și de drept sunt reproduse numai în anexele A 23-A 25 la cererea introductivă, nu îndeplinește cerințele impuse de articolul 21 din Statutul Curții de Justiție și de articolul 44 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură.

169    Polimeri nu poate remedia această insuficiență prin introducerea, în stadiul replicii, a anumitor date de fapt sau juridice privind „Reuniunile în cadrul înțelegerii” și făcând trimitere la anexele A 23-A 25 la cererea introductivă sau prin furnizarea de noi anexe la replică. Astfel, la analizarea conformității cererii introductive cu cerințele articolului 44 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, conținutul memoriului în replică este, prin ipoteză, lipsit de relevanță. În special, admisibilitatea, recunoscută în jurisprudență (Hotărârea Tribunalului din 27 februarie 1997, FFSA și alții/Comisia, T‑106/95, Rec., p. II‑229, punctul 125, și Hotărârea Tribunalului din 28 ianuarie 1999, BAI/Comisia, T‑14/96, Rec., p. II‑139, punctul 66), a motivelor și a argumentelor expuse în cadrul replicii ca dezvoltare a motivelor cuprinse în cererea introductivă nu poate fi invocată cu scopul de a repara o încălcare a cerințelor articolului 44 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, survenită la introducerea acțiunii, cu riscul de a goli această din urmă dispoziție de orice conținut (Ordonanța Tribunalului din 19 mai 2008, TF1/Comisia, T‑144/04, Rep., p. II‑761, punctul 30; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 16 martie 1993, Blackman/Parlamentul European, T‑33/89 și T‑74/89, Rec., p. II‑249, punctul 65, și Ordonanța Tribunalului din 28 aprilie 1993, De Hoe/Comisia, T‑85/92, Rec., p. II‑523, punctul 25).

170    Având în vedere aceste elemente, critica Polimeri în ceea ce privește secțiunea 4.3 a deciziei atacate, intitulată „Reuniuni în cadrul înțelegerii”, este inadmisibilă (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului Mo och Domsjö/Comisia, punctul 162 de mai sus, punctul 334, Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Roquette Frères/Comisia, T‑322/01, Rec., p. II‑3137, punctul 210, și Hotărârea Tribunalului din 30 ianuarie 2007, France Télécom/Comisia, T‑340/03, Rep., p. II‑107, punctul 168).

 Cu privire la primul aspect al celui de al optulea motiv, referitor la sursele elementelor de probă

171    În primul rând, în ceea ce privește declarațiile făcute de întreprinderile care au solicitat imunitate sau o reducere a amenzii, argumentele Polimeri sunt evocate, după cum subliniază Comisia, în mod general, fără ca aceasta să furnizeze indicații suficient de precise. Aceste argumente nu pot, prin urmare, să pună sub semnul întrebării legalitatea deciziei atacate în această privință. Presupunând că argumentele Polimeri urmăresc să pună sub semnul întrebării valoarea probantă a declarațiilor întreprinderilor realizate în cadrul Comunicării privind cooperarea, acestea trebuie să fie respinse pentru aceleași motive ca și cele dezvoltate în cadrul primului motiv (a se vedea punctul 58 de mai sus).

172    În al doilea rând, în legătură cu notele olografe ale domnului N. (Dow), trebuie să se arate mai întâi că Polimeri nu contestă, în partea din cererea introductivă privind „sursele elementelor de probă”, decât pe cele privind reuniunea ilicită din 15 și 16 noiembrie 1999 de la Frankfurt [considerentul (201) al deciziei atacate]. Polimeri nu contestă notele olografe ale domnului N. privind reuniunea ilicită din 25 și 26 februarie 1997 de la Viena (Austria) [considerentul (173) al deciziei atacate]. Pe de altă parte, Polimeri nu contestă, în această parte a cererii introductive, notele olografe ale domnului N. privind reuniunea ilicită din 20 și 21 mai 1996 de la Milano [considerentul (163) al deciziei atacate]. Faptul că Polimeri a putut contesta valoarea probantă a acestor din urmă note în alte locuri din cererea introductivă și în particular în cadrul celui de al treisprezecelea motiv nu poate modifica această concluzie. În orice caz, din motivele care vor fi expuse în acesta din urmă, Polimeri nu a prezentat elemente de natură să pună sub semnul întrebării valoarea probantă a notelor respective. Prin urmare, presupunând chiar că poate exista o îndoială cu privire la valoarea probantă a notelor olografe ale domnului N. referitoare la reuniunea ilicită din 15 și 16 noiembrie 1999 de la Frankfurt sau că decizia atacată este viciată de nemotivare în această privință, după cum susține Polimeri, acest lucru nu poate afecta valoarea probantă a celorlalte note olografe menționate anterior.

173    Apoi, al optulea motiv al Polimeri face parte dintre motivele privind fondul deciziei atacate, iar nu dintre motivele privind anularea sau reducerea amenzii. Al optulea motiv al Polimeri vizează, așadar, constatarea de către Tribunal a inexistenței unei încălcări săvârșite de Polimeri. Or, presupunând chiar că Tribunalul este determinat să elimine valoarea probantă a notelor olografe ale domnului N. privind reuniunea ilicită din 15 și 16 noiembrie 1999 de la Frankfurt sau să considere că Polimeri nu a participat la respectiva reuniune, acest fapt nu ar avea drept efect constatarea inexistenței încălcării săvârșite de această întreprindere. Astfel, constatarea încălcării se bazează pe alte elemente de probă, în special declarații ale unor întreprinderi care susțin alte declarații de aceeași natură, note olografe ale altor reuniuni ilicite și documente culese în cursul anchetei Comisiei. Pe de altă parte, în cazul acordurilor care se încheie în cadrul întâlnirilor întreprinderilor concurente, există o încălcare a normelor de concurență atunci când aceste întâlniri au un obiect anticoncurențial și urmăresc astfel să organizeze în mod artificial funcționarea pieței. Într‑un astfel de caz, răspunderea unei anumite întreprinderi pentru încălcare este reținută în mod valabil atunci când aceasta a participat la respectivele întâlniri având cunoștință de obiectul acestora, chiar dacă, în continuare, aceasta nu a pus în aplicare una sau alta dintre măsurile convenite în cadrul întâlnirilor menționate. Participarea mai redusă sau mai sporită a întreprinderii la întâlniri, precum și punerea în aplicare mai mult sau mai puțin completă a măsurilor convenite au consecințe nu asupra existenței răspunderii sale, ci asupra întinderii acestei răspunderi și, prin urmare, asupra nivelului sancțiunii (Hotărârea Curții din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri și alții/Comisia, C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P-C‑208/02 P și C‑213/02 P, Rec., p. I‑5425, punctul 145).

174    Rezultă de aici că argumentele dezvoltate de Polimeri cu privire la sursele elementelor de probă trebuie să fie respinse.

 Cu privire la al doilea aspect al celui de al optulea motiv, referitor la prezentarea generală a înțelegerii

175    Cu titlu prealabil, în ceea ce privește critica formulată de Polimeri împotriva afirmației domnului W. (Bayer), reprodusă în considerentul (112) al deciziei atacate, potrivit căreia domnii L. (EniChem) și W. ar fi solicitat domnului N. (Dow) să nu mai ia notițe cu privire la discuțiile neoficiale, trebuie să se considere că, presupunând că obiecția Polimeri poate fi reținută și că afirmația domnului W. este respinsă, o asemenea împrejurare nu ar avea niciun impact asupra legalității deciziei atacate. Astfel, aceasta nu ar pune sub semnul întrebării celelalte declarații ale Bayer, din moment ce acestea sunt confirmate de Dow sau de Shell sau sunt susținute prin mijloace de probă scrise. Pe de altă parte, declarația menționată anterior a domnului W. a permis Comisiei să indice de ce, în opinia sa, nu au putut fi găsite note olografe privind reuniunile ilicite care vizau anii 2000 și 2001 [considerentul (113) al deciziei atacate]. Această explicație nu are niciun impact asupra fondului deciziei atacate. Comisia se servește de asemenea de declarația domnului W. în considerentul (152) al deciziei atacate, atunci când descrie rolul fiecărei întreprinderi în cauză în cadrul înțelegerii. Cu toate acestea, nu rezultă din decizia atacată că Comisia a ținut seama de această împrejurare pentru a aprecia gravitatea încălcării în ce privește Polimeri. În orice caz, dacă o eroare a Comisiei în această privință ar putea avea impact asupra cuantumului amenzii aplicate Polimeri, aceasta nu poate avea un astfel de impact asupra constatării încălcării.

176    Tot cu titlu prealabil, trebuie să se arate că argumentele Polimeri vor fi analizate distinct pentru CB și pentru CSB, deși Polimeri nu a putut demonstra că Comisia a săvârșit o eroare prin calificarea prezentei încălcări drept unică (a se vedea în acest sens al patrulea motiv de mai sus).

–       Cu privire la acordurile de prețuri

177    În ceea ce privește CB, și referitor la faptul că declarațiile domnului W. (Bayer) reproduse în considerentele (105) și (106) ale deciziei atacate ar fi vagi, trebuie amintit că, în practică, Comisia este obligată deseori să dovedească existența unei încălcări în condiții puțin propice acestei sarcini, întrucât este posibil să se fi scurs mai mulți ani de la momentul producerii faptelor care constituie o încălcare, iar mai multe dintre întreprinderile care fac obiectul investigației nu au cooperat în mod activ cu aceasta. În acest context, o întreprindere vinovată de săvârșirea unei încălcări s‑ar putea sustrage prea ușor oricărei sancțiuni dacă ar putea invoca un caracter vag al informațiilor prezentate cu privire la funcționarea unui acord ilicit, deși existența acordului și scopul său anticoncurențial sunt totuși stabilite în mod suficient. Întreprinderile se pot apăra în mod eficient într‑o astfel de situație în măsura în care au posibilitatea de a comenta toate elementele de probă invocate de Comisie împotriva lor (Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 46 de mai sus, punctul 203). Prin urmare, argumentele Polimeri nu sunt de natură să pună sub semnul întrebării declarațiile domnului W. reproduse în considerentele (105) și (106) ale deciziei atacate, care sunt, de altfel, susținute de declarațiile Dow și Shell și de mijloace de probă scrise.

178    În ceea ce privește declarația domnului W. reprodusă în considerentul (103) al deciziei atacate, aceasta este invocată de Comisie cu scopul de a stabili istoricul relațiilor dintre întreprinderile vizate. Mai precis, declarația în cauză vizează anul 1995, și anume o perioadă pentru care Comisia nu a reținut existența unei încălcări a normelor de concurență. Prin urmare, argumentele Polimeri sunt inoperante în scopul constatării inexistenței unei încălcări în speță.

179    În legătură cu CSB, și referitor la faptul că domnul de J. (Shell) ar fi negat întotdeauna că a luat parte la acordurile în cauză, este suficient să se constate că Shell recunoaște explicit faptul că a participat la acorduri de stabilire a prețurilor între 30 august 1995 și 31 mai 1999 [considerentul (119) al deciziei atacate]. Contrar celor ce pare să sugereze Polimeri, această declarație a fost făcută în numele Shell, iar nu în numele domnului V. cu titlu personal. Or, răspunsurile oferite în numele unei întreprinderi ca atare au o credibilitate care o depășește pe cea pe care ar putea‑o avea răspunsul dat de un membru al personalului său, indiferent de experiența sau de opinia personală a acestuia din urmă (Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, LR AF 1998/Comisia, T‑23/99, Rec., p. II‑1705, punctul 45, și Hotărârea Tribunalului JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 46 de mai sus, punctul 205). În ceea ce privește faptul că declarațiile întreprinderilor nu ar avea valoare probantă decât în privința societății care este autoarea acestora, este suficient să se sublinieze că declarațiile Shell sunt susținute nu numai de declarațiile Bayer și Dow, ci și de înscrisuri prezentate de Comisie.

180    În ceea ce privește faptul că declarația Bayer reprodusă în considerentele (110) și (114) ale deciziei atacate ar fi în contradicție cu poziția exprimată de unii dintre angajații săi, trebuie să se constate că declarația Bayer urmărește să recunoască existența de acorduri privind prețurile CSB între luna septembrie 1996 și anul 1999. Or, după cum s‑a amintit la punctul precedent, răspunsurile date în numele unei întreprinderi ca atare au o credibilitate care o depășește pe cea pe care ar putea să o aibă răspunsul dat de un membru al personalului acesteia, oricare ar fi experiența sau opinia personală a acestuia din urmă. Prin urmare, declarațiile angajaților Bayer nu pot avea o valoare probantă mai mare decât declarația acestei societăți. În plus, declarația Bayer este susținută de declarațiile Dow și Shell și de mai multe mijloace de probă scrise.

181    În sfârșit, în ceea ce privește analizele de preț invocate de Polimeri, referitoare atât la CB, cât și la CSB, dovada concertării între întreprinderi nu rezultă din simpla constatare a unui paralelism al comportamentelor pe piață, ci din înscrisuri din care reiese că practicile erau rezultatul unei concertări. În aceste condiții, explicația dată de Polimeri cu privire la prețurile practicate nu este de natură să pună sub semnul întrebării constatarea de către Comisie a existenței unei înțelegeri între întreprinderile în cauză.

182    Din aceste motive, argumentele Polimeri nu sunt de natură să pună sub semnul întrebării concluzia Comisiei referitoare la acordurile cu privire la prețuri.

–       Cu privire la acordurile de împărțire a pieței

183    În ceea ce privește CB, trebuie să se arate, în primul rând, că Polimeri afirmă că numai declarația Bayer reprodusă în considerentul (129) al deciziei atacate ar viza acordurile de împărțire a pieței. Or, premisa Polimeri este eronată. Astfel, concluzia Comisiei se bazează de asemenea pe o declarație a Dow, reprodusă în considerentul (125) al deciziei atacate, care „acoperă atât CB, cât și CSB”. În această declarație, Dow precizează în special că discuții bilaterale între producători vizau în mod specific clienții. În particular, Dow arată că producătorii asiguraseră EniChem SpA că nu vor ataca poziția sa în raport cu Michelin sau cu Bridgestone. Pe de altă parte, declarația Shell, reprodusă în considerentul (127) al deciziei atacate, evocă o discuție între domnii W. (Bayer) și V. (Shell) privind vânzarea de CB către „BP”. Faptul că domnul L. (EniChem) neagă că ar fi participat la această discuție sau faptul că CB nu vizează piața mochetelor nu poate pune sub semnul întrebării această declarație, cu atât mai puțin în privința contactului bilateral dintre Bayer și Shell. Pe de altă parte, declarația Bayer, reprodusă în considerentul (129) al deciziei atacate, pe care Polimeri nu o contestă în mod formal, este explicită în legătură cu acordurile de împărțire a pieței între concurenți pentru CB. Astfel, Bayer arată aici că, „și pentru CB”, se convenise să nu fie luați clienții celorlalți concurenți. Rezultă de aici că împărțirea pieței CB este confirmată de declarațiile care provin de la trei dintre întreprinderile în cauză, și anume Bayer, Dow și Shell. Trebuie amintit în acest sens că declarațiile făcute în numele întreprinderilor au o valoare probantă importantă, întrucât acestea induc riscuri juridice și economice considerabile. Această valoare probantă este deosebit de ridicată atunci când, precum în speță, declarațiile întreprinderilor susțin alte declarații de aceeași natură.

184    În al doilea rând, unele declarații ale întreprinderilor, chiar dacă nu vizează în mod specific CB, menționează împărțiri ale pieței. Același lucru este valabil pentru declarația Shell, în considerentele (120) și (128) ale deciziei atacate, precum și pentru declarația Bayer, în considerentul (126) al deciziei atacate.

185    În al treilea rând, în ceea ce privește faptul că împărțirea pieței CB ar fi improbabilă, ținând cont de forța comercială a clienților sau de fluctuațiile vânzărilor EniChem SpA, trebuie amintit că, în cazurile de acorduri care se manifestă în cadrul reuniunilor întreprinderilor concurente, o încălcare a normelor de concurență are loc atunci când aceste reuniuni au un obiect anticoncurențial și vizează astfel să organizeze în mod artificial funcționarea pieței. Într‑un astfel de caz, răspunderea unei anumite întreprinderi în cadrul încălcării este reținută în mod valabil atunci când aceasta a participat la respectivele întâlniri având cunoștință de obiectul acestora, chiar dacă, în continuare, aceasta nu a pus în aplicare una sau alta dintre măsurile convenite în cadrul acestora. Participarea mai redusă sau mai sporită a întreprinderii la întâlniri, precum și punerea în aplicare mai mult sau mai puțin completă a măsurilor convenite au consecințe nu asupra existenței răspunderii sale, ci asupra întinderii acestei răspunderi și, prin urmare, asupra nivelului sancțiunii (a se vedea jurisprudența citată la punctul 173 de mai sus).

186    În ceea ce privește CSB, și referitor la declarația Bayer reprodusă în considerentul (124) al deciziei atacate, argumentele Polimeri se bazează efectiv pe o eroare de traducere în italiană a declarației domnului P., dată în limba germană. Deși această eroare este regretabilă, ea nu este totuși de natură să pună sub semnul întrebării declarația domnului P. și nici valoarea sa probantă. Trebuie subliniat în această privință că versiunea originală a declarației domnului P. este reprodusă într‑o notă de subsol din decizia atacată, indiferent de versiunea lingvistică a acesteia. Pe de altă parte, această eroare de traducere nu poate să fi afectat dreptul la apărare al Polimeri în fața Tribunalului, în măsura în care aceasta avea posibilitatea să dezvolte argumente în acest sens în stadiul replicii. În sfârșit, presupunând chiar că traducerea prezentată de Comisie în fața Tribunalului trebuie să fie respinsă, după cum susține Polimeri, acest lucru ar lăsa intactă versiunea originală a declarației domnului P., reprodusă în decizia atacată, notificată Polimeri. Tribunalul ar avea, prin urmare, toate posibilitățile de a se raporta la această versiune în cadrul aprecierii legalității deciziei atacate. Or, din versiunea originală a declarației domnului P. rezultă că, deși acesta afirmă că nu ar fi fost încheiat niciun acord privind înghețarea cotelor de piață sau a capacităților de producție, era totuși convenit că niciuna dintre întreprinderile implicate nu dorea să aducă prejudicii celorlalte întreprinderi și că acestea intenționau de asemenea să nu desfășoare o concurență agresivă pe lângă principalii clienți ai celorlalte părți. În consecință, trebuie să se concluzioneze de aici că întreprinderile vizate operau într‑o logică de neagresiune în privința clienților.

187    În ceea ce privește declarația Dow, reprodusă în considerentul (125) al deciziei atacate, aceasta susține declarația Bayer potrivit căreia întreprinderile în cauză adoptaseră o logică de neagresiune. Faptul că Polimeri contestă în mod specific afirmația conform căreia producătorii ar fi asigurat EniChem SpA că nu vor ataca poziția acesteia față de Michelin și de Bridgestone, în special în măsura în care vânzările EniChem SpA ar fi fluctuat, nu are niciun efect asupra constatării că declarația Dow o întărește pe cea a Bayer. În plus, în cazul acordurilor care se încheie în cadrul întâlnirilor întreprinderilor concurente, există o încălcare a articolului 81 CE atunci când aceste întâlniri au un obiect anticoncurențial și urmăresc astfel să organizeze în mod artificial funcționarea pieței. Într‑un astfel de caz, răspunderea unei anumite întreprinderi în cadrul încălcării este reținută în mod valabil atunci când aceasta a participat la întâlnirile în cauză având cunoștință de obiectul acestora, chiar dacă, în continuare, aceasta nu a pus în aplicare una sau alta dintre măsurile convenite în cadrul respectivelor întâlniri. Participarea mai redusă sau mai sporită a întreprinderii la întâlniri, precum și punerea în aplicare mai mult sau mai puțin completă a măsurilor convenite au consecințe nu asupra existenței răspunderii sale, ci asupra întinderii acestei răspunderi și, prin urmare, asupra nivelului sancțiunii (a se vedea jurisprudența citată la punctul 173 de mai sus).

188    În ceea ce privește, în sfârșit, declarația Bayer reprodusă în considerentul (126) al deciziei atacate, faptul că întreprinderile în cauză (în speță Dow și EniChem SpA) se acuzau reciproc, în cadrul reuniunilor comune cu celelalte întreprinderi, de faptul că au luat clienți sau cote de piață este un indiciu că întreprinderile adoptaseră o logică de neagresiune, iar nu invers.

189    Logica de neagresiune pusă în aplicare de întreprinderile în cauză este confirmată și de declarațiile Shell, reproduse în considerentele (120) și (128) ale deciziei atacate, și de cea a Bayer, reprodusă în considerentul (129) al deciziei atacate. În plus, anumite înscrisuri demonstrează cel puțin că au fost schimbate informații privind clienții întreprinderilor în cauză. Acest lucru reiese în special din notele olografe ale domnului N. (Bayer) luate cu ocazia reuniunii ilicite din 20 și 21 mai 1996 de la Milano.

190    Pentru aceste motive, argumentele Polimeri nu sunt de natură să pună sub semnul întrebării concluzia Comisiei cu privire la acordurile de împărțire a pieței.

–       Cu privire la schimbul de informații comerciale sensibile

191    Este suficient să se constate în această privință că, ținând cont de concluziile referitoare la acordurile privind prețurile, precum și împărțirea pieței, întreprinderile în cauză au schimbat în mod necesar informații comerciale sensibile, și anume cel puțin date privind prețurile sau clienții.

192    Pentru aceste motive, argumentele Polimeri nu sunt de natură să pună sub semnul întrebării concluzia Comisiei cu privire la schimbul de informații comerciale sensibile.

–       Cu privire la monitorizarea acordurilor

193    Cu titlu prealabil, trebuie să se constate, astfel cum arată în mod întemeiat Comisia, că Polimeri critică anumite considerente ale deciziei atacate privind monitorizarea acordurilor în ceea ce privește în mod specific pe EniChem SpA. Polimeri nu contestă considerentele deciziei atacate care implică alte întreprinderi. Or, unei întreprinderi i se poate angaja răspunderea pentru o înțelegere globală, deși s‑a dovedit că nu a participat în mod direct decât la unul sau la mai multe dintre elementele constitutive ale acesteia, având în vedere că, pe de o parte, știa sau în mod necesar trebuia să știe că o coluziune la care participa, în special prin reuniuni constante organizate de‑a lungul mai multor ani, făcea parte dintr‑un plan de ansamblu menit să denatureze concurența și, pe de altă parte, că acest plan cuprindea ansamblul elementelor constitutive ale înțelegerii (Hotărârile PVC II, punctul 52 de mai sus, punctul 773, și JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 46 de mai sus, punctul 370). De asemenea, faptul că diferitele întreprinderi au avut roluri diferite în urmărirea unui obiectiv comun nu înlătură identitatea de obiect anticoncurențial și, în consecință, de încălcare, cu condiția ca fiecare întreprindere să fi contribuit la propriul său nivel la urmărirea obiectivului comun (Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, punctul 46 de mai sus, punctul 370). În măsura în care s‑a concluzionat deja că Polimeri participase la acorduri privind prețurile și împărțirea pieței, argumentele Polimeri referitoare la participarea sa personală la monitorizarea acordurilor nu sunt de natură să pună sub semnul întrebării constatarea unei încălcări a normelor de concurență în ceea ce o privește.

194    În orice caz, în ceea ce privește CB și declarațiile Bayer și Dow reproduse în considerentele (137), (138) și (143) ale deciziei atacate, trebuie să se considere că, deși evenimentele relatate acolo nu sunt datate în mod precis, acestea sunt suficient de detaliate (numele întreprinderilor, chiar ale angajaților în cauză sau ale superiorilor acestora, numele clienților sau ale produsului, intervalele de date). Nimic nu permite să se pună sub semnul întrebării valoarea lor probantă, astfel cum o face, în mod general, Polimeri. Mai precis, în legătură cu declarația Dow reprodusă în considerentul (143) al deciziei atacate, chiar dacă aceasta amintește numele Karbochem (întreprindere deținută la acel moment de Dow), aceasta nu este relevantă în litigiul evocat de Polimeri în înscrisurile sale. Dimpotrivă, declarația Dow amintește în mod explicit contacte bilaterale care vizează creșterea prețurilor de vânzare ale Karbochem către Pirelli. În ceea ce privește declarația domnului W. (Dow) reprodusă în considerentul (144) al deciziei atacate, ar fi prea ușor pentru o întreprindere vinovată de o încălcare să se sustragă oricărei sancțiuni dacă s‑ar putea întemeia pe caracterul vag al informațiilor prezentate cu privire la funcționarea unui acord ilicit, deși existența acordului și obiectul său anticoncurențial sunt totuși stabilite în mod suficient. În orice caz, respectiva declarație se înscrie în continuarea declarației domnului F. (Dow) reprodusă în considerentul (143) al deciziei atacate, care, în ceea ce o privește, este detaliată. Declarația redată în considerentul (144) al deciziei atacate vizează să demonstreze că un alt angajat al Dow fusese contactat de EniChem SpA pentru aceleași motive (și anume prețurile de vânzare efective). În plus, chiar dacă se consideră că respectiva întâlnire nu a avut loc, acest lucru nu ar elimina valoarea probantă a celorlalte elemente cuprinse în partea din decizia atacată referitoare la monitorizarea acordurilor, dintre care majoritatea nu sunt contestate de Polimeri.

195    În ceea ce privește CSB, Polimeri contestă numai declarația Bayer reprodusă în considerentul (140) al deciziei atacate. Pentru Polimeri, contactele în cauză ar fi legate de un contract de furnizare privind un produs care nu intră în categoria CSB. Cu toate acestea, declarația Bayer vizează în mod specific discuții privind CSB (piața, prețurile materiilor prime etc.). Împrejurarea invocată de Polimeri nu este, așadar, de natură să justifice contactele bilaterale enunțate în considerentul (140) al deciziei atacate.

196    Pentru aceste motive, argumentele Polimeri nu sunt de natură să pună sub semnul întrebării concluzia Comisiei privind monitorizarea acordurilor.

–       Cu privire la cadrul de fapt descris de domnul N.

197    Ținând cont de elementele indicate anterior, trebuie să se considere că luările de contact între întreprinderile vizate cu ocazia reuniunilor Asociației Europene a Cauciucului Sintetic erau orice, numai „inevitabile și naturale” nu, cum susține Polimeri.

198    În plus, reiese cu claritate din declarațiile Dow (respectiv angajatorul domnului N.) că această societate recunoaște în mod expres că a participat la încheierea de acorduri contrare normelor de concurență. Declarația domnului N. vizată de Polimeri în înscrisurile sale nu poate, prin urmare, să aibă o valoare probantă mai mare decât declarația dată de societatea al cărei angajat este. Astfel, răspunsurile oferite în numele unei întreprinderi ca atare au o credibilitate care o depășește pe cea pe care ar putea‑o avea răspunsul dat de un membru al personalului său, indiferent de experiența sau de opinia personală a acestuia din urmă (a se vedea jurisprudența citată la punctul 179 de mai sus).

199    Pentru aceste motive, argumentele Polimeri nu sunt de natură să pună sub semnul întrebării constatarea în speță a unei încălcări a normelor de concurență.

200    Având în vedere aceste elemente, al optulea motiv invocat de Polimeri trebuie să fie respins ca nefondat.

6.     Cu privire la al nouălea motiv, întemeiat pe constatarea neîntemeiată a participării Polimeri la înțelegerea prezumată

a)     Argumentele părților

201    În primul rând, Polimeri arată că considerentul (152) al deciziei atacate, care indică faptul că discuțiile ar fi fost inițiate în cadrul înțelegerii la presiunea EniChem SpA, face trimitere el însuși la considerentul (103) al deciziei atacate. Or, arată Polimeri, acesta se referă la o perioadă – anul 1995 – care ar fi ulterior exclusă din acuzare. Aceeași remarcă este valabilă pentru constatările Comisiei privind CSB și trimiterea la considerentul (108) al deciziei atacate, acesta din urmă vizând o reuniune care a avut loc în luna august 1995. În fond, o înțelegere ar fi fost absurdă în măsura în care, în această perioadă, prețurile ar fi continuat să crească în mod spontan.

202    În al doilea rând, în ceea ce privește constatarea Comisiei potrivit căreia Bayer și Dow ar considera că EniChem SpA ar fi jucat un rol de prim plan în cadrul înțelegerii, ar fi fost nerealist să existe așteptarea ca acești doi lideri de piață (unul pentru CB, celălalt pentru CSB) să recunoască faptul că sunt ei înșiși promotorii înțelegerii. Considerentul (150) al deciziei atacate ar fi de altfel interesant, în sensul că Dow ar identifica Bayer drept una dintre cele două societăți care conduceau discuțiile referitoare la prețuri pentru CB, în timp ce Bayer ar respinge orice răspundere în această privință.

203    În al treilea rând, Polimeri arată că s‑a exprimat deja cu privire la mărturia ulterioară a Shell, confirmată numai a posteriori de vagile amintiri ale domnului W. (Bayer), care ar fi descris reuniunea din 19 și 20 februarie 1998 cu domnul L. (EniChem), și trimite la o anexă la cererea introductivă.

204    În al patrulea rând, în ceea ce privește afirmația potrivit căreia domnul L. (EniChem) ar fi telefonat „pe rând tuturor” pentru a coordona activitățile înțelegerii, aceasta ar proveni din prima comunicare privind obiecțiunile. Totuși, a doua comunicare privind obiecțiunile și decizia atacată menționează contrariul. Polimeri arată de asemenea că Comisia indică faptul că domnul L. ar fi intervenit pentru a‑l convinge pe domnul N. (Dow) să înceteze să ia notițe cu ocazia reuniunilor în cadrul înțelegerii, dar nu menționează, în considerentul (150) al deciziei atacate, faptul că domnul W. (Bayer) ar fi făcut același lucru. În orice caz, această afirmație ar fi nefondată.

205    În sfârșit, în ceea ce privește faptul, menționat de Comisie, potrivit căruia EniChem ar fi fost, în 1998, 2000 și 2001, cel mai mare furnizor de CB și CSB cumulate, acesta ar fi inexact. EniChem nu ar fi fost liderul pe piața CSB decât în 1998. Bayer ar fi fost întotdeauna liderul pieței pentru CB. Dow ar fi fost liderul de piață pentru CSB cel puțin începând cu anul 2000 (respectiv de la momentul la care aceasta a achiziționat cota de piață a Shell).

206    În concluzie, elementele citate în considerentul (152) al deciziei atacate pentru a stabili rolul important al EniChem SpA în înțelegerea prezumată ar fi nefondate.

207    Comisia solicită respingerea motivului. Aceasta observă că nu avea obligația să demonstreze că EniChem SpA/Polimeri jucase un rol important în înțelegerea în cauză, ci pur și simplu că această întreprindere participase la înțelegere. Analiza obiecțiilor referitoare la erori prezumate în aprecierea elementelor de probă privind existența înțelegerii (a se vedea al optulea motiv de mai sus) ar evidenția în mod clar faptul că Polimeri nu a demonstrat caracterul nefondat al numeroaselor elemente de probă care atestă existența unei încălcări unice și continue a articolului 81 CE și participarea EniChem SpA/Polimeri la respectiva încălcare.

b)     Aprecierea Tribunalului

208    Prin intermediul celui de al nouălea motiv, Polimeri susține că elementele citate în considerentul (152) al deciziei atacate pentru a stabili rolul important al EniChem SpA în cadrul înțelegerii prezumate ar fi nefondate.

209    Trebuie să se arate în această privință că al nouălea motiv a fost invocat de Polimeri în cadrul motivelor privind fondul deciziei atacate, iar nu în cadrul motivelor referitoare la anularea sau la reducerea amenzii.

210    Or, pentru considerațiile expuse în cadrul celui de al optulea motiv, Comisia a reținut în mod întemeiat participarea EniChem SpA la încălcarea în cauză. Prin urmare, presupunând chiar că Comisia a săvârșit o eroare în ceea ce privește rolul pretins important al EniChem SpA în înțelegere, argumentele invocate în cadrul celui de al nouălea motiv nu sunt de natură să pună sub semnul întrebării legalitatea deciziei atacate în ceea ce privește constatarea încălcării în sarcina Polimeri.

211    Totuși, trebuie să se arate că Polimeri a indicat în cursul ședinței că cel de al nouălea motiv privea de asemenea cuantumul amenzii. În această privință, trebuie să se considere că, ținând cont de termenii utilizați în înscrisurile depuse la Tribunal, și în particular de cei din cererea introductivă, argumentul invocat de Polimeri în cadrul ședinței constituie un motiv nou, care trebuie, pe acest temei, să fie declarat inadmisibil. În orice caz, din decizia atacată nu reiese că Comisia ar fi ținut cont de rolul pretins important al EniChem SpA în înțelegere în scopul stabilirii cuantumului amenzii aplicate Polimeri.

212    Având în vedere aceste elemente, al nouălea motiv invocat de Polimeri trebuie să fie respins ca nefondat.

C –  Cu privire la motivele referitoare la stabilirea cuantumului amenzii

1.     Cu privire la al zecelea motiv, întemeiat pe aprecierea neîntemeiată a gravității încălcării

a)     Argumentele părților

213    În primul rând, pentru Polimeri, analiza efectuată în cadrul motivelor privind fondul deciziei atacate stabilește că comportamentele contestate nu pot fi calificate drept foarte grave în sine, din moment ce termenul de înțelegere nu poate fi aplicat situației în speță. Dacă Tribunalul ar trebui să confirme în întregime decizia atacată, acesta ar trebui totuși să țină seama de faptul că, din cele două produse cu privire la care a fost adoptată decizia atacată, cel puțin unul – CB – nu ar fi făcut niciodată obiectul niciunei forme de coluziune.

214    În al doilea rând, Comisia ar fi trebuit să țină seama de impactul concret al înțelegerii prezumate asupra pieței, în măsura în care acesta putea fi măsurat. Or, după cum reiese din considerentul (462) al deciziei atacate, Comisia nu ar fi realizat o asemenea analiză. Aceasta s‑ar fi limitat să pretindă că încălcarea în cauză era foarte gravă prin definiție [considerentul (464) al deciziei atacate]. Polimeri contestă această abordare și face trimitere, printre altele, la Hotărârea Tribunalului din 5 aprilie 2006, Degussa/Comisia (T‑279/02, Rec., p. II‑897, punctele 223, 243-254). În special, Polimeri consideră că, dacă se dovedește că înțelegerea nu a avut efecte, Comisia ar trebui să stabilească cuantumul amenzii la un nivel inferior celui care ar fi fost stabilit în lipsa acestei constatări. Polimeri subliniază în particular că, deși un efect real asupra pieței constituie un factor care trebuie apreciat pentru o eventuală majorare a amenzii, lipsa efectelor cauzatoare de prejudicii asupra sectoarelor în cauză nu poate decât să justifice o reducere a sancțiunii. Lipsa unei analize a efectelor pretinsei înțelegeri nu ar rezulta dintr‑o imposibilitate obiectivă de evaluare, ci dintr‑o incapacitate a Comisiei de a realiza o asemenea analiză sau dintr‑o tentativă stângace din partea sa de a disimula o informație fundamentală pentru probă și pentru cuantificarea amenzii. Faptul că Comisia a introdus în prima comunicare privind obiecțiunile o analiză a prețurilor și apoi a retras‑o ar confirma această concluzie.

215    În al treilea rând, Polimeri observă că studiile pe care le‑a realizat, fără mari dificultăți, în pofida lipsei de date efective (cu alte cuvinte, numai pornind de la datele referitoare la prețuri pe care părțile le‑au furnizat Comisiei), demonstrează că pretinsa încălcare nu a avut niciun efect asupra evoluției prețurilor. Acestea nu ar fi crescut decât în raport cu creșterea prețurilor materiilor prime. În plus, chiar în ipoteza contestată în care acordurile sporadice de împărțire a pieței ar fi existat efectiv, acestea nu ar fi avut niciun impact asupra clienților, întrucât aceștia din urmă ar fi continuat să cumpere de la cine doreau și când doreau. Polimeri face trimitere de asemenea la Decizia 1999/210/CE a Comisiei din 14 octombrie 1998 privind o procedură în temeiul articolului [81] CE (cazul IV/F‑3/33.708 – British Sugar plc, cazul IV/F‑3/33.709 – Tate & Lyle plc, cazul IV/F‑3/33.710 – Napier Brown & Company Ltd, cazul IV/F‑3/33.711 – James Budgett Sugars Ltd) (JO 1999, L 76, p. 1), în care Comisia ar fi exclus existența unei încălcări foarte grave în măsura în care efectele încălcării nu fuseseră demonstrate.

216    În al patrulea rând, Polimeri amintește poziția sa potrivit căreia Comisia ar fi redus valoarea globală a pieței pentru a face să se creadă că înțelegerea acoperea mai mult de 80 % din vânzările de CB și de CSB. Această concluzie nu ar fi întemeiată. În plus, Polimeri ar fi demonstrat că pretinsa înțelegere nu implicase niciodată mai mult de o treime din piața CB/a cauciucului natural, nici mai mult de jumătate din piața CSB/a cauciucului natural. Polimeri face trimitere în sfârșit la Hotărârea Degussa/Comisia, punctul 214 de mai sus, în care Tribunalul ar fi redus amenda cu 15 % întrucât, „potrivit constatărilor Comisiei înseși, cota de piață a membrilor înțelegerii scăzuse în mod progresiv, începând cu intrarea Monsanto pe piață, pentru a atinge 60 % spre sfârșitul încălcării”.

217    În al cincilea rând, Polimeri arată că aprecierea gravității încălcării ar fi trebuit să fie efectuată prin diferențierea celor două piețe relevante. Totuși, chiar analizându‑le împreună, aceste două piețe ar avea o importanță redusă. Tribunalul ar fi indicat în această privință că adaptarea cuantumurilor de plecare ale amenzilor în funcție de dimensiunea pieței ar constitui o practică rezonabilă și coerentă (Hotărârea Tribunalului din 15 martie 2006, BASF/Comisia, T‑15/02, Rec., p. II‑497). Pe de altă parte, amenda aplicată Polimeri s‑ar ridica la aproape jumătate din valoarea pieței pentru anul 2001 [considerentul (467) al deciziei atacate]. Această abordare ar fi nerezonabilă și contrară principiului proporționalității. Polimeri adaugă, această afirmație fiind valabilă și în cadrul majorării pentru încălcare repetată, că Comisia nu poate invoca faptul că nu a contestat în cererea introductivă implicarea Eni în înțelegere. Astfel, nu ar reveni Polimeri, ci însăși societății Eni sarcina de a contesta acest fapt.

218    Comisia solicită respingerea motivului. Aceasta consideră, în esență, că nu a săvârșit nicio eroare în aprecierea gravității încălcării.

b)     Aprecierea Tribunalului

219    Gravitatea încălcărilor trebuie stabilită în funcție de un număr mare de elemente, precum împrejurările specifice ale cauzei, contextul acesteia și valoarea de descurajare a amenzilor, fără să se fi stabilit o listă constrângătoare sau exhaustivă a criteriilor care trebuie luate în considerare în mod obligatoriu (Hotărârea Curții Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, punctul 108 de mai sus, punctul 465, și Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 173 de mai sus, punctul 241).

220    Printre elementele de natură să intre în aprecierea gravității încălcărilor figurează comportamentul fiecăreia dintre întreprinderi, rolul avut de fiecare dintre acestea în instituirea înțelegerii, beneficiul pe care l‑au putut obține din aceasta, dimensiunea acestora și valoarea mărfurilor în discuție, precum și riscul pe care încălcările de acest tip îl reprezintă pentru obiectivele Comunității (a se vedea Hotărârea Dalmine/Comisia, punctul 108 de mai sus, punctul 130 și jurisprudența citată).

221    Pe de altă parte, liniile directoare enunță, printre altele, că la evaluarea gravității încălcării trebuie să se țină seama de natura încălcării, de impactul său real asupra pieței, atunci când acesta poate fi măsurat, și de mărimea pieței geografice relevante. Încălcările sunt împărțite, așadar, în trei categorii: încălcări minore, încălcări grave și încălcări foarte grave (punctul 1 A primul și al doilea paragraf din liniile directoare).

222    În speță, Comisia reține mai întâi, în decizia atacată, faptul că întreprinderile în cauză au încheiat acorduri privind obiective de prețuri, precum și împărțirea pieței, și au schimbat date comerciale sensibile. Pentru Comisie, aceste practici sunt, prin natura lor, încălcări foarte grave [considerentul (461) și articolul 1 din dispozitivul deciziei atacate]. În continuare, Comisia indică faptul că nu este posibilă măsurarea impactului real al înțelegerii asupra pieței SEE. Comisia adaugă de asemenea că, deși nu este posibilă măsurarea impactului real al înțelegerii, acordurile în cauză au fost puse în aplicare de întreprinderile vizate și au avut, prin urmare, un efect pe piață. Comisia concluzionează precizând că nu va ține seama de impactul asupra pieței în scopul determinării cuantumului amenzilor [considerentul (462) al deciziei atacate]. În sfârșit, Comisia arată că încălcarea acoperă ansamblul teritoriului SEE [considerentul (463) al deciziei atacate]. Din aceste motive, Comisia consideră că încălcarea în cauză poate fi calificată drept foarte gravă [considerentul (464) al deciziei atacate].

223    După aceea, Comisia a aplicat un tratament diferențiat între întreprinderile în cauză pe baza cifrelor de afaceri cumulate privind CB și CSB pentru anul 2001, ultimul an complet al încălcării, mai puțin pentru Shell (1998, în măsura în care Shell și‑a vândut activitățile în 1999) și pentru Stomil (anul 1999, în măsura în care Stomil a încetat încălcarea în anul 2000). Comisia a clasificat întreprinderile în cauză în cinci categorii, EniChem situându‑se în prima categorie (55 de milioane de euro cuantum de plecare al amenzii) [considerentele (465)-(473) ale deciziei atacate].

224    În primul rând, trebuie să se arate că, prin argumentele sale, Polimeri susține că înțelegerea nu a avut niciun efect asupra pieței.

225    Or, trebuie amintit că, după cum rezultă din considerațiile expuse în cadrul celui de al optulea motiv, Comisia a concluzionat în mod întemeiat că întreprinderile în cauză au încălcat articolul 81 alineatul (1) CE în privința CB și a CSB. În acest sens, din descrierea încălcărilor foarte grave din liniile directoare rezultă că acorduri sau practici concertate care urmăresc în special, precum în speță, stabilirea de obiective de preț sau împărțirea cotelor de piață pot determina, pentru simplul motiv al naturii proprii, calificarea drept „foarte grave”, Comisia nefiind obligată să demonstreze un impact real al încălcării asupra pieței (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 3 septembrie 2009, Prym și Prym Consumer/Comisia, C‑534/07 P, Rec., p. I‑7415, punctul 75; a se vedea de asemenea Hotărârea Tribunalului din 27 iulie 2005, Brasserie nationale și alții/Comisia, T‑49/02-T‑51/02, Rec., p. II‑3033, punctul 178, și Hotărârea Tribunalului Hoechst/Comisia, punctul 59 de mai sus, punctul 345). De asemenea, potrivit unei jurisprudențe constante, înțelegerile orizontale în materie de prețuri fac parte din încălcările cele mai grave ale dreptului comunitar al concurenței și, prin urmare, pot fi calificate, în sine, drept foarte grave (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 12 iulie 2001, Tate & Lyle și alții/Comisia, T‑202/98, T‑204/98 și T‑207/98, Rec., p. II‑2035, punctul 103, și Hotărârea Groupe Danone/Comisia, punctul 160 de mai sus, punctul 147).

226    Așadar, Comisia nu a săvârșit nicio eroare prin reținerea faptului că practicile în cauză erau, prin natura lor, încălcări foarte grave.

227    În ceea ce privește practica decizională anterioară a Comisiei, și în măsura în care Polimeri invocă o încălcare a principiului egalității de tratament, este suficient să se arate că considerațiile care au condus la adoptarea Deciziei 1999/210 (a se vedea punctul 215 de mai sus), vizată de Polimeri în înscrisurile sale, sunt diferite de cele din prezenta speță. În particular, Decizia 1999/210 sublinia că piața geografică relevantă era limitată la Marea Britanie [considerentul (193) al Deciziei 1999/210]. Prin urmare, nu se poate deduce din Decizia 1999/210 că Comisia a concluzionat în sensul existenței unei încălcări grave, iar nu foarte grave, din simplul fapt că efectele încălcării nu fuseseră demonstrate, după cum susține în esență Polimeri. În plus, decizia atacată reține existența unui acord unic și continuu în cadrul căruia întreprinderile vizate au convenit în special să își împartă clienții. Această împrejurare nu era menționată în Decizia 1999/210.

228    Ținând seama de aceste elemente, argumentele invocate de Polimeri cu privire la lipsa efectelor înțelegerii asupra piețelor relevante trebuie să fie respinse.

229    În al doilea rând, în ceea ce privește faptul că Comisia ar fi determinat în mod eronat valoarea globală a pieței relevante, trebuie amintit mai întâi că dimensiunea pieței figurează printre elementele pertinente pentru a stabili gravitatea încălcării (a se vedea în acest sens Hotărârea Dalmine/Comisia, punctul 108 de mai sus, punctul 132, și Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Archer Daniels Midland/Comisia, T‑329/01, Rec., p. II‑3255, punctul 102). Apoi, din documentele prezentate de Comisie în urma unei întrebări adresate de Tribunal reiese că afirmația cuprinsă la punctul 66 din decizia atacată, potrivit căreia vânzările de CB și de CSB de către producătorii din afara înțelegerii se ridicau la un cuantum de „cel puțin 70 de milioane de euro” în 2001, nu este eronată. În aceste condiții, nimic nu permite să se considere că Comisia a săvârșit o eroare în decizia atacată estimând piața relevantă la un cuantum de „cel puțin” 550 de milioane de euro în 2001 [considerentul (467) al deciziei atacate]. În orice caz, după cum a remarcat în mod întemeiat Comisia, nimic nu permite să se considere că o eroare în minus privind această cifră a cauzat un prejudiciu pentru Polimeri.

230    În al treilea rând, în ceea ce privește faptul că Comisia ar fi trebuit să ia în considerare cauciucul natural, care ar fi substituibil cu CB și cu CSB, pentru a determina valoarea pieței relevante și, în consecință, cotele de piață ale întreprinderilor în cauză, trebuie să se arate că înțelegerea nu privea acest produs. Or, aprecierea gravității unei încălcări, și în special capacitatea economică efectivă a autorilor de a crea un prejudiciu celorlalți operatori (punctul 1 A al patrulea paragraf din liniile directoare), nu poate fi realizată prin referire la alte produse decât cele care au făcut obiectul înțelegerii (Hotărârea Tribunalului din 6 decembrie 2005, Brouwerij Haacht/Comisia, T‑48/02, Rec., p. II‑5259, punctul 59).

231    În al patrulea rând, în ceea ce privește argumentele dezvoltate cu titlu subsidiar de Polimeri, cu privire la luarea în considerare a dimensiunii pieței relevante astfel cum rezultă din decizia atacată (și anume cuantumul de 550 de milioane de euro pentru anul 2001 pe teritoriul SEE), trebuie să se considere că, deși acest element poate fi luat în considerare pentru a stabili gravitatea încălcării, trebuie să se țină seama de celelalte elemente relevante ale prezentei cauze (a se vedea în acest sens Hotărârile Dalmine/Comisia, punctul 108 de mai sus, punctul 132, și Archer Daniels Midland/Comisia, punctul 229 de mai sus, punctul 102). În speță, trebuie să se țină seama de faptul că încălcarea în cauză este în sine foarte gravă și că aceasta acoperă ansamblul teritoriului SEE. În particular, trebuie să se sublinieze că întreprinderile în cauză au convenit să stabilească obiective de preț, să împartă clienții prin acorduri de neagresiune și să schimbe informații sensibile privind prețurile, concurenții și clienții. Pe de altă parte, trebuie amintit că, în temeiul punctului 1 A din liniile directoare, cuantumul amenzii avut în vedere pentru o încălcare foarte gravă este mai mare de 20 de milioane de euro. Apoi, trebuie să se arate că vânzările EniChem pentru produsele în cauză, în 2001, se ridică la o valoare de peste 164 de milioane de euro [considerentul (468) al deciziei atacate]. În sfârșit, Polimeri nu contestă faptul că cuantumul stabilit al amenzii nu depășește plafonul de 10 % din cifra sa de afaceri totală realizată în cursul exercițiului financiar anterior, prevăzut de articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, această limită vizând evitarea faptului ca întreprinderea în cauză să fie plasată în imposibilitatea de a plăti amenda aplicată (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 7 iunie 1983, Musique Diffusion française și alții/Comisia, 100/80-103/80, Rec., p. 1825, punctul 119). Ținând cont de aceste împrejurări, stabilirea unui cuantum de plecare al amenzii de 55 de milioane de euro nu poate fi pusă sub semnul întrebării de argumentele invocate de Polimeri.

232    În ceea ce privește disproporția invocată dintre cuantumul final al amenzii în solidar aplicată Eni și Polimeri (și anume 272,25 milioane de euro) și dimensiunea pieței relevante pentru anul 2001 (și anume 550 de milioane de euro), trebuie amintit că, în cadrul determinării cuantumului fiecărei amenzi, Comisia dispune de putere de apreciere (Hotărârea Curții din 16 noiembrie 2000, Mo och Domsjö/Comisia, C‑283/98 P, Rec., p. I‑9855, punctul 47, și Hotărârea Tribunalului din 5 decembrie 2006, Westfalen Gassen Nederland/Comisia, T‑303/02, Rec., p. II‑4567, punctul 151). Pe de altă parte, în temeiul articolului 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1, cuantumul amenzii este stabilit pe baza gravității încălcării și a duratei acesteia. În plus, cuantumul respectiv este rezultatul unei serii de calcule aritmetice efectuate de Comisie în conformitate cu liniile directoare. Stabilirea acestui cuantum se face în special în funcție de diverse împrejurări legate de comportamentul individual al întreprinderii în cauză, precum existența unor circumstanțe agravante sau atenuante (Hotărârea Tribunalului din 4 iulie 2006, Hoek Loos/Comisia, T‑304/02, Rec., p. II‑1887, punctele 82 și 85). Nu se poate deduce din acest cadru juridic că trebuie să se asigure de către Comisie o proporție între cuantumul amenzii astfel calculat și volumul global al pieței produsului avut în vedere în SEE pentru un anumit an al încălcării (în speță 2001), când încălcarea în cauză a durat mai mult de 6 ani, iar cuantumul amenzii depinde și de alte împrejurări legate de comportamentul individual al întreprinderii (a se vedea în acest sens Hotărârea Hoechst/Comisia, punctul 59 de mai sus, punctul 342). Rezultă că argumentul invocat de Polimeri în această privință trebuie respins.

233    Având în vedere aceste elemente, cel de al zecelea motiv invocat de Polimeri trebuie să fie respins ca nefondat.

2.     Cu privire la al unsprezecelea motiv, întemeiat pe aplicarea ilegală a unui tratament diferențiat

a)     Argumentele părților

234    Polimeri subliniază că ponderea specifică a întreprinderilor a fost stabilită prin compararea vânzărilor combinate de CB și de CSB cu valoarea totală a vânzărilor din anul 2001. Or, această din urmă valoare ar fi departe de a fi verificată, în măsura în care s‑ar fi redus în mod vizibil între a doua comunicare privind obiecțiunile și decizia atacată. Pe de altă parte, prin adunarea valorii vânzărilor celor două produse, i s‑ar fi atribuit Polimeri, în mod eronat, o pondere specifică pe care aceasta nu a avut‑o niciodată, întrucât ar fi fost întotdeauna poziționată în urma Bayer pentru CB și nu s‑a poziționat înaintea Dow decât pentru anul 1998. Dacă cele două piețe ar fi fost separate, rezultatul ar fi fost diferit. Polimeri arată în această privință că liniile directoare prevăd luarea în considerare a „impactului real al comportamentului infracțional al fiecărei întreprinderi asupra concurenței”. Acest lucru ar implica identificarea mai întâi a piețelor vizate de încălcare. Chiar dacă se decide adunarea celor două piețe, ar fi trebuit să se țină seama de mediul lor concurențial, și în special de cauciucul natural. În sfârșit, cuantumul de plecare al amenzii pentru Polimeri ar fi echivalent cu 33 % din valoarea combinată a vânzărilor sale. Ținând cont de faptul că ponderea atribuită Polimeri ar fi nejustificată, acest cuantum ar fi excesiv.

235    Comisia solicită respingerea motivului. Aceasta observă în special că, potrivit formulării punctului 1 A din liniile directoare, criteriul examinat este destinat eșalonării cuantumului de bază al amenzii între întreprinderile participante la înțelegerea constatată, iar nu evaluării impactului înțelegerii (în ansamblul său) asupra pieței relevante (ținând cont de asemenea de eventualele produse de înlocuire).

b)     Aprecierea Tribunalului

236    Este suficient să se arate că majoritatea argumentelor invocate de Polimeri se suprapun cu cele dezvoltate în cadrul celui de al patrulea și al celui de al zecelea motiv. Prin urmare, pentru aceleași motive ca și cele prezentate la punctele 100, 101, 229 și 230 de mai sus, se impune de asemenea respingerea argumentelor Polimeri în această privință.

237    În ceea ce privește faptul că cuantumul de plecare al amenzii reținut pentru EniChem (și anume 55 de milioane de euro) ar fi echivalent cu 33 % din valoarea combinată a vânzărilor sale pe piața relevantă pentru anul 2001 (și anume 164,90 milioane de euro), trebuie să se considere că, pentru aceleași motive ca și cele menționate la punctul 231 de mai sus, stabilirea unui cuantum de plecare al amenzii de 55 de milioane de euro nu poate fi pusă sub semnul întrebării de argumentele invocate de Polimeri.

238    Având în vedere aceste elemente, cel de al unsprezecelea motiv invocat de Polimeri trebuie să fie respins ca nefondat.

3.     Cu privire la al doisprezecelea motiv, întemeiat pe aplicarea ilegală a unui coeficient multiplicator cu scop descurajator

a)     Argumentele părților

239    În primul rând, Polimeri susține că Comisia nu și‑a îndeplinit obligația de motivare. Considerentul (474) al deciziei atacate ar indica astfel faptul că coeficientul multiplicator cu scop descurajator ar fi fost determinat în special ținând seama de „circumstanțele speței”. Or, aceste circumstanțe nu ar fi nici descrise și nici analizate. Tribunalul ar fi subliniat deja necesitatea ca elementele de bază pentru a stabili cuantumul amenzilor să fie indicate în corpul deciziei (Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1998, Buchmann/Comisia, T‑295/94, Rec., p. II‑813, punctul 173). Pentru Polimeri, marja de apreciere a Comisiei în stabilirea unei rate de majorare în temeiul efectului de descurajare (Hotărârea Degussa/Comisia, punctul 214 de mai sus, punctul 317) nu ar fi absolută. Definiția pe care ar da‑o Comisia acestor „circumstanțe” în memoriul în apărare ar fi criticabilă și, în orice caz, tardivă. Comisia ar fi încălcat astfel dreptul la apărare al Polimeri, care nu ar fi avut ocazia să dezbată un element fundamental al definiției amenzii.

240    În al doilea rând, Polimeri consideră că principiile egalității de tratament și proporționalității au fost încălcate de Comisie. Din considerentul (474) al deciziei atacate ar reieși că Comisia a utilizat cifra de afaceri a grupului căruia îi aparțin întreprinderile implicate în încălcare. Or, diferența de cifră de afaceri dintre Eni și Bayer, care ar fi de 46,355 miliarde de euro, și cea dintre Shell și Eni, care ar fi de 3,7 ori mai mare, respectiv de 172,81 miliarde de euro, ar fi determinat o creștere a coeficientului multiplicator de 0,5 și, respectiv, de 1. Fără a susține că trebuie să existe un raport precis de proporționalitate între cifra de afaceri și coeficientul multiplicator, Polimeri susține că, în mod nejustificat, a făcut obiectul unei metode de calcul foarte penalizante. Polimeri face trimitere în special la Hotărârea Degussa/Comisia, punctul 214 de mai sus, și adaugă că existența unui plafon (și anume un coeficient multiplicator de 3), care de altfel nu este prevăzut de reglementare, nu ar trebui în niciun caz să o dezavantajeze. Polimeri adaugă că nu înțelege că Comisia ar fi calculat majorarea amenzii cu scop descurajator pe baza cifrelor de afaceri care reprezintă, potrivit reglementării aplicabile în materia concentrărilor, cuantumurile care rezultă din vânzarea de produse și din prestarea de servicii. În plus, faptul de a utiliza cifra de afaceri a Eni pentru a determina coeficientul multiplicator al Polimeri ar fi disproporționat, în măsura în care aceasta ar fi obligată în solidar la plata unei amenzi care ar fi fost dublată din cauza cifrei de afaceri a societății‑mamă.

241    Comisia solicită respingerea motivului. Aceasta consideră, în esență, că nu a săvârșit nicio eroare în aplicarea unui coeficient multiplicator cu scop descurajator.

b)     Aprecierea Tribunalului

242    Liniile directoare prevăd că, în afară de natura proprie a încălcării, de impactul său real asupra pieței și de mărimea pieței geografice relevante, este necesar să se țină seama de capacitatea economică efectivă a autorilor încălcării de a cauza prejudicii semnificative altor operatori, în special consumatorilor, și să se fixeze amenda la un nivel care să îi asigure un efect suficient de descurajator (punctul 1 A al patrulea paragraf din liniile directoare).

243    Competența Comisiei de a aplica amenzi întreprinderilor care, cu intenție sau din neglijență, săvârșesc o încălcare a dispozițiilor articolului 81 CE constituie unul dintre mijloacele puse la dispoziția acesteia pentru a‑i permite să își îndeplinească misiunea de supraveghere conferită de dreptul comunitar, misiune care cuprinde obligația de a desfășura o politică generală care urmărește aplicarea, în materie de concurență, a principiilor stabilite de tratat și orientarea în acest sens a comportamentului întreprinderilor. De aici rezultă că, pentru a aprecia gravitatea unei încălcări în vederea determinării cuantumului amenzii, Comisia trebuie să asigure caracterul descurajator al acțiunii sale, în special pentru tipurile de încălcări care sunt deosebit de prejudiciabile pentru realizarea obiectivelor Comunității (Hotărârea Musique Diffusion française și alții/Comisia, punctul 231 de mai sus, punctele 105 și 106, Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, ABB Asea Brown Boveri/Comisia, T‑31/99, Rec., p. II‑1881, punctul 166, și Hotărârea Groupe Danone/Comisia, punctul 160 de mai sus, punctul 169).

244    Acest lucru impune ca respectivul cuantum al amenzii să fie adaptat pentru a ține seama de impactul urmărit asupra întreprinderii căreia îi este aplicată, iar aceasta pentru ca amenda să nu fie considerată neglijabilă sau, dimpotrivă, excesivă, în special din punctul de vedere al capacității financiare a întreprinderii în cauză, în conformitate cu cerințele întemeiate, pe de o parte, pe necesitatea asigurării efectivității amenzii și, pe de altă parte, pe respectarea principiului proporționalității. O întreprindere mare, care dispune de resurse financiare considerabile în raport cu cele ale celorlalți membri ai unei înțelegeri, poate mobiliza mai ușor fondurile necesare pentru plata amenzii sale, ceea ce justifică, în vederea unui efect suficient de descurajator al acesteia din urmă, aplicarea, în special prin utilizarea unui coeficient multiplicator, a unei amenzi proporțional mai ridicate decât cea care sancționează aceeași încălcare săvârșită de o întreprindere care nu dispune de asemenea resurse (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 29 aprilie 2004, Tokai Carbon și alții/Comisia, T‑236/01, T‑239/01, T‑244/01-T‑246/01, T‑251/01 și T‑252/01, Rec. p. II‑1181, punctele 241 și 243; a se vedea de asemenea Hotărârea Tribunalului ABB Asea Brown Boveri/Comisia, punctul 243 de mai sus, punctul 170, și Hotărârea BASF/Comisia, punctul 217 de mai sus, punctul 235).

245    Trebuie să se adauge că Curtea a subliniat în particular pertinența luării în considerare a cifrei de afaceri globale a fiecărei întreprinderi care face parte dintr‑o înțelegere pentru a stabili cuantumul amenzii (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 16 noiembrie 2000, Sarrió/Comisia, C‑291/98 P, Rec., p. I‑9991, punctele 85 și 86, și Hotărârea Curții din 14 iulie 2005, Acerinox/Comisia, C‑57/02 P, Rec., p. I‑6689, punctele 74 și 75; a se vedea de asemenea Hotărârea Curții din 29 iunie 2006, Showa Denko/Comisia, C‑289/04 P, Rec., p. I‑5859, punctul 17).

246    În sfârșit, trebuie să se sublinieze că obiectivul de descurajare pe care Comisia are dreptul să îl urmărească la stabilirea cuantumului unei amenzi are ca scop asigurarea respectării de către întreprinderi a normelor de concurență stabilite de tratat pentru desfășurarea activităților lor în cadrul Comunității sau al SEE. Rezultă că factorul de descurajare care poate fi inclus în calculul amenzii este evaluat prin luarea în considerare a unei multitudini de elemente, iar nu numai a situației particulare a întreprinderii în cauză. Acest principiu se aplică în special atunci când Comisia a determinat un „multiplicator de descurajare” care afectează amenda aplicată unei întreprinderi (a se vedea în acest sens Hotărârea Showa Denko/Comisia, punctul 245 de mai sus, punctele 23 și 24).

247    În speță, Comisia a reținut că, în cadrul categoriei încălcărilor foarte grave, scara amenzilor permitea determinarea cuantumului amenzilor la un nivel care le asigura un caracter suficient de descurajator, ținând seama de dimensiunea fiecărei întreprinderi. Bazându‑se pe cifrele de afaceri mondiale ale întreprinderilor în cauză, realizate în cursul anului 2005, Comisia a arătat că exista o mare diferență de dimensiune între Kaučuk (2,718 miliarde de euro cifră de afaceri) și Stomil (38 de milioane de euro cifră de afaceri), pe de o parte, și celelalte întreprinderi în cauză, pe de altă parte, în particular Bayer (27,383 miliarde de euro cifră de afaceri), și anume prima dintre întreprinderile de mari dimensiuni vizate în decizia atacată. Pe acest temei și ținând cont de circumstanțele speței, Comisia a considerat că niciun coeficient multiplicator cu scop de descurajare nu trebuia să fie impus Kaučuk și Stomil și, în privința Bayer, că un coeficient multiplicator de 1,5 era adecvat. În sfârșit, tot pe acest temei și ținând seama de circumstanțele speței, Comisia a impus coeficienți multiplicatori de 1,75 pentru Dow (37,221 miliarde de euro cifră de afaceri), de 2 pentru EniChem (73,738 miliarde de euro cifră de afaceri) și de 3 pentru Shell (246,549 miliarde de euro cifră de afaceri) [considerentul (474) al deciziei atacate].

248    În primul rând, în ceea ce privește nemotivarea invocată de Polimeri, trebuie amintit că motivarea unei decizii individuale trebuie să cuprindă, în mod clar și neechivoc, raționamentul instituției autoare a actului astfel încât să permită persoanelor interesate să afle justificările măsurii adoptate, iar instanței competente, să își exercite controlul. Cerința motivării trebuie apreciată în funcție de împrejurările cauzei. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, în măsura în care problema dacă aceasta respectă condițiile impuse de articolul 253 CE trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în funcție de contextul în care acest act a fost adoptat (Hotărârea Curții din 2 aprilie 1998, Comisia/Sytraval și Brink’s France, C‑367/95 P, Rec., p. I‑1719, punctul 63). Exigențele condiției de formă esențiale pe care o reprezintă această obligație de motivare sunt îndeplinite atunci când Comisia arată, în cuprinsul deciziei sale, elementele de apreciere care i‑au permis să măsoare gravitatea și durata încălcării (Hotărârile Sarrió/Comisia, punctul 245 de mai sus, punctul 73, și Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, punctul 108 de mai sus, punctul 463).

249    În speță trebuie să se arate că Comisia a indicat că, pentru a asigura un caracter suficient de descurajator al amenzii, va ține seama de dimensiunea fiecărei întreprinderi. Pe aceste temei, Comisia a utilizat cifrele de afaceri globale realizate în cursul anului 2005 de întreprinderile în cauză. Pe de altă parte, Comisia a efectuat o comparație între dimensiunea diferitor întreprinderi cu scopul de a stabili coeficienți multiplicatori cu scop descurajator. Mai precis, în privința EniChem, Comisia arată că cifra de afaceri globală a acestei întreprinderi reprezintă aproape dublul celei a Dow. Rezultă de aici că elementele care au permis Comisiei să stabilească coeficientul multiplicator pentru EniChem reies cu claritate din decizia atacată.

250    Faptul că Comisia a vizat, pe de altă parte, „circumstanțele speței” nu poate infirma această concluzie. Astfel, nu rezultă din decizia atacată că Comisia a vizat în mod explicit alte elemente decât cifrele de afaceri globale și dimensiunea relativă a întreprinderilor în cauză pentru a stabili coeficienții multiplicatori cu scop descurajator, ceea ce Comisia a confirmat de altfel în cadrul ședinței. În plus, expresia „circumstanțele speței” poate fi înțeleasă ca vizând chiar cifrele de afaceri globale și dimensiunea relativă a întreprinderilor în cauză. În acest context, trebuie să se considere că decizia atacată este motivată în mod suficient pentru a permite Tribunalului să controleze legalitatea acesteia, iar Polimeri să își exercite dreptul la apărare.

251    În al doilea rând, referitor la încălcarea principiului egalității de tratament, din decizia atacată rezultă că coeficienții multiplicatori cu scop descurajator reținuți de Comisie au fost determinați în funcție de dimensiunea relativă a întreprinderilor în cauză. Or, Polimeri nu contestă cifrele de afaceri menționate de Comisie în decizia atacată. În particular, Polimeri nu contestă că EniChem era în 2005 o întreprindere mai mare decât Bayer și Dow și mai mică decât Shell. Prin urmare, este coerentă și justificată în mod obiectiv aplicarea în privința EniChem a unui coeficient multiplicator superior celui aplicat Bayer și Dow și inferior celui aplicat Shell. Pe de altă parte, trebuie să se sublinieze că cifrele de afaceri mondiale din anul 2005 erau de 27,383 miliarde de euro pentru Bayer, de 37,221 miliarde de euro pentru Dow (cu alte cuvinte, cu 35,93 % mai mult decât Bayer) și de 73,738 miliarde de euro pentru EniChem (cu alte cuvinte, cu 169,28 % mai mult decât Bayer și cu 98,11 % mai mult decât Dow). În aceste condiții, faptul că coeficientul multiplicator aplicat EniChem a fost majorat cu 14,28 % în raport cu cel aplicat Dow (2 față de 1,75), acesta din urmă fiind el însuși majorat cu 16,66 % în raport cu cel aplicat Bayer (1,75 față de 1,5), nu poate constitui o încălcare a principiului egalității de tratament. Dimpotrivă, Comisia ar fi putut, pe acest temei, să rețină un coeficient multiplicator și mai ridicat pentru EniChem. În rest, și în măsura în care, prin argumentele sale, Polimeri invită Tribunalul să verifice legalitatea cuantumurilor amenzilor stabilite pentru marile întreprinderi cu care reclamanta compară amenda care i‑a fost aplicată, în special în ce privește coeficientul multiplicator reținut pentru Shell, rezultă din decizia atacată că coeficientul multiplicator reținut pentru EniChem a fost calculat pe baza coeficientului reținut pentru Dow, iar nu pe baza coeficientului reținut pentru Shell. Argumentele Polimeri sunt, așadar, inoperante în această privință. Mai mult, trebuie subliniat că Comisia dispune de putere de apreciere în determinarea cuantumului amenzii și că nu are obligația de a aplica o formulă matematică exactă (a se vedea Hotărârea Hoek Loos/Comisia, punctul 232 de mai sus, punctul 68 și jurisprudența citată). În speță, Comisia nu a săvârșit, așadar, nicio eroare vădită de apreciere atunci când a luat în considerare diferența de capacitate economică a întreprinderilor în cauză în alegerea coeficienților multiplicatori pe care i‑a aplicat (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 30 septembrie 2009, Akzo Nobel și alții/Comisia, T‑175/05, nepublicată în Repertoriu, punctul 155). În ceea ce privește Hotărârea Degussa/Comisia, punctul 214 de mai sus, vizată de Polimeri, este suficient să se arate că în această cauză Comisia aplicase un coeficient multiplicator cu scop descurajator identic unor întreprinderi care prezentau diferențe importante ale cifrelor de afaceri. Situația care a condus la Hotărârea Degussa/Comisia, punctul 214 de mai sus, nu este, așadar, comparabilă cu cea din prezenta cauză. În ceea ce privește argumentul invocat de Polimeri în cadrul ședinței, potrivit căruia situația Eni ar fi diferită de cea a Shell și a Dow, în sensul că societățile holding ale acestor din urmă întreprinderi ar fi putut fi informate cu privire la înțelegere, spre deosebire de Eni, și presupunând că acest argument este admisibil în pofida tardivității sale și că poate influența stabilirea coeficientului multiplicator cu scop descurajator, este suficient să se arate că societățile holding ale Shell și ale Dow nu au fost trase la răspundere pentru participarea proprie la încălcare. Aceste societăți, în baza aceluiași temei ca și Eni, au fost trase la răspundere din cauza controlului pe care îl exercitau asupra filialelor lor care au participat direct la încălcare. În consecință, argumentul Polimeri trebuie să fie respins.

252    În al treilea rând, în ceea ce privește încălcarea principiului proporționalității, Polimeri nu prezintă niciun element precis care să permită să se considere că coeficientul multiplicator reținut în privința EniChem ar fi disproporționat în raport cu gravitatea încălcării și cu obiectivul urmărit, de a asigura amenzilor un nivel descurajator.

253    În ceea ce privește faptul că coeficientul multiplicator reținut ar fi disproporționat în măsura în care Polimeri ar fi obligată în solidar la plata unei amenzi care ar fi fost dublată din cauza cifrei de afaceri a societății sale mamă, trebuie amintit mai întâi că Comisia nu săvârșește nicio eroare de drept atunci când se întemeiază, pentru a asigura amenzilor un caracter descurajator, pe dimensiunea resurselor grupului de întreprinderi în ansamblul său (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Akzo Nobel/Comisia, T‑330/01, Rec., p. II‑3389, punctul 120). Apoi, împrejurarea potrivit căreia mai multe societăți sunt obligate în solidar la plata unei amenzi pentru motivul că acestea formează o întreprindere în sensul articolului 81 CE nu implică, în ceea ce privește aplicarea plafonului prevăzut la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, faptul că obligația fiecăreia se limitează la 10 % din cifra de afaceri pe care a realizat‑o în ultimul exercițiu financiar. Astfel, plafonul de 10 % în sensul acestei dispoziții trebuie să fie calculat pe baza cifrei de afaceri cumulate a tuturor societăților care constituie entitatea economică unică ce acționează ca întreprindere în sensul articolului 81 CE, deoarece doar cifra de afaceri cumulată a societăților componente poate constitui o indicație privind dimensiunea și puterea economică a întreprinderii în cauză (Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, HFB și alții/Comisia, T‑9/99, Rec., p. II‑1487, punctele 528 și 529, și Hotărârea Tribunalului din 12 decembrie 2007, Akzo Nobel și alții/Comisia, T‑112/05, Rep., p. II‑5049, punctul 90). Polimeri nu arată că plafonul de 10 %, calculat pe baza cifrei de afaceri cumulate a Polimeri și a Eni, ar fi fost depășit. În aceste condiții, faptul că Polimeri este obligată în solidar la plata unei amenzi care ar fi fost dublată din cauza cifrei de afaceri a societății sale mamă nu poate conduce, în sine, și în lipsa altor argumente mai precise, să se considere că coeficientul multiplicator aplicat în speță ar fi disproporționat.

254    Având în vedere aceste elemente, cel de al doisprezecelea motiv invocat de Polimeri trebuie să fie respins ca nefondat.

4.     Cu privire la al treisprezecelea motiv, întemeiat pe o determinare incorectă a duratei încălcării pentru Polimeri

a)     Argumentele părților

255    Comisia reține, în considerentul (478) al deciziei atacate, că Polimeri ar fi participat la încălcarea pretinsă pentru perioada cuprinsă între 20 mai 1996 și 28 noiembrie 2002.

256    În ceea ce privește perioada 20 mai 1996-31 decembrie 2001, Polimeri arată mai întâi că stabilirea datei de începere a încălcării a fost incertă (Polimeri face trimitere în particular la prima comunicare privind obiecțiunile, apoi la a doua comunicare privind obiecțiunile și, în sfârșit, la decizia atacată). Apoi, în ceea ce privește data de 20 mai 1996, Polimeri subliniază, în primul rând, că această dată nu este menționată de niciunul dintre autorii declarațiilor ca dată de început al pretinsei înțelegeri. În al doilea rând, notele olografe ale domnului N. (Dow) privind această reuniune ar fi asemănătoare cu cele ale unei întâlniri anterioare datând din luna februarie 1996. Aceste note nu ar avea, așadar, valoare probantă. Polimeri subliniază în această privință, contrar celor susținute de Comisie în înscrisurile sale, că a contestat valoarea probantă a acestor note. În al treilea rând, printre participanții la această reuniune ar figura angajați ai Bayer și ai Shell (domnii O. și de J.), care ar fi negat întotdeauna că au participat la acorduri sau la discuții anticoncurențiale. Aceasta ar corespunde de asemenea unei perioade în care Bayer declarase că nu putea afirma dacă existaseră acorduri între luna mai și sfârșitul lunii noiembrie 1996 în ceea ce privește CSB. Referitor la CB, Polimeri subliniază că însăși Comisia nu indică niciun acord ilicit înainte de reuniunea din 4 septembrie 1997. Prin urmare, nu ar exista nicio indicație a unor circumstanțe care să stabilească faptul că întreprinderile în cauză ar fi dat naștere, cu această ocazie, unei înțelegeri.

257    În ceea ce privește perioada cuprinsă între 1 ianuarie și 28 noiembrie 2002, Polimeri arată, referitor la CB, că 31 august 2001 este data ultimei reuniuni anticoncurențiale reținute de Comisie pentru acest produs. Această din urmă afirmație ar fi de fapt nefondată. Polimeri arată în acest sens că declarațiile domnului W. (Bayer) care figurează în considerentul (229) al deciziei atacate nu se referă în mod explicit la această reuniune. Conștientă de acest lucru, Comisia ar fi retras textul care figura inițial în a doua comunicare privind obiecțiunile. Mai mult, după cum ar arăta considerentul (229) al deciziei atacate, unii participanți la această reuniune (domnul G., succesor al domnului W.) ar dezminți în mod formal faptul că au participat la acorduri anticoncurențiale. În ceea ce privește CSB, niciunul dintre evenimentele sau documentele citate de Comisie în decizia atacată pentru anul 2002 nu ar susține teza potrivit căreia pretinsa înțelegere ar fi fost continuată pe parcursul acestui an. Polimeri face trimitere în această privință la analiza sa din cadrul celui de al optulea și al celui de al nouălea motiv. În ceea ce privește afirmațiile Bayer reproduse în considerentele (240) și (247) ale deciziei atacate, acestea ar fi fost contrazise de domnii N. și W. și de doamna I. din partea Dow (Polimeri face trimitere în acest sens la prima comunicare privind obiecțiunile). În aceste condiții, Comisia ar fi organizat o a doua rundă de consultări cu angajații Dow, cu scopul de a obține o versiune a faptelor mai apropiată de cea a Bayer. Totuși, declarațiile unuia dintre angajații Dow (domnul W.), reproduse în considerentul (244) al deciziei atacate, nu ar fi decât ipotetice. Acestea nu ar permite în niciun caz să stabilească concluzia Comisiei potrivit căreia Bayer și Dow indică amândouă că ultima reuniune în cadrul înțelegerii a avut loc la 2 septembrie 2002 [considerentul (443) al deciziei atacate]. În sfârșit, Polimeri are îndoieli asupra faptului că, după ce a insistat atât cu privire la reuniunea din 2 septembrie 2002, Comisia a stabilit sfârșitul încălcării la 28 și 29 noiembrie 2002, datele unei reuniuni la care Polimeri nu ar fi asistat. Polimeri adaugă, referitor la e‑mailurile domnului P. (Bayer), vizate în considerentul (241) al deciziei atacate și invocate de Comisie în înscrisurile sale, că a prezentat elemente de contradicție referitoare la acestea în special în anexa la cererea introductivă. Aceste elemente ar fi fost deja furnizate Comisiei în cursul procedurii administrative.

258    În concluzie, Polimeri consideră că, dacă Tribunalul reține existența unei încălcări, aceasta ar trebui să înceapă, în ceea ce privește CSB, după 20 mai 1996 și să se termine înainte de 2 septembrie 2002 și, în ceea ce privește CB, ar trebui să înceapă după 4 septembrie 1997 și să se termine înainte de 31 august 2001. Amenda ar trebui să fie redusă în consecință.

259    Comisia solicită respingerea motivului. Aceasta subliniază în particular că a adoptat un demers prudent în ceea ce privește data de începere a încălcării. În privința datei de sfârșit a încălcării, Comisia susține în special că putea considera că încălcarea constatată în speță continuase până la reuniunea din 28 și 29 noiembrie 2002, în cursul căreia membrii înțelegerii par să fi ajuns la decizia comună de a‑i pune capăt.

b)     Aprecierea Tribunalului

260    Rezultă din jurisprudență că revine Comisiei sarcina de a dovedi nu numai existența înțelegerii, ci și durata acesteia (Hotărârea Tribunalului din 7 iulie 1994, Dunlop Slazenger/Comisia, T‑43/92, Rec., p. II‑441, punctul 79, Hotărârea Tribunalului din 13 decembrie 2001, Acerinox/Comisia, T‑48/98, Rec., p. II‑3859, punctul 55, și Hotărârea Tribunalului din 29 noiembrie 2005, Union Pigments/Comisia, T‑62/02, Rec., p. II‑5057, punctul 36). Pentru calcularea duratei unei încălcări al cărei obiect este restrângerea concurenței, este necesar să se stabilească durata existenței acestui acord, respectiv perioada dintre data încheierii sale și data la care a încetat (Hotărârea Brasserie nationale și alții/Comisia, punctul 225 de mai sus, punctul 185, și Hotărârea Westfalen Gassen Nederland/Comisia, punctul 232 de mai sus, punctul 138). Pe de altă parte, în lipsa unor elemente de probă susceptibile de a stabili în mod direct durata unei încălcări, Comisia trebuie să se întemeieze cel puțin pe elemente de probă având legătură cu fapte suficient de apropiate în timp, astfel încât să se poată admite în mod rezonabil că această încălcare s‑a desfășurat fără întrerupere între două date precise (Hotărârea Dunlop Slazenger/Comisia, citată anterior, punctul 79, și Hotărârea Peróxidos Orgánicos/Comisia, punctul 58 de mai sus, punctul 51).

261    În speță, Comisia reține că Polimeri trebuie să răspundă pentru încălcare pentru perioada 20 mai 1996-28 noiembrie 2002 [considerentul (478) al deciziei atacate].

262    În primul rând, în ceea ce privește data începerii încălcării reținute pentru Polimeri, aceasta corespunde datei primei reuniuni ilicite consemnate în decizia atacată, care a avut loc la Milano (cu ocazia unei reuniuni a Asociației Europene a Cauciucului Sintetic), între reprezentanți ai Bayer, EniChem SpA, Shell și Buna Sow Leuna Olefinverbund (denumită în continuare „BSL”, pe care Dow urma să o controleze ulterior) [considerentele (161) și (162) ale deciziei atacate].

263    Dovada desfășurării unei reuniuni ilicite rezultă, pe de o parte, din notele olografe ale unui angajat al BSL de la acel moment, care urma să devină angajat al Dow [domnul N., considerentul (163) al deciziei atacate], și, pe de altă parte, dintr‑o declarație a Dow [considerentul (164) al deciziei atacate].

264    În ceea ce privește notele domnului N., Polimeri contestă valoarea lor probantă în măsura în care aceste note și cele ale unei întâlniri anterioare, datând din luna februarie 1996, ar fi „similare”. Polimeri face trimitere, în fapt, la note olografe din 21 februarie 1996. Aceste note nu au fost utilizate în cele din urmă de Comisie ca element incriminator.

265    Este suficient să se arate în acest sens că valoarea probantă a notelor olografe ale domnului N. referitoare la reuniunea ilicită din 20 mai 1996 nu poate fi redusă prin faptul că note olografe similare (cu alte cuvinte, care conțin de asemenea informații privind piața) nu au fost reținute de Comisie ca element incriminator. Trebuie examinată numai problema dacă notele olografe în cauză sunt de natură să constituie un element de probă care permite să se constate existența unei reuniuni ilicite între întreprinderile în cauză.

266    În această privință, Polimeri nu contestă în mod formal că unul dintre reprezentanții săi a putut să întâlnească reprezentanți ai Bayer, ai Shell și ai BSL, la 20 mai 1996, la Milano. Apoi, Polimeri nu contestă că, pe fond, notele olografe ale domnului N. evidențiază faptul că date sensibile au fost schimbate între întreprinderi. Astfel, date privind stocul Bayer pentru CSB apar în aceste note. De asemenea, o listă de prețuri aferente Shell este de asemenea vizibilă. Pe de altă parte, o parte dintre notele olografe arată că Eni „va concedia” personal „la sfârșitul anului”, ceea ce lasă să se înțeleagă, în lipsa oricărei probe contrare, că un reprezentant al acestei întreprinderi era prezent la această reuniune. În sfârșit, notele olografe ale domnului N. poartă data de 20 mai 1996 și mențiunea „Milano ESRA”. Ținând cont de aceste elemente, trebuie să se considere că notele olografe în cauză sunt de natură să constituie un element de probă care permite să se constate existența unei reuniuni ilicite între întreprinderile în cauză la Milano la 20 mai 1996.

267    Notele olografe ale domnului N. au fost confirmate, pe de altă parte, de Dow într‑o declarație a întreprinderii. Trebuie amintit în această privință că declarațiile efectuate în numele întreprinderilor au o valoare probantă care nu poate fi neglijată, întrucât acestea determină riscuri juridice și economice considerabile (a se vedea jurisprudența citată la punctul 53 de mai sus). Dow indică în această declarație în special că anumite prețuri menționate în notele olografe ale domnului N. erau prețuri țintă pentru CSB [considerentul (164) al deciziei atacate].

268    În plus, declarațiile celorlalte întreprinderi în cauză, în special Bayer și Shell, întăresc elementele de probă menționate anterior.

269    În particular, Bayer declară că domnul B., care este una dintre persoanele prezente la reuniunea ilicită din 20 mai 1996, a participat „pentru Bayer” la acorduri anticoncurențiale privind CSB între mijlocul sau sfârșitul anului 1995 și „jumătatea lunii mai 1996” [considerentul (107) al deciziei atacate]. Trimiterea la „jumătatea lunii mai” susține proba existenței unei reuniuni ilicite la 20 mai 1996. Faptul că Bayer a putut să declare, după cum arată Polimeri, că „Bayer nu ar putea afirma dacă au existat acorduri între [luna] mai și sfârșitul [lunii] noiembrie 1996 în ceea ce privește CSB” nu contrazice declarația precisă a Bayer privind rolul domnului B. până la jumătatea lunii mai 1996. Această declarație poate însemna că, după această dată (jumătatea lunii mai 1996) și până la sfârșitul lunii noiembrie 1996, Bayer nu a depistat urme ale unor acorduri anticoncurențiale între întreprinderile în cauză.

270    Shell declară, la rândul său, că reprezentanții săi au participat la o înțelegere privind prețurile între 30 august 1995 și 31 mai 1999. În particular, Shell confirmă partea referitoare la fapte din prima comunicare privind obiecțiunile, parte care cuprindea deja un rezumat al reuniunii ilicite din 20 mai 1996 și care prezenta notele olografe ale domnului N., precum și interpretarea dată de Dow. Faptul că domnul de J., care a reprezentat Shell la anumite reuniuni și în special la cea din 20 mai 1996, nu a admis că prima comunicare privind obiecțiunile descria în mod corect contactele dintre concurenți [considerentul (119) al deciziei atacate] nu poate pune sub semnul întrebării declarația întreprinderii dată de Shell. Astfel, răspunsurile date în numele unei întreprinderi ca atare au o credibilitate care o depășește pe cea pe care ar putea să o aibă răspunsul dat de un membru al personalului său, indiferent de experiența sau de opinia personală a acestuia din urmă.

271    Referitor la domnul O. (Bayer), vizat de Polimeri în înscrisurile sale, Comisia arată în mod întemeiat că acesta nu a participat la reuniunea ilicită din 20 mai 1996.

272    În ceea ce privește, în sfârșit, argumentul Polimeri potrivit căruia Comisia nu ar indica niciun acord ilicit pentru CB înainte de reuniunea din 4 septembrie 1997, este suficient să se amintească faptul că o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE poate rezulta nu numai dintr‑un act izolat, ci și dintr‑o serie de acte sau dintr‑un comportament continuu. Această interpretare nu poate fi contestată pentru motivul că unul sau mai multe elemente din această serie de acte sau din acest comportament continuu ar putea constitui prin el însuși, respectiv prin ele însele, în mod izolat, o încălcare a respectivei dispoziții. Atunci când diferitele acțiuni se înscriu, precum în speță, într‑un plan de ansamblu ca urmare a obiectului identic al acestora privind denaturarea concurenței în cadrul pieței comune, Comisia are dreptul să impute răspunderea pentru aceste acțiuni în funcție de participarea la încălcare considerată în ansamblul său (a se vedea jurisprudența citată la punctul 100 de mai sus). Deși Comisia poate concluziona în mod legal că diferitele manifestări aparțineau unei încălcări unice ca urmare a faptului că se înscriau într‑un plan de ansamblu prin care se urmărea denaturarea concurenței, caracterul variabil al numărului și al intensității practicilor coluzive în funcție de piața relevantă nu înseamnă că încălcarea nu privea piețele pe care practicile au fost mai puțin intense și mai puțin numeroase. Astfel, ar fi artificial să se subdivizeze un comportament continuu, caracterizat printr‑o singură finalitate, în mai multe încălcări distincte pentru motivul că practicile coluzive au variat în funcție de piața relevantă.

273    Din ansamblul acestor elemente rezultă că Comisia nu a săvârșit nicio eroare atunci când a considerat că Polimeri trebuia să răspundă pentru săvârșirea încălcării pentru o perioadă care începe la 20 mai 1996.

274    În al doilea rând, în ceea ce privește data de sfârșit a încălcării reținute în privința Polimeri, și anume 28 noiembrie 2002 [considerentul (447) al deciziei atacate], aceasta corespunde ultimei reuniuni ilicite vizate de decizia atacată, care a avut loc la Londra (Regatul Unit), cu ocazia unei reuniuni a Asociației Europene a Cauciucului Sintetic, între reprezentanți ai Bayer, ai Dow, ai Dwory și ai Kaučuk (via Tavorex), la 28 și 29 noiembrie 2002. Potrivit declarației Bayer, aceasta ar fi informat Dow și Dwory că nu mai era necesară continuarea acordurilor în cauză [considerentele (246)-(248) ale deciziei atacate].

275    În ceea ce privește separarea realizată de Polimeri în argumentele sale între CB și CSB, este suficient să se amintească faptul că ar fi artificial să se subdividă un comportament continuu, caracterizat printr‑un singur scop, în mai multe încălcări distincte pentru motivul că practicile coluzive au variat în funcție de piața relevantă.

276    În ceea ce privește faptul că înțelegerea nu ar fi fost continuată în 2002, decizia atacată constată existența unei reuniuni ilicite cu privire la CSB la 2 și 3 septembrie 2002, la Praga. Concluzia Comisiei se bazează mai întâi pe o declarație a Bayer, care indică faptul că un acord privind prețurile a fost încheiat între Bayer, Dow, Polimeri, Dwory și Kaučuk (via Tavorex). Concluzia Comisiei se bazează apoi pe confirmarea declarației Bayer de către Dow, în urma lecturii primei comunicări privind obiecțiunile. Contrar afirmațiilor Polimeri, Comisia nu a organizat o a doua rundă de consultări cu angajații Dow. După cum indică în mod clar considerentul (244) al deciziei atacate, Dow a decis ea însăși, după lectura comunicării privind obiecțiunile, să își audieze din nou angajații cu privire la faptele imputate și, prin urmare, Dow este cea care a furnizat Comisiei o nouă declarație a întreprinderii. Dow recunoaște în aceasta că, în urma unor noi declarații ale angajaților săi, ar fi într‑adevăr posibil ca înțelegerea să nu se fi încheiat decât la 28 noiembrie 2002 și, prin urmare, în mod implicit, ca reuniunea din 2 și 3 septembrie 2002 să facă parte din reuniunile ilicite. Chiar dacă declarația Dow nu constituie o recunoaștere expresă a participării sale la o reuniune ilicită la 2 și 3 septembrie 2002, aceasta vine mai degrabă să întărească declarația Bayer decât invers. Concluzia Comisiei se bazează în sfârșit pe mijloace de probă scrise constituite din două e‑mailuri, adresate la 4 și la 12 septembrie 2002, în cadrul Bayer, care prevăd creșteri de prețuri pentru CSB. Polimeri arată că a contestat valoarea probantă a acestor e‑mailuri în anexa A 25 la cererea introductivă. Or, pentru considerațiile expuse în cadrul celui de al optulea motiv, trebuie să fie respinse argumentele dezvoltate de Polimeri în această anexă. Pentru ansamblul acestor motive, argumentele Polimeri nu sunt de natură să pună sub semnul întrebării aprecierea Comisiei potrivit căreia înțelegerea ar fi continuat în 2002.

277    În ceea ce privește faptul că Polimeri nu ar fi asistat la reuniunea din 28 și 29 noiembrie 2002, această împrejurare nu are relevanță în scopul determinării datei încetării încălcării. Astfel, Comisia nu constată existența unui acord ilicit la 28 și 29 noiembrie 2002, ci voința participanților la respectiva reuniune de a pune capăt activităților înțelegerii.

278    Din ansamblul acestor elemente rezultă că Comisia nu a săvârșit nicio eroare atunci când a considerat că Polimeri trebuia să răspundă pentru săvârșirea încălcării pentru o perioadă care s‑a încheiat la 28 noiembrie 2002.

279    Având în vedere aceste elemente, al treisprezecelea motiv invocat de Polimeri trebuie să fie respins ca nefondat.

5.     Cu privire la al paisprezecelea motiv, întemeiat pe majorarea nejustificată a cuantumului de bază al amenzii pentru încălcare repetată

a)     Argumentele părților

 Argumentele invocate de Polimeri

280    În primul rând, Polimeri consideră că nu ar fi îndeplinită condiția privind identitatea de întreprinderi.

281    Polimeri arată în această privință că, potrivit Comisiei, condiția fundamentală pentru a putea fi constatată încălcarea repetată este ca mai multe încălcări să fi fost săvârșite de aceeași întreprindere, noțiune care, în cadrul dreptului concurenței, înseamnă o „entitate […] economică […] constituită […] dintr‑un ansamblu de elemente materiale și umane” (Hotărârea Comisia/Anic Partecipazioni, punctul 50 de mai sus). Or, în speță, majorarea amenzii ar fi fost aplicată în mod eronat în raport cu încălcările, sancționate în 1986 și în 1988, la care ar fi participat o întreprindere complet diferită de Polimeri. Potrivit liniilor directoare, regimul încălcării repetate nu ar fi aplicabil decât dacă două sau mai multe comportamente, similare unele cu celelalte, sunt imputabile aceleiași întreprinderi. Comisia ar părea să confunde conceptul de întreprindere – singurul relevant în speță – cu cel de persoană juridică. Nu ar fi posibil să se impute Eni, în mod retroactiv, comportamente care nu i‑au fost atribuite.

282    În plus, cele două sectoare sancționate anterior (PVC și polipropilenă) nu ar aparține activității din care fac parte elastomerii, nu ar fi făcut obiectul unui transfer al EniChem SpA către Polimeri și nu ar fi fost niciodată exploatate de aceasta. Aceste sectoare ar fi fost cedate unor societăți terțe, în 1983 (pentru polipropilenă) și, respectiv, în 1986 (pentru PVC), înainte de deciziile respective de constatare a încălcării, și anume cu aproximativ 18 și, respectiv, 15 ani înainte ca Polimeri să succeadă EniChem SpA în exploatarea CB și CSB.

283    În plus, ar exista o contradicție între aplicarea încălcării repetate și alegerea utilizării unui coeficient multiplicator cu scop descurajator întemeiat pe cifra de afaceri a Eni, iar nu pe cea a Polimeri. Pentru Polimeri, dacă cifra de afaceri de referință pentru efectul descurajator este cea a Eni, Comisia nu putea majora amenda din cauza încălcării repetate, în măsura în care aceasta nu o privea pe Eni.

284    În al doilea rând, Polimeri consideră că Comisia a încălcat principiile securității juridice și proporționalității. Polimeri arată în această privință că încălcarea repetată în cazul unei încălcări a dreptului concurenței nu este prevăzută de niciun text de natură legislativă, liniile directoare fiind un simplu act de autoreglementare. În speță, deciziile care servesc drept temei pentru încălcarea repetată ar data cu 18 și, respectiv, cu 20 de ani înainte de decizia atacată. Or, instituția încălcării repetate ar trebui să fie supusă unor limite temporale. Polimeri face trimitere în special la Hotărârea Curții din 8 februarie 2007, Groupe Danone/Comisia (C‑3/06 P, Rep., p. I‑1331), în care o perioadă de 10 ani între două încălcări ar fi apărut drept o limită. Polimeri adaugă că ordinile juridice ale celor 27 de state membre condiționează punerea în aplicare a încălcării repetate de faptul ca intervalul de timp dintre noua încălcare și precedenta să fie mai mic sau egal cu 5 ani. Pe de altă parte, ar fi paradoxal să se considere inoportună sau inutilă investigarea unei încălcări săvârșite cu mai mult de 5 ani înainte, întrucât este prescrisă, și în același timp să se dorească luarea în considerare, pentru încălcarea repetată, a încălcărilor care datează cu mai mult de 10 ani înainte de începutul noii încălcări.

285    Polimeri concluzionează că, în orice caz, o majorare cu 50 % este absolut disproporționată și inacceptabilă, întrucât se bazează tot pe cuantumul de bază al amenzii calculat în raport cu o întreprindere – Eni – care nu a fost niciodată acuzată de vreo încălcare. Polimeri arată în această privință că Tribunalul, în Hotărârea din 25 octombrie 2005, Groupe Danone/Comisia, punctul 160 de mai sus, ar fi considerat că trebuia să stabilească majorarea globală a cuantumului de bază al amenzii reținut în temeiul circumstanțelor agravante la 40 %, ținând seama de două încălcări precedente. Rata de majorare de 50 % nu ar reprezenta regula, după cum ar afirma Comisia în înscrisurile sale.

 Argumentele Comisiei

286    În primul rând, în ceea ce privește faptul că nu ar fi îndeplinită condiția identității de întreprinderi, Comisia observă că Polimeri nu contestă imputabilitatea încălcării în sarcina Eni. În plus, Comisia arată că problema încălcării repetate era abordată în a doua comunicare privind obiecțiunile. Polimeri nu a prezentat obiecții în această privință.

287    Din moment ce dreptul comunitar al concurenței recunoaște că diferite societăți care aparțin aceluiași grup constituie o entitate economică, Comisia ar fi putut, dacă dorea, să impună amenda aceleiași societăți‑mamă în deciziile precedente. Prin urmare, Comisia ar fi putut să aprecieze în mod întemeiat, în decizia atacată, că aceeași întreprindere fusese deja sancționată pentru același tip de încălcare (Hotărârea Tribunalului din 30 septembrie 2003, Michelin/Comisia, T‑203/01, Rec., p. II‑4071). Aceasta subliniază că, în Hotărârea Michelin/Comisia, citată anterior, Tribunalul a aprobat aplicarea unei majorări a amenzii pentru încălcare repetată altei societăți din grup, mai precis unei societăți „soră” a celei care fusese sancționată anterior.

288    Noțiunea de încălcări repetate nu ar însemna în mod necesar existența unei sancțiuni pecuniare prealabile, ci numai constatarea unei încălcări prealabile (Hotărârea din 25 octombrie 2005, Groupe Danone/Comisia, punctul 160 de mai sus). Prin urmare, nu ar prezenta importanță faptul că, în deciziile precedente, Comisia nu a aplicat o amendă Eni ca atare. Faptul că societățile destinatare ale deciziilor precedente erau controlate în întregime de Eni ar fi, în schimb, decisiv. Nu se poate admite ca societățile grupului, elemente ale aceleiași întreprinderi, să evite încălcarea repetată numai datorită structurii organizaționale a grupului însuși sau restructurării sale.

289    Intră în marja discreționară a Comisiei constatarea și aprecierea caracteristicilor specifice ale unei încălcări repetate și aceasta nu poate fi ținută de un eventual termen de prescripție pentru a face o astfel de constatare (Hotărârea din 8 februarie 2007, Groupe Danone/Comisia, punctul 284 de mai sus). Indiferent de situație, în speță, încălcările privind polipropilena și PVC‑ul ar fi fost constatate prin deciziile adoptate în 1986 și, respectiv, în 1994 [Decizia 86/398/CEE a Comisiei din 23 aprilie 1986 privind o procedură în temeiul articolului [81 CE] (IV/31.149 – Polipropilenă) (JO L 230, p. 1, denumită în continuare „Decizia Polipropilenă”) și Decizia 94/599/CE a Comisiei din 27 iulie 1994 privind o procedură în temeiul articolului [81 CE] (IV/31.865 – PVC) (JO L 239, p. 14, denumită în continuare „Decizia PVC II”]. Ar fi perfect logic, normal și adecvat să se țină cont de astfel de precedente în cazul unei noi încălcări săvârșite începând cu 1996.

290    Pe de altă parte, ar fi puțin important că încălcările precedente ar fi vizat sectoarele distincte ale PVC și polipropilenei (Hotărârea din 25 octombrie 2005, Groupe Danone/Comisia, punctul 160 de mai sus) sau că aceste activități ar fi fost cedate între timp către terți (a se vedea în special Hotărârea Cascades/Comisia, punctul 116 de mai sus).

291    În sfârșit, nu ar exista nicio contradicție între, pe de o parte, faptul de a determina coeficientul multiplicator în funcție de cifra de afaceri a Eni, societatea‑mamă din grup, și, pe de altă parte, luarea în considerare a încălcării repetate în legătură cu încălcările constatate prin deciziile adresate altor societăți din grup, dar pentru care Eni era de asemenea responsabilă.

292    În ceea ce privește încălcarea presupusă a principiilor securității juridice și proporționalității, Hotărârea din 8 februarie 2007, Groupe Danone/Comisia, punctul 284 de mai sus, ar fi reafirmat că o eventuală încălcare repetată figurează printre elementele care trebuie să fie luate în considerare în cadrul analizei gravității încălcării, potrivit articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, și că, în acest context, reclamanta a fost întotdeauna în măsura să prevadă consecințele juridice ale comportamentelor sale. Situația ar fi aceeași și în privința articolului 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003. Hotărârea din 8 februarie 2007, Groupe Danone/Comisia, punctul 284 de mai sus, ar fi respins de asemenea motivele întemeiate pe un eventual termen de prescripție. Pe de altă parte, în ceea ce privește faptul că o majorare a cuantumului de bază al amenzii cu 50 % ar fi disproporționată, în măsura în care Eni nu ar fi fost niciodată acuzată de nicio încălcare, Comisia amintește că era perfect legitim să se țină seama de situația Eni. În ceea ce privește rata de majorare aplicată, Comisia ar fi dat dovadă de clemență, o astfel de rată fiind aplicată în general întreprinderilor autoare ale unor încălcări repetate după o singură încălcare anterioară. Faptul că Tribunalul a decis, în Hotărârea din 25 octombrie 2005, Groupe Danone/Comisia, punctul 160 de mai sus, să stabilească majorarea amenzii la 40 % ar rezulta din circumstanțele speței.

b)     Aprecierea Tribunalului

293    Punctul 2 din liniile directoare prevede, ca exemple de circumstanțe agravante, „încălcări repetate de același tip din partea aceleiași/acelorași întreprinderi”.

294    Noțiunea de încălcări repetate, astfel cum este prevăzută în anumite sisteme de drept naționale, presupune ca o persoană să fi săvârșit noi încălcări după ce a fost sancționată pentru încălcări similare (Hotărârea Tribunalului din 11 martie 1999, Thyssen Stahl/Comisia, T‑141/94, Rec., p. II‑347, punctul 617, și Hotărârea Tribunalului Michelin/Comisia, punctul 287 de mai sus, punctul 284).

295    O eventuală încălcare repetată figurează printre elementele care trebuie luate în considerare în cadrul analizei gravității încălcării în cauză (Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, punctul 51 de mai sus, punctul 91, și Hotărârea din 8 februarie 2007, Groupe Danone/Comisia, punctul 284 de mai sus, punctul 26).

296    În speță, Comisia arată, în decizia atacată, că EniChem a fost deja destinatara unor decizii ale Comisiei în materia înțelegerilor (a se vedea Deciziile Polipropilenă și PVC II). Acest fapt ar demonstra că primele amenzi nu au fost suficiente pentru ca EniChem să își modifice comportamentul. Comisia concluzionează de aici că această încălcare repetată constituie o circumstanță agravantă care justifică o majorare cu 50 % a cuantumului de bază al amenzii [considerentul (487) al deciziei atacate].

297    Polimeri invocă în particular faptul că nici ea, nici Eni nu erau vizate de deciziile anterioare menționate de Comisie în decizia atacată.

298    Din aceasta din urmă rezultă că Comisia a ținut seama, în speță, de noțiunea „întreprindere”, în sensul articolului 81 CE, în scopul aplicării circumstanței agravante privind încălcarea repetată, fapt confirmat de Comisie în înscrisurile sale. Mai precis, Comisia a considerat, în esență, că aceeași întreprindere repetase un comportament ilicit, chiar dacă persoanele juridice implicate în încălcările în cauză nu erau identice. Trebuie amintit în această privință că noțiunea de întreprindere, în sensul articolului 81 CE, trebuie să fie înțeleasă ca desemnând o unitate economică, chiar dacă, din punct de vedere juridic, această unitate economică este constituită din mai multe persoane fizice sau juridice (a se vedea Hotărârea Curții din 10 septembrie 2009, Akzo Nobel și alții/Comisia, C‑97/08 P, Rep., p. I‑8237, punctul 55 și jurisprudența citată). În acest context, trebuie să se considere că, atunci când Comisia intenționează să invoce noțiunea „întreprindere”, în sensul articolului 81 CE, aceasta trebuie să prezinte elemente detaliate și precise care să susțină afirmația sa.

299    Or, trebuie să se arate, în primul rând, că Comisia se referă, în considerentul (487) al deciziei atacate, la „EniChem”, într‑un mod general, acest termen fiind definit în considerentul (36) al deciziei atacate drept „orice societate deținută de Eni SpA”. Trebuie, așadar, să se constate că termenul utilizat de Comisie în decizia atacată, în cadrul aprecierii încălcării repetate, este relativ imprecis, cel puțin în ceea ce privește persoanele juridice care ar alcătui entitatea economică vizată de Deciziile Polipropilenă și PVC II. În plus, presupunând că persoanele juridice în cauză sunt cele menționate în considerentele (26)-(35) ale deciziei atacate, trebuie să se sublinieze că societatea vizată prin Decizia Polipropilenă, și anume Anic, nu face parte dintre persoanele juridice menționate în respectivele considerente. Pe de altă parte, considerentele (26)-(35) ale deciziei atacate urmăresc în esență să descrie evoluția societăților deținute de Eni în cursul încălcării, care este ulterioară adoptării Deciziilor Polipropilenă și PVC II. Aceste considerente nu sunt, așadar, de natură să ofere o informație suficient de detaliată și de precisă cu privire la evoluția societăților deținute de Eni înainte de încălcarea sancționată prin decizia atacată.

300    În al doilea rând, Comisia face trimitere, în nota de subsol nr. 262 din decizia atacată, la Deciziile Polipropilenă și PVC II, indicând că „Eni” ar fi fost implicată în respectivele decizii. Trebuie să se arate, mai întâi, că termenul „Eni” nu face obiectul, în decizia atacată, al unei convenții de scriere, spre deosebire de modul în care s‑a procedat cu termenul „EniChem”. În particular, din considerentele (26)-(36) ale deciziei atacate reiese că, atunci când Comisia are în vedere societatea Eni, în calitate de societate‑mamă a celorlalte societăți, aceasta utilizează termenul „Eni SpA”.

301    În al treilea rând, presupunând că, prin utilizarea termenului „Eni” în nota de subsol nr. 262 din decizia atacată, Comisia vizează societățile care ar face parte din „întreprinderea”, în sensul articolului 81 CE, constituită din persoanele juridice controlate de Eni, trebuie să se arate că Comisia nu a prezentat niciun element detaliat și precis în această privință în cadrul deciziei atacate. Comisia se limitează să arate, în înscrisurile sale prezentate în fața Tribunalului, că Eni ar fi controlat „în întregime” societățile vizate prin Deciziile Polipropilenă și PVC II. Or, în afara faptului că această afirmație nu este susținută prin niciun element de probă, aceasta nu a fost reprodusă în decizia atacată.

302    În al patrulea rând, trebuie să se arate că, în speță, evoluția structurii și a controlului societăților în cauză este deosebit de complexă. Mai precis, Decizia Polipropilenă a fost adresată Anic, fără ca numele Eni să apară în decizia menționată. În ceea ce privește Decizia PVC II, Comisia menționează în aceasta, în considerentul (8), faptul că Anic ar fi „devenit” EniChem SpA și, în considerentul (43), faptul că această evoluție s‑ar datora „diferitor reorganizări”, fără alte precizări. În plus, numele Eni nu apare în această decizie. Trebuie să se adauge că, în prezenta cauză, activitatea Eni pentru produsele în cauză era asigurată inițial de EniChem Elastomeri (înainte ca această din urmă societate să fie absorbită de EniChem SpA în 1997, cu alte cuvinte, după adoptarea Deciziei PVC II) și că activitățile EniChem SpA au fost transferate ulterior către Polimeri, ceea ce sporește complexitatea evoluției structurale a întreprinderilor în cauză. În acest context, ar reveni Comisiei obligația de a fi deosebit de precisă și de a prezenta toate elementele detaliate necesare pentru a considera că societățile vizate prin decizia atacată și societățile vizate prin Deciziile Polipropilenă și PVC II alcătuiau aceeași „întreprindere” în sensul articolului 81 CE.

303    Ținând cont de ansamblul acestor elemente, Tribunalul consideră că Comisia nu a prezentat, în decizia atacată, suficiente elemente detaliate și precise pentru a permite să se justifice că una și aceeași „întreprindere”, în sensul articolului 81 CE, repetase un comportament ilicit. În aceste condiții, al paisprezecelea motiv trebuie admis și, în consecință, se impune anularea articolului 2 litera (c) din decizia atacată în măsura în care stabilește cuantumul amenzii aplicate Eni la 272,25 milioane de euro.

6.     Cu privire la al cincisprezecelea motiv, întemeiat pe neluarea în considerare a circumstanțelor atenuante

a)     Argumentele părților

304    Amintind că, în opinia sa, pretinsa înțelegere, presupunând că este stabilită, nu ar fi fost pusă în aplicare, Polimeri consideră că Comisia a omis, în mod ilegal, să aplice în privința sa circumstanța atenuantă a „neaplicării în practică a acordurilor sau practicilor infracționale” (secțiunea 3 a doua liniuță din liniile directoare). Faptul că o întreprindere participă la reuniuni sau la alte contacte cu propriii concurenți nu ar implica faptul că ceea ce eventual s‑a discutat este efectiv pus în aplicare. În speță, Polimeri ar fi demonstrat că acordurile în cauză, presupunând că sunt dovedite, nu au fost puse în aplicare.

305    Comisia solicită respingerea motivului. Aceasta consideră, în esență, că faptele speței nu permiteau acordarea beneficiului circumstanței atenuante invocate de Polimeri.

b)     Aprecierea Tribunalului

306    Potrivit punctului 3 a doua liniuță din liniile directoare, „neaplicarea în practică a acordurilor sau a practicilor infracționale” poate de asemenea constitui o circumstanță atenuantă. Totuși, faptul că o întreprindere a cărei participare la o concertare cu concurenții săi este dovedită nu s‑a comportat pe piață într‑un mod conform cu cel convenit cu concurenții săi nu constituie în mod necesar un element care trebuie luat în considerare ca circumstanță atenuantă în determinarea cuantumului amenzii ce urmează să fie aplicată (Hotărârea Raiffeisen Zentralbank Österreich și alții/Comisia, punctul 101 de mai sus, punctul 490).

307    Astfel, o întreprindere care urmărește, în pofida acțiunii comune alături de concurenții săi, o politică mai mult sau mai puțin independentă pe piață poate pur și simplu să încerce să utilizeze înțelegerea în favoarea sa (Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1998, SCA Holding/Comisia, T‑327/94, Rec., p. II‑1373, punctul 142, și Hotărârea Tribunalului Cascades/Comisia, T‑308/94, Rec., p. II‑925, punctul 230) și o întreprindere care nu se distanțează de rezultatele unei reuniuni la care a asistat păstrează, în principiu, întreaga răspundere pentru faptul participării sale la înțelegere (a se vedea Hotărârea Raiffeisen Zentralbank Österreich și alții/Comisia, punctul 101 de mai sus, punctul 491 și jurisprudența citată). Prin urmare, Comisiei îi revine obligația de a recunoaște existența unei circumstanțe atenuante ca urmare a lipsei aplicării unei înțelegeri numai dacă întreprinderea care invocă această împrejurare poate demonstra că s‑a opus în mod clar și considerabil punerii în aplicare a respectivei înțelegeri, în sensul de a fi perturbat însăși funcționarea acesteia, și că nu a aderat la acord în aparență, instigând astfel alte întreprinderi să pună în aplicare înțelegerea în cauză. Astfel, întreprinderilor le‑ar fi foarte ușor să minimizeze riscul obligației de plată a unei amenzi ridicate dacă ar putea beneficia de o înțelegere ilicită și, astfel, de o reducere a amenzii pentru motivul că jucaseră doar un rol limitat în aplicarea încălcării, deși atitudinea acestora a determinat și alte întreprinderi să se comporte într‑un mod care aduce o atingere mai mare concurenței (Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2004, Mannesmannröhren‑Werke/Comisia, T‑44/00, Rec., p. II‑2223, punctele 277-279, și Hotărârea Raiffeisen Zentralbank Österreich și alții/Comisia, punctul 101 de mai sus, punctul 491).

308    În speță, Polimeri nu prezintă niciun element care să permită să se considere că s‑a opus în mod clar și considerabil punerii în aplicare a acestei înțelegeri, în sensul de a fi perturbat însăși funcționarea acesteia, și că nu a aderat la acord în aparență, instigând astfel alte întreprinderi să pună în aplicare înțelegerea în cauză. În aceste condiții, nicio circumstanță atenuantă nu îi putea fi acordată de către Comisie pe acest temei.

309    În plus, demonstrarea lipsei de efecte pe piață, presupunând că este stabilită, nu ar fi relevantă, întrucât aceasta nu ar dovedi în niciun mod neaplicarea efectivă a acordurilor (Hotărârea din 25 octombrie 2005, Groupe Danone/Comisia, punctul 160 de mai sus, punctul 389).

310    Având în vedere aceste elemente, cel de al cincisprezecelea motiv invocat de Polimeri trebuie să fie respins ca nefondat.

7.     Cu privire la al șaisprezecelea motiv, întemeiat pe încălcarea limitei de 10 % din cifra de afaceri

a)     Argumentele părților

311    Amintind critica sa privind faptul că Syndial a fost exclusă dintre destinatarii deciziei atacate, Polimeri susține că Comisia ar fi fost constrânsă să limiteze la un cuantum de 86 de milioane de euro amenda aplicată Syndial/Polimeri, cifra de afaceri a Syndial în 2005 ridicându‑se la 860 de milioane de euro. Potrivit Polimeri, în cadrul unei amenzi unice și aplicate în solidar, aceasta ar trebui să respecte limita celei mai mici întreprinderi. În caz contrar, plata completă a amenzii nu ar putea fi cerută tuturor întreprinderilor. În orice caz, Comisia ar fi trebuit să impună două amenzi distincte, ținând seama de perioada în care întreprinderile în cauză au gestionat activitatea privind produsele.

312    Comisia solicită respingerea motivului. Potrivit acesteia, dacă Syndial ar fi fost destinatară a deciziei atacate, articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 ar fi putut împiedica Comisia, în anumite circumstanțe, să depășească suma de 86 de milioane de euro în cazul amenzii care i‑ar fi fost aplicată Syndial, dar în niciun mod în cazul celei aplicate Polimeri.

b)     Aprecierea Tribunalului

313    Împrejurarea potrivit căreia mai multe societăți sunt obligate în solidar la plata unei amenzi pentru motivul că acestea formează o întreprindere în sensul articolului 81 CE nu implică, în ceea ce privește aplicarea plafonului prevăzut la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, faptul că obligația fiecăreia se limitează la 10 % din cifra de afaceri pe care a realizat‑o în timpul ultimului exercițiu financiar. Astfel, plafonul de 10 %, în sensul acestei dispoziții, trebuie să fie calculat pe baza cifrei de afaceri cumulate a tuturor societăților care constituie entitatea economică unică ce acționează ca întreprindere în sensul articolului 81 CE, deoarece doar cifra de afaceri cumulată a societăților componente poate constitui o indicație privind dimensiunea și puterea economică a întreprinderii în cauză (Hotărârea HFB și alții/Comisia, punctul 253 de mai sus, punctele 528 și 529, și Hotărârea din 12 decembrie 2007, Akzo Nobel și alții/Comisia, punctul 253 de mai sus, punctul 90).

314    Prin urmare, presupunând chiar că Syndial ar fi fost destinatara deciziei atacate, cuantumul amenzii la plata căreia care Polimeri ar fi fost obligată în solidar nu ar fi trebuit să fie limitat la 10 % din cifra de afaceri a Syndial. Rezultă de aici că argumentele invocate de Polimeri sunt inoperante.

315    În plus, trebuie să fie respinse argumentele invocate de Polimeri potrivit cărora Comisia ar fi trebuit să impună două amenzi distincte, ținând cont de durata în care întreprinderile în cauză au gestionat activitatea legată de produse. Astfel, amenda aplicată Polimeri reflectă participarea sa directă la încălcare, precum și răspunderea sa pentru încălcarea săvârșită de EniChem SpA (devenită Syndial). Respectiva amendă nu se limitează, așadar, la perioada în care Polimeri a administrat activitatea legată de produsele în cauză. Presupunând chiar că, prin argumentele sale, Polimeri contestă de fapt răspunderea care a fost reținută în privința sa pentru încălcarea săvârșită de EniChem SpA (devenită Syndial), se impune respingerea acestora pentru motivele expuse la punctele 120-131 de mai sus.

316    Având în vedere aceste elemente, cel de al șaisprezecelea motiv invocat de Polimeri trebuie să fie respins ca nefondat.

317    Din ansamblul acestor motive rezultă că se impune admiterea celui de al paisprezecelea motiv și, în consecință, anularea articolului 2 litera (c) din decizia atacată, în măsura în care stabilește cuantumul amenzii aplicate Polimeri la 272,25 milioane de euro, și respingerea acțiunii cu privire la restul concluziilor privind anularea în parte a deciziei atacate.

D –  Cu privire la activitatea de cercetare judecătorească

318    Considerând că probele prezentate de Comisie în susținerea acuzației sale sunt limitate și echivoce, Polimeri solicită Tribunalului să procedeze la audierea mai multor angajați ai Bayer, ai Dow și ai Shell.

319    Tribunalul a considerat suficient de relevante înscrisurile din dosar și a decis, prin urmare, să nu adopte măsurile de organizare a procedurii solicitate de Polimeri.

II –  Cu privire la concluziile prin care se solicită modificarea cuantumului amenzii

320    Pentru motivele expuse la punctele 298-303 de mai sus, trebuie de la bun început ca Tribunalul, în exercitarea competenței sale de fond, în temeiul articolului 31 din Regulamentul nr. 1/2003, să modifice articolul 2 litera (c) din decizia atacată în măsura în care Comisia, pentru a ajunge la cuantumul de 272,25 milioane de euro, a reținut în mod eronat, împotriva Polimeri, circumstanța agravantă a încălcării repetate.

321    Se impune, în împrejurările speței, pentru a stabili în mod adecvat cuantumul amenzii, să se mențină neschimbată, în rest, metoda de calcul aplicată de Comisie.

322    Cuantumul final al amenzii aplicat Polimeri este stabilit, așadar, la 181,5 milioane de euro.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

323    Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. În temeiul alineatului (3) primul paragraf al aceleiași dispoziții, Tribunalul poate să repartizeze cheltuielile de judecată în cazul în care părțile cad în pretenții cu privire la unul sau mai multe capete de cerere. În împrejurările din prezenta cauză, trebuie să se decidă că fiecare parte va suporta propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera întâi)

declară și hotărăște:

1)      Anulează articolul 2 litera (c) din Decizia C(2006) 5700 final a Comisiei din 29 noiembrie 2006 privind o procedură în temeiul articolului 81 [CE] și al articolului 53 din Acordul privind SEE (Cazul COMP/F/38.638 – Cauciuc butadienic și cauciuc stiren butadienic fabricat prin polimerizare în emulsie) în măsura în care stabilește cuantumul amenzii aplicate Polimeri Europa SpA la 272,25 milioane de euro.

2)      Stabilește cuantumul amenzii aplicate Polimeri Europa la 181,5 milioane de euro.

3)      Respinge acțiunea cu privire la restul motivelor.

4)      Fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată.

Dehousse

Wiszniewska‑Białecka

Wahl

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 13 iulie 2011.

Semnături


Cuprins


Istoricul cauzei

Procedura și concluziile părților

În drept

I –  Cu privire la concluziile prin care se solicită anularea în parte a deciziei atacate

A –  Cu privire la motivele referitoare la vicii de procedură

1.  Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o utilizare inadecvată a Comunicării privind cooperarea

a)  Argumentele părților

b)  Aprecierea Tribunalului

2.  Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe trimiterea nejustificată a unei a doua comunicări privind obiecțiunile

a)  Argumentele părților

b)  Aprecierea Tribunalului

3.  Cu privire la al treilea motiv, întemeiat, în esență, pe încălcarea dreptului la apărare al Polimeri

a)  Argumentele părților

b)  Aprecierea Tribunalului

B –  Cu privire la motivele referitoare la fondul deciziei atacate

1.  Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe o definiție incorectă a pieței relevante

a)  Argumentele părților

b)  Aprecierea Tribunalului

2.  Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe evoluția prețurilor în perioada luată în considerare

a)  Argumentele părților

b)  Aprecierea Tribunalului

3.  Cu privire la al șaselea motiv, întemeiat pe aprovizionarea principalilor clienți

a)  Argumentele părților

b)  Aprecierea Tribunalului

4.  Cu privire la al șaptelea motiv, întemeiat pe stabilirea ilegală a răspunderii pentru încălcare în sarcina Polimeri

a)  Argumentele părților

b)  Aprecierea Tribunalului

5.  Cu privire la al optulea motiv, întemeiat pe constatarea neîntemeiată a existenței unei înțelegeri

a)  Argumentele părților

Observații introductive

Cu privire la primul aspect al celui de al optulea motiv, privind sursele elementelor de probă

Cu privire la al doilea aspect al celui de al optulea motiv, referitor la prezentarea generală a înțelegerii

–  Cu privire la acordurile de prețuri

–  Cu privire la acordurile de împărțire a pieței

–  Cu privire la schimbul de informații comerciale sensibile

–  Cu privire la monitorizarea acordurilor

–  Cu privire la cadrul de fapt general descris de domnul N.

b)  Aprecierea Tribunalului

Cu privire la admisibilitatea anumitor argumente invocate de Polimeri în cadrul celui de al optulea motiv

Cu privire la primul aspect al celui de al optulea motiv, referitor la sursele elementelor de probă

Cu privire la al doilea aspect al celui de al optulea motiv, referitor la prezentarea generală a înțelegerii

–  Cu privire la acordurile de prețuri

–  Cu privire la acordurile de împărțire a pieței

–  Cu privire la schimbul de informații comerciale sensibile

–  Cu privire la monitorizarea acordurilor

–  Cu privire la cadrul de fapt descris de domnul N.

6.  Cu privire la al nouălea motiv, întemeiat pe constatarea neîntemeiată a participării Polimeri la înțelegerea prezumată

a)  Argumentele părților

b)  Aprecierea Tribunalului

C –  Cu privire la motivele referitoare la stabilirea cuantumului amenzii

1.  Cu privire la al zecelea motiv, întemeiat pe aprecierea neîntemeiată a gravității încălcării

a)  Argumentele părților

b)  Aprecierea Tribunalului

2.  Cu privire la al unsprezecelea motiv, întemeiat pe aplicarea ilegală a unui tratament diferențiat

a)  Argumentele părților

b)  Aprecierea Tribunalului

3.  Cu privire la al doisprezecelea motiv, întemeiat pe aplicarea ilegală a unui coeficient multiplicator cu scop descurajator

a)  Argumentele părților

b)  Aprecierea Tribunalului

4.  Cu privire la al treisprezecelea motiv, întemeiat pe o determinare incorectă a duratei încălcării pentru Polimeri

a)  Argumentele părților

b)  Aprecierea Tribunalului

5.  Cu privire la al paisprezecelea motiv, întemeiat pe majorarea nejustificată a cuantumului de bază al amenzii pentru încălcare repetată

a)  Argumentele părților

Argumentele invocate de Polimeri

Argumentele Comisiei

b)  Aprecierea Tribunalului

6.  Cu privire la al cincisprezecelea motiv, întemeiat pe neluarea în considerare a circumstanțelor atenuante

a)  Argumentele părților

b)  Aprecierea Tribunalului

7.  Cu privire la al șaisprezecelea motiv, întemeiat pe încălcarea limitei de 10 % din cifra de afaceri

a)  Argumentele părților

b)  Aprecierea Tribunalului

D –  Cu privire la activitatea de cercetare judecătorească

II –  Cu privire la concluziile prin care se solicită modificarea cuantumului amenzii

Cu privire la cheltuielile de judecată



* Limba de procedură: italiana.