CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

JULIANE KOKOTT

prezentate la 8 septembrie 2011(1)

Cauza C‑17/10

Toshiba Corporation și alții

[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Krajský soud v Brně (Republica Cehă)]

„Concurență — Înțelegere la nivel internațional cu efecte pe teritoriul UE, al SEE și al statelor membre care au aderat la 1 mai 2004 — Articolul 81 CE și articolul 53 din Acordul privind SEE — Urmărirea și sancționarea încălcării pentru perioada anterioară și pentru perioada ulterioară datei aderării — Amenzi — Delimitarea competențelor între Comisie și autoritățile naționale de concurență — Principiul non bis in idem — Articolul 3 alineatul (1) și articolul 11 alineatul (6) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 — Consecințele aderării unui nou stat membru la Uniunea Europeană”

I –    Introducere

1.        Câte autorități de concurență din Europa pot urmări una și aceeași înțelegere și pot aplica sancțiuni întreprinderilor în cauză? Aceasta este în esență întrebarea care este supusă atenției Curții spre a fi soluționată în cadrul prezentei cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare. Prin această întrebare nu se ridică doar probleme esențiale privind delimitarea competenței între autoritățile de concurență europene, ci și aspecte delicate cu privire la protecția drepturilor fundamentale în Uniunea Europeană, în special cu privire la interdicția dublei condamnări (non bis in idem). Aceste subiecte nu sunt deloc de neglijat pentru funcționarea noului sistem de punere în aplicare a dreptului concurenței, astfel cum a fost introdus la 1 mai 2004 prin Regulamentul (CE) nr. 1/2003(2). În plus, acestea oferă Curții posibilitatea să își dezvolte jurisprudența, mai veche de 40 de ani, din cauza Walt Wilhelm(3).

2.        La originea prezentei acțiuni se află o înțelegere la nivel internațional descoperită în anul 2004, la care au participat o serie de întreprinderi europene și japoneze de renume din sectorul electrotehnic. Mai multe autorități de concurență au luat măsuri împotriva acestora, aplicând amenzi de ordinul milioanelor: la nivelul Uniunii, Comisia Europeană, în calitate de autoritate de concurență în Spațiul Economic European (SEE), pe plan național, printre altele, Autoritatea pentru Protecția Concurenței din Cehia(4).

3.        Autoritatea cehă de concurență a aplicat doar dreptul național în domeniul antitrust și a sancționat exclusiv efectele înțelegerii apărute pe teritoriului Republicii Cehe, și anume pentru o perioadă anterioară datei de 1 mai 2004, data aderării Republicii Cehe la Uniunea Europeană. Procedura aferentă în materie de concurență a fost deschisă însă mult mai târziu, după 1 mai 2004, într‑un moment în care Comisia inițiase deja, la rândul ei, o procedură în temeiul Regulamentului nr. 1/2003. Autoritatea cehă de concurență a adoptat decizia de aplicare a unei amenzi după decizia Comisiei.

4.        În prezent, instanța națională este chemată să decidă dacă autoritatea cehă de concurență a acționat în mod legal. Toshiba și numeroși alți membri ai înțelegerii reclamă faptul că, în temeiul articolului 11 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1/2003, autoritatea cehă de concurență nu avea competența de a sancționa înțelegerea, întrucât Comisia inițiase deja o procedură pe plan european. Aceștia invocă de asemenea principiul non bis in idem.

II – Cadrul juridic

A –    Dreptul Uniunii

5.        În plus față de Actul de aderare din 2003(5), cadrul juridic constând în dreptul Uniunii cuprinde, în speță, pe de o parte, articolul 81 CE (devenit articolul 101 TFUE), articolul 53 SEE(6) și articolele 49 și 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene(7), iar pe de altă parte, Regulamentul nr. 1/2003. În mod complementar, se impune să se facă trimitere la Comunicarea Comisiei privind cooperarea în cadrul rețelei autorităților de concurență (denumită în continuare „Comunicarea privind rețeaua”)(8).

1.      Dispozițiile de drept primar

6.        Aderarea Republicii Cehe la Uniunea Europeană a avut loc la 1 mai 2004(9). Articolul 2 din Actul de aderare cuprinde următoarea dispoziție privind aplicabilitatea în timp a dreptului Uniunii în Republica Cehă și în alte nouă state membre noi:

„Începând cu data aderării, dispozițiile tratatelor originare și actele adoptate înainte de aderare de instituții și de Banca Centrală Europeană sunt obligatorii pentru noile state membre și se aplică în statele membre respective în condițiile prevăzute în aceste tratate și în prezentul act.”

7.        În temeiul articolului 81 CE, sunt incompatibile cu piața comună și interzise, printre altele, orice acorduri între întreprinderi care pot afecta comerțul dintre statele membre și care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței comune.

8.        Articolul 53 SEE cuprinde o interzicere a înțelegerilor similară în conținut cu articolul 81 CE, al cărei domeniu de aplicare se extinde asupra întregului Spațiu Economic European.

9.        Principiul legalității pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) este prevăzut la articolul 49 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale:

„Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul săvârșirii, nu constituia infracțiune potrivit dreptului intern sau dreptului internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai mare decât cea aplicabilă la momentul săvârșirii infracțiunii. În cazul în care, ulterior săvârșirii infracțiunii, legea prevede o pedeapsă mai ușoară, se aplică aceasta din urmă.”

10.      Interzicerea dublei condamnări (principiul non bis in idem) este prevăzută, după cum urmează, la articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale:

„Nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea.”

2.      Dispozițiile de drept derivat ale Regulamentului nr. 1/2003

11.      „Raportul dintre [articolul 81 CE] [...] și legislațiile naționale de concurență” este reglementat la articolul 3 din Regulamentul nr. 1/2003 după cum urmează:

„(1)      Atunci când autoritățile de concurență ale statelor membre sau instanțele naționale aplică legislația națională de concurență acordurilor, deciziilor asociațiilor de întreprinderi sau practicilor concertate în sensul articolului 81 alineatul (1) [CE], care pot afecta comerțul dintre statele membre în sensul acestei dispoziții, ele aplică de asemenea articolul 81 [CE] acestor acorduri, decizii sau practici concertate. [...]

(2)      Aplicarea legislației naționale de concurență nu poate genera interzicerea acordurilor, deciziilor asociațiilor de întreprinderi sau a practicilor concertate care pot aduce atingere comerțului dintre statele membre, dar care nu restrâng concurența în sensul articolului 81 alineatul (1) [CE], sau care îndeplinesc condițiile articolului 81 alineatul (3) [CE] sau care intră sub incidența unui regulament de aplicare a articolului 81 alineatul (3) [CE]. Prezentul regulament nu împiedică statele membre să adopte și să aplice pe teritoriul lor o legislație națională mai strictă care interzice sau sancționează conduita unilaterală adoptată de întreprinderi.

(3)      Fără a aduce atingere principiilor generale și altor dispoziții [din dreptul Uniunii], alineatele (1) și (2) nu se aplică atunci când autoritățile de concurență și instanțele statelor membre aplică legislația națională privind controlul concentrărilor economice și nici nu împiedică aplicarea dispozițiilor de drept național care urmăresc, în mod predominant, un obiectiv diferit de cel urmărit de articolele 81 [CE] și 82 [CE].”

12.      Intitulat „Cooperarea dintre Comisie și autoritățile de concurență ale statelor membre”, articolul 11 alineatul (6) prima teză din Regulamentul nr. 1/2003 cuprinde următoarea dispoziție:

„Inițierea de către Comisie a procedurilor în vederea adoptării unei decizii în temeiul capitolului III privează autoritățile de concurență ale statelor membre de competența lor de a aplica articolele 81 [CE] și 82 [CE].”

13.      În sfârșit, articolul 16 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, intitulat „Aplicarea uniformă a dreptului comunitar al concurenței”, prevede:

„Atunci când autoritățile de concurență ale statelor membre decid în privința unor acorduri, decizii sau practici în temeiul articolului 81 [CE] sau articolului 82 [CE], care fac deja obiectul unei decizii a Comisiei, ele nu pot lua decizii contrare deciziei adoptate de Comisie.”

14.      Dispozițiile menționate sunt explicate prin intermediul considerentelor (8), (9), (15), (17), (18), (22) și (34) ale Regulamentului nr. 1/2003, care, în rezumat, au următorul cuprins:

„(8)      „Pentru a se asigura aplicarea eficientă a normelor [...] de concurență [ale Uniunii] și funcționarea corespunzătoare a mecanismelor de cooperare prevăzute de prezentul regulament, este necesar să se impună autorităților de concurență și instanțelor din statele membre să aplice, de asemenea, articolele 81 [CE] și 82 [CE] în cauzele în care aplică legislația națională de concurență acordurilor și practicilor care ar putea să afecteze comerțul dintre statele membre. În scopul de a crea condiții de concurență uniforme pentru acorduri, decizii ale asociațiilor de întreprinderi și practici concertate pe piața internă, este de asemenea necesar să se stabilească, în temeiul articolului 83 alineatul (2) litera (e) [CE], relația dintre legislațiile naționale și dreptul [Uniunii] al concurenței. [...]

(9)      Articolele 81 [CE] și 82 [CE] au ca obiectiv protecția concurenței pe piață. Prezentul regulament, care se adoptă pentru punerea în aplicare a acestor dispoziții ale tratatului, nu împiedică statele membre să aplice pe teritoriul lor o legislație națională care protejează alte interese legitime, cu condiția ca această legislație să fie compatibilă cu principiile generale și cu alte dispoziții ale dreptului [Uniunii]. În măsura în care această legislație națională urmărește, predominant, un obiectiv diferit de cel al protejării concurenței pe piață, autoritățile de concurență și instanțele statelor membre pot aplica această legislație pe teritoriul lor. [...]

[...]

(15)      Comisia și autoritățile de concurență ale statelor membre ar trebui să formeze împreună o rețea de autorități publice care să aplice normele [Uniunii Europene] de concurență în strânsă cooperare. [...]

[...]

(17)      Pentru a asigura o aplicare coerentă a normelor de concurență și o gestionare optimă a rețelei, este esențial să se mențină regula conform căreia autoritățile de concurență din statele membre sunt private automat de competența lor atunci când Comisia inițiază propriile proceduri. [...]

(18)      Pentru a asigura o alocare optimă a cauzelor în cadrul rețelei, ar trebui să se prevadă o dispoziție generală care să permită autorității de concurență să suspende sau să închidă o cauză pe motiv că o altă autoritate se ocupă sau s‑a ocupat deja de aceasta, obiectivul fiind ca fiecare cauză să fie tratată de o singură autoritate. [...]

[...]

(22)      Pentru a se asigura respectarea principiilor securității juridice și aplicarea uniformă a normelor [Uniunii] de concurență într‑un sistem de competențe paralele, trebuie evitate deciziile conflictuale. De aceea, este necesar să se clarifice, în conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție, efectele deciziilor și procedurilor Comisiei asupra instanțelor și autorităților de concurență ale statelor membre. [...]

[...]

(34)      Principiile prevăzute la articolele 81 [CE] și 82 [CE], așa cum au fost aplicate prin Regulamentul nr. 17, au acordat un rol central organismelor [Uniunii]. Acest rol central ar trebui menținut, asigurându‑se în același timp implicarea mai puternică a statelor membre în aplicarea regulilor comunitare de concurență. În conformitate cu principiile subsidiarității și proporționalității prevăzute la articolul 5 [CE], prezentul regulament nu depășește ceea ce este necesar în vederea atingerii obiectivului său, acela de a permite aplicarea eficientă a regulilor [Uniunii] de concurență.”

15.      În sfârșit, se impune menționarea considerentului (37) al Regulamentului nr. 1/2003, care este dedicat protecției drepturilor fundamentale:

„Prezentul regulament respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute mai ales de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. În mod corespunzător, prezentul regulament ar trebui interpretat și aplicat cu respectarea drepturilor și principiilor în cauză.”

3.      Comunicarea Comisiei privind rețeaua

16.      În Comunicarea Comisiei privind cooperarea în cadrul rețelei autorităților de concurență, sub titlul „3.2 Inițierea procedurilor de către Comisie în temeiul articolului 11 alineatul (6) din regulamentul Consiliului”, pot fi găsite printre altele următoarele explicații:

„[...]

51.      Articolul 11 alineatul (6) din [Regulamentul nr. 1/2003] prevede că inițierea unei proceduri de către Comisie pentru adoptarea unei decizii în temeiul [acestui regulament] degrevează toate autoritățile naționale de competența lor în ceea ce privește aplicarea articolelor 81 [CE] și 82 [CE]. Aceasta înseamnă că, odată deschisă procedura de către Comisie, autoritățile naționale de concurență nu pot acționa în temeiul aceleiași baze juridice împotriva aceluiași (acelorași) acord (acorduri) sau aceleiași (acelorași) [practici] a(le) aceleiași (acelorași) întreprinderi pe aceeași piață geografică relevantă și pe aceeași piață a produselor.

[...]

53.      [...] Comisia este prima autoritate de concurență care inițiază procedura într‑o cauză în vederea adoptării unei decizii în temeiul regulamentului Consiliului, [...] autoritățile naționale de concurență nemaifiind îndreptățite să instrumenteze cauza respectivă. Articolul 11 alineatul (6) din regulamentul Consiliului prevede că, în momentul în care Comisia a inițiat o procedură, autoritățile naționale de concurență nu mai sunt îndreptățite să inițieze propria procedură în aplicarea articolelor 81 [CE] și 82 [CE] aceluiași (acelorași) acord (acorduri) sau aceleiași (acelorași) [practici] a(le) aceleiași (acelorași) întreprinderi pe aceeași piață geografică relevantă și pe aceeași piață a produselor.

[...]”

B –    Dreptul intern

17.      Din legislația cehă, este relevant articolul 3 alineatele (1) și (2) din Legea privind protecția concurenței. Această prevedere, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 63/1991 Sb(10), s‑a aplicat până la 30 iunie 2001 și, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 143/2001 Sb(11), începând cu 1 iulie 2001. Atât în versiunea anterioară, cât și în cea ulterioară, această prevedere cuprinde în esență aceeași interdicție a înțelegerilor prevăzută, la nivelul Uniunii, la articolul 101 TFUE (ex‑articolul 81 CE).

III – Situația de fapt, procedura administrativă și acțiunea principală

18.      Prezenta cauză privește o înțelegere la nivel internațional pe piața pentru instalații de comutație cu izolație în gaz(12), la care au participat, de‑a lungul mai multor perioade, între anii 1988 și 2004, o serie de întreprinderi europene și japoneze de renume din sectorul electrotehnic. Atât Comisia Europeană, cât și autoritatea cehă de concurență s‑au ocupat în anii 2006 și 2007 de anumite aspecte ale acestui caz și au sancționat întreprinderile în cauză cu amenzi(13), însă autoritatea cehă de concurență doar în temeiul dreptului național al concurenței și doar pentru perioada anterioară aderării Republicii Cehe la Uniunea Europeană, la 1 mai 2004.

 Procedura administrativă la nivel european

19.      Comisia Europeană a inițiat la 20 aprilie 2006, în temeiul articolului 81 CE și al articolului 53 SEE coroborate cu Regulamentul nr. 1/2003, o procedură de aplicare a unei amenzi(14). Această procedură, care a fost precedată de o cerere de clemență(15) și de inspecții în incintele mai multor membri ai înțelegerii în anul 2004(16), s‑a îndreptat împotriva unui număr total de 20 de persoane juridice, printre care Toshiba Corporation și alte 15 reclamante din acțiunea principală.

20.      În decizia de finalizare a procedurii din 24 ianuarie 2007(17) (denumită în continuare „decizia Comisiei”), Comisia arată că, prin înțelegerea menționată, în perioada 15 aprilie 1988-11 mai 2004 s‑a produs o încălcare unică și continuă a articolului 81 CE și a articolului 53 SEE(18), la care au participat diferiți membri ai înțelegerii, pe perioade diferite. Potrivit constatărilor Comisiei, a fost vorba despre o înțelegere complexă la nivel mondial – cu excepția SUA și a Canadei –, care a avut efecte în Uniunea Europeană și în Spațiul Economic European(19) și în cadrul căreia întreprinderile membre au făcut printre altele schimb de informații delicate privind piața, și‑au împărțit piețele(20), au încheiat acorduri privind prețurile și au încetat colaborarea cu întreprinderile care nu au fost membre ale înțelegerii.

21.      Cu excepția unei întreprinderi(21), care a beneficiat de programul de clemență al Comisiei, au fost sancționate toate părțile la procedură, inclusiv toate reclamantele din acțiunea principală, cu amenzi în valoare totală de peste 750 de milioane de euro(22). Cea mai mare amendă individuală, având o valoare mai mare de 396 de milioane de euro, a fost aplicată întreprinderii germane Siemens AG.

22.      În măsura în care este relevant pentru speță, de curând, Tribunalul Uniunii Europene a confirmat în esență decizia Comisiei din 24 ianuarie 2007(23).

 Procedura administrativă la nivel național

23.      Pe baza aceleiași înțelegeri, autoritatea cehă de concurență a inițiat, la rândul ei, la 2 august 2006, împotriva acelorași membri, o procedură având ca obiect încălcarea Legii cehe privind protecția concurenței. La 9 februarie 2007, această autoritate a adoptat o primă decizie(24), pe care reclamantele au contestat‑o pe cale administrativă. În urma acestei contestații, președintele autorității cehe de concurență a modificat decizia inițială prin decizia din 26 aprilie 2007(25).

24.      În decizia din 26 aprilie 2007 cu privire la contestație s‑a reținut că înțelegerea dintre întreprinderile respective viza teritoriul Republicii Cehe. Astfel, în calitate de concurenți, aceste întreprinderi au încălcat Legea cehă privind protecția concurenței până la 3 martie 2004(26). Cu excepția unei întreprinderi(27), care a beneficiat de programul național de clemență, au fost aplicate amenzi tuturor întreprinderilor vizate de procedură(28).

 Procedura în fața instanțelor cehe

25.      Reclamantele din acțiunea principală au introdus la Tribunalul Regional Brno(29) o acțiune împotriva deciziei autorității cehe de concurență. Ele au susținut printre altele că autoritatea cehă de concurență a stabilit în mod eronat durata înțelegerii, a plasat în mod intenționat încetarea acesteia în perioada premergătoare aderării Republicii Cehe la Uniunea Europeană și a justificat astfel aplicabilitatea Legii cehe privind protecția concurenței. În temeiul articolului 11 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1/2003, autoritatea cehă de concurență nu mai avea competența de a desfășura procedura la nivel național, întrucât Comisia inițiase deja în această cauză o procedură la nivel european. Procedura deschisă la nivel național încalcă astfel interdicția dublei condamnări (non bis in idem).

26.      Prin hotărârea din 25 iunie 2008(30), Tribunalul Regional Brno a anulat atât decizia autorității cehe de concurență din 26 aprilie 2007, cât și decizia inițială a acesteia din 9 februarie 2007. În opinia Tribunalului Regional, comportamentul reclamantelor care a fost examinat a constat într‑o încălcare continuă, care, după cum a stabilit Comisia, a durat până la 11 mai 2004. Întrucât Comisia a desfășurat cu privire la această înțelegere „mondială” o procedură în temeiul articolului 81 CE și a adoptat o decizie de „condamnare”, o nouă procedură în aceeași cauză încalcă principiul non bis in idem. În plus, conform articolului 11 alineatul (6) prima teză din Regulamentul nr. 1/2003, autoritatea cehă de concurență și‑a pierdut competența de examinare a acestui comportament în lumina articolului 81 CE.

27.      De asemenea, în opinia Tribunalului Regional, sunt contrare sensului aplicării unitare a dreptului concurenței menținerea competenței autorității cehe de concurență și după 1 mai 2004 pentru perioada anterioară datei de 1 mai 2004 și posibilitatea aplicării retroactive a Legii cehe privind protecția concurenței. În cadrul acestei legi este formulată în mod obiectiv aceeași interdicție a înțelegerilor prevăzută și la articolul 81 CE. Dispoziția corespunzătoare din Legea cehă privind protecția concurenței a fost formulată în spiritul unei apropieri a normelor naționale de legislația europeană înainte de aderarea Republicii Cehe la Uniunea Europeană.

28.      Împotriva acestei hotărâri pronunțate în primă instanță de Tribunalul Regional, autoritatea cehă de concurență a formulat recurs la Curtea Administrativă Supremă a Republicii Cehe(31). Aceasta se consideră în continuare competentă să acționeze împotriva comportamentului reclamantelor din acțiunea principală până la momentul aderării Republicii Cehe, întrucât Comisia nu a putut urmări, până în acel moment, încălcări cu privire la Republica Cehă. În opinia acesteia, sancționarea unei înțelegeri internaționale în cadrul unor jurisdicții diferite nu reprezintă o încălcare a principiului non bis in idem. Comisia și autoritatea cehă de concurență au examinat efecte teritoriale diferite ale acestui comportament. Jurisprudența Walt Wilhelm(32) permite o aplicare a legislației în materie de concurență a Uniunii în paralel cu legislația națională în materie de concurență.

29.      Prin hotărârea din 10 aprilie 2009(33), Curtea Administrativă Supremă a casat hotărârea Tribunalului Regional Brno. În opinia Curții Administrative Supreme, Tribunalul Regional a apreciat în mod greșit participarea la înțelegere a întreprinderilor în cauză drept o acțiune continuă. Până la aderarea Republicii Cehe la Uniunea Europeană, înțelegerea existentă pe teritoriul ceh a fost supusă exclusiv competenței naționale și a putut fi urmărită exclusiv în temeiul legislației naționale. Data aderării și, prin urmare, schimbarea inerentă a competențelor de soluționare au constituit un eveniment decisiv. Cu toate că reclamantele nu au încetat în mod formal încălcarea săvârșită în Republica Cehă înainte de data aderării, în opinia Curții Administrative Supreme, aceasta trebuia considerată încetată. Începând cu data aderării, comportamentul este din punct de vedere formal o altă încălcare – o încălcare în temeiul dreptului Uniunii, supus competenței partajate a autorității naționale de concurență și a Comisiei, Comisia având prioritate din punct de vedere juridic [articolul 11 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1/2003].

30.      În prezent, acțiunea se află din nou pe rolul Tribunalului Regional Brno, instanța de trimitere, căreia i‑a fost trimisă cauza spre rejudecare. Deși, conform dreptului intern(34), Tribunalul Regional este obligat să respecte interpretarea juridică a Curții Administrative Supreme, acesta consideră totuși că unele chestiuni din dreptul Uniunii care se ridică în legătură cu aderarea Republicii Cehe la Uniunea Europeană la 1 mai 2004, pe de o parte, și cu intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 1/2003, pe de altă parte, necesită unele clarificări. În definitiv, sunt supuse astfel atenției Curții de Justiție a Uniunii Europene, în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare, și diferențele de opinie existente între Tribunalul Regional și Curtea Administrativă Supremă.

IV – Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare și procedura în fața Curții

31.      Prin decizia din 11 decembrie 2009(35), primită de Curte la 13 ianuarie 2010, Tribunalul Regional Brno a adresat Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Dispozițiile articolului 81 CE (în prezent articolul 101 TFUE) și ale Regulamentului nr. 1/2003 trebuie interpretate în sensul că se impune aplicarea acestora (în cadrul unei proceduri inițiate după 1 mai 2004) pentru întreaga durată a unei înțelegeri care, pe teritoriul Republicii Cehe, a început înaintea aderării acestui stat la Uniunea Europeană (și anume înainte de 1 mai 2004) și care a continuat și a încetat după aderarea Republicii Cehe la Uniunea Europeană?

2)      Articolul 11 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1/2003 coroborat cu articolul 3 alineatul (1) din acesta și cu considerentul (17) al regulamentului menționat, precum și cu punctul 51 din Comunicarea Comisiei privind cooperarea în cadrul rețelei autorităților de concurență, cu principiul non bis in idem, astfel cum rezultă din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, și cu principiile generale ale dreptului comunitar trebuie interpretat în sensul că, în ipoteza în care Comisia inițiază o procedură pentru încălcarea articolului 81 CE după 1 mai 2004 și adoptă o decizie pe fond:

a)      autoritățile de concurență ale statelor membre sunt în mod automat și în mod definitiv desesizate de competența lor de a examina aceleași fapte?

b)      autoritățile de concurență ale statelor membre sunt desesizate de competența lor de a aplica acelorași fapte dispozițiile de drept național care cuprind o reglementare similară articolului 81 CE (în prezent articolul 101 TFUE)?”

32.      În procedura în fața Curții au prezentat observații scrise și orale Toshiba, Mitsubishi, Fuji(36), Hitachi(37), Alstom și Siemens(38), guvernele Republicii Cehe, Irlandei, Spaniei și Poloniei, Comisia Europeană, precum și Autoritatea AELS de Supraveghere. În cadrul procedurii scrise a participat și guvernul Republicii Slovacia. La ședință s‑a prezentat de asemenea autoritatea cehă de concurență.

V –    Apreciere

33.      Prin cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Tribunalul Regional Brno se urmărește, într‑o situație privind înțelegerile, obținerea unei clarificări cu privire la urmările aderării Republicii Cehe la Uniunea Europeană. Pe de o parte, este vorba despre a stabili legislația aplicabilă (prima întrebare) și, pe de altă parte, despre a delimita competențele în cadrul rețelei europene a autorităților de concurență (denumită în continuare „REC”(39)) (a doua întrebare) în ceea ce privește înțelegerile transfrontaliere desfășurate sub formă de încălcări continue parțial înainte, parțial după data aderării, cu repercusiuni, printre altele, pe teritoriul Republicii Cehe.

34.      Nu există niciun fel de îndoieli cu privire la admisibilitatea prezentei cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare. La o examinare superficială, prima întrebare preliminară este asemănătoare cauzei Ynos, în care Curtea s‑a declarat necompetentă să interpreteze o directivă(40). Spre deosebire însă de cauza Ynos, în speță, prin intermediul primei întrebări preliminare, Curtea nu este solicitată să interpreteze conținutul dreptului Uniunii pentru perioada anterioară aderării unui nou stat membru, ci doar să clarifice domeniul de aplicare în timp al dreptului Uniunii. Curtea este în acest sens, fără îndoială, competentă.

35.      Nici faptul că instanța de trimitere este obligată, în temeiul dreptului procesual național, să adopte interpretarea dreptului dată de o instanță superioară(41) nu prezintă un impediment pentru sesizarea Curții cu o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare și nici pentru caracterul obligatoriu al răspunsului Curții(42).

36.      Întrucât acțiunea principală are drept obiect aprecierea legalității unei decizii din anul 2007 a autorității cehe de concurență, pentru a răspunde cererii de pronunțare a hotărârii preliminare, se vor lua în considerare dispozițiile tratatelor în versiunea Tratatului de la Amsterdam(43); în special, se va ține seama de articolul 81 CE, iar nu de articolul 101 TFUE.

A –    Prima întrebare preliminară: domeniul de aplicare în timp al dreptului european al concurenței

37.      Prin intermediul primei întrebări preliminare, instanța de trimitere dorește să afle, în esență, dacă, într‑un stat membru care a aderat la Uniunea Europeană la 1 mai 2004, articolul 81 CE și articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 se aplică pentru perioadele anterioare datei aderării(44).

38.      Fondul acestei întrebări este reprezentat de împrejurarea că înțelegerea care face obiectul litigiului constituie o încălcare unică și continuă a normelor de concurență(45), ale cărei efecte anticoncurențiale pe teritoriul Republicii Cehe au fost resimțite dinaintea aderării la Uniunea Europeană și au continuat și după aderare. Perioadele pentru care au fost aplicate amenzi, atât la nivel european, cât și la nivel național, pentru sancționarea acestei înțelegeri s‑au situat în totalitate după data aderării.

39.      În opinia instanței de trimitere și a reclamantelor din acțiunea principală, această situație de fapt este un argument în favoarea aplicării articolului 81 CE și a Regulamentului nr. 1/2003 pentru întreaga perioadă de existență a înțelegerii din litigiu. Întreprinderile participante la înțelegere speră ca prin aplicarea acestor norme din dreptul Uniunii să evite complet sancțiunea autorității cehe de concurență.

1.      Cu privire la dispozițiile Actului de aderare și la principiile generale de drept

40.      Punctul de plecare pentru determinarea domeniului de aplicare în timp al dispozițiilor din dreptul Uniunii în Republica Cehă este articolul 2 din Actul de aderare. În conformitate cu acest articol, tratatele originare și actele adoptate de instituțiile Uniunii înainte de aderare sunt obligatorii pentru noile state membre începând cu data aderării lor, în cazul de față, de la 1 mai 2004.

41.      Din această dispoziție a Actului de aderare reiese, prin urmare, doar că articolul 81 CE și Regulamentul nr. 1/2003 se aplică în Republica Cehă începând cu 1 mai 2004. Actul de aderare nu precizează însă în ce măsură articolul 81 CE și Regulamentul nr. 1/2003 trebuie să se aplice încălcărilor continue ale căror efecte anticoncurențiale au apărut pe teritoriul Republicii Cehe parțial înainte, parțial după aderarea acesteia la Uniunea Europeană. În acest sens, se va recurge la principiile generale de drept al Uniunii, mai exact la principiile securității juridice și protecției încrederii legitime, precum și la principiul neretroactivității(46).

a)      Interdicția aplicării retroactive a normelor de drept substanțial

42.      Din principiile generale de drept menționate rezultă că, în ceea ce privește efectele în timp ale modificărilor legislative, trebuie să se diferențieze între normele de procedură și normele de drept substanțial. Potrivit unei jurisprudențe constante, se prezumă în general că normele de procedură se aplică tuturor litigiilor pendinte la momentul intrării lor în vigoare, spre deosebire de normele de drept substanțial, care sunt interpretate de regulă în sensul că nu au în vedere, în principiu, situații existente anterior intrării lor în vigoare(47).

43.      În Regulamentul nr. 1/2003 sunt prevăzute, într‑adevăr, numeroase norme de procedură(48). Articolul 3 alineatul (1) din acest regulament cuprinde, la fel ca și articolul 81 CE, norme de drept substanțial pentru aprecierea de către autoritățile de concurență a acordurilor între întreprinderi. Astfel, articolul 81 CE și articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul 1/2003 reprezintă norme de drept substanțial ale dreptului Uniunii.

44.      Aplicarea retroactivă a unor astfel de norme de drept substanțial este în principiu interzisă, și anume indiferent de efectele, favorabile sau nefavorabile, pe care le‑ar putea avea o astfel de aplicare asupra persoanei interesate, întrucât principiul securității juridice impune ca orice situație de fapt să fie apreciată, în mod obișnuit și în lipsa unor dispoziții exprese contrare, în lumina normelor juridice în vigoare(49). Ca principiu general, normele noi de drept substanțial trebuie aplicate direct numai efectelor viitoare ale unei situații apărute sub imperiul normei vechi(50).

45.      De aceea, unei înțelegeri internaționale care și‑a produs sau și‑a putut produce efectele, sub forma unei încălcări unice și continue, pe teritoriul unui nou stat membru atât înainte, cât și după data(51) aderării se aplică, în funcție de perioadă, diferite norme de drept substanțial: în raport cu perioadele anterioare datei de aderare, efectele anticoncurențiale ale înțelegerii produse în statul membru vizat vor fi apreciate exclusiv în conformitate cu dreptul național al concurenței. În ceea ce privește perioadele ulterioare aderării, efectele vor fi apreciate la nivelul Uniunii, în mod unitar, conform articolului 81 CE și articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003(52).

46.      Concret, aceasta înseamnă în speță că articolul 81 CE și articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 se aplică în Republica Cehă înțelegerii care constituie obiectul litigiului doar în măsura în care trebuie sancționate eventualele sale efecte anticoncurențiale începând cu 1 mai 2004. În schimb, efectele anticoncurențiale ale acestei înțelegeri resimțite în Republica Cehă care privesc perioada până la 30 aprilie 2004 pot fi evaluate doar în conformitate cu dreptul național al concurenței. În pofida existenței unei încălcări unice și continue, efectele anticoncurențiale ale înțelegerii intră sub incidența unor dispoziții legale diferite în ceea ce privește perioada anterioară și perioada ulterioară aderării Republicii Cehe la Uniunea Europeană.

b)      Nicio excepție de la principiul neretroactivității

47.      Contrar opiniilor formulate de Siemens, Hitachi și Fuji, în speță nu există niciun argument care să susțină aplicarea retroactivă a dreptului Uniunii, astfel încât efectele anticoncurențiale ale înțelegerii în Republica Cehă, care constituie obiectul prezentului litigiu, produse în perioada premergătoare aderării acesteia la Uniune să poată fi încadrate la articolul 81 CE și la articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003.

48.      Este adevărat că unele norme de drept substanțial ale dreptului Uniunii pot fi aplicate în mod excepțional retroactiv, în măsura în care rezultă în mod clar din formularea, din finalitatea sau din economia acestora că trebuie să li se atribuie un asemenea efect(53). În speță însă, nici formularea, nici finalitatea, nici economia articolului 81 CE și nici cele ale articolului 3 din Regulamentul nr. 1/2003 nu cuprind puncte de reper clare în favoarea unei aplicări retroactive a acestor două norme. Dimpotrivă, caracterul cvasipenal al dreptului Uniunii în materie de înțelegeri(54) se opune categoric unei asemenea aplicări retroactive, întrucât prin aceasta s‑ar putea încălca principiul legalității pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege), protejat la nivelul Uniunii în calitate de drept fundamental [articolul 49 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale](55).

49.      În special, nu se poate argumenta că dreptul concurenței în vigoare în Republica Cehă înainte de 1 mai 2004 s‑a orientat, din punctul de vedere al conținutului, în mod esențial după articolul 81 CE și că, prin urmare, articolul 81 CE este doar o modalitate de reglementare care îi succedă, a cărei intrare în vigoare nu a avut, pentru întreprinderile din acest stat membru, nicio urmare esențială nouă.

50.      Este posibil ca legislația națională cehă(56) să fi prezentat deja, înainte de aderarea Republicii Cehe, concordanțe de conținut semnificative cu articolul 81 CE. Este de asemenea posibil ca Acordul european(57), care a avut drept obiectiv apropierea Republicii Cehe de Uniunea Europeană, să fi cuprins deja, la articolul 64, o normă similară celei de la articolul 81 CE.

51.      Atât legislația națională, cât și Acordul european au putut fi însă puse în aplicare și implementate în Republica Cehă înainte de 1 mai 2004 doar de către autoritățile naționale. Interpretarea și aplicarea acestora pe teritoriul Republicii Cehe în concordanță cu dispozițiile articolului 81 CE erau la acel moment de competența autorităților și a instanțelor cehe. Comisia, în calitate de autoritate europeană de concurență, a avut, într‑adevăr, o colaborare strânsă cu autoritățile cehe, însă înainte de 1 mai 2004 nu a putut aplica nici articolul 64 din Acordul european și nici articolul 81 CE pe teritoriul Republicii Cehe, iar instanțele cehe nu le‑au putut supune Curții de Justiție a Uniunii Europene spre interpretare.

52.      Cu privire în special la articolul 81 CE, mai trebuie amintit că, înainte de 1 mai 2004, această normă nu avea supremație față de legislația cehă. În plus, Regulamentul nr. 1/2003, al cărui articol 3 alineatul (1) obligă pentru prima dată autoritățile naționale de concurență, în condițiile pe care le menționează, să aplice în paralel articolul 81 CE și dreptul național al concurenței, precum și să respecte supremația dreptului Uniunii, nu a fost aplicabil înainte de 1 mai 2004 nici în vechile state membre, nici în noile state membre(58).

53.      Așadar, până la 30 aprilie 2004, a existat un sistem total diferit față de cel introdus la 1 mai 2004. Odată cu 1 mai 2004, în legislația privind înțelegerile s‑a produs o schimbare importantă atât din punctul de vedere al conținutului, cât și din cel al procedurii dreptului concurenței, aspect care nu este un argument în favoarea, ci împotriva unei aplicări retroactive a articolului 81 CE și a articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003.

54.      Aplicarea retroactivă a articolului 81 CE și a Regulamentului nr. 1/2003 ar putea reduce, cu siguranță, riscul unei aprecieri divergente a uneia și aceleiași înțelegeri de către diferite autorități și instanțe în procedurile lor de aplicare a unei amenzi. Acesteia i se opune însă faptul că, înainte de 1 mai 2004, existența deciziilor cu conținut diferit a fost imanentă sistemului și acceptată în măsura în care nu afecta eficiența deplină a dreptului Uniunii în materie de concurență și nici supremația dreptului Uniunii(59). Oricât de recomandabile ar fi aplicarea și interpretarea cât mai unitare și mai eficiente ale dreptului concurenței în cadrul Uniunii Europene, acestea nu trebuie obținute cu prețul încălcării principiilor statului de drept.

c)      Cu privire la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile

55.      Hitachi invocă principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitius) pentru a argumenta că efectele anticoncurențiale ale înțelegerii care constituie obiectul prezentului litigiu, produse în Republica Cehă în perioada anterioară datei de 1 mai 2004, trebuie apreciate în lumina articolului 81 CE și a Regulamentului nr. 1/2003.

56.      Principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile aparține tradițiilor constituționale comune statelor membre și trebuie considerat parte integrantă a principiilor generale ale dreptului Uniunii(60). Între timp, acest principiu a fost inclus și în articolul 49 alineatul (1) a treia teză din Carta drepturilor fundamentale.

57.      Fără îndoială, autoritatea cehă de concurență ar fi trebuit să aprecieze, așadar, efectele anticoncurențiale ale înțelegerii ce constituie obiectul prezentului litigiu produse înainte de 1 mai 2004 în conformitate cu articolul 81 CE și cu articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 dacă aceasta ar fi condus la imunitate sau la aplicarea unei sancțiuni mai puțin severe decât cea prevăzută de legislația națională.

58.      Acest lucru este însă puțin probabil, întrucât nici articolul 81 CE, nici Regulamentul nr. 1/2003 nu cuprind niciun fel de dispoziții privitoare la severitatea sancțiunilor pe care le pot aplica autoritățile naționale de concurență pentru încălcări ale dreptului concurenței. La articolul 5 din Regulamentul nr. 1/2003 se menționează doar că autoritățile de concurență ale statelor membre pot adopta decizii prin care să impună amenzi, penalități cu titlu cominatoriu sau orice alte sancțiuni prevăzute de dreptul lor național. Chiar dacă autoritatea cehă de concurență ar aplica articolul 81 CE perioadelor anterioare datei de 1 mai 2004, sancțiunile aplicate ar fi stabilite în temeiul dreptului național(61).

59.      Obiectivul real urmărit de Hitachi prin invocarea principiului lex mitius este însă unul cu totul diferit: întreprinderea nu dorește o decizie mai puțin severă pentru perioada anterioară datei de 1 mai 2004, ci dorește ca autoritatea cehă de concurență să nu adopte nicio decizie. Ea ar dori ca regula lex mitius să fie interpretată în sensul că autoritatea cehă de concurență și‑a pierdut competența de a sancționa înțelegerea pentru perioada anterioară datei de 1 mai 2004 și să se considere că efectele anticoncurențiale ale înțelegerii din acea perioadă sunt acoperite de decizia Comisiei.

60.      În acest fel se apreciază în mod eronat esența principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile. Acest principiu se limitează, pentru motive de echitate, la a permite o excepție de la principiul fundamental al legalității pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege)(62). El permite persoanei vizate să beneficieze de valorile modificate ale legiuitorului și să fie astfel pedepsită mai puțin sever decât se prevedea în momentul comiterii faptei(63). Acest principiu nu conferă însă niciun drept de a fi judecat de o altă autoritate decât cea care ar fi fost competentă în momentul comiterii faptei. Regula lex mitius are o natură pur substanțială. Aceasta nu cuprinde nicio mențiune privitoare la procedură și la repartizarea competențelor între diferitele autorități chemate să urmărească nelegalitățile.

61.      În măsura în care reclamantele din acțiunea principală doresc să pună în discuție competența autorității cehe de concurență de a aplica amenzi, aceasta este o problemă privitoare la articolul 11 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1/2003 și la interdicția dublei condamnări (non bis in idem)(64), neavând nicio legătură cu aplicarea legii penale mai favorabile (lex mitius).

62.      Așadar, nici principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile nu conduce la rezultatul urmărit, printre alții, de Hitachi.

2.      Cu privire la unele contraargumente ale părților

63.      În procedura în fața Curții, au mai fost invocate o serie de argumente cu privire la jurisprudența de până acum, pe care dorim să le analizăm pe scurt în cele ce urmează. Precizăm de la bun început că niciunul dintre aceste argumente nu este fondat.

64.      În ceea ce privește Hotărârea Dow Chemical Ibérica(65), citată de unele părți, aceasta nu este adecvată pentru a pregăti terenul pentru o aplicare pe teritoriul unui nou stat membru a articolului 81 CE și a articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 pentru perioadele anterioare aderării acestuia. În cauza Dow Chemical Ibérica nu a fost vorba despre aplicarea normelor de drept substanțial, ci doar despre aplicarea normelor de procedură, mai exact despre aplicarea normelor privind inspecții (investigații) ale Comisiei în incintele întreprinderilor. Faptul că astfel de norme de procedură sunt considerate de Curte imediat aplicabile din momentul în care un nou stat membru aderă la Uniune este în perfectă concordanță cu principiile generale de drept analizate mai sus(66). Pe de altă parte, Hotărârea Dow Chemical Ibérica nu răspunde la întrebarea care prezintă interes în speță, și anume dacă normele de drept substanțial din dreptul european al concurenței trebuie de asemenea aplicate, în măsura în care este vorba despre efectele anticoncurențiale ale unei înțelegeri pe teritoriul unui nou stat membru, pentru perioada anterioară aderării acestuia la Uniunea Europeană(67).

65.      Concluziile avocatului general Geelhoed prezentate în cauza Asnef‑Equifax(68) și invocate de asemenea de unele părți, nu derogă, nici ele, de la principiile generale de drept(69) menționate, ci le confirmă: avocatul general afirmă că articolul 3 din Regulamentul nr. 1/2003 poate cuprinde dispoziții pentru aprecierea efectelor prezente și viitoare ale unui acord între întreprinderi care a fost încheiat cu mult timp înaintea intrării în vigoare a Regulamentului nr. 1/2003(70). El nu invocă în niciun caz argumente în favoarea aplicării retroactive a acestei prevederi în privința perioadelor anterioare.

66.      Nici jurisprudența invocată pe alocuri cu privire la aplicarea în timp a libertăților fundamentale și a interdicției generale privind discriminarea(71) nu cuprinde argumente în favoarea aplicării retroactive a dreptului Uniunii pe teritoriul unui nou stat membru pentru perioadele anterioare aderării acestuia. Această ipoteză devine foarte clară în Hotărârea Saldanha, conform căreia articolul 6 din Tratatul CE (devenit articolul 18 TFUE) „se aplică efectelor viitoare ale situațiilor de fapt produse [...] înaintea aderării”(72).

67.      Aceeași concluzie rezultă din secțiunea 5 din anexa II la Actul de aderare(73), menționată de Siemens, întrucât și dispozițiile acesteia pornesc de la premisa aplicabilității articolului 81 CE efectelor viitoare ale acordurilor între întreprinderi încheiate înainte de data aderării. Ele conțin o excepție doar pentru acele acorduri între întreprinderi care se adaptează în decurs de șase luni la regulamentele de exceptare pe categorii în vigoare. Contrar opiniei exprimate de Siemens, secțiunea 5 din anexa II la Actul de aderare nu cuprinde niciun fel de repere în favoarea unei includeri retroactive în domeniul de aplicare al articolului 81 CE a efectelor acordurilor între întreprinderi din perioada anterioară datei de 1 mai 2004.

3.      Concluzie intermediară

68.      Având în vedere toate cele de mai sus, se poate astfel reține următoarea concluzie intermediară:

Articolul 81 CE și articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 nu se aplică într‑un stat membru care a aderat la 1 mai 2004 la Uniunea Europeană pentru perioadele anterioare acestei date de aderare chiar dacă se urmărește o înțelegere internațională care se prezintă sub forma unei încălcări unice și continue care a avut aptitudinea să își producă efectele pe teritoriul statului membru vizat atât înainte, cât și după data aderării.

B –    A doua întrebare preliminară: competențele autorităților de concurență și interdicția dublei condamnări (principiul non bis in idem)

69.      Prin intermediul celei de a doua întrebări preliminare, instanța de trimitere dorește să afle, în esență, dacă o procedură a Comisiei de aplicare a unei amenzi inițiată după 1 mai 2004 împiedică în mod definitiv autoritatea de concurență a unui stat membru care a aderat la acea dată să urmărească, în temeiul dreptului național de concurență, o înțelegere internațională care se prezintă ca o încălcare unică și continuă și care a avut aptitudinea să își producă efectele pe teritoriul statului membru vizat atât înainte, cât și după data aderării.

70.      Instanța de trimitere solicită în acest context, în primul rând, lămuriri cu privire la interpretarea articolului 11 alineatul (6) coroborat cu articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, precum și a principiului non bis in idem. În același timp, aceasta face referire la considerentul (17) al Regulamentului nr. 1/2003 și la punctul 51 din Comunicarea privind rețeaua.

71.      Cele două părți ale celei de a doua întrebări sunt dedicate, pe de o parte, competenței autorității naționale de concurență de a desfășura o procedură de aplicare a unei amenzi [întrebarea 2 litera a)], iar pe de altă parte, competenței acestei autorități de a aplica legislația națională de concurență [întrebarea 2 litera b)]. Întrucât aceste aspecte sunt strâns legate între ele, le vom aborda împreună și ne vom îndrepta atenția, succesiv, asupra a două teme mari: delimitarea competențelor autorităților europene de concurență în ceea ce privește procedurile în materie de concurență (a se vedea secțiunea 1 de mai jos) și interdicția dublei condamnări (principiul non bis in idem; a se vedea secțiunea 2 de mai jos).

1.      Delimitarea competențelor autorităților europene de concurență

72.      În opinia instanței de trimitere și a reclamantelor din acțiunea principală, conform articolului 11 alineatul (6) coroborat cu articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul 1/2003, autoritatea cehă de concurență și‑a pierdut în mod automat și definitiv competența de a urmări înțelegerea în discuție în momentul în care Comisia a inițiat procedura de aplicare a unei amenzi.

73.      Această opinie este greșită. Ca normă de procedură(74), articolul 11 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1/2003 se aplică de la 1 mai 2004 în toate statele membre, inclusiv pentru situațiile de fapt produse anterior acestei date(75). El are însă un cu totul alt conținut normativ decât cel prezumat de instanța de trimitere și de reclamantele din acțiunea principală. Guvernele reprezentate și Comisia au indicat în mod întemeiat acest lucru.

a)      Considerații generale privind conținutul normativ al articolului 11 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1/2003

74.      Conform articolului 11 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1/2003, autoritățile de concurență ale statelor membre nu mai dețin competența de a aplica articolele 81 CE și 82 CE (devenite articolele 101 TFUE și 102 TFUE) din momentul în care Comisia inițiază o procedură în temeiul capitolului III din acest regulament(76). Pentru autoritățile naționale, această pierdere a competenței are loc în mod automat(77), și anume din ziua în care Comisia decide în mod formal să inițieze procedura(78).

75.      Dacă sunt avute în vedere în mod individual dispozițiile articolului 11 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1/2003, se pare că pierderea competenței se referă doar la dreptul autorităților naționale de concurență de a aplica dreptul Uniunii în materie de concurență (articolele 81 CE și 82 CE, devenite articolele 101 TFUE și 102 TFUE), nu însă și la dreptul lor de a pune în aplicare legislația națională. Și punctele 51 și 53 din Comunicarea Comisiei privind rețeaua pot fi interpretate în acest sens(79).

76.      Cu toate acestea, la interpretarea unei dispoziții din dreptul Uniunii trebuie să se țină cont nu doar de termenii utilizați, ci și de contextul acesteia și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte(80). În plus, Curtea a hotărât, în special cu privire la Regulamentul nr. 1/2003, că doar în cazul în care dreptul Uniunii nu prevede norme specifice, o autoritate națională de concurență poate aplica normele sale naționale(81).

77.      Aici trebuie avut în vedere că articolul 11 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1/2003 se află în strânsă legătură pe fond cu articolul 3 alineatul (1) din același regulament. Din coroborarea acestor două dispoziții rezultă că autorităților naționale de concurență le este interzisă nu doar aplicarea dreptului Uniunii în materie de concurență, ci și aplicarea unei părți din dreptul național al concurenței(82) din momentul în care Comisia inițiază o procedură care vizează adoptarea unei decizii în temeiul capitolului III din Regulamentul nr. 1/2003.

78.      Concret, situația se prezintă după cum urmează(83): articolul 3 alineatul (1) prima teză din Regulamentul nr. 1/2003 stabilește o legătură strânsă între interdicția înțelegerilor conform articolului 81 CE (articolul 101 TFUE) și normele corespunzătoare din legislația națională în materie de concurență. Dacă legislația națională în materie de concurență se aplică unui acord între întreprinderi care poate afecta comerțul dintre statele membre, atunci se va aplica, în paralel, în temeiul articolului 3 alineatul (1) prima teză din Regulamentul nr. 1/2003, și articolul 81 CE (articolul 101 TFUE). Întrucât autorității naționale de concurență i se interzice însă, în temeiul articolului 11 alineatul (6) prima teză din regulamentul menționat anterior, să aplice articolul 81 CE (articolul 101 TFUE) din momentul în care Comisia a deschis propria procedură, autoritatea națională de concurență nu mai poate aplica în final nici legislația națională în materie de concurență.

79.      Contrar opiniei instanței de trimitere și a reclamantelor din acțiunea principală, acest lucru nu înseamnă însă că, odată cu inițierea procedurii de către Comisie, autoritățile naționale de concurență pierd permanent și definitiv posibilitatea de a pune în aplicare legislația națională de concurență. În funcție de modul în care Comisia își încheie procedura, este absolut posibil să rămână loc pentru aplicarea legislației naționale de concurență de către autoritățile naționale de concurență(84).

80.      Această concluzie se impune întrucât protecția concurenței în cadrul Uniunii Europene este garantată prin existența paralelă a normelor de concurență din dreptul Uniunii și din legislațiile naționale. Potrivit unei jurisprudențe constante, cele două ordini juridice se aplică în paralel(85). Nici modernizarea sistemului european privind punerea în aplicare a dreptului concurenței conform Regulamentului nr. 1/2003 nu a adus modificări în acest sens: contrar propunerii inițiale a Comisiei(86), astfel cum rezultă din articolul 3 din Regulamentul nr. 1/2003, la același caz pot fi aplicate în continuare atât normele de concurență ale dreptului Uniunii (articolele 81 CE, respectiv 82 CE, devenite articolul 101 TFUE, respectiv articolul 102 TFUE), cât și normele de concurență prevăzute de legislația națională.

81.      Cu siguranță, normele de concurență de la nivelul Uniunii și cele de la nivelul statelor naționale urmăresc în esență același obiectiv, și anume asigurarea protecției concurenței pe piața în cauză(87). Ele apreciază însă practicile restrictive din puncte de vedere diferite(88) și nu au același domeniu de aplicare(89). Hotărârea de principiu pronunțată de Curte în cauza Walt Wilhelm, pe care se bazează ultimele constatări, nu a pierdut – cel puțin în această privință – nimic din justețea sa(90), nici măcar după 40 de ani. Cu toate acestea, este indiscutabil că între timp integrarea economică în Uniunea Europeană a evoluat mult, iar reducerea constantă a obstacolelor comerciale dintre statele membre a promovat dezvoltarea unei piețe interne veritabile. Cu toate acestea, numeroase produse se comercializează în continuare doar pe piețe naționale sau regionale; condițiile de concurență pentru aceste produse pot diferi de la țară la țară – câteodată chiar și de la regiune la regiune – într‑un mod mult prea accentuat încât să se poată prezuma, fără excepție, existența unor piețe de talie europeană sau chiar mondială. În mod corespunzător, nu se poate exclude nici posibilitatea că într‑un anumit caz, pe lângă problemele transfrontaliere privind concurența, reglementate de articolul 81 CE, respectiv de articolul 82 CE (articolul 101 TFUE, respectiv articolul 102 TFUE), pot apărea, având în vedere caracteristicile naționale sau locale, probleme suplimentare privind concurența la fața locului, pe care autoritățile de concurență le pot ține sub control doar prin aplicarea dreptului național al concurenței corespunzător.

82.      Chiar și după intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 1/2003, situația în care mai multe autorități de concurență se ocupă de același caz și îl examinează din perspective diferite este compatibilă cu obiectivele și cu economia normelor europene de concurență(91). Prin noul sistem descentralizat se urmărește implicarea mai puternică decât până acum a autorităților naționale în punerea în aplicare a dreptului concurenței. În această privință, există o diferență fundamentală între sistemul european de punere în aplicare a dreptului concurenței, astfel cum a fost modernizat prin Regulamentul nr. 1/2003, și reforma controlului concentrărilor economice europene(92), care a intrat în vigoare în același timp.

83.      Obiectivul unei puneri în aplicare cât mai unitare și mai eficiente a normelor de concurență pe piața internă europeană(93) nu se realizează, în Regulamentul nr. 1/2003, prin definirea competențelor exclusive ale unor autorități de concurență luate în considerare în mod individual, ci, dimpotrivă, prin colaborarea dintre Comisie și autoritățile naționale de concurență în cadrul unei rețele (REC) în care acestea își coordonează reciproc eforturile(94). Dreptul Uniunii are în acest context supremație, conferită de prevederile articolelor 3 și 16 din Regulamentul nr. 1/2003.

84.      Nu în ultimul rând, faptul că autoritățile de concurență ale statelor membre mai pot acționa chiar și după ce Comisia a adoptat deja o decizie este prevăzut la articolul 16 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003. Această prevedere nu privează autoritățile naționale de competența de a acționa, din punct de vedere temporal, după Comisie, ci le interzice doar să acționeze contrar deciziilor adoptate anterior de Comisie(95).

85.      Potrivit modului său de redactare, articolul 16 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 privește doar punerea în aplicare de către autoritățile naționale de concurență a dreptului Uniunii în materia antitrust (adică punerea în aplicare a articolelor 81 CE, respectiv 82 CE, devenite articolele 101 TFUE, respectiv 102 TFUE). Aceeași reglementare trebuie să se aplice însă și într‑un caz în care autoritățile naționale de concurență doresc să aplice legislația națională de concurență. Astfel, dacă autorităților naționale de concurență le este permisă în continuare aplicarea dreptului Uniunii în materie de concurență după ce Comisia a adoptat o decizie, acestora trebuie să li se permită și aplicarea legislației naționale, sub rezerva respectării supremației dreptului Uniunii, în sensul articolului 3 din Regulamentul nr. 1/2003.

86.      Nu ar fi adecvat ca domeniul de aplicare al articolului 16 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 să fie interpretat în modul strict propus de instanța de trimitere și de reclamantele din acțiunea principală(96).

87.      Reclamantele din acțiunea principală susțin că articolul 16 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 permite autorităților naționale de concurență să urmărească membrii înțelegerilor împotriva cărora Comisia Europeană nu a acționat printr‑o decizie anterioară. În acest sens, trebuie menționat însă că articolul 16 alineatul (2) reglementează doar într‑un mod foarte general raportul dintre deciziile autorităților naționale de concurență „în privința unor acorduri, decizii sau practici” și deciziile deja existente ale Comisiei, indiferent de obiectul și de destinatarii acestor decizii. El interzice în mod special autorităților naționale de concurență să adopte, prin deciziile lor, o poziție contrară față de o decizie adoptată anterior de Comisie. El reglementează astfel o interdicție de derogare și asigură astfel supremația dreptului Uniunii.

88.      Nu mai puțin adevărat că articolul 16 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 nu se limitează la cazul, extrem de rar, al constatării prealabile de către Comisie, în temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 1/2003, a neaplicabilității articolului 81 CE sau a articolului 82 CE (devenite articolele 101 TFUE și 102 TFUE)(97). Contrar opiniei instanței de trimitere și a unor părți, articolul 16 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 cuprinde, conform modului său de redactare în termeni foarte generali și poziției în care este plasat, din punct de vedere sistematic, în capitolul privind „Cooperarea”, toate deciziile posibile pe care le poate adopta Comisia în temeiul Regulamentului nr. 1/2003 și nu se limitează, în niciun caz, la un anumit tip de decizii.

89.      Nici considerentul (18) al Regulamentului nr. 1/2003 nu trebuie înțeles greșit, în sensul că legiuitorul Uniunii a dorit să priveze autoritățile naționale de concurență de competența lor de a pune în aplicare legislația națională de concurență ori de câte ori Comisia adoptă o decizie proprie. Într‑adevăr, considerentul (18) formulează obiectivul „ca fiecare cauză să fie tratată de o singură autoritate”. Aceasta nu este însă o normă generală, caracteristică pentru întregul sistem european al punerii în aplicare a dreptului concurenței în temeiul Regulamentului nr. 1/2003. Dimpotrivă, acest obiectiv se coroborează cu o prevedere concretă a Regulamentului nr. 1/2003, și anume articolul 13. Conform acestui articol, o autoritate de concurență din cadrul REC are posibilitatea să suspende procedura sau să respingă plângerea dacă o altă autoritate din REC se ocupă deja de respectiva cauză. Autoritățile vizate nu sunt însă în niciun caz obligate să acționeze astfel. Dimpotrivă, articolul 13 și considerentul (18) al Regulamentului nr. 1/2003 sunt expresia unei marje largi de apreciere de care beneficiază autoritățile din cadrul REC cu privire la alocarea optimă a cauzelor în cadrul rețelei.

90.      În sfârșit, principiul proporționalității, prevăzut de normele privind competența [articolul 5 alineatul (4) TUE, ex‑articolul 5 alineatul (3) CE], se opune de asemenea unei interpretări a articolului 11 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1/2003 în sensul că autoritățile naționale de concurență își pierd permanent și definitiv competența de a pune în aplicare legislația națională antitrust în momentul în care Comisia inițiază la rândul său o procedură. Acest principiu al proporționalității, la care legiuitorul Uniunii a făcut în mod expres referire în preambulul Regulamentului nr. 1/2003(98), are, în sistemul tratatelor, o importanță fundamentală, chiar constituțională. Acesta prevede că acțiunile Uniunii, atât din punct de vedere substanțial, cât și formal, nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor. Obiectivul Regulamentului nr. 1/2003 este să contribuie, într‑un sistem descentralizat, la punerea efectivă în aplicare a normelor de concurență ale Uniunii(99), asigurând concomitent aplicarea unitară a dreptului Uniunii(100). În acest scop, nu este necesară lipsirea permanentă și definitivă a autorităților de concurență ale statelor membre de competența aplicării legislației naționale de concurență. Este suficient ca ele să fie private de această competență pe durata unei proceduri inițiate de Comisie, iar după încheierea acestei proceduri, să fie obligate să respecte decizia adoptată de Comisie(101).

91.      În temeiul acestor considerații generale cu privire la conținutul normativ al articolului 11 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1/2003 se poate concluziona deja că autoritățile naționale de concurență nu își pierd permanent și definitiv competența de a pune în aplicare legislația națională de concurență atunci când Comisia inițiază o procedură vizând adoptarea unei decizii în temeiul capitolului III din Regulamentul nr. 1/2003. Dimpotrivă, după încheierea procedurii Comisiei, autoritățile naționale de concurență au posibilitatea să decidă ele însele, în cadrul limitelor interdicției dublei condamnări (principiul non bis in idem).

b)      Considerații suplimentare cu privire la perioada anterioară aderării unui nou stat membru la Uniunea Europeană

92.      În speță intervine și faptul că decizia din litigiu adoptată de autoritatea cehă de concurență se referă – potrivit instanței de trimitere – exclusiv la efectele anticoncurențiale ale înțelegerii în discuție anterioare datei de 1 mai 2004, așadar, doar la perioada anterioară aderării Republicii Cehe la Uniunea Europeană.

93.      După cum am arătat mai sus(102), articolul 81 CE nu s‑a aplicat în acea perioadă în Republica Cehă și nici nu poate fi extins în mod retroactiv asupra unor eventuale efecte anticoncurențiale ale unei încălcări continue din acea perioadă din Republica Cehă.

94.      Așadar, în privința acelei perioade, din articolul 11 alineatul (6) coroborat cu articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 nu poate rezulta o interdicție privind aplicarea dispozițiilor naționale de drept al concurenței astfel cum sunt prevăzute în Republica Cehă la articolul 3 din Legea privind protecția concurenței. În privința perioadei respective, anterioară datei de 1 mai 2004, nu există conflict de competențe între Comisie și autoritatea cehă de concurență și nici nu trebuie evitate aprecieri contradictorii între articolul 81 CE și legislația națională de concurență. De la bun început, legislația națională nu poate contraveni unei norme de drept al Uniunii care nu s‑a aplicat în perioada în discuție.

95.      Chiar dacă pentru perioada anterioară datei de 1 mai 2004 s‑a dorit deja o orientare conformă obiectivelor noului sistem potrivit Regulamentului nr. 1/2003, aceasta ar fi un argument clar în favoarea, iar nu împotriva, unei puneri în aplicare de către autoritatea cehă de concurență a dreptului național al concurenței, întrucât ar fi diametral opus preocupării fundamentale de a crea condiții uniforme pe piața internă(103) și de „a proteja concurența pe piață”(104) dacă o încălcare dintr‑o anumită parte a pieței interne nu ar putea fi urmărită pentru o anumită perioadă (în măsura în care, în rest, sunt îndeplinite condițiile statului de drept și nu a intervenit încă prescripția în materia investigărilor). Aplicarea dreptului național al concurenței a fost, mai ales în speță, singura posibilitate de a sancționa eventualele urmări anticoncurențiale ale înțelegerii în litigiu în Republica Cehă în perioada anterioară aderării la Uniunea Europeană.

c)      Concluzie intermediară

96.      În concluzie, din articolul 11 alineatul (6) prima teză coroborat cu articolul 3 alineatul (1) prima teză din Regulamentul nr. 1/2003 nu rezultă un obstacol permanent și definitiv pentru aplicarea dreptului național al concurenței. Această concluzie este însă valabilă doar sub rezerva eventualelor restricții care pot rezulta din interdicția dublei condamnări (principiul non bis in idem). Următoarea secțiune este dedicată acestei ultime probleme juridice din prezenta speță.

2.      Interdicția dublei condamnări (principiul non bis in idem)

97.      Rămâne de examinat dacă interdicția dublei condamnări (principiul non bis in idem) contravine, într‑un caz precum cel din speță, aplicării de către autoritatea națională de concurență a dreptului național al concurenței.

98.      Instanța de trimitere și reclamantele din acțiunea principală consideră că prin decizia Comisiei din 24 ianuarie 2007 au fost deja sancționate efectele anticoncurențiale ale înțelegerii în litigiu în Republica Cehă înainte de aderarea acesteia la Uniunea Europeană. Pentru acest motiv, ele consideră că amenda aplicată separat de autoritatea cehă de concurență încalcă principiul non bis in idem.

99.      Principiul non bis in idem este recunoscut la nivelul Uniunii ca principiu general de drept(105) și a dobândit între timp, în temeiul articolului 50 din Carta drepturilor fundamentale, poziția de drept fundamental al Uniunii.

100. Recunoașterea sa la nivelul Uniunii are ca efect faptul că domeniul de aplicare al principiului non bis in idem depășește cauzele pur naționale și se extinde la situațiile de fapt transfrontaliere(106), ceea ce este în favoarea liberei circulații a cetățenilor Uniunii și a obiectivului unor operațiuni comerciale cât mai libere pe piața internă.

a)      Aplicabilitatea interdicției dublei condamnări

101. În fond, este indiscutabil că, în cadrul procedurilor de aplicare a unei amenzi în materie de înțelegeri, având în vedere caracterul lor cvasipenal(107), trebuie respectat principiul non bis in idem(108). Cu toate acestea, Comisia are îndoieli cu privire la aplicabilitatea principiului non bis in idem în cazul de față, cel puțin în măsura în care este avut în vedere articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale.

i)      Aplicabilitatea ratione materiae

102. În opinia Comisiei, Carta drepturilor fundamentale se aplică doar în cazul punerii în aplicare a dreptului Uniunii. Întrucât în speță autoritatea cehă de concurență și‑a întemeiat decizia din litigiu exclusiv pe dreptul național al concurenței, ea nu a fost obligată să respecte Carta.

103. Această obiecție este greșită. Este adevărat că, potrivit articolului 51 alineatul (1), Carta drepturilor fundamentale se adresează „statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii”(109). Doar din împrejurarea că, din punct de vedere material, în speță se aplică dreptul național al concurenței nu se poate conchide că dreptul Uniunii nu cuprinde norme pentru soluționarea cazului.

104. Astfel cum s‑a menționat deja(110), normele de procedură din Regulamentul nr. 1/2003 sunt – contrar normelor de drept substanțial ale acestuia – aplicabile în Republica Cehă începând cu data aderării sale la Uniunea Europeană. Printre ele se numără, nu în ultimul rând, și prevederile și principiile de delimitare a competențelor în cadrul rețelei autorităților europene de concurență, constituită prin Regulamentul nr. 1/2003(111). Aceste prevederi și principii trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu dreptul primar al Uniunii, inclusiv cu drepturile fundamentale din Uniune.

105. Așadar, autoritatea cehă de concurență poate desfășura de la 1 mai 2004 o procedură de aplicare a unei amenzi în materie de înțelegeri în temeiul dreptului național de concurență doar dacă și în măsura în care Regulamentul nr. 1/2003, interpretat și aplicat în lumina drepturilor fundamentale din Uniune, permite acest lucru.

106. Drepturile fundamentale din Uniune care trebuie respectate la stabilirea marjei de acțiune rămase autorității cehe de concurență cuprind în special principiul non bis in idem, astfel cum este codificat prin articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale, întrucât principiul non bis in idem nu are efecte doar în privința dreptului material, ci și în privința dreptului procedural. Pe lângă scopul de a oferi protecție celor învinuiți, principiul non bis in idem asigură și evitarea conflictelor de competență (așa‑numitele conflicte pozitive de competență) dintre diferitele autorități posibil sesizate cu o infracțiune sau cu o contravenție(112).

ii)    Aplicarea ratione temporis

107. Doar din motive de exhaustivitate, adăugăm două considerații scurte cu privire la chestiunea aplicării în timp a principiului non bis in idem.

108. Pe de o parte, trebuie menționat că, în anii 2006 și 2007, Carta drepturilor fundamentale nu producea încă efecte juridice obligatorii similare cu cele ale dreptului primar(113). Cu toate acestea, ca sursă de interpretare juridică, Carta – în special articolul 50 – oferea încă de pe atunci indicații privind drepturile fundamentale garantate la nivelul Uniunii(114). În ceea ce privește domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1/2003, această concluzie este valabilă cu atât mai mult cu cât preambulul acestuia cuprinde o trimitere expresă la Cartă(115). Pentru acest motiv, în ceea ce privește Regulamentul nr. 1/2003, drepturile fundamentale din Cartă trebuie respectate începând cu 1 mai 2004, adică din ziua în care regulamentul a intrat în vigoare atât în vechile, cât și în noile state membre.

109. Pe de altă parte, trebuie menționat că decizia în litigiu a autorității cehe de stabilire a unei amenzi se referă la o perioadă anterioară aderării Republicii Cehe la Uniunea Europeană. Hotărâtor pentru aplicarea în timp a principiului non bis in idem din dreptul Uniunii nu este însă momentul săvârșirii faptei incriminate, ci momentul inițierii procedurii penale sau al procedurii de aplicare a unei amenzi(116). În anul 2006, când autoritatea cehă de concurență a deschis procedura de aplicare a unei amenzi în această cauză, Republica Cehă era deja stat membru al Uniunii Europene și, prin urmare, trebuia să respecte principiul non bis in idem din dreptul Uniunii.

110. În concluzie, nu există nici din punct de vedere temporal un obstacol în calea punerii în aplicare a principiului non bis in idem din dreptul Uniunii.

b)      Sfera garanției privind interdicția dublei condamnări: ce reprezintă un idem?

111. Din punctul de vedere al conținutului, principiul non bis in idem, astfel cum a fost codificat prin articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale, prevede că nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea.

112. Aplicat în dreptul concurenței, principiul non bis in idem interzice ca o întreprindere să fie condamnată sau urmărită din nou pentru un comportament anticoncurențial pentru care a fost sancționată sau cu privire la care a fost declarată ca nefiind răspunzătoare printr‑o decizie anterioară care nu mai poate fi atacată(117).

113. În prezenta cauză, ca în multe alte proceduri în materie de înțelegeri, problema este de a determina criteriile în funcție de care se stabilește dacă întreprinderile în cauză au fost din nou urmărite sau sancționate pentru același comportament anticoncurențial în momentul în care autoritatea cehă de concurență le‑a aplicat o amendă. Trebuie clarificat, așadar, ce se ascunde în spatele noțiunii de idem.

114. În procedurile în materie de concurență, instanțele Uniunii au considerat până în prezent că aplicarea principiului non bis in idem este supusă unei triple condiții, de identitate a faptelor, de unitate a autorului unei încălcări și de unitate a interesului legal protejat(118). Principiul non bis in idem interzice, prin urmare, sancționarea aceleiași persoane mai mult de o dată pentru același comportament ilicit în scopul protejării aceleiași valori juridice(119).

115. Dintre cele trei condiții menționate, numai aplicarea primelor două – identitatea faptelor și a autorului încălcării – nu este controversată. În schimb este discutabilă aplicarea celei de a treia condiții, adică a criteriului identității valorii juridice protejate, respectiv a interesului legal protejat. Recurgând la ultimul criteriu, Curtea a respins în cauzele în materie de înțelegeri interdicția dublei condamnări în raportul dintre Uniune și state terțe(120).

116. În alte domenii juridice decât dreptul concurenței, Curtea nu a utilizat însă această a treia condiție. Astfel, cu privire la o procedură disciplinară prevăzută de legislația aplicabilă funcționarilor publici, Curtea a urmărit doar identitatea actelor materiale (dacă a fost vorba despre o „altă situație de fapt”)(121). În domeniul normelor privind spațiul de libertate, securitate și justiție (articolul 54 din CAAS(122) și mandatul european de arestare(123)), Curtea a declarat în mod expres, cu privire la criteriul identității interesului legal protejat, că acesta poate fi ignorat(124). Singurul criteriu considerat de Curte relevant în jurisprudența consacrată este cel al identității actelor materiale, înțeles ca existența unui ansamblu de circumstanțe concrete indisolubil legate între ele(125).

117. Interpretările și aplicările atât de diferite ale principiului non bis in idem în funcție de domeniul juridic lezează ordinea juridică a Uniunii. Din semnificația fundamentală a principiului non bis in idem ca principiu fundamental al dreptului Uniunii, cu valoare de drept fundamental, rezultă că acesta nu trebuie să aibă un conținut diferit după cum este vorba despre diferite domenii juridice avute în vedere(126). În vederea determinării conținutului prin care se garantează principiul non bis in idem, astfel cum a fost între timp codificat prin articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale, ar trebui să fie aplicabile aceleași criterii în întregul drept al Uniunii, indiferent de domeniul juridic. La acest aspect s‑a referit în mod întemeiat Autoritatea AELS de Supraveghere.

118. Nu există niciun motiv obiectiv pentru care principiul non bis in idem să fie supus în materie de concurență altor condiții decât acelora din domenii diferite, întrucât, astfel cum acest principiu servește, în cadrul articolului 54 din CAAS, la asigurarea liberei circulații a cetățenilor Uniunii pe teritoriul Uniunii ca „spațiu de libertate, securitate și justiție”(127), tot astfel, în dreptul concurenței, contribuie la îmbunătățirea și la facilitarea activității comerciale a întreprinderilor pe piața internă și, în cele din urmă, la crearea condițiilor unitare de concurență în întregul SEE (așa‑numitul „level playing field”).

119. La identificarea criteriilor decisive pentru noțiunea de idem trebuie avut în vedere faptul că interdicția dublei condamnări din dreptul Uniunii se întemeiază în mare măsură pe un drept fundamental prevăzut de CEDO(128), mai exact pe articolul 4 alineatul (1) din Protocolul nr. 7 anexat la CEDO, chiar dacă acesta nu a fost ratificat până în prezent de toate statele membre ale Uniunii(129). Această apropiere strânsă de CEDO nu este indicată doar de explicațiile privitoare la articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale, care trebuie luate în considerare în mod corespunzător de către instanțele Uniunii și ale statelor membre(130), ci și de jurisprudența de până acum a Curții cu privire la principiul general de drept al Uniunii non bis in idem(131).

120. Astfel, se aplică cerința omogenității(132), conform căreia drepturilor prevăzute de Cartă, care corespund drepturilor garantate prin CEDO, li se va acorda același înțeles și aceeași întindere care le sunt conferite de CEDO. Altfel spus, articolul 4 alineatul (1) din Protocolul nr. 7 anexat la CEDO, astfel cum a fost interpretat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, stabilește nivelul minim care trebuie garantat în dreptul Uniunii la interpretarea și la aplicarea principiului non bis in idem.

121. Deși jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a fost mult timp neunitară în ceea ce privește noțiunea de idem, într‑o hotărâre de principiu din anul 2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că articolul 4 din Protocolul nr. 7 anexat la CEDO interzice urmărirea sau condamnarea unei persoane în privința unei a doua infracțiuni dacă aceasta are la bază aceeași situație de fapt sau o situație de fapt similară în esență(133). Aceasta înseamnă că Curtea Europeană a Drepturilor Omului reține doar identitatea situației de fapt și, în mod expres, nu reține încadrarea juridică a faptei(134). În plus, într‑o astfel de situație, Curtea Europeană a Drepturilor Omului se ghidează în mod decisiv după jurisprudența Curții privitoare la spațiul de libertate, securitate și justiție(135). Mai mult, Curtea Europeană a Drepturilor Omului utilizează formulări foarte similare celor ale Curții pentru a exprima semnificația identității situației de fapt. Nu există niciun temei pentru care Curtea Europeană a Drepturilor Omului ar avea aptitudinea de a recunoaște principiului non bis in idem o sferă de garantare mai puțin cuprinzătoare tocmai în domeniul dreptului concurenței(136). Dimpotrivă, Hotărârea Aalborg Portland, cu criteriul identității valorii juridice protejate, este citată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dar nu constituie temeiul interpretării date de aceasta principiului non bis in idem(137).

122. În acest context, la interpretarea și la aplicarea noțiunii de idem în cadrul interdicției dublei condamnări din dreptul Uniunii, în viitor ar trebui să fie decisivă doar identitatea situației de fapt (care include în mod necesar identitatea autorului încălcării(138)).

123. Menținerea criteriului identității valorii juridice protejate ar avea în final ca urmare restrângerea domeniului de aplicare al interdicției dublei condamnări din dreptul Uniunii, iar sfera de garantare a acesteia ar fi mai redusă decât nivelul minim prevăzut la articolul 4 alineatul (1) din Protocolul nr. 7 anexat la CEDO. Această împrejurare ar fi incompatibilă cu cerința omogenității. După cum vom arăta în cele ce urmează(139), problemele raportate la state terțe, pe care Curtea le‑a soluționat până acum cu ajutorul criteriului identității valorii juridice protejate, pot fi luate adecvat în considerare și în alt mod – în cadrul verificării identității situației de fapt.

124. Așadar, trebuie să se rețină că, pentru determinarea noțiunii de idem, în sensul principiului non bis in idem, este relevantă doar identitatea actelor materiale, înțeleasă ca existența unui ansamblu de circumstanțe concrete indisolubil legate între ele. Cu alte cuvinte, este necesar să fie vizată aceeași situație de fapt sau o situație de fapt identică în esență.

c)      Aplicarea în prezenta cauză: nu există idem

125. Aplicată la prezenta cauză, interpretarea prezentată anterior a noțiunii de idem înseamnă că trebuie să se verifice dacă decizia Comisiei(140) și decizia autorității cehe de concurență(141) se referă la același act material, adică la aceeași situație de fapt sau la o situație de fapt identică în esență.

i)      Teritoriul și perioada în care înțelegerea își produce sau își poate produce efectele sunt elemente esențiale ale situației de fapt

126. Ar fi plauzibil să se afirme identitatea actului material de fiecare dată când două decizii ale autorităților de concurență vizează aceeași înțelegere. Se pare că instanța de trimitere și unele părți au în vedere această interpretare foarte largă a noțiunii de idem.

127. Astfel s‑ar ignora însă particularitățile distinctive ale încălcărilor dreptului concurenței în general și ale încălcărilor în materie de înțelegeri în special.

128. Înțelegerile sunt interzise și urmărite deoarece produc efecte anticoncurențiale sau pot influența concurența în mod defavorabil. Potrivit articolului 81 alineatul (1) CE [articolul 101 alineatul (1) TFUE], întreprinderile care participă la o înțelegere sunt sancționate de către autoritățile de concurență întrucât comportamentul lor are ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței.

129. Dacă într‑o cauză s‑a urmărit sau a avut loc o astfel de împiedicare, restrângere sau denaturare a concurenței, aceasta nu poate fi apreciată în mod abstract, ci trebuie examinată în permanență prin raportare la o anumită perioadă și la un anumit teritoriu(142), deoarece acțiunea sancționată în temeiul articolului 81 CE (articolul 101 TFUE) nu este consecința înțelegerii în sine, ci a punerii sale în aplicare(143). Prin aceasta, înțelegerea intervine și modifică structura concurenței, ceea ce, în final, se poate repercuta în mod negativ și asupra consumatorilor de pe acel teritoriu la momentul respectiv.

130. Prin urmare, faptul material căruia i se aplică ulterior principiul non bis in idem, cuprinde întotdeauna, în legătură necesară cu o înțelegere, perioada și teritoriul în care înțelegerea și‑a produs într‑un mod anticoncurențial efectele (așa‑numita restrângere a concurenței „prin efect”), respectiv și le‑a putut produce (așa‑numita restrângere a concurenței „prin obiect”). Acesta nu are legătură cu interesul legal protejat sau cu încadrarea juridică a situației de fapt; dimpotrivă, efectele reale sau potențiale ale unei înțelegeri sunt mai degrabă un element indispensabil al situației de fapt, din cauza căruia întreprinderile participante la înțelegere sunt acuzate de o autoritate de concurență, după care nu mai pot fi acuzate a doua oară (non bis in idem)(144).

131. Interdicția dublei condamnări din dreptul Uniunii (principiul non bis in idem) împiedică, în Spațiul Economic European, ca mai multe autorități de concurență sau mai multe instanțe să sancționeze una și aceeași înțelegere din cauza efectelor sale anticoncurențiale pe același teritoriu sau din aceeași perioadă(145). În schimb, principiul non bis in idem nu interzice în niciun caz ca, în cadrul SEE, mai multe autorități de concurență sau mai multe instanțe să sancționeze restrângerile aduse concurenței – intenționate sau realizate – de una și aceeași înțelegere pe teritorii sau în perioade diferite.

132. Mai mult, principiul non bis in idem din dreptul Uniunii se opune urmăririi unei înțelegeri internaționale, pe de o parte, de către autoritățile din cadrul SEE, iar pe de altă parte, de către autoritățile statelor terțe pe teritoriile acestora(146). Această imposibilitate este indicată și de modul de redactare a articolului 50 din Carta drepturilor fundamentale, care se referă la o primă condamnare sau achitare prin hotărâre judecătorească definitivă „în cadrul Uniunii”.

133. Scopul principiul non bis in idem este de a împiedica urmărirea și, după caz, sancționarea repetată a întreprinderilor pentru efectele anticoncurențiale – intenționate sau realizate – ale comportamentului lor coluziv. Aplicarea acestui principiu nu poate avea drept rezultat nesancționarea anumitor efecte anticoncurențiale ale unui astfel de comportament într‑un anumit teritoriu și într‑o anumită perioadă.

134. În consecință, interdicția dublei condamnări poate interveni și în prezenta speță doar dacă și în măsura în care decizia Comisiei și decizia autorității cehe de concurență se referă la aceleași teritorii și la aceleași perioade. Doar circumstanța că a fost vorba de o singură înțelegere internațională („mondială”) activă în mod continuu o perioadă mai lungă nu este suficientă pentru a lua în considerare existența unui idem.

ii)    Decizia Comisiei și decizia autorității cehe de concurență nu se referă la aceleași efecte ale înțelegerii

135. Problema dacă deciziile a două autorități de concurență se referă la aceeași situație de fapt sau la una identică în esență, adică dacă acestea privesc același act material, este în principiu o chestiune de apreciere a faptelor, care nu este o sarcină ce revine Curții atunci când aceasta este sesizată cu o trimitere preliminară, ci instanței de trimitere(147).

136. Trebuie avut însă în vedere că, în speță, una dintre deciziile în discuție este un act juridic al Comisiei în sensul articolului 249 al patrulea paragraf CE (devenit articolul 288 al patrulea paragraf TFUE), adică un act al unei instituții a Uniunii. Interpretarea unui astfel de act ține în competența originară a Curții în cadrul procedurii de pronunțare a unei hotărâri preliminare [articolul 267 primul paragraf litera (b) TFUE]. Așadar, Curtea poate oferi instanței de trimitere informații cu privire la întinderea deciziei Comisiei din 24 ianuarie 2007 de stabilire a unei amenzi. Având în vedere sarcina sa de a oferi judecătorului național toate indicațiile utile care să îi faciliteze soluționarea acțiunii principale(148), Curtea ar trebui să facă uz de această posibilitate.

137. Decizia din 24 ianuarie 2007 nu conține, din păcate, nici în partea dispozitivă, nici în considerente, o clarificare expresă cu privire la aspectul dacă amenzile aplicate trebuiau să sancționeze și eventualele atingeri – intenționate sau realizate – aduse concurenței pe teritoriul Republicii Cehe în perioada anterioară aderării acesteia la Uniunea Europeană, adică înainte de 1 mai 2004(149). Întinderea exactă a teritoriului asupra căruia se extinde decizia Comisiei și amenzile aplicate în cadrul acesteia trebuie stabilite, așadar, pe calea interpretării.

138. Instanța de trimitere și reclamantele din acțiunea principală consideră că teritoriul Republicii Cehe a fost inclus în decizia Comisiei atât în perioada anterioară, cât și în cea ulterioară datei de 1 mai 2004. Argumentul invocat de ele este în special cel potrivit căruia Comisia se referă la o înțelegere mondială, iar teritoriul Republicii Cehe nu a fost exclus în mod expres din domeniul de aplicare al deciziei acesteia.

139. Or, decizia Comisiei poate fi înțeleasă și altfel. Un argument în acest sens este în primul rând acela potrivit căruia considerentele deciziei nu cuprind niciun indiciu expres în sensul că ar fi fost într‑adevăr incluse eventualele efecte anticoncurențiale ale înțelegerii de pe teritoriul Republicii Cehe în perioada anterioară aderării acesteia la Uniunea Europeană. Dimpotrivă, în mai multe locuri, Comisia se referă special la efectele înțelegerii în cadrul Comunității Europene și al SEE(150), făcându‑se chiar și referiri exprese la „statele membre în acea perioadă” ale Comunității și la „statele părți în acea perioadă” la Acordul privind SEE(151).

140. Împrejurarea că în decizia Comisiei se face referire la o înțelegere mondială poate fi înțeleasă ca explicație pentru modul de operare al înțelegerii și nu indică în mod necesar efectele anticoncurențiale ale înțelegerii sancționate în final de Comisie prin intermediul amenzilor aplicate. În măsura în care Comisia a făcut referire și la cifrele de afaceri pe plan mondial ale întreprinderilor membre ale înțelegerii(152), aceasta a servit doar la compararea dimensiunii relative a întreprinderilor în cauză, pentru a ține seama de capacitatea lor reală de a produce un prejudiciu considerabil pe piața din SEE a instalațiilor de comutație cu izolație în gaz(153).

141. Se observă că nici la calcularea amenzilor Comisia nu a inclus în decizia sa statele membre care au aderat la 1 mai 2004, întrucât baza pentru calcularea amenzilor au fost cifrele de afaceri din anul 2003 ale membrilor înțelegerii din SEE, așadar, din anul anterior extinderii către est a Uniunii Europene(154).

142. Mai există încă un motiv important în favoarea unei interpretări a deciziei Comisiei în sensul că aceasta cuprinde doar efectele anticoncurențiale ale înțelegerii în SEE: domeniul de aplicare al dispozițiilor de drept derivat nu poate depăși domeniul corespunzător al temeiului lor legal(155). După cum am menționat deja, articolul 81 CE nu s‑a aplicat pe teritoriul Republicii Cehe în perioada anterioară aderării acesteia la Uniunea Europeană, iar Comisia nu a putut exercita pe acel teritoriu înainte de 1 mai 2004 niciun fel de prerogative suverane(156). În cazul în care Comisia ar fi adoptat totuși o decizie prin care ar fi aplicat întreprinderilor o amendă privitoare la teritoriul Republicii Cehe pentru perioada anterioară datei de 1 mai 2004, ea și‑ar fi depășit astfel competențele.

143. În conformitate cu jurisprudența constantă, potrivit unui principiu general de interpretare, un act juridic al Uniunii trebuie interpretat, în măsura posibilului, astfel încât să nu repună în discuție validitatea acestuia(157). Dacă un act juridic de drept derivat al Uniunii este susceptibil de mai multe interpretări, va avea prioritate interpretarea în care acesta este compatibil cu tratatele, iar nu aceea prin care se constată incompatibilitatea acestuia cu tratatele(158).

144. În aplicarea acestor principii, decizia Comisiei din 24 ianuarie 2007 va fi interpretată în sensul că, prin amenzile aplicate în decizie, nu au fost sancționate încălcări în materie de concurență pe teritoriul Republicii Cehe în perioada anterioară aderării acesteia la Uniunea Europeană.

145. Prin urmare, se va reține că decizia Comisiei nu cuprinde efecte anticoncurențiale – intenționate sau realizate – ale înțelegerii în litigiu pe teritoriul Republicii Cehe pentru perioada anterioară datei de 1 mai 2004. În schimb, prin decizia autorității cehe de concurență s‑au aplicat – potrivit instanței de trimitere – amenzi doar pentru acel teritoriu și pentru acea perioadă. În concluzie, ambele decizii au, într‑adevăr, ca obiect încălcări produse de aceeași înțelegere internațională, însă vizează situații de fapt diferite(159).

146. În concluzie, decizia Comisiei și decizia autorității cehe de concurență nu se referă la același act material, astfel încât autoritatea cehă de concurență nu a încălcat, prin decizia sa, interdicția dublei condamnări (principiul non bis in idem).

3.      Concluzie intermediară

147. Rezumând, trebuie să se constate că principiul non bis in idem din dreptul Uniunii nu se opune sancțiunilor aplicate întreprinderilor participante la o înțelegere de către autoritatea națională de concurență a statului membru respectiv pentru efectele anticoncurențiale ale înțelegerii de pe teritoriul acelui stat membru înaintea aderării acestuia la Uniunea Europeană, dacă și în măsura în care amenzile aplicate anterior de Comisia Europeană împotriva acelorași membri ai înțelegerii nu au vizat tocmai aceste efecte.

VI – Concluzie

148. Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă astfel cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare:

„1)      Articolul 81 CE și articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 nu se aplică într‑un stat membru care a aderat la 1 mai 2004 la Uniunea Europeană pentru perioadele anterioare acestei date de aderare chiar dacă se urmărește o înțelegere internațională care se prezintă sub forma unei încălcări unice și continue care a avut aptitudinea să își producă efectele pe teritoriul statului membru vizat, atât înainte cât și după data aderării.

2)      În cazul în care Comisia Europeană inițiază cu privire la o astfel de înțelegere o procedură în temeiul capitolului III din Regulamentul nr. 1/2003, autoritatea națională de concurență a statului membru respectiv nu își pierde, în temeiul articolului 11 alineatul (6) coroborat cu articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, competența de a sancționa efectele anticoncurențiale ale înțelegerii pe teritoriul acestui stat membru referitoare la perioadele anterioare aderării acestuia la Uniunea Europeană.

3)      Principiul non bis in idem din dreptul Uniunii nu se opune sancțiunilor aplicate întreprinderilor participante la o înțelegere de către autoritatea națională de concurență a statului membru respectiv pentru efectele anticoncurențiale ale înțelegerii de pe teritoriul acelui stat membru înaintea aderării acestuia la Uniunea Europeană dacă și în măsura în care amenzile aplicate anterior de Comisia Europeană împotriva acelorași membri ai înțelegerii nu au avut vizat tocmai aceste efecte.”

1 – Limba originală: germana.

2 – Regulamentul Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 și 82 din tratat (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167, rectificare în Ediție specială, 08/vol. 4, p. 269). Astfel cum rezultă din articolul 45 alineatul (2), acest regulament se aplică începând cu 1 mai 2004.

3 – Hotărârea din 13 februarie 1969, Walt Wilhelm și alții (14/68, Rec., p. 1).

4 – Úřad pro ochranu hospodářské soutěže.

5 – Actul privind condițiile de aderare a Republicii Cehe, a Republicii Estonia, a Republicii Cipru, a Republicii Letonia, a Republicii Lituania, a Republicii Ungare, a Republicii Malta, a Republicii Polone, a Republicii Slovenia și a Republicii Slovace și adaptările tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană (JO 2003, L 236, p. 33).

6 – Acordul privind Spațiul Economic European (JO 1994, L 1, p. 3).

7 – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost proclamată inițial în mod solemn la 7 decembrie 2000 la Nisa (JO 2000, C 364, p. 1) și ulterior, a doua oară, la 12 decembrie 2007, la Strasbourg (JO 2007, C 303, p. 1 și JO 2010, C 83, p. 389).

8 – JO 2004, C 101, p. 43, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 111.

9 – Articolul 2 alineatul (2) din tratatul de aderare [Tratatul între Regatul Belgiei, Regatul Danemarcei, Republica Federală Germania, Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Irlanda, Republica Italiană, Marele Ducat al Luxemburgului, Regatul Țărilor de Jos, Republica Austria, Republica Portugheză, Republica Finlanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (statele membre ale Uniunii Europene) și Republica Cehă, Republica Estonia, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania, Republica Ungară, Republica Malta, Republica Polonă, Republica Slovenia și Republica Slovacă privind aderarea Republicii Cehe, a Republicii Estonia, a Republicii Cipru, a Republicii Letonia, a Republicii Lituania, a Republicii Ungare, a Republicii Malta, a Republicii Polone, a Republicii Slovenia și a Republicii Slovace la Uniunea Europeană] (JO 2003, L 236, p. 17).

10 – Zákon č. 63/1991 Sb., o ochraně hospodářské soutěže.

11 – Zákon č. 143/2001 Sb., o ochraně hospodářské soutěže.

12 – Instalațiile de comutație cu izolație în gaz sunt utilizate pentru a controla fluxul energetic din rețelele electrice. Aceste instalații sunt echipamente electrice grele folosite drept componente majore pentru substațiile electrice la cheie și reprezintă aproximativ între 30 % și 60 % din prețul total al substațiilor. Funcția unei instalații de comutație constă în protejarea transformatorului de o suprasarcină și/sau în izolarea circuitului și a unui transformator care nu funcționează corect. Instalațiile de comutație pot fi cu izolație în gaz, cu izolație în aer sau cu izolație hibridă, atunci când îmbină cele două tehnici precedente.

13 – Autoritatea cehă de concurență nu a fost singura care s‑a ocupat de acest caz. În fața Curții, unele părți în proces au indicat că și autoritatea slovacă de concurență a urmărit înțelegerea ce constituie obiectul acțiunii principale [decizia 2007/KH/1/1/109 din 27 decembrie 2007 și decizia 2009/KH/R/2/035 din 14 august 2009, în urma cărora s‑a ajuns de asemenea la o procedură judiciară în fața Tribunalului Regional (Krajský soud) Bratislava (cauza 4 S 232/09)].

14 – A se vedea a patra referire introductivă din decizia Comisiei.

15 – Cererea de clemență a fost formulată la 3 martie 2004 de întreprinderea elvețiană ABB.

16 – Conform declarațiilor Comisiei, inspecțiile au avut loc la 11 și la 12 mai 2004 la AREVA, Siemens, VA Tech și Hitachi [a se vedea considerentul (90) al deciziei Comisiei].

17 – Decizia Comisiei din 24 ianuarie 2007 privind o procedură în temeiul articolului 81 din Tratatul CE și al articolului 53 din Acordul privind SEE (Cauza COMP/38.899 – Instalații de comutație cu izolație în gaz), notificată cu numărul de referință C(2006) 6762 final, rezumată în JO 2008, C 5, p. 7 (textul complet al acestei decizii este disponibil pe internet doar în limba engleză, la adresa: http://ec.europa.eu/competition/antitrust/cases/index.html, într‑o variantă neconfidențială).

18 – Comisia face referire la „single and continuous infringement” [considerentele (270) și (299) ale deciziei Comisiei]. Încălcarea constatată a articolului 53 SEE se referă doar la perioada începând cu 1 ianuarie 1994, data intrării în vigoare a Acordului privind SEE [a se vedea considerentele (2) și (322) ale deciziei Comisiei].

19 – Considerentele (3), (218) și (248) ale deciziei Comisiei.

20 – În cadrul deciziei sale, Comisia a dezvăluit o înțelegere generală, conform căreia întreprinderile japoneze nu își vor comercializa produsele în Europa, iar întreprinderile europene nu își vor comercializa produsele în Japonia.

21 – Este vorba despre ABB Ltd.

22 – A se vedea în acest sens și comunicatul de presă IP/07/80 al Comisiei din 24 ianuarie 2007.

23 – Acțiunea în anulare a întreprinderii germane Siemens AG împotriva deciziei Comisiei a fost respinsă în totalitate prin Hotărârea Tribunalului din 3 martie 2011, Siemens/Comisia (T‑110/07, Rep., p. II‑477). Acțiunile în anulare introduse de Siemens AG Österreich și alții au fost admise doar în parte, în ceea ce privește durata încălcării constatate și valoarea amenzilor; a se vedea Hotărârea Tribunalului din 3 martie 2011, Siemens Österreich și alții/Comisia (T‑122/07-T‑124/07, Rep., p. II‑793). Acțiunile în anulare introduse de AREVA și alții au fost de asemenea admise doar în parte și au avut ca rezultat o anumită diminuare a amenzilor aplicate; a se vedea Hotărârea Tribunalului din 3 martie 2011, AREVA și alții/Comisia (T‑117/07 și T‑121/07, Rep., p. II‑633). Toate hotărârile menționate mai sus constituie în prezent obiectul unor recursuri în fața Curții: a se vedea cauzele Comisia/Siemens Österreich și alții (C‑231/11 P), Siemens Transmission & Distribution/Comisia (C‑232/11 P), Siemens Transmission & Distribution și Nuova Magrini Galileo/Comisia (C‑233/11 P), Siemens/Comisia (C‑239/11 P), AREVA/Comisia (C‑247/11 P), și Alstom și alții/Comisia (C‑253/11 P). Alte acțiuni în anulare, care, la momentul procedurii orale desfășurate la Curte în prezenta procedură preliminară, erau încă pendinte au fost atât respinse în parte, cât și admise în parte: a se vedea Hotărârile Tribunalului din 12 iulie 2011, Hitachi și alții/Comisia (T‑112/07, Rep., p. II‑3871), Toshiba/Comisia (T‑113/07), Fuji Electric Holdings și alții/Comisia (T‑132/07, Rep., p. II‑4091) și Mitsubishi Electric/Comisia (T‑133/07, Rep., p. II‑4219),.

24 – Cauza S 222/06‑3113/2007/710.

25 – Cauza R 059‑070, 075‑078/2007/01‑08115/2007/310.

26 – Pentru perioada până la 30 iunie 2001 s‑a constatat o încălcare a articolului 3 alineatul (1) din Legea nr. 63/1991, iar pentru perioada cuprinsă între 1 iulie 1991 și 3 martie 2004, o încălcare a articolului 3 alineatul (1) din Legea nr. 143/2001.

27 – Este vorba din nou despre ABB Ltd.

28 – Cea mai mare amendă individuală a avut o valoare de 107 248 000 CZK.

29 – Krajský soud v Brně.

30 – Cauza 62 Ca 22/2007‑489.

31 – Nejvyšší správní soud.

32 – Hotărâre citată la nota de subsol 3.

33 – Cauza Afs 93/2008‑920.

34 – Articolul 110 alineatul (3) din Legea nr. 150/2002 Sb. privind contenciosul administrativ (Zákon č. 150/2002 Sb., soudní řád správní).

35 – Cauza 62 Ca 22/2007‑124.

36 – Pentru societățile Fuji Electric Holdings Co. și Fuji Electric Systems Co. Ltd au fost prezentate observații scrise și orale comune.

37 – Pentru societățile Hitachi Ltd, Hitachi Europe Ltd și Japan AE Power Systems Corporation au fost prezentate observații scrise și orale comune.

38 – Un memoriu a fost depus doar de societatea germană Siemens AG; la ședință, aceasta a fost reprezentată în comun cu Siemens Transmission & Distribution SA și cu Nuova Magrini Galileo SA.

39 – În limba engleză: European Competition Network („ECN”).

40 – Hotărârea din 10 ianuarie 2006, Ynos (C‑302/04, Rec., p. I‑371, punctele 35-37); a se vedea în același sens Ordonanța din 11 mai 2011, Semerdzhiev (C‑32/10, punctul 25).

41 – A se vedea în această privință punctul 30 din prezentele concluzii.

42 – Hotărârea din 5 octombrie 2010, Elchinov (C‑173/09, Rep., p. I‑8889, în special punctele 24, 25, 27, 30 și 32).

43 – Semnat la 2 octombrie 1997 și intrat în vigoare la 1 mai 1999.

44 – Instanța de trimitere și unele dintre părțile participante la procedură și‑au exprimat deja opiniile cu privire la articolul 11 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1/2003, precum și la principiul non bis in idem în cadrul acestei prime întrebări preliminare. Nu considerăm însă a fi necesar să abordăm aici aceste aspecte, astfel că ne vom limita la a face trimitere la observațiile noastre privind a doua întrebare preliminară (a se vedea punctele 69-147 din prezentele concluzii).

45 – Calificarea drept încălcare unică și continuă reprezintă temeiul atât al deciziei Comisiei, cât și al deciziei autorității cehe de concurență. În măsura în care Curtea Administrativă Supremă cehă prezumă existența a două încălcări diferite ale normelor de concurență după cum este vorba despre perioada de dinainte sau de după 1 mai 2004, ar trebui să se aibă în vedere numai aprecierea juridică diferită a unui ansamblu unic de împrejurări.

46 – A se vedea în acest sens Hotărârea din 10 februarie 1982, Bout (21/81, Rec., p. 381, punctul 13), Hotărârea din 22 decembrie 2010, Bavaria (C‑120/08, Rep., p. I‑13393, punctele 40 și 41), și Hotărârea din 24 martie 2011, ISD Polska și alții/Comisia (C‑369/09 P, Rep., p. I‑2011, punctul 98).

47 – Hotărârea din 12 noiembrie 1981, Meridionale Industria Salumi și alții (cunoscută sub numele „Salumi”, 212/80-217/80, Rec., p. 2735, punctul 9), Hotărârea din 7 septembrie 1999, De Haan (C‑61/98, Rec., p. I‑5003, punctul 13), și Hotărârea din 14 februarie 2008, Varec (C‑450/06, Rep., p. I‑581, punctul 27).

48 – Cu privire la încadrarea articolului 11 alineatul (6) din Regulamentul 1/2003 ca normă de procedură, a se vedea punctul 73 din prezentele concluzii.

49 – Hotărârea Bavaria (citată la nota de subsol 46, punctul 41).

50 – Hotărârea din 5 decembrie 1973, SOPAD (143/73, Rec., p. 1433, punctul 8), Hotărârea din 29 ianuarie 2002, Pokrzeptowicz‑Meyer (C‑162/00, Rec., p. I‑1049, punctul 50), Hotărârea din 6 iulie 2010, Monsanto Technology (C‑428/08, Rep., p. I‑6765, punctul 66), și Hotărârea Bavaria (citată la nota de subsol 46, punctul 41).

51 – Este suficientă aptitudinea înțelegerii de a produce astfel de efecte (Hotărârea din 4 iunie 2009, T‑Mobile Netherlands și alții, C‑8/08, Rep., p. I‑4529, punctele 38, 39 și 43; a se vedea în același sens Hotărârea din 20 noiembrie 2008, Beef Industry Development Society și Barry Brothers, C‑209/07, Rep., p. I‑8637, în special punctele 16 și 17, și Hotărârea din 6 octombrie 2009, GlaxoSmithKline Services și alții/Comisia și alții, C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P, Rep., p. I‑9291, punctele 55 și 63).

52 – A se vedea în același sens Hotărârea din 18 februarie 1971, Sirena (40/70, Rec., p. 69, punctul 12), referitoare la articolul 85 din Tratatul CEE.

53 – Hotărârile Bout (citată la nota de subsol 46, punctul 13), Salumi (citată la nota de subsol 47, punctul 9), Pokrzeptowicz‑Meyer (citată la nota de subsol 50, punctul 49), Bavaria (citată la nota de subsol 46, punctul 40) și ISD Polska și alții/Comisia (citată la nota de subsol 46, punctul 98).

54 – A se vedea în acest sens Concluziile noastre prezentate la 14 aprilie 2011 în cauzele Solvay/Comisia, C‑109/10 P, Rep., p. I‑10332, punctul 329, și C‑110/10 P, Rep., p. I‑10442, punctul 170, precum și jurisprudența citată în ambele.

55 – Acest lucru este admis și de Hitachi în memoriul său.

56 – Articolul 3 alineatele (1) și (2) din Legea privind protecția concurenței, astfel cum a fost modificată mai întâi prin Legea nr. 63/1991 Sb., iar ulterior prin Legea nr. 143/2001 Sb.

57 – Acordul european de instituire a unei asocieri între Comunitățile Europene și statele membre ale acestora, pe de o parte, și Republica Cehă, pe de altă parte (JO 1994, L 360, p. 2), semnat la Luxemburg la 4 octombrie 1993 și intrat în vigoare la 1 februarie 1995.

58 – Astfel cum rezultă din articolul 45 alineatul (2), Regulamentul nr. 1/2003 se aplică începând cu 1 mai 2004.

59 – Hotărârea Walt Wilhelm și alții (citată la nota de subsol 3, punctele 4 și 6).

60 – Hotărârea din 3 mai 2005, Berlusconi și alții (C‑387/02, C‑391/02 și C‑403/02, Rec., p. I‑3565, punctele 68 și 69), Hotărârea din 11 martie 2008, Jager (C‑420/06, Rep., p. I‑1315, punctul 59), și Hotărârea din 28 aprilie 2011, El Dridi (C‑61/11 PPU, Rep., p. I‑3015, punctul 61).

61 – Desigur, ar trebui respectate principiile generale ale dreptului Uniunii, în special principiul proporționalității.

62 – A se vedea în această privință punctele 159 și 160 din Concluziile noastre prezentate la 14 octombrie 2004 în cauza Berlusconi și alții (citată la nota de subsol 60).

63 – Ibidem, punctul 161.

64 – A se vedea în această privință punctele 69-147 din prezentele concluzii.

65 – Hotărârea din 17 octombrie 1989, Dow Chemical Ibérica și alții/Comisia (cunoscută sub numele „Dow Chemical Ibérica”, 97/87-99/87, Rec., p. 3165, în special punctele 62 și 63).

66 – A se vedea punctele 42 și 44 din prezentele concluzii.

67 – Avocatul general Mischo evidențiază în Concluziile prezentate la 21 februarie 1989 în cauza (similară) Hoechst/Comisia (conexă cu cauza Dow Chemical Ibérica) (46/87 și 227/88, Rec., p. 2859, 2875) că reclamantele din cauza Dow Chemical Ibérica nu au pus în discuție dreptul Comisiei de a sancționa comportamentul lor din perioada anterioară aderării în măsura în care a provocat sau încă mai provoacă efecte anticoncurențiale pe piața comună (punctul 213). Avocatul general arată în continuare că inspecțiile efectuate de Comisie la întreprinderile spaniole după aderarea Spaniei servesc de asemenea pentru colectarea probelor împotriva întreprinderilor stabilite în alte state membre (punctul 215). Avocatul general adaugă că, în mod firesc, inspecțiile se pot efectua doar cu privire la situații de fapt anterioare, deși comportamentul în discuție continuă să se manifeste eventual până în prezent (punctul 216).

68 – Punctele 28 și 29 din Concluziile avocatului general Geelhoed prezentate la 29 iunie 2006 în cauza Asnef‑Equifax și Administración del Estado (C‑238/05, Rec., p. I‑11125).

69 – A se vedea punctele 42 și 44 din prezentele concluzii.

70 – La punctul 29 din concluziile citate la nota de subsol 68, avocatul general Geelhoed subliniază că, prin articolul 3 din Regulamentul nr. 1/2003, „se reglementează [...] situația actuală”. În ceea ce privește efectele viitoare, avocatul general afirmă că decizia care se va adopta (cu respectarea articolului 3 din Regulamentul nr. 1/2003) se va „repercuta asupra funcționării registrului solicitat”.

71 – Hotărârea din 26 septembrie 1996, Data Delecta și Forsberg (C‑43/95, Rec., p. I‑4661), Hotărârea din 2 octombrie 1997, Saldanha și MTS (C‑122/96, Rec., p. I‑5325, punctul 14), Hotărârea din 1 iunie 1999, Konle (C‑302/97, Rec., p. I‑3099), Hotărârea din 7 septembrie 1999, Beck și Bergdorf (C‑355/97, Rec., p. I‑4977), Hotărârea din 30 noiembrie 2000, Österreichischer Gewerkschaftsbund (C‑195/98, Rec., p. I‑10497, punctul 55), și Hotărârea din 11 ianuarie 2001, Stefan (C‑464/98, Rec., p. I‑173, punctul 21).

72 – Citată la nota de subsol 71, punctul 14; sublinierea noastră. A se vedea în același sens și recenta Hotărâre din 12 mai 2011, Runevič‑Vardyn și Wardyn (C‑391/09, Rep., p. I‑3787, punctul 53), cu privire la principiul nediscriminării cetățenilor Uniunii; similară este și Hotărârea Stefan (citată la nota de subsol 71), conform căreia articolul 73b din Tratatul CE (devenit articolul 63 TFUE) nu s‑a aplicat în Austria anterior datei aderării (punctul 22), iar un act juridic lovit deja de nulitate nu poate fi remediat în temeiul acestei norme (punctul 25).

73 – JO 2003, L 236, p. 344.

74 – A se vedea în acest sens punctul 42 din prezentele concluzii.

75 – 1 mai 2004 nu este doar data aderării Republicii Cehe și a altor nouă state membre la Uniunea Europeană, ci și data de la care se aplică Regulamentul nr. 1/2003, astfel cum rezultă din articolul 45 alineatul (2) din acesta.

76 – Aceste proceduri în temeiul capitolului III cuprind în special procedurile de constatare și de solicitare a încetării încălcărilor articolelor 81 CE și 82 CE, respectiv, în prezent, articolul 101 TFUE și articolul 102 TFUE (articolul 7 din Regulamentul nr. 1/2003), care se pot finaliza și prin aplicarea de amenzi (articolul 23 din Regulamentul nr. 1/2003).

77 – Considerentul (17) prima teză al Regulamentului nr. 1/2003.

78 – Inițierea unei proceduri implică un act de autoritate al Comisiei, evidențiind intenția acesteia de a lua o decizie în temeiul capitolului III din Regulamentul nr. 1/2003 (a se vedea în această privință – cu privire la situația juridică anterioară – Hotărârea din 6 februarie 1973, Brasserie de Haecht, 48/72, Rec., p. 77, punctul 16). În speță, acest act a fost emis la 20 aprilie 2006 (a se vedea punctul 19 din prezentele concluzii). Măsurile de investigare inițiate anterior nu sunt, contrar opiniei unora dintre părți, echivalente unei inițieri formale a procedurii.

79 – Conform punctului 51 din Comunicarea privind rețeaua, autoritățile naționale de concurență își pierd competența în ceea ce privește aplicarea articolelor 81 CE și 82 CE, ceea ce înseamnă că autoritățile naționale nu mai pot acționa în același temei juridic. În plus, punctul 53 din Comunicarea privind rețeaua prevede că autoritățile naționale de concurență nu mai pot să inițieze propria procedură de aplicare a articolelor 81 CE și 82 CE după ce Comisia a inițiat deja o procedură.

80 – A se vedea în această privință jurisprudența constantă, de exemplu, Hotărârea din 17 noiembrie 1983, Merck (292/82, Rec., p. 3781, punctul 12), Hotărârea din 19 noiembrie 2009, Sturgeon și alții (C‑402/07 și C‑432/07, Rep., p. I‑10923, punctul 41), și Hotărârea din 7 octombrie 2010, Lassal (C‑162/09, Rep., p. I‑9217, punctul 49).

81 – Hotărârea din 3 mai 2011, Tele 2 Polska (C‑375/09, Rep., p. I‑3055, punctul 33).

82 – Normele din dreptul național al concurenței care pot fi în continuare puse în aplicare sunt menționate la articolul 3 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 1/2003, care este explicat mai îndeaproape în considerentele (8) și (9) ale acestui regulament.

83 – În cele ce urmează, ne vom rezuma la prezentarea raportului dintre articolul 81 CE (articolul 101 TFUE) și normele naționale corespunzătoare. În contextul prezentei spețe nu se impune abordarea separată a articolului 82 CE (articolul 102 TFUE).

84 – În cazul în care Comisia respinge, de exemplu, o plângere depusă de terți, pentru motivul că nu prezintă interes pentru Uniune, autoritățile naționale de concurență sunt libere să preia respectiva cauză și să aplice articolul 81 CE, respectiv 82 CE (devenite articolul 101 TFUE, respectiv 102 TFUE), precum și, după caz, legislația națională de concurență, cu respectarea articolului 3 din Regulamentul nr. 1/2003.

85 – Hotărârea Walt Wilhelm și alții (citată la nota de subsol 3, punctul 3 ultima teză), Hotărârea din 9 septembrie 2003, Milk Marque și National Farmers’ Union (C‑137/00, Rec., p. I‑7975, punctul 61), și Hotărârea din 13 iulie 2006, Manfredi și alții (C‑295/04-C‑298/04, Rec., p. I‑6619, punctul 38).

86 – Conform propunerii inițiale a Comisiei, articolul 3 din Regulamentul nr. 1/2003 ar fi trebuit să aibă următorul cuprins: „În cazul acordurilor între întreprinderi, al deciziilor asociațiilor de întreprinderi și al practicilor concertate în sensul articolului [81 CE], precum și în cazurile de exploatare abuzivă a unei poziții dominante în sensul articolului [82 CE], care pot aduce atingere comerțului dintre statele membre, se va aplica doar dreptul în materie de concurență al [Uniunii], cu excluderea dreptului concurenței al statelor membre” [Propunerea COM(2000) 582 final, JO 2000, C 365 E, p. 284].

87 – A se vedea în această privință considerentul (9) prima teză al Regulamentului nr. 1/2003, unde este vorba despre „protecția concurenței pe piață”.

88 – Hotărârea Walt Wilhelm și alții (citată la nota de subsol 3, punctul 3); a se vedea și Hotărârea din 10 iulie 1980, Giry și Guerlain și alții (253/78 și 1/79-3/79, Rec., p. 2327, punctul 15), Hotărârea din 16 iulie 1992, Asociación Española de Banca Privada și alții (C‑67/91, Rec., p. I‑4785, punctul 11), Hotărârea din 26 noiembrie 1998, Bronner (C‑7/97, Rec., p. I‑7791, punctul 19), Hotărârea Milk Marque și National Farmers’ Union (citată la nota de subsol 85, punctul 61), și Hotărârea Manfredi și alții (citată la nota de subsol 85, punctul 38).

89 – Hotărârea din 1 octombrie 2009, Compañía Española de Comercialización de Aceite (C‑505/07, Rep., p. I‑8963, punctul 52).

90 – Hotărârea Manfredi și alții (citată la nota de subsol 85, punctul 38), prin care Curtea și‑a consolidat din nou jurisprudența Walt Wilhelm, a fost pronunțată după intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 1/2003, chiar dacă într‑o situație de fapt anterioară acestei reforme. Avocatul general Geelhoed pare să aibă o altă opinie privitoare la menținerea valabilității jurisprudenței Walt Wilhelm, opinie exprimată, la nota de subsol 23, în Concluziile prezentate la 19 ianuarie 2006 în cauza SGL Carbon/Comisia (C‑308/04 P, Rec., p. I‑5977). Este însă vorba doar despre o observație scurtă într‑o notă de subsol, care nu cuprinde o justificare mai detaliată.

91 – La punctele 12 și 14 din Comunicarea privind rețeaua se consideră că în unul și același caz se pot sesiza până la trei autorități naționale de concurență.

92 – În controlul concentrărilor economice europene, legislația națională este exclusă de la bun început în acele cazuri în care se aplică dreptul Uniunii, iar dreptul Uniunii poate fi aplicat doar de către Comisie (principiul dublei exclusivități); a se vedea în această privință articolul 21 alineatele (2) și (3) din Regulamentul (CE) nr. 139/2004 al Consiliului din 20 ianuarie 2004 privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi [Regulamentul (CE) privind concentrările economice] (JO L 24, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 201).

93 – Considerentele (8), (17) și (22) ale Regulamentului nr. 1/2003; a se vedea și Hotărârea din 7 decembrie 2010, VEBIC (C‑439/08, Rep., p. I‑12471, punctul 19), și Hotărârea din 14 iunie 2011, Pfleiderer (C‑360/09, Rep., p. I‑5161, punctul 19).

94 – Considerentul (15) al Regulamentului nr. 1/2003 și, în plus, considerentul (8) prima teză și considerentul (17). A se vedea în continuare Hotărârea din 11 iunie 2009, X (C‑429/07, Rep., p. I‑4833, punctele 20 și 21), și Hotărârea Tele 2 Polska (citată la nota de subsol 81, punctul 26), în care se evidențiază de asemenea că, prin Regulamentul nr. 1/2003, s‑a instituit un mecanism de colaborare între Comisie și autoritățile naționale de concurență în cadrul principiului general al cooperării loiale, în vederea asigurării unei aplicări coerente a normelor de concurență în statele membre.

95 – Articolul 16 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 codifică astfel o jurisprudență anterioară; a se vedea Hotărârea din 28 februarie 1991, Delimitis (C‑234/89, Rec., p. I‑935, punctul 47), și Hotărârea din 29 aprilie 2004, IMS Health (C‑418/01, Rec., p. I‑5039, punctul 19).

96 – Interpretarea unei dispoziții nu poate avea ca rezultat anularea oricărui efect practic al textului clar și precis al acestei dispoziții (Hotărârea din 26 octombrie 2006, Comunitatea Europeană, C‑199/05, Rec., p. I‑10485, punctul 42, și Hotărârea din 22 martie 2007, Comisia/Belgia, C‑437/04, Rep., p. I‑2513, punctul 56 ultima teză).

97 – Potrivit explicațiilor din considerentul (14) al Regulamentului nr. 1/2003, se adoptă decizii în temeiul articolului 10 din acest regulament doar „în cazuri excepționale, atunci când este necesar în interesul public al [Uniunii]”.

98 – Considerentul (34) al Regulamentului nr. 1/2003.

99 – A se vedea considerentele (8) și (34) ale Regulamentul nr. 1/2003, precum și, în mod complementar, considerentele (1), (5) și (6) ale acestui regulament.

100 – Considerentele (17) și (22) ale Regulamentului nr. 1/2003.

101 – A se vedea în acest sens articolul 16 alineatul (2), citat anterior, din Regulamentul nr. 1/2003.

102 – A se vedea în această privință considerațiile noastre privind prima întrebare preliminară (punctele 37-68 din prezentele concluzii).

103 – Considerentul (8) al Regulamentului nr. 1/2003.

104 – Considerentul (9) prima teză al Regulamentului nr. 1/2003 [în același sens, a se vedea și considerentul (25)].

105 – Jurisprudență constantă; a se vedea Hotărârea din 5 mai 1966 Gutmann/Comisia CEEA (18/65 și 35/65, Rec., p. 154, 178), Hotărârea din 15 octombrie 2002, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia (cunoscută sub numele „LVM”, C‑238/99 P, C‑244/99 P, C‑245/99 P, C‑247/99 P, C‑250/99 P-C‑252/99 P și C‑254/99 P, Rec., p. I‑8375, punctul 59), și Hotărârea din 29 iunie 2006, Showa Denko/Comisia (cunoscută sub numele „Showa Denko”, C‑289/04 P, Rec., p. I‑5859, punctul 50).

106 – A se vedea explicațiile privitoare la articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale (JO 2007, C 303, p. 17 [31]). Componenta transfrontalieră a interdicției dublei condamnări din dreptul Uniunii devine foarte clară la articolul 54 din CAAS (a se vedea în această privință, printre altele, Hotărârea din 11 decembrie 2008, Bourquain, C‑297/07, Rep., p. I‑9425).

107 – A se vedea trimiterile de la nota de subsol 54 de mai sus, referitoare la caracterul cvasipenal.

108 – Jurisprudență constantă; a se vedea Hotărârea LVM (citată la nota de subsol 105, punctul 59), Hotărârea din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia (cunoscută sub numele „Aalborg Portland”, C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, Rec., p. I‑123, punctele 338-340), și Hotărârea Showa Denko (citată la nota de subsol 105, punctul 50).

109 – Cu privire la interpretarea articolului 51 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale, a se vedea în special Concluziile avocatului general Bot prezentate la 5 aprilie 2011 în cauza Scattolon (C‑108/10, Rep., p. I‑7495, punctele 116-120).

110 – A se vedea punctele 42 și 44 din prezentele concluzii.

111 – Considerentul (15) al Regulamentului nr. 1/2003.

112 – A se vedea în această privință Cartea verde privind conflictele de competență și principiul non bis in idem în cadrul procedurilor penale, prezentată de Comisie la 23 decembrie 2005 [COM(2005) 696 final], în special notele introductive din secțiunea 1 („Context”).

113 – Abia după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, la 1 decembrie 2009, Carta drepturilor fundamentale a dobândit statutul juridic al tratatelor [articolul 6 alineatul (1) primul paragraf TUE].

114 – A se vedea, de exemplu, Hotărârea din 27 iunie 2006, Parlamentul European/Consiliul (C‑540/03, Rec., p. I‑5769, punctul 38), și Hotărârea din 13 martie 2007, Unibet (C‑432/05, Rep., p. I‑2271, punctul 37); a se vedea de asemenea punctul 108 din Concluziile noastre prezentate la 8 septembrie 2005 în cauza Parlamentul European/Consiliul (C‑540/03) și nota de subsol 36 din Concluziile noastre prezentate la 29 aprilie 2010 în cauza Akzo Nobel Chemicals și Akcros Chemicals/Comisia și alții (C‑550/07 P, Rep., p. I‑8301).

115 – Considerentul (37) al Regulamentului nr. 1/2003.

116 – A se vedea în acest sens Hotărârea din 9 martie 2006, Van Esbroeck (C‑436/04, Rec., p. I‑2333, punctele 21-24).

117 – Hotărârea LVM (citată la nota de subsol 105, punctul 59).

118–      Hotărârea Aalborg Portland (citată la nota de subsol 108, punctul 338).

119 – Idem.

120–      Hotărârea Showa Denko (citată la nota de subsol 105, în special punctele 52-56), Hotărârea din 29 iunie 2006, SGL Carbon/Comisia (C‑308/04 P, Rec., p. I‑5977, punctele 28-32), și Hotărârea din 10 mai 2007, SGL Carbon/Comisia (C‑328/05 P, Rep., p. I‑3921, punctele 24-30).

121 – Hotărârea Gutmann/Comisia CEEA (citată la nota de subsol 105, p. 178).

122 – Convenția pentru punerea în aplicare a Acordului Schengen (denumită în continuare „CAAS”), semnată la Schengen la 19 iunie 1990 (JO 2000, L 239, p. 19, Ediție specială, 19/vol. 1, p. 183).

123 – Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (JO L 190, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3).

124 – Hotărârea Van Esbroeck (citată la nota de subsol 116, punctul 32).

125 – Hotărârea Van Esbroeck (citată la nota de subsol 116, punctele 27, 32 și 36), Hotărârile din 28 septembrie 2006, Gasparini și alții (C‑467/04, Rec., p. I‑9199, punctul 54) și Van Straaten (C‑150/05, Rec., p. I‑9327, punctele 41, 47 și 48), Hotărârea din 18 iulie 2007, Kraaijenbrink (C‑367/05, Rep., p. I‑6619, punctele 26 și 28), și Hotărârea din 16 noiembrie 2010, Mantello (C‑261/09, Rep., p. I‑11477, punctul 39).

126 – A se vedea în acest sens și punctul 156 din Concluziile avocatului general Sharpston prezentate la 15 iunie 2006 în cauza Gasparini și alții (hotărâre citată la nota de subsol 125).

127 – Hotărârea Van Esbroeck (citată la nota de subsol 116, punctele 33-35); a se vedea și Hotărârile Gasparini și alții (punctul 27) și Van Straaten (punctele 45-47, 57 și 58), citate la nota de subsol 125, precum și Hotărârea din 18 iulie 2007, Kretzinger (C‑288/05, Rep., p. I‑6441, punctele 33).

128 – Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare „CEDO”), semnată la Roma la 4 noiembrie 1950.

129 – Patru state membre ale Uniunii Europene (Belgia, Germania, Țările de Jos și Regatul Unit) nu au ratificat până în prezent Protocolul nr. 7 anexat la CEDO.

130 – Articolul 6 alineatul (1) al treilea paragraf TUE și articolul 52 alineatul (7) din Carta drepturilor fundamentale.

131 – Hotărârile LVM (punctul 59) și Showa Denko (punctul 50), citate la nota de subsol 105.

132 – Articolul 6 alineatul (1) al treilea paragraf TUE și articolul 52 alineatul (3) prima teză din Carta drepturilor fundamentale.

133 – Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Zolotukhin împotriva Rusiei (Marea Cameră) din 10 februarie 2009 (cererea nr. 14939/03, nepublicată încă în Recueil des arrêts et décisions, § 82): „[…] l’article 4 du Protocole n° 7 doit être compris comme interdisant de poursuivre ou de juger une personne pour une seconde «infraction» pour autant que celle‑ci a pour origine des faits identiques ou des faits qui sont en substance les mêmes”.

134 – Hotărârea Zolotukhin împotriva Rusiei (citată la nota de subsol 133, § 81).

135 – Curtea Europeană a Drepturilor Omului se referă în special la Hotărârile Van Esbroeck (citată la nota de subsol 116) și Kraaijenbrink (citată la nota de subsol 121), redate în extras în Hotărârea Zolotukhin împotriva Rusiei (citată la nota de subsol 133, §§ 37 și 38).

136 – În Hotărârea Jussila împotriva Finlandei (Marea Cameră) din 23 noiembrie 2006 (cererea nr. 73053/01, Recueil des arrêts et décisions 2006-XIV, § 43), cu privire la articolul 6 din CEDO, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu include dreptul concurenței în dreptul penal clasic și consideră că garanțiile de drept penal rezultate din articolul 6 alineatul (1) din CEDO nu trebuie aplicate cu toată asprimea lor în afara „nucleului dur” al dreptului penal. Alte considerații similare care ar putea indica o poziție specială a dreptului concurenței și cu privire la principiul non bis in idem lipsesc însă din Hotărârea Zolotukhin împotriva Rusiei (citată la nota de subsol 133).

137 – În Hotărârea Zolotukhin împotriva Rusiei (citată la nota de subsol 133, § 36) este redat pasajul referitor la identitatea valorii juridice protejate în Hotărârea Aalborg Portland (citată la nota de subsol 108, punctul 338).

138 – Cerința identității făptuitorului este recunoscută și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea Zolotukhin împotriva Rusiei (citată la nota de subsol 133, punctul 84). Curtea Europeană a Drepturilor Omului se referă acolo la „totalitatea circumstanțelor concrete care se referă la același autor și care sunt indisolubil legate între ele în timp și spațiu” („un ensemble de circonstances factuelles concrètes impliquant le même contrevenant et indissociablement liées entre elles dans le temps et l’espace”); sublinierea noastră.

139 – A se vedea în acest sens punctele 125-134 din prezentele concluzii, în special punctele 131-133.

140 – A se vedea în acest sens punctul 20 din prezentele concluzii.

141 – A se vedea în acest sens punctele 23 și 24 din prezentele concluzii.

142 – Prin „teritoriu” nu ne referim aici la piața relevantă ca spațiu în sensul analizei concurenței, ci teritoriul pe care s‑a urmărit sau s‑a cauzat o împiedicare, o restrângere sau o denaturare a concurenței.

143 – Hotărârea din 14 decembrie 1972, Boehringer Mannheim/Comisia (7/72, Rec., p. 1281, punctul 6); a se vedea în același sens Hotărârea din 27 septembrie 1988, Ahlström Osakeyhtiö și alții/Comisia (89/85, 104/85, 114/85, 116/85, 117/85 și 125/85-129/85, Rec., p. 5193, punctul 16).

144 – În acest sens poate fi înțeleasă și Hotărârea din 18 mai 2006, Archer Daniels Midland și Archer Daniels Midland Ingredients/Comisia (cunoscută sub numele „Archer Daniels Midland”, C‑397/03 P, Rec., p. I‑4429, punctele 68 și 69 coroborate cu punctul 64). În această hotărâre, Curtea subliniază „că nu există nicio identitate a acțiunilor” (punctul 69), dacă se aplică sancțiuni pentru realizarea sau pentru efectele unei înțelegeri pe „piețe” (punctul 69) sau „teritorii” diferite (punctul 66); în cazul respectiv, acestea au fost, pe de o parte, teritoriul unui stat terț, iar pe de altă parte, teritoriul Comunității Europene din acea perioadă.

145 – A se vedea în acest sens Hotărârea Showa Denko (citată la nota de subsol 105, punctul 54).

146 – A se vedea din nou Hotărârea Archer Daniels Midland (citată la nota de subsol 144, punctele 68 și 69).

147 – Jurisprudență constantă; de exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1979, Denkavit Futtermittel (36/79, Rec., p. 3439, punctul 12), Hotărârea din 19 ianuarie 2006, Bouanich (C‑265/04, Rec., p. I‑923, punctul 54), precum și Hotărârile din 8 septembrie 2010, Winner Wetten (C‑409/06, Rep., p. I‑8015, punctul 41), și Stoß și alții (C‑316/07, C‑358/07, C‑359/07, C‑360/07, C‑409/07 și C‑410/07, Rep., p. I‑8069, punctul 62).

148 – Jurisprudență constantă; a se vedea Hotărârea din 1 iulie 2008, MOTOE (C‑49/07, Rep., p. I‑4863, punctul 30), Hotărârea din 11 septembrie 2008, CEPSA (C‑279/06, Rep., p. I‑6681, punctul 31), și Hotărârea din 2 decembrie 2009, Aventis Pasteur (C‑358/08, Rep., p. I‑11305, punctul 50).

149 – Spre exemplu, în considerentul (478) al deciziei sale, Comisia face astfel referire la faptul că încălcarea s‑a extins „cel puțin asupra întregului teritoriu al SEE” („the infringement covered at least the whole territory of the EEA”).

150 – A se vedea considerentele (2), (218), (248) și (300) ale deciziei Comisiei; a se vedea și articolul (1) din decizia Comisiei, în care se constată că încălcarea a constat în participarea la înțelegeri și practici concertate în SEE.

151 – Considerentul (218) al deciziei Comisiei; a se vedea în aceeași privință considerentele (321) și (322).

152 – A se vedea în special considerentele (478), (481) și (482) ale deciziei Comisiei.

153 – Hotărârea Archer Daniels Midland (citată la nota de subsol 144, punctele 73 și 74).

154 – Considerentul (478) al deciziei Comisiei.

155 – A se vedea în acest sens Hotărârea din 9 martie 2006, Comisia/Regatul Unit (C‑65/04, Rec., p. I‑2239, punctul 27).

156 – A se vedea în acest sens considerațiile noastre cu privire la prima întrebare preliminară (punctele 37-68 din prezentele concluzii); a se vedea în același sens Hotărârea Tribunalului din 28 aprilie 2010, Gütermann/Comisia (T‑456/05 și T‑457/05, Rep., p. II‑1443, punctul 40).

157 – Hotărârea Sturgeon și alții (citată la nota de subsol 80, punctul 47); a se vedea în același sens Hotărârea din 4 octombrie 2001, Italia/Comisia (C‑403/99, Rec., p. I‑6883, punctul 37).

158 – Hotărârea din 13 decembrie 1983, Comisia/Consiliul (218/82, Rec., p. 4063, punctul 15), Hotărârea din 29 iunie 1995, Spania/Comisia (C‑135/93, Rec., p. I‑1651, punctul 37), și Hotărârea din 26 iunie 2007, Ordre des barreaux francophones et germanophone și alții (C‑305/05, Rep., p. I‑5305, punctul 28).

159 – În cazul în care se va dovedi că autoritatea cehă de concurență a aplicat sancțiuni și pentru perioada ulterioară datei de 1 mai 2004, ar exista un idem doar în această măsură – așadar, doar pentru efectele anticoncurențiale ale înțelegerii în Republica Cehă după aderarea acesteia la Uniunea Europeană.