Language of document : ECLI:EU:T:2013:188

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a șasea)

12 aprilie 2013(*)

„Concurență – Înțelegeri – Drepturi de autor privind execuția publică a operelor muzicale prin internet, prin satelit și retransmisia prin cablu – Decizie de constatare a unei încălcări a articolului 81 CE – Împărțirea pieței geografice – Acorduri bilaterale între societățile de gestiune colectivă naționale – Practică concertată care exclude posibilitatea de a acorda autorizații multiteritorii și multirepertoriu – Probă – Prezumția de nevinovăție”

În cauza T‑442/08,

International Confederation of Societies of Authors and Composers (CISAC), cu sediul în Neuilly‑sur‑Seine (Franța), reprezentată de J.‑F. Bellis și de K. Van Hove, avocați,

reclamantă,

susținută de

European Broadcasting Union (EBU), cu sediul în Grand‑Saconnex (Elveția), reprezentată de D. Slater, solicitor, și de D. Waelbroeck, avocat,

intervenientă,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de F. Castillo de la Torre și de A. Biolan, în calitate de agenți,

pârâtă,

având ca obiect o cerere de anulare în parte a Deciziei C(2008) 3435 final a Comisiei din 16 iulie 2008 privind o procedură în conformitate cu articolul 81 [CE] și cu articolul 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/C2/38.698 – CISAC),

TRIBUNALUL (Camera a șasea),

compus din domnii H. Kanninen (raportor), președinte, S. Soldevila Fragoso și M. van der Woude, judecători,

grefier: domnul N. Rosner, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședințelor din 19 octombrie 2011 și din 4 iunie 2012,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Istoricul litigiului și decizia atacată

1        Decizia C(2008) 3435 final a Comisiei din 16 iulie 2008 privind o procedură în conformitate cu articolul 81 [CE] și cu articolul 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/C2/38.698 – CISAC) (denumită în continuare „decizia atacată”) se referă la condițiile în care sunt administrate drepturile de execuție publică pentru operele muzicale, precum și la condițiile în care sunt acordate autorizațiile corespunzătoare numai în ceea ce privește modurile de exploatare prin internet, prin satelit și retransmisia prin cablu. Decizia este adresată unui număr de 24 de societăți de gestiune colectivă cu sediul în Spațiul Economic European (SEE) (denumite în continuare „SGC”).

2        SGC‑urile administrează drepturile pe care le dețin autorii (textieri și compozitori) asupra operelor muzicale pe care le‑au creat. Aceste drepturi implică în general dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice exploatarea operelor protejate. Aceasta este situația în special în ceea ce privește drepturile de execuție publică. O SGC fie obține aceste drepturi prin cesiune directă de la titularii de drepturi originari, fie acestea îi sunt transmise de o altă SGC care administrează aceleași categorii de drepturi într‑o altă țară și acordă în numele membrilor săi autorizații de exploatare utilizatorilor comerciali, precum societățile de radiodifuziune sau organizatorii de spectacole (denumiți în continuare „utilizatorii”).

3        Gestiunea drepturilor de autor implică pentru fiecare SGC obligația de a se asigura că fiecare titular de drepturi primește remunerația care îi este datorată pentru exploatarea operelor sale, indiferent de teritoriul pe care se realizează această exploatare, și de a supraveghea să nu aibă loc nicio exploatare neautorizată a operelor protejate.

4        Reclamanta, International Confederation of Societies of Authors and Composers (CISAC), este o organizație neguvernamentală cu scop nelucrativ, de drept francez și cu personalitate juridică, având printre principalele obiective promovarea reprezentării reciproce între SGC‑uri în lumea întreagă.

5        În acest context, reclamanta a elaborat un model de contract fără caracter obligatoriu, a cărui versiune inițială datează din 1936 și care a fost modificat în mai multe rânduri, care trebuie să fie completat de SGC‑urile contractante, în special în ceea ce privește definirea teritoriului pe care își desfășoară activitatea (denumit în continuare „modelul de contract”). Pe baza modelului de contract, SGC‑urile au încheiat acorduri de reprezentare reciprocă prin care își conferă reciproc dreptul de a acorda autorizații (denumite în continuare „ARR”). ARR‑urile acoperă nu numai exercitarea drepturilor pentru aplicațiile tradiționale numite „off‑line” (concerte, radio, discoteci etc.), ci și exploatarea prin internet, prin satelit sau retransmisia prin cablu.

A –  Procedura administrativă

6        În anul 2000, RTL Group SA, un grup de radio și televiziune, a depus la Comisia Comunităților Europene o plângere împotriva unei SGC membră a reclamantei pentru a denunța refuzul acesteia de a‑i acorda, pentru activitățile sale de radiodifuziune muzicală, o autorizație la nivel comunitar. În anul 2003, Music Choice Europe Ltd, care furnizează servicii de radiodifuziune și de televiziune prin internet, a depus o a doua plângere, îndreptată împotriva reclamantei și vizând modelul de contract. Aceste plângeri au determinat Comisia să deschidă o procedură de aplicare a normelor de concurență.

7        La 31 ianuarie 2006, Comisia a adresat o comunicare privind obiecțiunile reclamantei și SGC‑urilor (denumită în continuare „comunicarea privind obiecțiunile”), acordându‑le un termen de răspuns de două luni, pe care reclamanta l‑a respectat.

8        Reclamanta și majoritatea SGC‑urilor au fost ascultate de Comisie în cursul audierii, care a avut loc la 14, la 15 și la 16 iunie 2006.

9        În luna martie 2007, reclamanta și 18 SGC‑uri au propus Comisiei, în temeiul articolului 9 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 [CE] și 82 [CE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167, rectificare în Ediție specială, 08/vol. 4, p. 269), angajamente care au făcut obiectul unei publicări în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, conform articolului 27 alineatul (4) din același regulament (JO 2007, C 128, p. 12).

10      În considerentul (72) al deciziei atacate, Comisia a afirmat că, având în vedere observațiile primite, angajamentele vizate la punctul 9 de mai sus nu ar oferi un răspuns adecvat la problemele de concurență ridicate în comunicarea privind obiecțiunile.

B –  Clauzele din modelul de contract vizate

11      Decizia atacată vizează în special clauzele prevăzute, cel puțin într‑o anumită perioadă, de modelul de contract privind, pe de o parte, statutul de membru al titularilor de drepturi în SGC‑uri (denumită în continuare „clauza de membru”) și, pe de altă parte, caracterul exclusiv al mandatelor pe care SGC‑urile și le acordă reciproc în ARR‑uri, precum și domeniul lor de aplicare teritorial.

12      În ceea ce privește clauza de membru, articolul 11 alineatul (2) din modelul de contract prevedea, până la 3 iunie 2004, că SGC‑urile nu puteau accepta ca membru un autor deja afiliat la o altă SGC sau având naționalitatea uneia dintre țările în care își exercita activitatea o altă SGC decât cu anumite condiții [considerentele (18)-(21) și (27) ale deciziei atacate]. Nu se poate exclude că un anumit număr de ARR‑uri conțin încă o astfel de clauză [considerentele (35), (125) și (260) ale deciziei atacate].

13      În ceea ce privește caracterul exclusiv al mandatelor și întinderea lor teritorială, în primul rând, articolul 1 alineatele (1) și (2) din modelul de contract prevedea, până în luna mai 1996, că una dintre SGC‑uri conferea alteia, în mod reciproc, pe teritoriile unde activa aceasta din urmă, dreptul exclusiv de a acorda autorizațiile necesare pentru orice execuție publică (denumită în continuare „clauza de exclusivitate”). În al doilea rând, articolul 6 din modelul de contract invită SGC‑urile, la alineatul (1), să își definească teritoriile respective pe care își desfășoară activitatea, fără a oferi precizări în această privință. Alineatul (2) al aceluiași articol stipulează că fiecare SGC trebuie să se abțină, pe teritoriul altei SGC, de la orice ingerință în exercitarea de către aceasta din urmă a mandatului care i‑a fost conferit (denumită în continuare „clauza de neingerință”) [considerentele (22)-(25) ale deciziei atacate].

14      SGC‑urile ar aplica articolul 6 alineatul (1) din modelul de contract într‑un mod prin care să introducă în acesta limitări teritoriale, astfel încât acoperirea geografică a autorizațiilor acordate de o societate determinată este limitată, cu câteva excepții minime, la teritoriul țării din SEE în care aceasta își are sediul (denumite în continuare „limitări teritoriale naționale”) [considerentul (38) al deciziei atacate].

15      Elementele furnizate de SGC‑uri în cursul procedurii administrative nu ar fi permis Comisiei să concluzioneze cu certitudine, pe de o parte, că 17 dintre acestea eliminaseră efectiv și complet clauza de exclusivitate din ARR‑urile lor și, pe de altă parte, că ansamblul SGC‑urilor eliminase efectiv și în totalitate clauza de neingerință din acordurile menționate [considerentele (37) și (40) ale deciziei atacate].

C –  Piețele relevante

16      Gestiunea colectivă a drepturilor de autor vizată de modelul de contract cuprindea următoarele trei piețe ale produselor: în primul rând, furnizarea de servicii de gestiune a drepturilor de autor titularilor de drepturi, în al doilea rând, furnizarea de servicii de gestiune a drepturilor de autor celorlalte SGC‑uri și, în al treilea rând, acordarea de autorizații care acoperă drepturile de execuție publică utilizatorilor pentru exploatarea prin internet, prin satelit și retransmisia prin cablu [considerentul (49) al deciziei atacate].

17      Din punct de vedere geografic, prima piață ar avea o întindere națională, dar, în lipsa restricțiilor cu privire la statutul de membru, aceasta ar putea fi mai largă [considerentele (58) și (59) ale deciziei atacate].

18      În ceea ce privește cea de a doua piață, aceasta ar prezenta un aspect național, cuprinzând însă și elemente transfrontaliere. Întrucât activitățile de transmisiune prin internet nu sunt limitate la o singură țară din SEE, întreprinderile din acest sector ar necesita autorizații multiteritorii pe care SGC‑urile le‑ar putea acorda în lipsa restricțiilor care figurează în ARR‑uri. De asemenea, pentru transmisiunea prin satelit și retransmisia prin cablu, orice SGC cu sediul în raza de acțiune a satelitului ar putea acorda autorizații care să acopere totalitatea acestei raze de acțiune [considerentele (60)-(62) ale deciziei atacate].

19      În sfârșit, deși, din punct de vedere istoric, cea de a treia piață a fost definită ca având o dimensiune națională din cauza necesității unei supravegheri locale, situația nu ar fi în mod obligatoriu aceeași și pentru exploatările prin internet, prin satelit și retransmisia prin cablu, supravegherea la distanță fiind posibilă în aceste domenii [considerentele (63) și (64) ale deciziei atacate].

D –  Aplicarea articolului 81 alineatul (1) CE și a articolului 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE

1.     Clauzele de membru, de exclusivitate și de neingerință

20      În vederea soluționării prezentei cauze, în primul rând, clauza de membru ar constitui o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE și a articolului 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE [considerentele (123)-(137) ale deciziei atacate].

21      În al doilea rând, în urma examinării clauzei de exclusivitate și a clauzei de neingerință, s‑ar fi constatat că prima dintre acestea avea ca efect închiderea pieței naționale a SGC‑urilor care beneficiau de exclusivitate, întrucât nicio SGC nu ar fi putut acorda autorizații pe teritoriul național al altei SGC. Potrivit Comisiei, este exclusă chiar posibilitatea ca o SGC să acorde direct unui utilizator o autorizație care acoperă numai propriul repertoriu pentru execuții care au loc pe teritoriul național al altei SGC (denumită în continuare „autorizație directă”).

22      În ceea ce privește clauza de neingerință, Comisia amintește că în comunicarea privind obiecțiunile considerase, în esență, că aceasta consolida clauza de exclusivitate. În urma observațiilor anumitor SGC‑uri, potrivit cărora clauza de neingerință nu împiedică acordarea de autorizații directe, și ținând seama de faptul că unele ARR‑uri fuseseră modificate pentru a elimina această clauză, Comisia a decis să se abțină să intervină cu privire la această dispoziție din modelul de contract [considerentele (138)-(152) ale deciziei atacate].

2.     Practica concertată cu privire la limitările teritoriale naționale

23      Potrivit Comisiei, limitările teritoriale naționale sunt rezultatul unei practici concertate care restrânge concurența [considerentele (154) și (155) ale deciziei atacate].

24      Limitările teritoriale naționale nu s‑ar putea explica pur și simplu printr‑un comportament autonom având la origine forțele pieței. Astfel, SGC‑urile ar fi substituit riscurile concurenței cu o cooperare între ele pentru a se asigura, într‑o anumită măsură, că limitările respective nu numai sunt acceptate cu titlu de reciprocitate de celelalte SGC‑uri, ci sunt și puse în aplicare în toate ARR‑urile [considerentele (156) și (157) ale deciziei atacate].

25      Motivul acestei certitudini s‑ar afla în dependența reciprocă existentă între SGC‑uri, în special în domeniul aplicațiilor „off‑line”, care ar necesita rețele de supraveghere locală. Pentru acordarea de autorizații și perceperea de remunerații în străinătate, fiecare SGC ar fi, așadar, tributară celorlalte și ar fi, prin urmare, expusă unor măsuri coercitive în ipoteza în care, în domeniul drepturilor „on‑line”, aceasta nu ar dori să mențină segmentarea istorică a pieței [considerentul (157) al deciziei atacate].

26      Potrivit Comisiei, existența unei practici concertate reiese dintr‑o serie de elemente.

27      În primul rând, Comisia subliniază că SGC‑urile au discutat despre uniformizarea modelelor lor de contract în contextul activităților reclamantei [considerentul (158) al deciziei atacate].

28      În al doilea rând, Acordul de la Santiago (Chile), notificat de multe alte SGC‑uri Comisiei pentru a obține o exceptare în temeiul articolului 81 alineatul (3) CE, ar demonstra că problema întinderii teritoriale a mandatelor vizate de ARR‑uri, în special cele care acoperă noile forme de exploatare, făcuse obiectul unor discuții multilaterale între SGC‑uri. Acest acord, prin care SGC‑urile s‑ar fi angajat să acorde autorizații mondiale, dar numai utilizatorilor cu sediul pe teritoriul lor național, nu ar fi fost reînnoit după expirarea sa survenită la sfârșitul anului 2004, în urma comunicării privind obiecțiunile pe care Comisia o adresase SGC‑urilor în cadrul procedurii vizând obținerea exceptării sus‑menționate (denumită în continuare „comunicarea privind obiecțiunile Santiago”), ceea ce ar fi condus la o întoarcere la limitările teritoriale naționale. În decizia atacată, Comisia consideră că abandonarea Acordului de la Santiago dovedește că SGC‑urile își coordonau efectiv comportamentele în ceea ce privește întinderea autorizațiilor pentru exploatarea prin internet [considerentele (158) și (169) ale deciziei atacate].

29      În al treilea rând, comportamentul paralel referitor la limitările teritoriale naționale ar trebui apreciat în lumina situației anterioare, în care ARR‑urile conțineau clauza de exclusivitate. Or, faptul că nu a intervenit nicio schimbare a comportamentului referitor la aceste limitări după eliminarea clauzei de exclusivitate ar constitui un indiciu al unei practici concertate. În această privință, totuși, decizia atacată recunoaște că nu aceasta este situația atunci când există alte rațiuni de natură să demonstreze că segmentarea pieței este rezultatul unui comportament individual [considerentul (170) al deciziei atacate].

30      În ceea ce privește existența unor astfel de motive în prezenta cauză, în primul rând, Comisia observă, admițând totuși că dreptul de autor și întinderea protecției sale sunt definite de legislațiile naționale, că această împrejurare nu are drept consecință că autorizațiile privind o țară determinată trebuie să fie acordate de SGC națională. În această privință, teza sa se bazează pe Acordul de la Santiago [considerentele (159) și (160) ale deciziei atacate].

31      În al doilea rând, Comisia neagă că ansamblul legislativ în materie, în special Directiva 93/83/CEE a Consiliului din 27 septembrie 1993 privind coordonarea anumitor norme referitoare la dreptul de autor și drepturile conexe aplicabile difuzării de programe prin satelit și retransmisiei prin cablu (JO L 248, p. 15, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 134), justifică comportamentul SGC‑urilor în ceea ce privește transmisiunea prin satelit. Astfel, directiva menționată s‑ar limita să determine care este legislația aplicabilă exploatării prin satelit a operelor protejate, și anume cea a țării din SEE în care semnalele purtătoare de programe sunt introduse într‑un lanț neîntrerupt de comunicare conducând la satelit și revenind spre pământ.

32      Cu toate acestea, Directiva 93/83 nu ar stabili că numai SGC cu sediul în această țară din SEE poate acorda autorizațiile necesare pentru această formă de exploatare a drepturilor de autor. Pe de altă parte, întrucât această directivă prevede că trebuie să se considere că actul de comunicare survine exclusiv în țara menționată, utilizatorii ar avea nevoie de o autorizație numai pentru această țară. În consecință, Directiva 93/83 ar fi determinat caducitatea Acordului de la Sydney (Australia), prin care, în anul 1987, SGC‑urile inseraseră în modelul de contract o prevedere care stabilea că SGC cu sediul în țara din care semnalele purtătoare de programe urcă spre satelit putea acorda autorizații privind întreaga rază de acțiune a satelitului, după caz, după consultarea sau după obținerea consimțământului celorlalte SGC‑uri vizate [considerentele (163)-(165) ale deciziei atacate].

33      În al treilea rând, Comisia observă că SGC‑urile prezintă diferențe importante pe planul eficienței, al cheltuielilor administrative și al repertoriilor lor. În consecință, ar putea fi interesant pentru una dintre acestea să mandateze o SGC cu rezultate deosebit de favorabile pentru a acorda autorizații care să acopere un teritoriu mai vast decât cel în care își are sediul aceasta din urmă sau să mandateze mai mult de o SGC în anumite regiuni pentru a crește difuzarea repertoriului său și, prin aceasta, remunerația autorilor săi [considerentele (167) și (168) ale deciziei atacate].

34      În al patrulea rând, Comisia remarcă faptul că, întrucât decizia atacată nu privește decât exploatarea legală a operelor protejate printr‑un drept de autor [considerentul (11) al deciziei atacate], necesitatea unei supravegheri locale nu explică limitările teritoriale naționale. Astfel, pentru exploatarea prin internet, prin satelit și retransmisia prin cablu ar exista soluții tehnice care permit supravegherea titularului autorizației chiar dacă aceasta este utilizată în afara teritoriului național al SGC sau dacă titularul menționat este stabilit în afara acestui teritoriu. SGC‑urile ar fi creat deja practici de acordare de autorizații, astfel cum demonstrează în special acordarea de autorizații directe, care ar dovedi capacitatea lor de a supraveghea utilizările și utilizatorii în afara teritoriului lor național. Pe de altă parte, sistemul actual nu ar fi întemeiat pe principiul proximității cu titularul autorizației, întrucât limitarea teritorială a mandatului înseamnă că fiecare SGC acordă autorizații pentru exploatarea de drepturi pe teritoriul său de activitate, indiferent de locul unde își are reședința titularul [considerentele (171)-(174) ale deciziei atacate].

35      Comisia oferă mai multe precizări cu privire la fiecare dintre formele de exploatare vizate de decizia atacată în considerentele (186)-(199). În special, în ceea ce privește internetul, Comisia se referă la Acordul Simulcast, care a beneficiat de o exceptare în temeiul Deciziei 2003/300/CE a Comisiei din 8 octombrie 2002 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/C2/38.014 – IFPI „Simulcast”) (JO 2003, L 107, p. 58). Acest acord ar permite organismelor de radiodifuziune ale căror semnale sunt emise din SEE să se adreseze oricărei SGC care este parte la acest acord pentru a obține o autorizație multiteritorii și multirepertoriu care autorizează difuzarea în simulcast (transmisiune simultană de către posturi de radio și de televiziune, prin intermediul internetului, a înregistrărilor sonore incluse în semnalele lor sonore sau televizate). Situația ar fi aceeași și pentru un alt acord, Acordul Webcasting [considerentul (191) al deciziei atacate].

36      Comisia se referă, în plus, la modelul de cooperare „nordic și baltic” (denumit în continuare „modelul CNB”), care ar permite unui utilizator să obțină o singură autorizație multiteritorii pentru exploatările „on‑line” care să acopere drepturile de reproducere mecanică și pe cele de execuție publică valabilă pentru Danemarca, Estonia, Letonia, Lituania, Finlanda, Suedia, Islanda și Norvegia [considerentul (179) al deciziei atacate].

37      Pe de altă parte, Comisia menționează că, în ianuarie 2006, SGC‑urile germană și din Regatul Unit, Gesellschaft für musikalische Aufführungs- und mechanische Vervielfältigungsrechte (GEMA) și Performing Right Society Ltd, au creat întreprinderea comună Celas, îndeplinind funcția de ghișeu unic la scară paneuropeană pentru acordarea de autorizații privind drepturile „on‑line” și mobile asupra repertoriului anglo‑american aparținând unui anumit editor [considerentul (193) al deciziei atacate].

38      Existența acestor acorduri ar demonstra că prezența locală nu este necesară [considerentul (190) al deciziei atacate]. În această privință, Comisia observă că, în cazul în care controlul efectuat fără prezența locală ar detecta încălcări care necesită o procedură judiciară sau dacă ar fi necesară efectuarea unor verificări la fața locului a conturilor, ar fi posibil ca SGC care a emis o autorizație privind un teritoriu diferit de cel al statului membru în care este stabilită să încredințeze aceste sarcini unei alte persoane, precum SGC locală, care este prezentă la fața locului și are cunoștințele necesare privind sistemul juridic al țării în cauză [considerentele (177) și (178) ale deciziei atacate].

39      După ce a furnizat aceste elemente cu scopul de a demonstra că limitările teritoriale naționale conținute în ARR‑uri nu se puteau explica decât prin prezența unei practici concertate, Comisia admite că, în circumstanțe particulare, decizia de a nu conferi dreptul de a acorda autorizații în afara teritoriului în care este stabilită o SGC poate decurge din faptul că cealaltă SGC nu dispune de capacitățile tehnice care să îi permită să asigure o supraveghere și un control eficace sau din faptul că sistemul juridic al unei țări din SEE prezintă astfel de caracteristici încât societatea națională ar fi privilegiată la momentul alegerii mandatarului, de exemplu, din cauza eventualului său statut particular în acțiunile în justiție în fața tribunalelor naționale. O limitare teritorială care rezultă din aprecierea acestor factori nu ar constitui în mod normal o practică concertată care restrânge concurența. În schimb, practica sistematică a limitărilor teritoriale naționale în toate ARR‑urile nu s‑ar putea explica prin acești factori [considerentele (182) și (183) ale deciziei atacate].

40      După ce a concluzionat astfel că comportamentul SGC‑urilor constituia o practică concertată, Comisia a examinat aspectul dacă această practică restrângea concurența. Comisia a considerat că așa stăteau lucrurile, întrucât această practică garanta fiecărei SGC faptul că era singura care putea acorda utilizatorilor autorizații multirepertoriu pentru țara din cadrul SEE în care era stabilită [considerentele (207)-(209) ale deciziei atacate].

41      Rezultatul ar fi că fiecare SGC poate factura costuri administrative pentru gestiunea drepturilor și acordarea de autorizații fără a trebui să suporte presiunea concurențială a altor societăți asupra acestor costuri. Această lipsă a concurenței ar putea avea repercusiuni negative chiar și în privința autorilor, ale căror venituri pot varia în funcție de societatea care le administrează drepturile [considerentele (134) și (210) ale deciziei atacate].

42      Ca răspuns la argumentul invocat de anumite SGC‑uri în răspunsurile lor la comunicarea privind obiecțiunile, potrivit căruia concurența dintre SGC‑uri ar determina o uniformizare în sens descrescător a remunerațiilor percepute de titularii de drepturi, Comisia a afirmat, referindu‑se la Decizia 2003/300, că articolul 81 alineatul (3) CE permite dezvoltarea unui mecanism tarifar de natură să limiteze la cheltuielile administrative concurența cu privire la prețurile autorizațiilor, fără a avea un impact asupra remunerației titularilor de drepturi. În orice caz, SGC mandantă ar putea pur și simplu să definească un nivel de încasări pentru repertoriul său în raport cu celelalte SGC‑uri care acordă autorizații în străinătate. Aceasta ar primi astfel un preț cu ridicata garantat pentru repertoriul său, permițând totodată SGC‑urilor care acordă autorizații pentru acest repertoriu să concureze între ele cu privire la marja pe care acestea o adaugă la prețul cu ridicata respectiv [considerentele (217)-(219) ale deciziei atacate].

43      În această privință, Comisia invocă faptul că anumite modificări ale sistemului de tarifare ar stimula SGC‑urile să își facă concurență. Astfel, o tendință recentă a pieței ar confirma că ar putea fi judicios pentru titularii de drepturi și, în consecință, și pentru SGC‑uri să își cedeze drepturile către mai multe SGC‑uri concurente. Un grup de editori și‑ar fi anunțat astfel intenția de a desemna mai multe SGC‑uri care ar putea acorda utilizatorilor autorizații paneuropene pentru exploatarea drepturilor mecanice anglo‑americane asupra repertoriului său pentru o utilizare „on‑line” [considerentul (220) al deciziei atacate].

44      Pe de altă parte, decizia atacată menționează de asemenea Decizia C(2006) 4350 a Comisiei din 4 octombrie 2006 privind o procedură în conformitate cu articolul 81 [CE] și cu articolul 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/C2/38.681 – Convenția de prelungire a Acordului de la Cannes) (JO 2007, L 296, p. 27) privind autorizațiile referitoare la drepturile mecanice, prin care au fost impuse angajamente obligatorii care prevedeau un mecanism care permitea acordarea de autorizații multiteritorii garantând că veniturile titularilor de drepturi nu sunt erodate, datorită stabilirii unei cote uniforme convenite de toate SGC‑urile, și permițând în același timp o anumită concurență prin introducerea posibilității ca SGC‑urile să propună o reducere maximă societăților de înregistrări, limitată la cheltuielile administrative [considerentul (82) al deciziei atacate].

E –  Dispozitivul

45      Pe baza în special a acestor considerații și după ce a constatat afectarea comerțului dintre statele membre de către acordurile în cauză și faptul că nu erau îndeplinite condițiile pentru aplicarea articolului 81 alineatul (3) CE și a articolului 53 alineatul (3) din Acordul privind SEE, Comisia, fără a aplica o amendă, a decis după cum urmează:

Articolul 1

Următoarele [24] de întreprinderi au încălcat articolul 81 [CE] și articolul 53 din Acordul privind SEE prin utilizarea, în contractele lor de reprezentare reciprocă, a restricțiilor privind clauza de membru cuprinse în articolul 11 [alineatul (2)] din modelul de contract […] sau prin aplicarea de facto a acestor restricții privind clauza de membru:

[…]

Articolul 2

Următoarele [17] întreprinderi au încălcat articolul 81 [CE] și articolul 53 din Acordul privind SEE prin acordarea, în contractele lor de reprezentare reciprocă, a unor drepturi exclusive astfel cum se prevede la articolul 1 [alineatele (1) și (2)] din modelul de contract […]:

[…]

Articolul 3

Următoarele [24] de întreprinderi au încălcat articolul 81 [CE] și articolul 53 din Acordul privind SEE prin coordonarea delimitărilor teritoriale astfel încât să restrângă întinderea unei autorizații la teritoriul național al fiecărei [SGC]:

[…]

Articolul 4

(1)      Întreprinderile vizate la articolele 1 și 2 încetează imediat încălcările menționate la articolele precizate, în cazul în care nu au făcut‑o deja, și informează Comisia cu privire la toate măsurile pe care le‑au luat în acest scop.

(2)      Întreprinderile vizate la articolul 3 încetează, în termen de 120 de zile de la data notificării prezentei decizii, încălcarea vizată la articolul menționat și informează Comisia, în același termen, cu privire la toate măsurile pe care le‑au luat în acest scop.

În special, întreprinderile vizate la articolul 3 trebuie să revadă în mod bilateral împreună cu celelalte întreprinderi vizate la articolul 3 întinderea teritorială a mandatelor lor în ceea ce privește retransmisia prin satelit și prin cablu și utilizarea pe internet în fiecare dintre acordurile lor de reprezentare reciprocă și să furnizeze Comisiei copii ale acordurilor reexaminate.

(3)      Destinatarii prezentei decizii se abțin pe viitor de la orice act sau comportament descris la articolele 1, 2 și 3, precum și de la orice act sau comportament care are un obiect sau un efect identic sau similar.

[…]”

 Procedura și concluziile părților

46      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 3 octombrie 2008, reclamanta a introdus o acțiune prin care se urmărea anularea în parte a deciziei atacate.

47      Prin act depus la grefa Tribunalului la 27 ianuarie 2009, European Broadcasting Union (EBU), o asociație a operatorilor de radiodifuziune și televiziune care sunt printre cei mai mari utilizatori, a formulat o cerere de intervenție în susținerea concluziilor reclamantei. În conformitate cu articolul 116 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, cererea de intervenție a fost comunicată părților, care nu au formulat obiecții.

48      Prin act separat depus la grefa Tribunalului la 30 ianuarie 2009, Comisia a prezentat o excepție de inadmisibilitate a acțiunii de față, în temeiul articolului 114 din regulamentul de procedură. La 25 februarie 2009, Comisia a solicitat autorizația de a depune la dosar o scrisoare a reclamantei din 16 februarie 2009, prin care aceasta răspundea la o solicitare de informații pe care Comisia i‑o adresase la 30 ianuarie 2009, în temeiul articolului 18 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 (denumită în continuare „solicitarea de informații din 30 ianuarie 2009”). Președintele Camerei a șaptea a Tribunalului a acordat această autorizație prin Decizia din 12 martie 2009.

49      Reclamanta a depus observații scrise atât cu privire la excepția de inadmisibilitate, cât și cu privire la scrisoarea din 16 februarie 2009 în termenele stabilite.

50      Prin Ordonanța din 2 iunie 2009, președintele Camerei a șaptea a Tribunalului a admis cererea EBU de intervenție în prezentul litigiu.

51      La 13 august 2009, EBU a depus memoriul în intervenție, limitat la problema admisibilității, cu privire la care părțile principale au prezentat observații scrise în termenele stabilite.

52      Prin Ordonanța Tribunalului (Camera a șaptea) din 22 octombrie 2009, excepția de inadmisibilitate a fost unită cu fondul.

53      Procedura scrisă, care, în afara memoriului în apărare, a inclus memoriul în intervenție cu privire la fond, replica, duplica și observațiile părților principale cu privire la memoriul în intervenție menționat, a fost închisă la 29 aprilie 2010.

54      Întrucât compunerea camerelor Tribunalului a fost modificată, judecătorul raportor a fost repartizat, în calitate de președinte, la Camera a șasea, căreia, în consecință, i‑a fost repartizată prezenta cauză.

55      Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a șasea) a decis deschiderea procedurii orale și, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 64 din regulamentul de procedură, a invitat părțile să răspundă la mai multe întrebări. Numai părțile principale au dat curs acestor cereri.

56      Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 19 octombrie 2011.

57      Întrucât judecătorul raportor a fost împiedicat să facă parte din complet, președintele Tribunalului a reatribuit cauza unui alt judecător raportor și a desemnat, în aplicarea articolului 32 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, un alt judecător pentru a completa compunerea Camerei a șasea.

58      Prin Ordonanța din 11 ianuarie 2012, Tribunalul (Camera a șasea), în noua sa compunere, a redeschis procedura orală, iar părțile au fost informate că vor fi ascultate într‑o nouă ședință.

59      Pledoariile părților și răspunsurile lor la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate din nou în ședința din 4 iunie 2012.

60      În consecință, președintele Camerei a șasea a hotărât închiderea procedurii orale.

61      Reclamantele solicită Tribunalului:

–        anularea articolului (3) din decizia atacată;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată;

62      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

A –  Cu privire la excepția de inadmisibilitate ridicată de Comisie

63      Întrucât reclamanta nu este destinatara deciziei atacate, trebuie analizat dacă această decizie și, mai precis, articolul 3 din aceasta, avut în vedere de cererea de anulare a reclamantei, o vizează pe reclamantă în mod direct și individual în sensul articolului 230 al patrulea paragraf CE.

64      Comisia remarcă faptul că reclamanta nu este destinatara deciziei atacate pentru motivul că, în ceea ce privește practica concertată vizată la articolul 3 din decizia menționată, nu existau probe suficiente pentru a concluziona că aceasta jucase un rol autonom în legătură cu încălcarea și că avusese un comportament distinct de cel al membrilor săi, SGC‑urile. Întrucât răspunderea reclamantei nu a fost reținută pentru practica concertată constatată în decizia atacată, aceasta nu este, potrivit Comisiei, vizată în mod direct și individual de respectiva decizie.

65      În ceea ce privește, mai precis, problema dacă reclamanta este vizată în mod direct de decizia atacată, Comisia susține că niciun răspuns afirmativ nu poate decurge din faptul că această decizie constituie o ingerință în rolul său de facilitator al activităților membrilor săi. Astfel, pe de o parte, decizia atacată nu ar avea niciun impact asupra conținutului modelului de contract, nu ar repune în discuție existența însăși a ARR‑urilor și nici posibilitatea ca reclamanta să organizeze reuniuni în cadrul cărora SGC‑urile să dezbată anumite subiecte; pe de altă parte, nicio modificare a ARR‑urilor nu ar fi rezultatul imediat al acestei decizii, SGC‑urile dispunând de o putere de apreciere în ceea ce privește alegerea modalităților potrivit cărora vor înceta practica concertată constatată de Comisie. Astfel, potrivit acesteia, cauza de față nu prezintă circumstanțe comparabile cu cele ale cauzei în care s‑a pronunțat Hotărârea Curții din 5 mai 1998, Dreyfus/Comisia (C‑386/96 P, Rec., p. I‑2309), în care s‑a considerat că reclamanta era vizată în mod direct de actul în litigiu în special pentru motivul că destinatarii acestuia nu dispuneau de o astfel de putere în privința punerii sale în aplicare.

66      Potrivit unei jurisprudențe constante, condiția de admisibilitate a unei acțiuni privind afectarea directă impune, în primul rând, ca măsura contestată să producă în mod direct efecte asupra situației juridice a reclamantului și, în al doilea rând, să nu lase nicio putere de apreciere destinatarilor acestei măsuri care sunt însărcinați cu punerea sa în aplicare, aceasta având un caracter pur automat și decurgând doar din reglementarea Uniunii, fără aplicarea altor norme intermediare (Hotărârea Curții din 29 iunie 2004, Front national/Parlamentul European, C‑486/01 P, Rec., p. I‑6289, punctul 34, și Hotărârea Curții din 10 septembrie 2009, Comisia/Ente per le Ville Vesuviane și Ente per le Ville Vesuviane/Comisia, C‑445/07 P și C‑455/07 P, Rep., p. I‑7993, punctul 45).

67      În această privință, întinderea teritorială a mandatelor cuprinse în ARR‑urile lor trebuie să fie revăzută de SGC‑uri ca o consecință directă a articolului 4 alineatul (2) al doilea paragraf din decizia atacată, și aceasta în mod bilateral, respectiv în afara cadrului activităților organizate de reclamantă. Prin urmare, în ceea ce privește natura bilaterală a negocierilor, SGC‑urile nu dispun de nicio putere de apreciere.

68      Pe de altă parte, în decizia atacată, Comisia a susținut că problema limitărilor teritoriale a mandatelor reciproce făcuse obiectul unor discuții multilaterale între SGC‑uri în cadrul activităților reclamantei. Astfel, Comisia nu poate susține, în stadiul examinării admisibilității acțiunii, că decizia atacată nu o afectează în mod direct pe reclamantă.

69      Această concluzie nu este repusă în discuție de argumentul Comisiei potrivit căruia răspunsul la solicitarea de informații din 30 ianuarie 2009 confirmă că reclamanta nu este vizată în mod direct de decizia atacată, pentru motivul că, în acest răspuns, reclamanta ar fi admis ea însăși că nu considera că avea o obligație de a lua vreo măsură în legătură cu articolul 3 din aceasta.

70      Astfel, din procesul‑verbal al reuniunii consiliului de administrație al reclamantei, care a avut loc la puțin timp după adoptarea deciziei atacate (16 iulie 2008), și anume la 26 august 2008, anexat la observațiile reclamantei cu privire la excepția de inadmisibilitate, rezultă că s‑a considerat, cu această ocazie, că prevederile modelului de contract referitoare la teritorii nu trebuiau să fie modificate („The Board unanimously agreed that the territorial provisions of the CISAC Model contract should be left intact”).

71      Or, Comisia, atunci când a fost informată cu privire la conținutul proiectului de proces‑verbal al acestei reuniuni, a adresat reclamantei solicitarea de informații din 30 ianuarie 2009 prin care o invita, printre altele:

–        să furnizeze versiunea definitivă a procesului‑verbal al reuniunii menționate;

–        să explice semnificația frazei din acest proces‑verbal menționată la punctul precedent;

–        să furnizeze procesele‑verbale provizorii și definitive ale tuturor reuniunilor consiliului de administrație al reclamantei care au avut loc între august 2008 și ianuarie 2009, împreună cu întreaga corespondență cu SGC‑urile în legătură cu aceste reuniuni;

–        să furnizeze întreaga corespondență, toate procesele‑verbale ale discuțiilor și orice alte documente pe care reclamanta le‑a schimbat cu SGC‑urile în legătură cu limitările teritoriale ale mandatelor cuprinse în ARR‑uri.

72      Evident, aceste elemente arată că, în opinia Comisiei, activitățile la care participă reclamanta și pe care chiar le coordonează sunt relevante pentru a aprecia dacă SGC‑urile pun în aplicare decizia atacată prin încetarea încălcării constatate la articolul 3 și prin evitarea unui comportament similar în viitor.

73      În ceea ce privește afectarea individuală, este necesar să se observe că, astfel cum susține reclamanta, decizia atacată afectează rolul său de facilitator al cooperării între SGC‑uri, în special rolul său de mediator în negocierile dintre diferitele SGC‑uri în legătură cu probleme referitoare la acordarea de autorizații multiteritorii.

74      Or, potrivit jurisprudenței, una dintre ipotezele în care o asociație de întreprinderi, care nu este destinatara actului atacat, este vizată în mod individual de acesta este tocmai aceea în care asociația are un interes propriu de a exercita acțiunea, în special pentru că poziția sa de negociator a fost afectată prin actul a cărui anulare este solicitată (a se vedea Ordonanța Tribunalului din 18 septembrie 2006, Wirtschaftskammer Kärnten și best connect Ampere Strompool/Comisia, T‑350/03, nepublicată în Repertoriu, punctul 25 și jurisprudența citată).

75      Rolul de facilitator asumat de reclamantă este confirmat de participarea sa la procedura administrativă, în calitate de important interlocutor al Comisiei, implicat în negocierea unor angajamente care ar fi putut determina Comisia să nu adopte o decizie de constatare a unei încălcări privind limitările teritoriale naționale.

76      În plus, deși faptul că reclamanta a fost destinatara comunicării privind obiecțiunile nu este un element care, în sine, să permită să se concluzioneze că decizia atacată o vizează în mod individual, acesta susține totuși constatarea potrivit căreia reclamanta a fost implicată îndeaproape în procedura administrativă, tocmai din cauza rolului său de facilitator al cooperării dintre SGC‑uri.

77      Contrar celor susținute de Comisie, în procedura administrativă, reclamanta se găsea în situația particulară de a ocupa o poziție de negociator clar delimitată și strâns legată de obiectul însuși al deciziei, care o punea într‑o situație de fapt care o caracteriza în raport cu orice altă persoană. Or, conform jurisprudenței, această circumstanță confirmă că reclamanta este vizată în mod individual de decizia atacată (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea Curții din 24 martie 1993, CIRFS și alții/Comisia, C‑313/90, Rec., p. I‑1125, punctele 29 și 30, și Hotărârea Curții din 9 iulie 2009, 3F/Comisia, C‑319/07 P, Rep., p. I‑5963, punctul 87).

78      În consecință, contrar celor susținute de Comisie, dispozitivul deciziei atacate coroborat cu motivele sale afectează în mod direct și individual activitățile reclamantei.

79      Reiese din cele de mai sus că excepția de inadmisibilitate prezentată de Comisie trebuie, prin urmare, să fie respinsă.

B –  Cu privire la fond

80      În susținerea acțiunii formulate, reclamanta invocă, în esență, următoarele două motive:

–        cu titlu principal, încălcarea articolului 81 CE și a articolului 253 CE, întrucât Comisia nu ar fi dovedit existența unei practici concertate privind limitările teritoriale naționale;

–        în subsidiar, încălcarea articolului 81 CE, întrucât practica concertată, chiar dacă ar exista, nu ar restrânge concurența.

1.     Observații introductive

81      Cu titlu introductiv, trebuie amintite anumite aspecte ale contextului prezentei cauze. Mai întâi, decizia atacată vizează numai exploatările de drepturi de autor prin internet, prin satelit și retransmisia prin cablu, iar nu exploatările tradiționale, numite „off‑line”, în timp ce modelul de contract și ARR‑urile acoperă toate formele de exploatare.

82      Pentru formele de exploatare a drepturilor de autor vizate de decizia atacată, SGC‑urile și reclamanta nu au stabilit ex nihilo un nou sistem de gestiune, distinct de cel prevăzut pentru formele de exploatare tradiționale. Cu toate acestea, se admite că, pe măsură ce tehnologia a evoluat, au fost aduse modificări modelului de contract, creat în anul 1936 pentru exploatările tradiționale, în special prin intermediul Acordurilor de la Sydney și de la Santiago.

83      Comisia nu critică însăși existența modelului de contract, nici nu repune în discuție necesitatea unei cooperări între SGC‑uri, în măsura în care aceasta nu încalcă normele de concurență.

84      În ceea ce privește limitările teritoriale naționale cuprinse în ARR‑uri, acestea nu au făcut obiectul unei critici din partea Comisiei înainte ca noile tehnologii să se dezvolte și constituiau, așadar, contextul gestiunii colective în care se aflau SGC‑urile atunci când noile tehnologii s‑au dezvoltat progresiv. Decizia atacată nu precizează momentul la care limitările ar fi devenit contrare normelor din dreptul concurenței.

85      În plus, chiar în raport cu exploatările care utilizează noile tehnologii, Comisia nu contestă limitările teritoriale naționale ca atare, ci numai faptul că acestea apar în toate ARR‑urile, ceea ce ar decurge în mod inevitabil dintr‑o concertare.

86      Prezenta acțiune trebuie să fie examinată în special în lumina acestor elemente.

2.     Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 81 CE și a articolului 253 CE, întrucât Comisia nu ar fi dovedit existența unei practici concertate privind limitările teritoriale naționale

87      Reclamanta, susținută de EBU, arată că Comisia nu a dovedit existența practicii concertate privind limitările teritoriale naționale vizată la articolul 3 din decizia atacată. În special, potrivit reclamantei, Comisia s‑a limitat să observe că, pentru formele de exploatare a drepturilor de autor luate în considerare în această decizie, comportamentul paralel al SGC‑urilor, care constă în faptul că toate ARR‑urile conțin limitări teritoriale naționale, nu decurge din condiții normale de concurență. În schimb, acest comportament paralel s‑ar explica prin alte motive decât existența unei concertări.

88      Comisia răspunde că, pentru a constata existența practicii concertate în cauză, nu s‑a întemeiat numai pe comportamentul paralel al SGC‑urilor, ci și pe alte elemente, și anume:

–        discuțiile cu privire la întinderea mandatelor cuprinse în ARR‑uri pe care SGC‑urile le‑au purtat în contextul activităților administrate de reclamantă;

–        Acordul de la Santiago;

–        Acordul de la Sydney;

–        legătura istorică dintre clauza de exclusivitate și limitările teritoriale naționale.

89      Elementele citate la punctul anterior prima, a doua și a patra liniuță sunt menționate în mod explicit în considerentul (158) al deciziei atacate drept considerații care susțin constatarea unei practici concertate. În fața Tribunalului, Comisia s‑a referit de asemenea la Acordul de la Sydney pentru a demonstra că avuseseră loc discuții multilaterale între SGC‑uri cu privire la întinderea teritorială a mandatelor.

90      Potrivit Comisiei, elementele menționate la punctul 88 de mai sus constituie „înscrisuri” în sensul Hotărârii Tribunalului din 20 aprilie 1999, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, cunoscută sub numele „PVC II” (T‑305/94-T‑307/94, T‑313/94-T‑316/94, T‑318/94, T‑325/94, T‑328/94, T‑329/94 și T‑335/94, Rec., p. II‑931, punctul 727), care îi permit să nu examineze problema dacă comportamentul paralel al SGC‑urilor poate fi explicat prin alte motive decât existența unei concertări.

91      Reiese din articolul 2 din Regulamentul nr. 1/2003, precum și dintr‑o jurisprudență constantă că, în domeniul dreptului concurenței, în cazul unui litigiu privind existența unei încălcări, revine Comisiei obligația de a face dovada încălcărilor pe care le constată și de a stabili elementele de probă de natură să demonstreze, corespunzător cerințelor legale, existența faptelor constitutive ale unei încălcări (Hotărârea Curții din 17 decembrie 1998, Baustahlgewebe/Comisia, C‑185/95 P, Rec., p. I‑8417, punctul 58, și Hotărârea Curții din 8 iulie 1999, Comisia/Anic Partecipazioni, C‑49/92 P, Rec., p. I‑4125, punctul 86, Hotărârea Tribunalului din 25 octombrie 2011, Aragonesas Industrias y Energía/Comisia, T‑348/08, Rep., p. II‑7583, punctul 90).

92      În acest context, orice dubiu al instanței trebuie interpretat în favoarea întreprinderii căreia îi este adresată decizia de constatare a unei încălcări. Prin urmare, instanța nu poate concluziona că Comisia a dovedit existența încălcării în cauză corespunzător cerințelor legale dacă în percepția sa există încă un dubiu cu privire la acest aspect, în special în cadrul unei acțiuni în anularea unei decizii de aplicare a unei amenzi (Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Dresdner Bank și alții/Comisia, T‑44/02 OP, T‑54/02 OP, T‑56/02 OP, T‑60/02 OP și T‑61/02 OP, Rec., p. II‑3567, punctul 60, și Hotărârea Tribunalului din 5 octombrie 2011, Romana Tabacchi/Comisia, T‑11/06, Rep., p. II‑6681, punctul 129).

93      Prin urmare, se impune să se țină seama de prezumția de nevinovăție, astfel cum rezultă aceasta în special din articolul 6 alineatul (2) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, care face parte dintre drepturile fundamentale care, potrivit jurisprudenței Curții, constituie principii generale ale dreptului Uniunii. Având în vedere natura încălcărilor în cauză, precum și natura și gradul de gravitate ale sancțiunilor aferente acestora, prezumția de nevinovăție se aplică în special în procedurile referitoare la încălcări ale normelor de concurență aplicabile întreprinderilor și care se pot finaliza prin impunerea de amenzi sau de penalități cu titlu cominatoriu (a se vedea în acest sens Hotărârile Curții din 8 iulie 1999, Hüls/Comisia, C‑199/92 P, Rec., p. I‑4287, punctele 149 și 150, și Montecatini/Comisia, C‑235/92 P, Rec., p. I‑4539, punctele 175 și 176; a se vedea de asemenea Hotărârea Romana Tabacchi/Comisia, citată anterior, punctul 129).

94      Această jurisprudență, dezvoltată în cadrul unor cauze în care Comisia a impus o amendă, este aplicabilă și în cazul în care, precum în speță, în decizia de constatare a unei încălcări nu a fost impusă în cele din urmă o amendă. În plus, în prezenta cauză, comunicarea privind obiecțiunile avea în vedere însoțirea constatării existenței unei încălcări de aplicarea unei amenzi.

95      În plus, trebuie să se țină seama de atingerea semnificativă adusă reputației pe care o reprezintă, pentru o persoană fizică sau juridică, constatarea că a fost implicată într‑o încălcare a normelor de concurență (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții AELE din 18 aprilie 2012, Posten Norge/ESA, E-15/10, nepublicată încă în EFTA Court Report, punctul 90).

96      Astfel, Comisia trebuie să furnizeze dovezi precise și concordante pentru a dovedi existența încălcării (Hotărârea Dresdner Bank și alții/Comisia, citată anterior, punctul 62) și pentru a avea convingerea fermă că pretinsele încălcări constituie restrângeri ale concurenței în sensul articolului 81 alineatul (1) CE (Hotărârea Tribunalului din 21 ianuarie 1999, Riviera Auto Service și alții/Comisia, T‑185/96, T‑189/96 și T‑190/96, Rec., p. II‑93, punctul 47, și Hotărârea Romana Tabacchi/Comisia, citată anterior, punctul 129).

97      Cu toate acestea, se impune sublinierea că nu este necesar ca fiecare dintre probele prezentate de Comisie să îndeplinească aceste criterii în raport cu fiecare element al încălcării. Este suficient ca seria de indicii invocată de instituție, apreciată în mod global, să îndeplinească această cerință (Hotărârile citate anterior Dresdner Bank și alții/Comisia, punctul 63, și Romana Tabacchi/Comisia, punctul 130).

98      Astfel, având în vedere că interdicția de a participa la practici și la acorduri anticoncurențiale, precum și sancțiunile care pot fi aplicate autorilor încălcării sunt notorii, în mod obișnuit activitățile pe care aceste practici și acorduri le presupun se desfășoară în mod clandestin, reuniunile se țin în secret și documentația aferentă acestora este redusă la minimum. Chiar în cazul în care Comisia descoperă înscrisuri care atestă în mod explicit un contact nelegal între operatori, precum procesele‑verbale ale unei reuniuni, în mod normal acestea nu vor fi decât fragmentare și dispersate, astfel încât adesea este necesar ca anumite detalii să fie reconstituite prin deducții. În majoritatea cazurilor, existența unei practici sau a unui acord anticoncurențial trebuie să fie dedusă dintr‑o serie de coincidențe și de indicii care, privite în ansamblu, pot constitui, în lipsa unei alte explicații coerente, dovada unei încălcări a normelor de concurență (a se vedea Hotărârea Curții din 1 iulie 2010, Knauf Gips/Comisia, C‑407/08 P, Rep., p. I‑6371, punctele 48 și 49 și jurisprudența citată).

99      Or, în Hotărârea PVC II, citată anterior, invocată de Comisie, Tribunalul a ajuns la o soluție care pune în balanță aceste principii. Astfel, cu această ocazie, Tribunalul a afirmat că, potrivit jurisprudenței, atunci când raționamentul Comisiei se întemeiază pe presupunerea că faptele constatate în decizia sa nu se pot explica altfel decât printr‑o concertare între întreprinderi, este suficient ca reclamantele să stabilească împrejurări care pun într‑o lumină diferită faptele stabilite de Comisie și care permit astfel substituirea explicației reținute de Comisie cu o altă explicație a faptelor. Cu toate acestea, Tribunalul a precizat că această jurisprudență nu este aplicabilă atunci când dovada concertării dintre întreprinderi nu rezultă din simpla constatare a unui comportament paralel pe piață, ci din înscrisuri din care reiese că practicile erau rezultatul unei concertări. În aceste condiții, reclamantelor le revine nu numai sarcina de a prezenta o pretinsă altă explicație a faptelor constatate de Comisie, ci și sarcina de a contesta existența acestor fapte stabilite în temeiul înscrisurilor prezentate de Comisie (Hotărârea PVC II, citată anterior, punctele 725-728; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Curții din 28 martie 1984, Compagnie royale asturienne des mines și Rheinzink/Comisia, 29/83 și 30/83, Rec., p. 1679, punctul 16, și Hotărârea Curții din 31 martie 1993, Ahlström Osakeyhtiö și alții/Comisia, C‑89/85, C‑104/85, C‑114/85, C‑116/85, C‑117/85 și C‑125/85-C‑129/85, Rec., p. I‑1307, punctele 71 și 126).

100    În prezenta cauză, reclamanta susține în principal că originea comportamentului paralel nu se află într‑o practică concertată, în raport cu care decizia atacată nu ar conține niciun element de probă, ci că acest comportament se explică printr‑o serie de alți factori. EBU, la rândul său, contestă, printre altele, că Acordul de la Santiago și modelul de contract pot fi considerate probe ale existenței unei practici concertate.

101    Înainte de a aprecia existența unor explicații ale comportamentului paralel, altele decât concertarea, este necesar să se examineze problema dacă Comisia, astfel cum susține aceasta, a stabilit existența încălcării privind limitările teritoriale naționale prin probe care depășesc simpla constatare a unui comportament paralel. Astfel, examinarea acestei probleme o precedă pe cea a temeiniciei altor explicații decât concertarea, întrucât, dacă Tribunalul ar ajunge la concluzia că astfel de probe au fost prezentate în decizia atacată, explicațiile menționate, chiar dacă ar fi plauzibile, nu ar infirma constatarea acestei încălcări. În plus, trebuie constatat că decizia atacată nu are aceeași structură, în două etape, precum cea invocată de Comisie în fața Tribunalului, potrivit căreia, pe de o parte, proba practicii concertate fusese făcută prin înscrisuri, în sensul Hotărârii PVC II, citată anterior, și, pe de altă parte, date fiind aceste înscrisuri și pretinsa lor valoare probantă, celelalte explicații ale comportamentului paralel nu erau determinante în scopul dovedirii acestei practici.

102    Prin urmare, este necesar, într‑o primă etapă, să se stabilească dacă Comisia a dovedit existența practicii concertate prin alte elemente decât comportamentul paralel al SGC‑urilor, elemente care pot fi asimilate „înscrisurilor”, în sensul jurisprudenței rezultate din Hotărârea PVC II, citată anterior, invocate de Comisie. În această privință, trebuie amintit că, pentru a determina originea înțelegerii în discuție în hotărârea menționată, Comisia s‑a întemeiat pe modul de redactare a documentelor de planificare, pe informațiile oferite de una dintre reclamante în legătură cu aceste documente, ca răspuns la o solicitare de informații care îi fusese adresată, și pe corelația strânsă care exista între practicile avute în vedere în aceste documente, pe de o parte, și practicile constatate pe piață, pe de altă parte (Hotărârea PVC II, citată anterior, punctul 582).

103    Ca răspuns la o întrebare adresată de Tribunal în ședința din 4 iunie 2012, Comisia a admis că nu dispunea de probe cum ar fi e‑mailuri, scrisori sau minute ale unor reuniuni privind limitările teritoriale naționale. În consecință, elementele susceptibile să probeze concertarea între SGC‑uri sunt cele menționate la punctul 88 de mai sus, și anume discuțiile privind întinderea mandatelor cuprinse în ARR‑uri, pe care SGC‑urile le‑ar fi purtat în contextul activităților administrate de reclamantă, Acordul de la Santiago, Acordul de la Sydney și legătura istorică dintre clauza de exclusivitate și limitările teritoriale naționale.

104    În această privință, este necesar să se observe că lipsa mijloacelor de probă scrise privind în mod specific limitările teritoriale naționale este cu atât mai frapantă cu cât Comisia admite că unele SGC‑uri doresc să abandoneze limitările teritoriale naționale. Or, aceste SGC‑uri ar fi avut un interes să coopereze cu Comisia prin furnizarea de mijloace de probă scrise ale existenței unei concertări. Astfel, ținând seama de faptul că, în comunicarea privind obiecțiunile, Comisia își manifestase intenția de a aplica o amendă tuturor destinatarilor acestei comunicări, SGC‑urile interesate ar fi putut să coopereze cu aceasta pentru a reduce riscul de a le fi aplicată o amendă sau, cel puțin, pentru a limita cuantumul acesteia. Pe de altă parte, aceste SGC‑uri ar fi putut prezenta Comisiei elemente care să permită să se stabilească faptul că celelalte SGC‑uri exercitau o presiune pentru a le obliga să mențină limitările teritoriale naționale decise în mod concertat, ceea ce acestea nu au făcut.

105    În aceste împrejurări, trebuie analizată valoarea probantă a elementelor de probă invocate de Comisie.

a)     Cu privire la valoarea probantă a elementelor invocate de Comisie pentru a dovedi practica concertată fără a se întemeia exclusiv pe comportamentul paralel al SGC‑urilor

 Cu privire la discuțiile referitoare la întinderea mandatelor cuprinse în ARR‑uri pe care SGC‑urile le‑au purtat în contextul activităților administrate de reclamantă

106    În ceea ce privește discuțiile pe care SGC‑urile le‑au purtat în cadrul activităților administrate de reclamantă (punctul 88 de mai sus prima liniuță), trebuie amintit că însăși Comisia a subliniat că decizia atacată nu interzicea sistemul de reprezentare reciprocă între SGC‑uri și nici vreo formă de limitare teritorială a mandatelor pe care și le acordau acestea [considerentele (95) și (259) ale deciziei atacate]. De asemenea, Comisia nu reproșează SGC‑urilor că au procedat la o anumită cooperare în cadrul activităților administrate de reclamantă. Ceea ce critică Comisia este caracterul coordonat al abordării adoptate de ansamblul SGC‑urilor cu privire la limitările teritoriale.

107    Prin urmare, simplul fapt că SGC‑urile s‑au întâlnit în cadrul activităților administrate de reclamantă și că există forme de cooperare între acestea nu constituie, în sine, un indiciu al unei concertări interzise. Astfel, atunci când contextul în care se derulează reuniuni între întreprinderi acuzate că au încălcat dreptul concurenței arată că aceste reuniuni erau necesare pentru a trata în mod colectiv probleme care nu aveau legătură cu încălcări ale dreptului concurenței, Comisia nu poate prezuma că aceste reuniuni aveau drept obiect concertarea cu privire la practici anticoncurențiale (a se vedea în acest sens Hotărârea Dresdner Bank și alții/Comisia, citată anterior, punctele 105 și 145). În această privință, trebuie să se observe că Comisia nu a prezentat nicio probă a faptului că reuniunile organizate de reclamantă vizau restrângerea concurenței privind limitările teritoriale naționale.

108    În sfârșit, în ceea ce privește, mai precis, discuțiile privind modelul de contract, trebuie să se constate că acesta nu prevede în mod explicit limitări teritoriale naționale, ci se limitează să invite SGC‑urile să definească întinderea teritorială a mandatelor pe care și le acordă în ARR‑uri.

 Cu privire la Acordul de la Santiago

109    În ceea ce privește Acordul de la Santiago (punctul 88 de mai sus a doua liniuță), trebuie amintit că acesta prevedea că, în ceea ce privește exploatarea drepturilor de autor prin internet, fiecare SGC care era parte la acesta putea acorda autorizații privind ansamblul teritoriilor și ansamblul repertoriilor (primul aspect), dar numai utilizatorilor care își aveau reședința economică în țara din SEE în care era stabilită SGC care acorda autorizația (al doilea aspect). În cadrul sistemului prevăzut de Regulamentul nr. 17 al Consiliului din 6 februarie 1962, primul regulament de punere în aplicare a articolelor [81 CE] și [82 CE] (JO 1962, 13, p. 204, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 3), acest acord a fost notificat Comisiei de anumite SGC‑uri pentru a obține o exceptare în temeiul articolului 81 alineatul (3) CE. Comisia a contestat clauza care împiedica fiecare SGC să acorde autorizații unor utilizatori care nu erau stabiliți în aceeași țară ca cea în care era stabilită societatea respectivă și a trimis comunicarea privind obiecțiunile Santiago. În aceste împrejurări, niciuna dintre SGC‑uri nu a reînnoit Acordul de la Santiago pentru perioada ulterioară datei sale de expirare, convenită de la început pentru sfârșitul anului 2004. Astfel, odată expirat acest acord, limitările teritoriale naționale cuprinse în ARR, care rămăseseră în vigoare pentru alte utilizări decât cele care aveau loc prin internet, chiar în perioada acoperită de acordul menționat, au redevenit aplicabile între toate SGC‑urile, inclusiv pentru exploatările de drepturi de autor prin internet, întrucât expirase clauza de derogare adăugată la ARR‑uri drept consecință a Acordului de la Santiago în ceea ce privea exploatarea prin internet.

110    Teza Comisiei potrivit căreia această întoarcere la limitările teritoriale naționale din partea tuturor SGC‑urile constituie într‑adevăr proba unei concertări nu poate fi acceptată. Astfel, în lipsa probei că SGC‑urile și‑au concertat acțiunile în acest scop, această întoarcere la limitările teritoriale naționale nu demonstrează existența unei concertări privind limitările teritoriale naționale, ci poate fi considerată simplul rezultat automat al absenței reînnoirii Acordului de la Santiago, care își pierduse interesul, deoarece al doilea aspect al său nu fusese acceptat de Comisie. Faptul că SGC‑urile au revenit la statu quo ante nu dovedește, în sine, că acestea și‑au concertat acțiunile în acest scop.

111    Trebuie arătat că întoarcerea la statu quo ante poate fi explicată prin simplul fapt că SGC‑urile nu puteau suspenda orice formă de cooperare între ele în legătură cu formele de exploatare a drepturilor de autor privind noile tehnologii, în așteptarea identificării, în mod bilateral sau chiar multilateral, dar conform dreptului concurenței, de soluții diferite de cele cuprinse în Acordul de la Santiago.

112    Pe de altă parte, este necesar să se observe că, în decizia atacată, Comisia nu a susținut că încălcarea vizată la articolul 3 din aceasta începuse după expirarea Acordului de la Santiago, ci, fără să precizeze data de începere, pare să considere că aceasta preceda acordul menționat.

113    În această privință, fie Acordul de la Santiago este ulterior momentului, neprecizat în decizia atacată, la care se presupune că a început încălcarea privind limitările teritoriale naționale, ceea ce împiedică utilizarea sa ca probă a concertării inițiale, în raport cu care constituie mai degrabă o întrerupere, fie acest acord este anterior începutului încălcării privind limitările teritoriale naționale, dar, în această ipoteză, nu poate dovedi încălcarea menționată, întrucât nu se referă la aceeași restrângere a concurenței. Astfel, clauza privind reședința cuprinsă în Acordul de la Santiago conducea la o situație diferită de cea care decurgea din limitările teritoriale naționale. În primul caz, o SGC poate acorda autorizații multirepertoriu fără limitări teritoriale, dar numai utilizatorilor stabiliți pe același teritoriu pe care este stabilită aceasta, în timp ce, în celălalt caz, această SGC poate acorda autorizații oricăror utilizatori, cu condiția ca exploatările de drepturi de autor în cauză să aibă loc pe același teritoriu pe care aceasta își are sediul.

114    Reiese din cele de mai sus că nici existența Acordului de la Santiago, nici circumstanțele în care a luat sfârșit acesta nu pot furniza elemente de probă ale unei concertări privind limitările teritoriale naționale.

 Cu privire la Acordul de la Sydney

115    Prin Acordul de la Sydney (punctul 88 de mai sus a treia liniuță), SGC‑urile au inserat, în anul 1987, în modelul de contract o prevedere potrivit căreia SGC stabilită în țara din care semnalele purtătoare de programe urcă spre satelit este autorizată să acorde autorizații multirepertoriu privind întreaga rază de acțiune a satelitului, dacă este cazul, după consultarea sau obținerea consimțământului celorlalte SGC‑uri vizate.

116    În această privință, trebuie arătat, mai întâi, că, în decizia atacată, Comisia a menționat Acordul de la Sydney cu scopul de a demonstra că acesta nu constituia un răspuns adecvat la obiecțiunile ridicate de ea cu privire la practica concertată referitoare la limitările teritoriale naționale [considerentul (165) și punctul 7.6.1.2 litera (b) din decizia atacată]. În considerentul (158) al deciziei atacate, care vizează în mod specific elementele care ar susține practica concertată, Comisia nu a indicat acest acord în mod explicit. Apoi, Comisia a remarcat că, întrucât din aplicarea articolului 1 alineatul (2) litera (a) din Directiva 93/83 rezultă că actul de comunicare a operelor muzicale prin satelit nu intervine decât în țara în care primul semnal este introdus într‑un lanț neîntrerupt de comunicare conducând la satelit și revenind spre pământ, utilizatorii acestor opere au nevoie, pentru a fi activi în întreaga rază de acțiune a satelitului, numai de o singură autorizație, privind țara menționată. În consecință, după cum admite însăși Comisia, Acordul de la Sydney a devenit caduc în ceea ce privește domeniul de aplicare multiteritorii al autorizațiilor privind exploatările prin satelit [considerentele (162), (163) și (165) ale deciziei atacate]. În sfârșit, Comisia a semnalat că Acordul de la Sydney nu era supus aprecierii în cadrul deciziei atacate și că își rezerva dreptul de a‑l examina în contextul normelor de concurență (nota de subsol 131 din decizia atacată).

117    Pe de o parte, este necesar să se observe că, întrucât Acordul de la Sydney permitea acordarea de autorizații multirepertoriu privind ansamblul teritoriilor deservite de același satelit, acest acord nu a produs efecte comparabile cu cele ale limitărilor teritoriale naționale, potrivit cărora fiecare SGC poate acorda autorizații multirepertoriu numai pe un singur teritoriu.

118    Pe de altă parte, faptul că Acordul de la Sydney a devenit caduc de la data limită prevăzută pentru transpunerea Directivei 93/83, și anume 1 ianuarie 1995 [a se vedea articolul 14 alineatul (1) primul paragraf din această directivă], înseamnă că eventuala încălcare a normelor de concurență pe care o conținea încetase deja să fie aplicată la începutul procedurii administrative care a condus la adoptarea deciziei atacate. Astfel, legătura dintre încălcarea vizată la articolul 3 din decizia menționată și cea rezultând eventual din Acordul de la Sydney nu este evidentă, chiar și din simple motive cronologice.

119    Din cele ce precedă rezultă că, și în cazul în care Acordul de la Sydney ar decurge dintr‑o concertare interzisă, acesta nu ar constitui un înscris, în sensul Hotărârii PVC II, citată anterior, care să permită dovedirea existenței unei concertări în ceea ce privește limitările teritoriale naționale.

 Cu privire la pretinsa legătură istorică dintre clauza de exclusivitate și limitările teritoriale naționale

120    În ceea ce privește pretinsa legătură istorică dintre clauza de exclusivitate și limitările teritoriale naționale (punctul 88 de mai sus a patra liniuță), în răspunsul scris la una dintre întrebările adresate de Tribunal în temeiul măsurilor de organizare a procedurii, Comisia a subliniat că, întrucât întinderea mandatului avea un impact determinant asupra problemei dacă un teritoriu va fi încredințat unei singure SGC mandatare, clauza de exclusivitate și limitările teritoriale naționale erau legate în mod intrinsec. Potrivit Comisiei, întrucât modelul de contract recomanda mandate exclusive, teritoriul încredințat unei SGC nu putea acoperi un teritoriu pentru acoperirea căruia era mandatată o altă SGC. Astfel, includerea sistematică a limitărilor teritoriale naționale în toate ARR‑urile ar fi contrapartida necesară a punerii în aplicare a exclusivității preconizate de modelul de contract. Ar rezulta că limitările teritoriale naționale aveau drept origine și punct de plecare discuțiile din cadrul reclamantei.

121    În această privință, trebuie arătat că Comisia nu a constatat, în decizia atacată, că limitările teritoriale naționale făceau parte din aceeași încălcare precum cea privind includerea clauzei de exclusivitate în ARR‑uri. În opinia Comisiei, exclusivitatea rezultă din faptul de a acorda, în ARR‑uri, drepturi exclusive, astfel cum se prevede la articolul 1 alineatele (1) și (2) din modelul de contract, în timp ce limitările teritoriale naționale au fost coordonate printr‑o practică concertată. Comisia observă în considerentul (158) al deciziei atacate că eliminarea exclusivității explicite nu a determinat o schimbare importantă în comportamentul SGC‑urilor. Astfel cum indică însăși Comisia în acest considerent, problema care se pune este aceea dacă, după eliminarea clauzei de exclusivitate, existau alte motive decât concertarea pentru a explica limitările teritoriale naționale.

122    În consecință, chiar dacă există o legătură între clauza de exclusivitate și limitările teritoriale naționale, în prezenta cauză trebuie să se examineze comportamentul SGC‑urilor după eliminarea acestei clauze, ceea ce conduce la efectuarea unei aprecieri a explicațiilor plauzibile ale menținerii limitărilor teritoriale naționale, altele decât concertarea (a se vedea punctele 134-181 de mai jos).

123    În sfârșit, în măsura în care Comisia susține, în fața Tribunalului, că limitările teritoriale naționale nu sunt decât o continuare a exclusivității, după ce aceasta a fost eliminată din ARR‑uri, este necesar să se arate că, astfel, potrivit jurisprudenței, articolul 81 CE este aplicabil în cazul în care un comportament paralel se prelungește după încetarea unui fost acord fără să fi intervenit un nou acord, întrucât, în cazul unor înțelegeri care au încetat să fie în vigoare, este suficient, pentru ca articolul 81 CE menționat să fie aplicabil, ca acestea să își producă efectele ulterior încetării lor formale (Hotărârea Curții din 3 iulie 1985, Binon, 243/83, Rec., p. 2015, punctul 17; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 11 decembrie 2003, Ventouris/Comisia, T‑59/99, Rec., p. II‑5257, punctul 182).

124    Cu toate acestea, în prezenta cauză, trebuie amintit că articolul 2 din decizia atacată critică simpla prezență, ca atare, a clauzei de exclusivitate în ARR‑uri, iar nu faptul că mai multe SGC‑uri s‑au coordonat pentru ca această clauză să figureze în toate ARR‑urile lor. În schimb, în ceea ce privește limitările teritoriale naționale, Comisia, în decizia atacată, recunoaște că acestea nu reprezintă, ca atare, restrângeri ale concurenței, dar consideră că există totuși o încălcare, pentru motivul că SGC‑urile și‑ar fi concertat acțiunile pentru ca aceleași limitări să figureze în toate ARR‑urile lor. Natura respectivă a acestor două încălcări, astfel cum sunt expuse în decizia atacată, este, așadar, diferită.

125    Pe de altă parte, abandonarea clauzei de exclusivitate a făcut posibile anumite evoluții ale pieței, și anume acordarea primelor autorizații directe necesare pentru a putea întrevedea depășirea limitărilor teritoriale naționale.

126    Astfel, o SGC care este interesată de posibilitatea ca, pe un alt teritoriu decât cel pe care este stabilită, să fie acordate autorizații privind repertoriul său de către alte SGC‑uri decât SGC locală își va pune, mai întâi, întrebarea dacă este în măsură să acorde ea însăși autorizații directe privind respectivul teritoriu. De asemenea, o SGC care ar dori să primească de la alte SGC‑uri mandate care să se întindă dincolo de teritoriul pe care este stabilită ar trebui să dispună de o structură care să îi permită să acorde autorizații directe în alte țări. Atât timp cât clauza de exclusivitate era în vigoare, astfel de autorizații ar fi încălcat mandatul exclusiv acordat SGC locale. Situația este diferită odată ce clauza de exclusivitate dispare, chiar dacă limitările teritoriale naționale persistă. În consecință, nu se poate considera că este vorba despre urmărirea, prin alte mijloace, a aceleiași restricții.

127    Desigur, astfel cum a admis Comisia în răspunsul său scris la una dintre întrebările Tribunalului, piața autorizațiilor directe se afla încă într‑un stadiu incipient la momentul adoptării deciziei atacate. Diseminarea autorizațiilor directe necesita în special dezvoltarea unei cereri pentru acestea din partea marilor utilizatori, care, în loc să se adreseze SGC‑urilor din toate țările în care activează, preferă să achiziționeze autorizații directe, valabile în lumea întreagă, pentru repertoriile care îi interesează.

128    Astfel, faptul că aceste evoluții nu s‑au produs de îndată și că nu au afectat imediat limitările teritoriale naționale nu permite să se concluzioneze că acestea din urmă constituiau menținerea, prin intermediul unei practici concertate, a înțelegerii privind clauza de exclusivitate.

129    Mai mult, trebuie să se țină seama de împrejurarea că structurile de gestiune colectivă a drepturilor de autor pentru formele de exploatare vizate de decizia atacată își găsesc originea în cele utilizate pentru formele de exploatare tradiționale, în raport cu care limitările teritoriale naționale nu sunt considerate de Comisie ca reprezentând o încălcare a normelor de concurență.

130    Or, apariția unor noi tehnologii ale informației care permit o exploatare a operelor „on‑line” nu înseamnă că aceste structuri au devenit brusc caduce sau că operatorii economici vizați ar trebui să manifeste o voință concurențială imediată. Astfel, chiar faptul că, după eliminarea clauzei de exclusivitate, SGC‑urile nu au adus rapid modificări limitărilor teritoriale naționale ar putea demonstra că acestea se explică prin alte motive decât continuarea, sub o altă formă, a exclusivității.

131    Rezultă că faptul că a fost dovedită de către Comisie existența unei înțelegeri cu privire la clauza de exclusivitate nu determină consecința că această probă a fost făcută și în ceea ce privește limitările teritoriale naționale.

 Concluzii cu privire la elementele de probă invocate de Comisie

132    Din analiza care precedă rezultă că elementele invocate de Comisie nu stabilesc corespunzător cerințelor legale existența unei practici concertate între SGC‑uri pentru stabilirea limitărilor teritoriale naționale.

133    În consecință, trebuie să se examineze în continuare dacă au fost furnizate de Comisie elemente suficiente pentru a lipsi de plauzibilitate explicațiile privind comportamentul paralel al SGC‑urilor, invocate de reclamantă, altele decât existența unei concertări.

b)     Cu privire la plauzibilitatea altor explicații ale comportamentului paralel al SGC‑urilor decât existența unei concertări

 Observații introductive

134    Reclamanta, susținută de EBU, arată că limitările teritoriale naționale sunt rezultatul unor decizii individuale chibzuite și raționale pe plan practic și economic, ținând seama de condițiile specifice ale pieței, iar nu rezultatul unei practici concertate.

135    Argumentele reclamantei privind existența unor explicații pentru a justifica un comportament paralel al SGC‑urilor, altele decât existența unei concertări, pot fi grupate în jurul necesității unei prezențe locale pentru a supraveghea în mod eficace exploatările drepturilor de autor și al necesității de a asigura că remunerațiile percepute de autori nu suferă nicio scădere. În plus, reclamanta menționează importanța limitărilor teritoriale naționale pentru a menține existența ghișeelor unice naționale, la care utilizatorii pot obține autorizații privind repertoriul mondial. Această din urmă explicație este dezvoltată de EBU.

136    Trebuie amintit, mai întâi, că, în Hotărârile din 13 iulie 1989, Tournier (395/87, Rec., p. 2521) și Lucazeau și alții (110/88, 241/88 și 242/88, Rec., p. 2811), Curtea s‑a pronunțat asupra unor întrebări preliminare adresate de instanțe franceze privind compatibilitatea cu normele de concurență a situației în care, în ceea ce privește formele tradiționale („off‑line”) de exploatare a drepturilor de autor, SGC B refuza să acorde o autorizație pentru repertoriul B pe teritoriul A, obligând astfel utilizatorii stabiliți în țara A să se adreseze SGC A, care propunea tarife mai ridicate.

137    Curtea a hotărât că ARR‑urile pot fi considerate o înțelegere care restrânge concurența dacă acestea instituie o exclusivitate, în sensul că SGC‑urile s‑ar fi angajat să nu acorde autorizații directe utilizatorilor cu sediul în străinătate. Cu toate acestea, Curtea a observat că, la cererea Comisiei, fuseseră eliminate clauze cu acest scop, care figurau anterior în ARR‑uri. În continuare, Curtea a examinat dacă faptul că eliminarea acestor clauze nu avusese ca efect modificarea comportamentului SGC‑urilor permitea să se considere că acestea își păstraseră exclusivitatea printr‑o practică concertată. În această privință, Curtea a arătat că un simplu comportament paralel poate, în anumite circumstanțe, să constituie un indiciu serios al unei practici concertate, dacă acesta conduce la condiții de concurență care nu corespund unor condiții normale. Cu toate acestea, Curtea a subliniat că o concertare de această natură nu putea fi prezumată atunci când comportamentul paralel poate fi explicat prin alte motive decât existența unei concertări și că aceasta putea fi situația dacă SGC‑urile ar fi obligate, pentru a acorda autorizații directe, să își organizeze propriul sistem de gestiune și de control pe un alt teritoriu. Problema dacă o concertare interzisă de normele de concurență a avut loc într‑adevăr a fost lăsată la aprecierea instanțelor naționale aflate la originea cererilor de decizii preliminare (Hotărârile citate anterior Tournier, punctele 20-25, și Lucazeau și alții, punctele 14-19).

138    În prezenta cauză, este necesar să se examineze dacă Comisia avea dreptul să considere că prezența în toate ARR‑urile a unor limitări teritoriale naționale nu corespundea condițiilor normale ale pieței. În această privință, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, revine părții sau autorității care invocă o încălcare a normelor de concurență sarcina de a demonstra existența acesteia și întreprinderea sau asocierea de întreprinderi care invocă un mijloc de apărare împotriva constatării unei încălcări are obligația de a face dovada că sunt îndeplinite condițiile de aplicare a acestui mijloc de apărare, astfel încât autoritatea respectivă va trebui atunci să recurgă la alte elemente de probă. Astfel, deși, potrivit acestor principii, sarcina legală a probei revine fie Comisiei, fie întreprinderii sau asocierii în cauză, elementele de fapt pe care o parte le invocă pot fi de natură să oblige cealaltă parte să furnizeze o explicație sau o justificare, în lipsa căreia se poate concluziona că au fost respectate normele în materie de sarcină a probei (a se vedea Hotărârea Knauf Gips/Comisia, citată anterior, punctul 80 și jurisprudența citată).

139    În continuare, trebuie amintit că Comisia nu susține că faptul de a limita, în ARR‑uri, întinderea geografică a mandatelor reciproce la teritoriile naționale nu poate ține de condițiile normale ale pieței. Numai constatarea că toate ARR‑urile conțineau o astfel de limitare este cea care, potrivit Comisiei, nu poate fi explicată decât printr‑o practică concertată. În această privință, trebuie, de altfel, să se observe că decizia atacată nu cuprinde date sau analize economice referitoare la stimulentele financiare care ar fi putut determina SGC‑urile să renunțe la limitările teritoriale naționale, pentru formele de exploatare a drepturilor de autor vizate de această decizie, atunci când nu se contestă că aceste limitări erau raționale pentru formele de exploatare tradiționale.

 Cu privire la necesitatea unei prezențe locale pentru a garanta eficacitatea combaterii utilizării neautorizate a operelor muzicale

140    Reclamanta și EBU arată că SGC‑urile consideră ca fiind în interesul membrilor lor și, prin urmare, rațional să prevadă limitări teritoriale naționale în ARR‑uri, întrucât acestea permit garantarea eficacității combaterii utilizărilor neautorizate ale operelor muzicale.

141    Trebuie să se verifice dacă elementele pe care s‑a bazat Comisia în decizia atacată permit să se considere că această explicație nu este plauzibilă.

142    În această privință, trebuie să se constate că, în considerentul (11) al deciziei atacate, Comisia a subliniat că analiza sa viza numai exploatarea legală a operelor protejate de un drept de autor. De asemenea, în considerentul (47) al deciziei atacate, Comisia a afirmat că aceasta viza numai utilizările autorizate ale operelor și că actele de piraterie sau utilizarea în lipsa autorizației de exploatare nu făceau, așadar, parte din domeniul său de aplicare. Potrivit acestui din urmă considerent, evaluările și aprecierile formulate în decizia atacată nu sunt valabile decât în limitele relațiilor uzuale și normale dintre SGC‑uri și utilizatori.

143    Cu toate acestea, în considerentul (46) al deciziei atacate, Comisia a recunoscut că SGC‑urile supravegheau utilizarea drepturilor de autor, verificau situațiile financiare ale utilizatorilor și asigurau respectarea acestor drepturi în cazul încălcării lor. Pe de altă parte, în considerentul (11) al deciziei menționate, Comisia a susținut că, astfel cum s‑a explicat în special la punctul 7.6.1.4 din aceeași decizie, aceasta nu împiedica SGC‑urile să supravegheze piața pentru a detecta orice utilizare neautorizată a operelor protejate sau să adopte sancțiuni împotriva acestui tip de comportament.

144    Având în vedere aceste afirmații ambigue ale Comisiei, trebuie constatat că, dacă prin acestea Comisia s‑a limitat să ia în considerare numai utilizările autorizate, decizia ar trebui să fie anulată pentru acest motiv, întrucât nu explică motivele pentru care ar fi posibil să se separe activitatea de control al utilizărilor autorizate și activitatea de descoperire și de sancționare a utilizărilor neautorizate. Desigur, în cursul procedurii în fața Tribunalului, în special în ședința din 4 iunie 2012, Comisia a arătat că combaterea pirateriei este o sarcina care revine, în esență, International Federation of the Phonographic Industry (IFPI), organizația internațională care reprezintă casele de discuri, care își desfășoară activitatea în birourile sale din Londra (Regatul Unit). Cu toate acestea, dacă prin această afirmație, de altfel nefondată, Comisia vrea să susțină că SGC‑urile nu sunt deloc implicate în controalele care permit descoperirea utilizărilor neautorizate, este necesar să se constate că o astfel de teză nu reiese din decizia atacată. Or, Tribunalul nu poate lua în considerare o împrejurare invocată pentru prima dată de Comisie în cursul judecății, lipsa motivării deciziei atacate cu privire la un astfel de punct neputând fi remediată în cursul procedurii în fața instanței Uniunii (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea Curții din 29 septembrie 2011, Elf Aquitaine/Comisia, C‑521/09 P, Rep., p. I‑8947, punctul 149 și jurisprudența citată).

145    Cu toate acestea, în pofida afirmațiilor Comisiei menționate mai sus, din decizia atacată reiese că aceasta a abordat, în orice caz, problema dacă comportamentul paralel al SGC‑urilor cu privire la limitările teritoriale naționale era consecința voinței acestora de a combate în mod eficace utilizările neautorizate. Astfel, însăși Comisia pare să admită că această explicație nu poate fi respinsă prin simpla afirmație că decizia atacată ar viza numai exploatarea legală a drepturilor de autor. În consecință, este necesar să se examineze dacă fragmentele din decizia atacată referitoare la acest aspect sunt suficiente pentru a lipsi de plauzibilitate teza reclamantei, rezumată la punctul 140 de mai sus.

146    În primul rând, Comisia subliniază că sistemul sancționat de aceasta în decizia atacată nu este întemeiat pe principiul proximității dintre SGC care acordă o autorizație și utilizatorul titular al acesteia, ci pe principiul potrivit căruia autorizația este acordată de SGC stabilită în țara în care are loc exploatarea, indiferent de țara de reședință a titularului autorizației [considerentele (171)-(173) ale deciziei atacate].

147    În această privință, este adevărat că, în cadrul sistemului sancționat de Comisie, este posibil ca SGC B, care a acordat o autorizație unui utilizator stabilit în țara A pentru execuții care au loc în țara B, să fie obligată să facă demersuri administrative sau judiciare împotriva acestui utilizator în țara A, cu alte cuvinte, la distanță.

148    Totuși, în acest sistem, atunci când SGC B acordă o autorizație unui utilizator stabilit în țara A, dar care activează în țara B, în cazul descoperirii unei încălcări a autorizației acordate, societatea menționată poate apela, la nevoie, la SGC A. Astfel, aceasta din urmă nu ar considera SGC B o concurentă, dat fiind că SGC A nu ar putea acorda ea însăși autorizații privind exploatările care au loc în țara B. În plus, întrucât SGC A și‑a încredințat repertoriul, pentru exploatările care aveau loc în țara B, către SGC B, are un interes ca încălcările autorizațiilor acordate de SGC B să fie sancționate în mod eficient.

149    În decizia atacată, Comisia a susținut că, pentru exercitarea activităților de supraveghere și de „aplicare” a drepturilor de autor pentru care este necesară prezența locală, o SGC care a acordat o autorizație unui utilizator stabilit în altă țară se poate adresa furnizorilor locali, în special SGC locale. Cu toate acestea, Comisia nu a explicat în ce mod o astfel de cooperare ar putea funcționa odată resimțită concurența dintre SGC‑uri. În special, în decizia atacată, Comisia nu a analizat care sunt interesele financiare și comerciale care ar determina SGC locală să coopereze cu o altă SGC care i‑ar fi concurent pe teritoriul său.

150    Mai mult, pe de o parte, este necesar să se arate că Comisia nu a oferit nicio explicație cu privire la întrebarea cine s‑ar ocupa de supravegherea generală a pieței pentru a obliga utilizatorii să solicite autorizații, iar nu numai de monitorizarea autorizațiilor acordate deja, în cazul în care SGC‑urile nu ar fi implicate în executarea acestei sarcini. Fără a fi contrazisă de Comisie, reclamanta susține că misiunea SGC‑urilor include sarcina de a obliga utilizatorii care exploatează opere muzicale fără autorizație să solicite autorizația necesară. SGC cea mai bine plasată pentru a îndeplini această sarcină ar fi, pentru fiecare teritoriu, SGC locală, care ar dispune de cunoașterea cea mai aprofundată a pieței țării în care este stabilită. Or, dacă această SGC nu ar avea siguranța de a recupera, prin plata corespunzătoare emiterii unei autorizații, cheltuielile aferente supravegherii pe care o exercită, această activitate pur și simplu nu ar fi viabilă. Această garanție ar fi pusă în pericol în cazul în care mai multe SGC‑uri ar putea acorda, pentru același teritoriu, autorizații pentru aceleași repertorii. Trebuie să se constate că Comisia nu a furnizat nicio informație de natură să pună sub semnul întrebării această argumentație a reclamantei.

151    Pe de altă parte, Comisia nu a reușit să explice în ce mod ar putea coopera SGC‑uri care s‑ar afla în concurență pentru a acorda autorizații privind repertorii care se suprapun și acoperă aceleași teritorii. Deși este adevărat că concepția inerentă dispozițiilor tratatului privind concurența este că fiecare operator economic trebuie să își stabilească în mod autonom politica pe care intenționează să o urmeze pe piața internă, este de asemenea adevărat că, în decizia atacată, Comisia admite că este necesară o cooperare între SGC‑uri pentru ca fiecare SGC să fie în măsură să propună autorizații multirepertoriu [a se vedea, cu titlu de exemplu, considerentul (166) al deciziei atacate]. În special, pentru a putea acorda o autorizație privind repertoriul mondial, o SGC trebuie să coopereze cu toate celelalte SGC‑uri. Or, decizia atacată nu oferă niciun element care să permită să se înțeleagă cum s‑ar putea derula, între SGC‑uri devenite concurente, astfel cum preconizează Comisia, cooperarea pe care aceasta o consideră necesară, în special pentru anumite activități de supraveghere și pentru urmărirea în justiție a încălcărilor [considerentele (177) și (178) ale deciziei atacate].

152    În fața Tribunalului, Comisia a susținut că SGC locală nu și‑ar putea abandona rolul de supraveghere, întrucât ar avea o obligație fiduciară față de titularii de drepturi, chiar dacă aceasta ar fi în concurență cu alte SGC‑uri. În această privință, trebuie arătat că obligația fiduciară în cauză se aplică numai în relația dintre o SGC și titularii de drepturi care sunt afiliați acesteia. În consecință, nu este sigur că această obligație impune SGC locale să își desfășoare activitatea în beneficiul titularilor de drepturi afiliați la alte societăți, odată ce nu mai este singura SGC care poate acorda autorizații pe teritoriul pe care este stabilită. De altfel, nu se contestă că SGC A nu ar avea nicio obligație față de SGC B, dacă SGC B a acordat administrarea repertoriului B pe teritoriul A către SGC C, care nu este stabilită pe teritoriul A.

153    În ceea ce privește argumentul, invocat de asemenea de Comisie în fața Tribunalului, potrivit căruia SGC locală ar avea interesul să își mențină reputația de eficacitate a controalelor în ochii afiliaților săi pentru ca ei să nu aleagă să se adreseze altor SGC‑uri, acesta nu poate fi primit. Astfel, dacă utilizatorii ale căror exploatări neautorizate ale operelor muzicale au fost detectate de SGC locală ar putea obține de la alte SGC‑uri autorizațiile necesare pentru a exploata în mod legal operele menționate, SGC locală nu ar putea repercuta asupra utilizatorilor, prin perceperea prețului acestor autorizații, cheltuielile de administrare care decurg din activitatea sa de supraveghere a pieței. Această împrejurare ar compromite reputația acestei SGC în ochii afiliaților săi, întrucât aceștia și‑ar vedea remunerațiile reduse din cauza cheltuielilor de administrare legate de supravegherea pieței, care nu ar fi recuperate prin acordarea de autorizații de către aceeași SGC. O SGC nu are niciun interes să exercite activități de supraveghere care ar genera cheltuieli de administrare care reduc remunerațiile pe care este în măsură să le distribuie afiliaților săi, dacă aceasta nu are garanția că va recupera aceste cheltuieli prin acordarea de autorizații odată ce a descoperit utilizări neautorizate, cu atât mai mult cu cât autorii sunt liberi să se afilieze la SGC pe care o preferă.

154    Pe de altă parte, argumentul Comisiei potrivit căruia costul supravegherii pe care SGC locală trebuie să o exercite pentru a‑și proteja afiliații nu ar crește din cauza faptului că această SGC controlează și exploatarea drepturilor celorlalți autori nu este susținut în niciun mod.

155    În sfârșit, trebuie să se țină seama de faptul că, și dacă se presupune că cooperarea dintre SGC locală și cea care acordă autorizația unui utilizator ar fi posibilă, această cooperare implică luarea în considerare a trei SGC‑uri, și anume, SGC locală C, SGC mandantă A, titulara repertoriului A, și SGC mandatară B, care, în temeiul mandatului pe care SGC A i l‑a conferit, poate acorda autorizații privind repertoriul A pe teritoriul C. Or, deși intervenția SGC C este de natură să genereze costuri, Comisia nu a explicat care ar fi beneficiul pe care SGC A l‑ar obține din încredințarea gestiunii repertoriului A pe teritoriul C nu SGC C, ci SGC B, deși ar interveni costuri suplimentare.

156    În al doilea rând, Comisia arată că pentru formele de exploatare a drepturilor de autor vizate în decizia atacată există soluții tehnice care permit supravegherea la distanță a titularului autorizației. În legătură cu acest subiect, Comisia afirmă că SGC‑urile au stabilit deja practici de acordare a autorizațiilor care demonstrează că sunt capabile să supravegheze utilizările și utilizatorii în afara teritoriului pe care sunt stabilite [considerentul (174) al deciziei atacate].

157    Or, Comisia nu poate respinge explicația comportamentului paralel al SGC‑urilor invocată de reclamantă, referitoare la necesitatea de a combate utilizările ilicite, întemeindu‑se pe simpla afirmație că există soluții tehnice care permit supravegherea la distanță în ceea ce privește formele de exploatare vizate de decizia atacată.

158    Desigur, este adevărat că, în considerentul (189) al deciziei menționate, Comisia a adăugat că, în cursul audierii, fusese demonstrat, în special de către European Digital Media Association (Asociația Europeană a Media Digitale – EDIMA), asociația care reprezintă societățile active în furnizarea de conținut sonor și audio‑vizual „on‑line”, că era posibil, în practică, să fie supravegheată la distanță furnizarea „on‑line” de muzică. Astfel, fiecare operă muzicală deține o identitate electronică și fiecare calculator personal este identificat printr‑o adresă IP. Pe baza acestor informații, SGC poate, atunci când acordă o autorizație, să asigure că utilizatorul este în măsură să știe precis ce operă muzicală este utilizată, de care calculator și pentru ce tip de utilizare. Utilizatorul care a primit autorizația poate trimite apoi aceste informații la SGC‑uri, care le vor exploata pentru a repartiza în mod precis remunerațiile între titularii de drepturi.

159    Această explicație se limitează totuși la monitorizarea autorizațiilor acordate, dar nu răspunde la întrebarea cum și de către cine sunt detectate și sancționate utilizările neautorizate. Această explicație permite chiar și mai puțin să se înțeleagă care ar fi stimulentele economice ale SGC‑urilor pentru a controla la distanță o piață determinată, deși utilizatorii activi de pe această piață care nu dispun de autorizația necesară ar putea‑o solicita altei SGC decât cea care exercită supravegherea.

160    În lipsa unor precizări privind aspectul dacă soluțiile tehnice menționate în considerentul (189) al deciziei atacate permit combaterea eficientă a utilizărilor neautorizate, trebuie să se analizeze dacă exemplele invocate de Comisie în decizia atacată pentru a reacționa la argumentele reclamantei lipsesc de plauzibilitate explicația propusă de aceasta din urmă, potrivit căreia limitările teritoriale naționale servesc la garantarea eficacității combaterii utilizărilor neautorizate ale operelor muzicale.

161    În această privință, trebuie să se țină seama de faptul că, atunci când recurge la anumite exemple pentru a lipsi de plauzibilitate teza reclamantei, îi incumbă Comisiei sarcina probei pentru a arăta de ce sunt pertinente aceste exemple. În plus, aceasta nu poate imputa reclamantei că nu a furnizat mai multe precizări cu privire la cealaltă explicație a sa, având în vedere că Comisia este cea care trebuie să facă dovada încălcării. În consecință, dacă Comisia, în cadrul etapei administrative, consideră că reclamanta nu și‑a susținut în mod suficient explicația, trebuie să continue investigarea dosarului sau să constate că părțile interesate nu au fost în măsură să furnizeze informațiile necesare. Or, în prezenta cauză, din decizia atacată nu rezultă că analiza insuficientă efectuată de Comisie este consecința faptului că aceasta nu a putut obține de la reclamantă și de la SGC‑uri elementele de care avea nevoie pentru a examina dacă existau explicații plauzibile pentru comportamentul paralel al SGC‑urilor.

–       Cu privire la modelul CNB

162    Comisia a citat, în primul rând, modelul CNB (a se vedea punctul 36 de mai sus), în privința căruia a afirmat, în considerentul (179) al deciziei atacate, că permitea acordarea unei singure autorizații care acoperea drepturile mecanice și drepturile de execuție, și aceasta pentru ansamblul țărilor în care sunt stabilite SGC‑urile care participă la acest model. Comisia a menționat de asemenea că SGC‑urile „nordice și baltice” au arătat că modelul CNB demonstrase, printre altele, că, în orice regim de acordare de autorizații multiteritorii, existența unei rețele de societăți naționale care cooperează pentru a asigura respectarea drepturilor și a intereselor titularilor de drepturi era esențială, prezența locală fiind necesară pentru a identifica abuzurile și pentru a supraveghea utilizarea drepturilor.

163    În fața Tribunalului, Comisia a susținut, în schimb, în răspunsul scris la o întrebare care îi fusese adresată în cadrul măsurilor de organizare a procedurii, că modelul CNB, cel puțin la momentul adoptării deciziei atacate, nu viza drepturile de execuție, ci numai drepturile mecanice. Comisia a adăugat că aceasta nu o împiedica să se bazeze pe acest model pentru a susține că acordarea de autorizații pentru drepturile de execuție privind mai multe teritorii nu prezenta dificultăți, întrucât problemele legate de monitorizarea utilizării drepturilor mecanice pe internet erau aceleași ca cele referitoare la drepturile de execuție. În cursul procedurii în fața Tribunalului, Comisia a arătat că modelul CNB nu determinase modificări ale ARR‑urilor între SGC‑urile implicate și că acordarea de autorizații multiteritorii în cadrul acestui model era, pentru drepturile de execuție, un fel de „pachet” de autorizații monoteritoriale, acordate în realitate de fiecare SGC pentru teritoriul pe care era stabilită și „asamblate” de SGC căreia i se adresa un utilizator.

164    În această privință, este necesar să se observe că ezitările, chiar contradicțiile Comisiei cu privire la definirea modelului CNB demonstrează că acesta nu a făcut obiectul unei analize aprofundate în decizia atacată.

165    În orice caz, pe de o parte, dacă modelul CNB vizează numai drepturile mecanice, Comisia nu a explicat motivele pentru care trebuia să se considere că dificultățile prezentate de supravegherea utilizărilor drepturilor de execuție sunt, în esență, aceleași ca cele ridicate de supravegherea drepturilor mecanice. Pe de altă parte, dacă modelul CNB vizează și drepturile de execuție, dar se limitează să permită acordarea unui pachet de autorizații monoteritoriale, Comisia nu a explicat în ce mod problemele de supraveghere caracteristice unor astfel de modalități de acordare a autorizațiilor erau comparabile cu cele ale autorizațiilor multiteritorii.

166    Din cauza analizei insuficiente a acestui model efectuate de Comisie în decizia atacată, Tribunalul nu poate deduce nicio consecință cu privire la temeinicia afirmației Comisiei potrivit căreia necesitatea combaterii utilizărilor ilicite ale operelor protejate de drepturile de autor nu justifica alegerea SGC‑urilor de a menține limitările teritoriale naționale în ARR‑urile lor.

–       Cu privire la Acordurile Simulcast și Webcasting

167    În considerentul (191) al deciziei atacate, Comisia s‑a referit la Acordurile Simulcast și Webcasting (a se vedea punctul 35 de mai sus), care ar demonstra că nu este necesar din punct de vedere tehnic ca SGC‑urile să fie prezente fizic pe un teritoriu determinat pentru ca acestea să poată acorda autorizații multirepertoriu și multiteritorii care acoperă exploatarea prin internet și să poată supraveghea în mod corect utilizarea lor.

168    Nu se contestă că Acordurile Simulcast și Webcasting nu privesc drepturile de execuție, ci alte tipuri de drepturi de proprietate intelectuală, cum ar fi drepturile denumite „conexe”. Or, decizia atacată nu cuprinde explicații cu privire la motivele pentru care soluțiile dezvoltate pentru aceste din urmă drepturi ar putea fi transpuse în cazul drepturilor vizate de decizia atacată. În decizia menționată nu se regăsește nicio comparație cu privire la caracteristicile sau la valoarea economică a diferitelor forme de drepturi de proprietate intelectuală în cauză, după cum nu se regăsesc nici informații referitoare la aplicarea practică a Acordurilor Simulcast și Webcasting.

169    În aceste împrejurări, nu se poate susține că trimiterea efectuată de Comisie la aceste acorduri permite respingerea explicației potrivit căreia menținerea limitărilor teritoriale naționale în ARR‑uri este datorată voinței de a garanta combaterea utilizărilor neautorizate.

–       Cu privire la Acordul de la Santiago

170    În considerentul (192) al deciziei atacate, Comisia s‑a întemeiat pe Acordul de la Santiago (a se vedea punctele 28, 30 și 109-114 de mai sus), care ar demonstra posibilitatea de a acorda autorizații multiteritorii.

171    Totuși, această trimitere la acordul menționat nu este pertinentă, deoarece Comisia se limitează să ia în considerare numai primul aspect al acestuia, și anume, posibilitatea de a acorda autorizații nelimitate teritorial, fără a ține seama de al doilea aspect al său, respectiv limitarea posibilității de a acorda astfel de autorizații utilizatorilor stabiliți pe același teritoriu ca cel pe care este stabilită SGC care acordă autorizația. În decizia atacată, Comisia nu explică motivele pentru care sistemul prevăzut de Acordul de la Santiago ar garanta eficacitatea combaterii utilizărilor ilicite, chiar în lipsa celui de al doilea aspect al său.

172    Deși nu îi revine Tribunalului, în cadrul prezentei acțiuni, obligația de a se pronunța cu privire la temeinicia motivelor pentru care, în comunicarea privind obiecțiunile Santiago, Comisia a considerat că acordul în discuție era contrar articolului 81 CE, tocmai pentru că acesta garanta unei singure SGC posibilitatea de a acorda autorizații utilizatorilor stabiliți pe un teritoriu determinat, nu se poate ignora faptul că sistemul prevăzut de Acordul de la Santiago, prin introducerea unui sistem diferit de cel care decurge din limitările teritoriale naționale, dar întemeiat pe o formă de exclusivitate garantată SGC locale, nu permite să se tragă concluzii cu privire la eficacitatea combaterii utilizărilor neautorizate într‑un context în care SGC‑urile s‑ar afla în concurență.

173    Din aceleași motive, Comisia nu se poate întemeia pe răspunsul SGC cehe, Ochranný svaz autorský pro práva k dílům hudebním (OSA), la comunicarea privind obiecțiunile, menționat în considerentele (180) și (181) ale deciziei atacate. Astfel, OSA s‑a limitat să explice că acordase autorizații, în esență, întemeiate pe Acordul de la Santiago, și anume, autorizații, desigur multiteritorii, dar numai în beneficiul utilizatorilor stabiliți în Republica Cehă.

–       Cu privire la întreprinderea comună Celas, la acordarea de autorizații directe și la inițiativa unui editor

174    În considerentul (193) al deciziei atacate (a se vedea punctul 37 de mai sus), Comisia s‑a referit la faptul că, în ianuarie 2006, SGC germană și cea din Regatul Unit au creat o întreprindere comună, Celas, care îndeplinea funcția de ghișeu unic la scară paneuropeană pentru acordarea de autorizații pentru drepturile „on‑line” și mobile asupra repertoriului anglo‑american al unei edituri. Potrivit deciziei atacate, Celas acordă autorizații paneuropene utilizatorilor comerciali stabiliți în orice țară din SEE. În consecință, acest nou model ar ilustra bine faptul că SGC‑urile au posibilitatea tehnică de a propune o autorizație multiteritorială și că argumentele legate de activitățile acestor societăți în materie de audit, de supraveghere și de control al respectării drepturilor, precum și de necesara proximitate geografică între cel care acordă autorizația și titularul acesteia nu justifică comportamentul paralel observat în prezent în ceea ce privește limitările teritoriale.

175    Este necesar să se constate că, astfel cum recunoaște însăși Comisia, Celas acordă autorizații privind drepturile mecanice, iar nu drepturile de execuție. Întrucât Comisia nu a explicat în ce mod supravegherea utilizării primei categorii de drepturi prezenta dificultăți comparabile cu cele legate de supravegherea utilizării celei de a doua categorii, exemplul Celas nu permite respingerea argumentelor reclamantei. Este adevărat că, astfel cum reiese din răspunsul scris al Comisiei la una dintre întrebările adresate de Tribunal, autorizațiile Celas sunt completate de autorizații privind drepturile de execuție corespunzătoare, emise de Performing Right Society și de GEMA. Aceste din urmă autorizații nu sunt, însă, decât o formă de autorizații directe, întrucât cele două SGC‑uri nu fac decât să acorde autorizații, valabile, desigur, pentru mai multe teritorii, dar limitate la repertoriul care le‑a fost încredințat direct de titularii de drepturi, iar nu prin intermediul ARR‑urilor.

176    În aceste împrejurări, se pune întrebarea dacă fenomenul autorizațiilor directe permite să se tragă concluzii cu privire la dovada practicii concertate vizate la articolul 3 din decizia atacată. Or, trebuie să se arate că existența acestor autorizații nu repune în discuție comportamentul paralel al SGC‑urilor, întrucât limitările teritoriale naționale cuprinse în ARR‑uri nu sunt afectate de faptul că SGC mandantă acordă ea însăși autorizații pentru repertoriul său, valabile și pe teritoriul SGC mandatară. Cu toate acestea, acordarea de autorizații directe nu plasează în poziție de concurență două SGC‑uri pentru a acorda autorizații acelorași utilizatori. Astfel, după cum reiese din răspunsul scris al Comisiei la una dintre întrebările adresate de Tribunal, SGC‑urile, cel puțin cele care dispun de structura necesară, nu acordă autorizații directe decât marilor utilizatori, deoarece numai în raport cu aceștia cheltuielile care rezultă din supravegherea utilizării autorizațiilor sunt compensate de numărul mare de exploatări efectuate de acești utilizatori. În consecință, dacă SGC A acordă autorizații directe marilor utilizatori activi în țara B, SGC B rămâne totuși singura în măsură să acorde autorizații privind, printre altele, repertoriul A celorlalți utilizatori care activează în țara B.

177    În consecință, fenomenul autorizațiilor directe, din care fac parte activitatea Celas și cea a SGC‑urilor care au creat‑o și care acordă autorizații suplimentare celor ale Celas, nu prezintă dificultăți de supraveghere comparabile cu cele invocate de reclamantă. În consecință, aceste elemente invocate de Comisie, în lipsa unor explicații suplimentare, nu permit infirmarea tezei reclamantei.

178    Situația este aceeași și pentru inițiativa unui editor (a se vedea punctul 43 de mai sus), la care Comisia s‑a referit în considerentul (220) al deciziei atacate. Deși aceasta nu rezultă din decizia atacată, Comisia a admis în înscrisurile sale prezentate Tribunalului că această inițiativă viza numai drepturile mecanice. În plus, astfel cum subliniază reclamanta, Comisia nu a explicat niciodată, cu atât mai puțin în decizia atacată, în ce mod condițiile în care operează un mare editor, care dispune de un repertoriu atractiv din punct de vedere comercial la nivel internațional, ar fi comparabile cu condițiile în care operează SGC‑urile.

–       Cu privire la documentul intitulat „Cross border collective management of online rights in Europe”

179    În considerentul (194) al deciziei atacate, Comisia a observat că lipsa unor dificultăți tehnice și economice rezultând din renunțarea la limitările teritoriale naționale era demonstrată de faptul că anumite SGC‑uri semnaseră un document intitulat „Cross border collective management of online rights in Europe” (gestiune colectivă transfrontalieră a drepturilor „on‑line” în Europa), pronunțându‑se în favoarea unui sistem de acordare de autorizații multirepertoriu și multiteritorii.

180    În această privință, trebuie să se arate că SGC urile care au semnat acest document au introdus totuși acțiuni împotriva deciziei atacate, ceea ce ar putea slăbi capacitatea documentului menționat de a dovedi că nu există dificultăți tehnice pentru acordarea unor autorizații multirepertoriu și multiteritorii. În orice caz, valoarea probantă a acestui document este extrem de redusă, deoarece nu reiese din dosar că SGC‑urile în cauză au întreprins vreun demers cu scopul de a pune în aplicare propunerea enunțată în acest document.

181    Reiese din cele de mai sus că elementele invocate de Comisie nu sunt suficiente pentru a lipsi de plauzibilitate explicația comportamentului paralel al SGC‑urilor furnizată de reclamantă, alta decât existența unei concertări, întemeiată pe necesitatea de a garanta eficacitatea combaterii utilizărilor neautorizate ale operelor muzicale.

3.     Concluzie cu privire la soluționarea acțiunii

182    Pe baza celor ce precedă, este necesar să se concluzioneze că Comisia nu a dovedit corespunzător cerințelor legale existența unei practici concertate privind limitările teritoriale naționale, întrucât nu a demonstrat nici că SGC‑urile au acționat în mod concertat în această privință și nici nu a furnizat elemente care să lipsească de plauzibilitate una dintre explicațiile comportamentului paralel al SGC‑urilor invocate de reclamantă.

183    Prin urmare, se impune anularea articolului 3 din decizia atacată, în ce o privește pe reclamantă (a se vedea punctul 78 de mai sus), fără să fie necesară examinarea celorlalte argumente invocate de reclamantă și de EBU în cadrul primului motiv privind, printre altele, importanța limitărilor teritoriale naționale pentru a evita uniformizarea în sens descrescător a remunerațiilor și pentru menținerea existenței ghișeelor unice naționale sau examinarea celui de al doilea motiv.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

184    Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Comisia a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor reclamantei și ale EBU.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a șasea)

declară și hotărăște:

1)      Anulează articolul 3 din Decizia C(2008) 3435 final a Comisiei din 16 iulie 2008 privind o procedură în conformitate cu articolul 81 [CE] și cu articolul 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/C2/38.698 – CISAC), în măsura în care vizează International Confederation of Societies of Authors and Composers (CISAC).

2)      Obligă Comisia Europeană la plata cheltuielilor de judecată.

Kanninen

Soldevila Fragoso

Van der Woude

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 12 aprilie 2013.

Cuprins


Istoricul litigiului și decizia atacată

A – Procedura administrativă

B – Clauzele din modelul de contract vizate

C – Piețele relevante

D – Aplicarea articolului 81 alineatul (1) CE și a articolului 53 alineatul (1) din Acordul privind SEE

1. Clauzele de membru, de exclusivitate și de neingerință

2. Practica concertată cu privire la limitările teritoriale naționale

E – Dispozitivul

Procedura și concluziile părților

În drept

A – Cu privire la excepția de inadmisibilitate ridicată de Comisie

B – Cu privire la fond

1. Observații introductive

2. Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 81 CE și a articolului 253 CE, întrucât Comisia nu ar fi dovedit existența unei practici concertate privind limitările teritoriale naționale

a) Cu privire la valoarea probantă a elementelor invocate de Comisie pentru a dovedi practica concertată fără a se întemeia exclusiv pe comportamentul paralel al SGC‑urilor

Cu privire la discuțiile referitoare la întinderea mandatelor cuprinse în ARR‑uri pe care SGC‑urile le‑au purtat în contextul activităților administrate de reclamantă

Cu privire la Acordul de la Santiago

Cu privire la Acordul de la Sydney

Cu privire la pretinsa legătură istorică dintre clauza de exclusivitate și limitările teritoriale naționale

Concluzii cu privire la elementele de probă invocate de Comisie

b) Cu privire la plauzibilitatea altor explicații ale comportamentului paralel al SGC‑urilor decât existența unei concertări

Observații introductive

Cu privire la necesitatea unei prezențe locale pentru a garanta eficacitatea combaterii utilizării neautorizate a operelor muzicale

– Cu privire la modelul CNB

– Cu privire la Acordurile Simulcast și Webcasting

– Cu privire la Acordul de la Santiago

– Cu privire la întreprinderea comună Celas, la acordarea de autorizații directe și la inițiativa unui editor

– Cu privire la documentul intitulat „Cross border collective management of online rights in Europe”

3. Concluzie cu privire la soluționarea acțiunii

Cu privire la cheltuielile de judecată


* Limba de procedură: engleza.